Romanulu, iunie 1864 (Anul 8)

1864-06-10

108 RUMANULU 10/22 lUNIlT. clame contractele cele noue. Dâmbo­­­­vița cunosce acele contracte, scriăm­­ că că suntu și multe, și prin urmare­­ ne va erta se nu-i mai aducemu minte nici unulü, ci numai basea, te­a­­melia ce au pusű contracteloru soci­ale, partea cei­lalta. „Ideia de contractu, ș’acesta ju­risconsulții cari voru voi vorn sei s’o demonstre, este cu rotulă esclusivă de ideia de guvernămentu, cea­a ce ca­­racterisa contractulu, convențiunea de schimbu­, seu c immulativă, cumu­rți că legiștii, este că în virtutea acestei con­­vențiuni libertatea și binele omului crescu căndă prin instituțiunea unei autori­tăți, séö guvernamentu, cumu îi mai țlică unii, și libertatea și binele, (le bien étre) scada, și este neapera să se scadă, căci asta cere imperios, prin esința iei instituțiunea autorității. Con­­tractulă este prin esința lui unii schimbă; elă nu implică altă îndatorire pentru cei cari au contractat0 de cătă acea­a a schimbului și ea n’are tăria de cătă pe cătu ambele părți voră împlini d’uă potrivă cele contractate. „Contractulű sociale este actulă su­premă prin care fie­care cetățiă nO înga­­gieză societății iubirea sea, inteligința sea, lucru lu sea, s­ervițiele sale, pro­ducerea sea, în schimbul­ iubirii, in­­teliginței, lucrului și serviciiloru tutorii celora­lalți. Ast­felű contractulu so­ciale trebue se îmbrăcișeze universali­tatea cetățianilor si și a intereselorxi loru. Decă unula singură ar fi lovită prin acelă contractu, dacă unu singură din interesele asupra cărora toți modula­rii societății suntű ehiămași a trata ar fi înlăturată, sau strivită, contractulu al unei ar fi, mai multu seu mai pu­ținu speciale, ar fi contractulu uneia sau a douo partite, dară n’ar mai fi alu societății, n’ar­ mai fi sociale. „Contractulu sociale trebue se crescă pentru fie­care cetățianu bine­le și libertatea. — Deci se­­ a strecura condițiuni de leu pentru unii, — decă oă parte din cetățieni ar fi, mai multă sau mai puțină, înecați de altă par­tită, atunci n’ar mai fi unu contractă ci­uă fraudă, contra cărea­a cei atinși aă dreptulu a protesta, li rendule loră, căndă voru pute. „Contractulu sociale trebue se fiu desbătutu în libertate, consimțită de fiă­care individă, votată de elă în­­suși. Decă desbaterea ar fi oprită, séu trunchiată, îmnedicată, scamdlatâ, decă semnătura ar fi dată pe hărtiă albă, sau prin cea mai mică presiune, și fără ca mai anteră se se fi citită fie­care articiu, se se fi esplicată și des­­bătută, pentru și contra, de către ori­cine, seu deca consim­țimentulú ar fi fostă prejudecată și silită, ca jură­­­mentală militară, (ast­felű precumă se ’nțelege acestü juram­entu în unde sere,) atunci contracturi sociale ar fi uă conspirațiune contra libertății ș’a bunuriloru omenilorű celora mai sim­pli, mai neluminați, celora mai slabi, uă despuia­re sistematică, contra că­rea­ a ei aă dreptulu a protesta ori­căndă voră pute.­eacă doua opiniuni osebite asu­pra contractelorü sociale, și este sei­­ttă că amendoue au fostă și sunt ă susținute de către omeni învețați și forte onorabili. Negreșită că adi­verulü trebue se fiă cu una numai din aces­te douo opiniuni, pentru că adeve­­rulă este vnulă era nu cu done fețe; una clată din aceste opiniuni este greșită; înse, de la a avo­uă opiniu­­ne greșită, pănă la a do­uă opiniune plătită, sau condusă da simțimente m­îrșiave, este uă mare o­­rbire; și d’a­­cei­a dlh­emă din nou c’ar fi timpul, ca și noi Românii se înțelegeam a­­cestă mântuiroaiă adeveră. Se necom­­batemă, se luptămă unii în contra al­tora cu celă mai mare focă, se ne spunemă unii altora că suntemă ră­tăciți, că perchemă țara, că ucidemă libertatea, adică sufletulă, se ne și o­morîmă, — dacă suntă omeni cari credă că din ucidere póte nasce vie­­ți — dară se ne omorîmă ca ómeni liberi, eră nu ca nisce lachei plătiți ca se omore pe alți Închei. AGRICULTURA. ij P­r­ă­t­i­t­u !­u p­o­r­u­m­b­u­l­u­­i. Timpul­ săpatului porumbului a so­sită, și era—tu trece cu uă grăbire ne­spusă! Ce se facei­ă ? De la începu­ tulii primăverii amu fostă contrariați de timpurile rele ce amu avută: ploi, frigă, ba și zăpadă pe căndă tsimp nu i se ascepta la densa. Cu tóte aceste,­­ de și întărdială în semănatură porum­­­­bului, dară l’amă semănat». Inso c folosă? Răcela pământului l’a oprita i de a încolți, răcâia atmosferii l’a o­­pritu de a cresce. Dară în sfîrșită tim­pulă s’ i încăldită, ploile dă venită ș’aă­udată ogorale, și prinbuh a isbuc­­nită din pământ și cu uă putere care l’a făcută se rescumpere totă timpulă cală l’a petrecută în rochia pământului și în înghiățurile primăverii. Porumbulă de timpuriu a crescută vedândă cu ochii, ș’a crescută cu atătu mai repede cu câtă ploile ce a’mă avută de astă­ primă­­vară ș’ pănă acumă în iurnă au fostă mai dese. Ferice de cei ce facă totă lucrulu la timpul ă seu! înse suntă mulți și de acei care preocupați cu semana­­tură porumbului, cu herulă celu multă, aă continuată acastă lucrare pănă la sfanții împărați, celă mai de pe urmă termina­t­ă semeruituluî, amănândă din­­tr’uă di într’alta prășituh porumbului. Și căndă nă voită se încapă a prăși, s’au pornită ploile, pământuile s’a u­­dală și acă-i acumă cu porumburile mari, mai mari de cătu se sperau, căci suntă ajunși la sepelă, la prășila a doua, și ei n’aă primiții nici pe cea d’ăm­âiă, buruenele s-aă înăbușită și este târnă mare că nu-î vom pute prididi. Aceste suntă temerile ce amu jm­­luíü osserva într’uă mică călătoria de vr’mă cinci posto co făcui septemăna trecută în linia drâptă de la Bucuresci la cămpia Bărăganului. Vedusă porumbă săpată și nesăpată, porumbii ajunsă de săpată de aldoaile și ăncă neprășită din feiii, judecai dară iscusința cultiva­­torilor­ noștri de pe starea în care vedâm­ă porumburile foră. Acolo unde |­iie grădâmă se țină do­rcă pe bieții­­ noștri țerani, de luamă mai bine sema­­ zeiemü în capulu ogorului pe emulă cu femeia și copii sei preșindu de focă cu o tragere de inimă ce-ți areta de departe că lucrază în agorilă seu. La reversatură dioriloră și sora într’amurgă ăncă amă ved­ulă ómenii cu sapele în ogiîre;­­căci, cumu s’a întâmplată de a fostă caletoria mea, la dacă nu’amă mânecată și la venită amă umblată séra pe­recere. Lucru înse care m’a fra­pată mai multă a fostă că de la Bucu­resci și pănă la Baraganu tóte porum­­b­urii o suntă somați ana­te în linie și în emburî­cate cinci, șase bre într’unulu. De înlesnire, îmi dh­ému în sine, pen­tru introducerea macineloră de prășită și de separă porumbulă! Ceva încă și mai multă, pe ici pe colé, amă vedutu țerani preșindă porumbulă cu rarița. Au înțelesă dar țeranii nostri că cu ră­rită facă mai multă lucru și maieftinusi in 1­r * timpulă celă mai scurtă de câtă cu sapa. Precum omulă, t e ajutată de vite, nu pote face cu hârlețurii de câtă câte-va pră­jinî pe di­­crű cu pluguri ară umu pogonă și mai bine, asimine­este și cu sapa porumbului. Omulă cu sapa nu poto prăși de câtă câte-va prăjini po di, éra cu rarița prășâsca și douo pogone, decă nu și chiară trei sou 4. Ce economie de timpu, ce grabă în lucrare! Dară aice este ceva și mai­­ multă, este emanciparea omului de mun­ca cea trudnică a pământului, este sub­stituirea vitei în locală omului, este putința de a pute lucra omulă în pu­terea inteliginței sale cu capul­ în susü, cu fruntea redicată spre creatorul seu, era un­gălbovită pe pământi­ și cu rân­­duela ce­ să face asemenită dobitocu­­l lui. Omulă co rnretă porumbulă con­­­­duce numai vitele și instrumentulă și lucrul ă se face ca și căndă ară fi lu­crată eh singura cu sapa și se face multă și cu iu^ela. Ce ară fi ore de muncitorul nos­tru căndă cultura ară veni se-i lumi­­nise mintea, se-i areto îndemânările prodigióse ale sciinței și mai alesă ale artei agricole. Daca țcranulă nostru are s­emenată porumbulă sau în linie, daca elă a simțită economia de timpii ași de cheltuela ce-o aduce întrebuin­țarea raretei, ca ară fi óre de produ­cerea tórei nóstre cândă i s’aru spune că aceea co elă face nu este făcută dupe cumă se póte face încă și mai bine și cu mai multă folosă pentru producerea economică a porumbului seu? Sporirea în producerea terei s’arü îm­­mulți cu tóte puterea ce-i vine de la putința de a cultiva uă cantitate in­­ducită, îndeci­ă mai mare de­cată a cultiva astă—di cândă este silită se­ să lucreze cu sapa și cu prop­a sa putere. Gamă că este posibilitate a se substitui caiulă în loculă omului în pră­­șitură porumbului, acésta ne-o arată nu numai faptul răru­irei porumbului, dară și macine!« care s’au aflată spre a se supstitui f­iriței și care permită a se face porumbului lucrarea ce­ lu ajută spre a cresce ș’a rodi. In adeveră, la ce servă prășituli porumbului? La nimicii altă decată la stărpirea burueni­­lor, celoru rele care Mă împiedică a cresce căndă este încă tîneră și mică, și la frământarea sedrțai pământului care se preface în țerănă; asta el sorbe aerul și căldura, rea dim­nezei, și prin acea umorâlă se topască păr­țile hranitorie ale p­ăm­ântului și intră în porumbă prin mulțimea rădeeni­lor­ sale, care cu ale loru vârvuri, ca cu nișce guri, le primescă și se bagă în elu spre ală­nutri și altt cresce. Sco­­pul acesta nu se póte ajunge de câtă cu sapa. Oamenii noștri au căutată ah ajunge și cu rarița, înse­a’aă isbutită; căci rarița redică brasde, și de bras­­do n’are nevoie porumbulă în celă ân­­téia periodú ală crescere­ sa­e. Este unu altă instumentu care se numesco sapa de cală, fiindui că unii cală o trage și­­ findu oft în faptă face lu­crarea sapei, eră nu a bârleluluî sau ah r.sriței. Cine va da țoraniloră, cul­­tiva tonlorii noștri, putința de a între­buința s >pa de casă la prăsitulu d’ân­­teiă ah porumbului? Bacă acea-a ce este de făcută pentru a cultiva cu mul­tă economia porumbulă, și care n’amu veștutu-o nicăirea de la Bucuresci pănă la Baraganu, cu tóte că amu trecută și pe lăngă Panteleimoriă, unde se di­ce oft ară fi aprinsă foculă sacru al sclinței. Sclvnța înse­amu veijutu-o pe la alte moșii ale cătiroră semănături suntă mai frumóse și mai alesă mai curate de cătți ale Panteleîm­onului, ale cărora porumburî fo­rmă găsită pră­site, căndă ale Panteleimonuluî se­amu lăsată înecate în limnene, ale căroră porumburî se prăsaă cu rarița, căndă la ale Panteleimonului abia vedui câți­va omeni care sâmbătă începuse a prăși cu sapa în partea cea mai depărtată a olarului despre Cimica. Cultivatorul­ de la Pante­eimonu prăsesc o cu sapa căndă țeranii de l Fundeni rări la po­­rumburile loru , unde dară este sclința mai multă »plicuta ? La Panteleim­onă ori la Fundeni? Și cu tate că la Pan­teleim­on cheltuiesce Statulă sute de mii de lei pe ană pentru progresuri agriculture!, progresul­ este la Fun­deni unde țara nu cheltuesce nici uă para. Dară progresul este și la grănescu unde grănele suntă pre cată de frumuse pre atătă și de curate, căndu ale Pantele­imonului suntă murdare, suntă meste­cate cu secară, și apoi nu credemu că este progresă agricolă acolo unde gră­­uiă este amestecată cu secară, unde prășitul se face cu sapa, unde arătura este plină de bulgări, încatu chiaru ra­rița n’ară puie se sape porumbulă. Are și rarița folosulă ie! în pră­­șitul porumbului, înse nu la prășituli ântâiu, ci la cele de al douile, cândă este nevoia a se aduna țerâna la ră­dăcina porumbului pentru s să întări, a se face moșieróie la rădăcina lui pen­tru alu sili se scoță alte rădăcinî, se-și îmulțască gurele și se serba din păă­­mântă cât se va pute mai multă hra­nă spre a se face astă­feră câtă se pare mai rodită. Brasdele ce redică rarița la re­­d­­i­ci­na porumbului, voră fi cu atâtu mai folositóre cu cătă voră fi mai mari, mai nalte, adică cu cătă se voră aco­peri în mai multe rădacinî. Insa pen­tru ca se puta umbla rarița și ca se puta aduce țerână mărunțică la rădăcina porumbului, se care ca o gorulă sa fie amărui­țitu bine mai na­in­te de a fi se­mănată. Déca va fi cu bulgări de cei care se vadă pe ogórele Panteleimo­­nului și asem­nea cărora companionul:­ rncă de călătorie țlicoa că n’a vedută în totă cursul călătoriei nóstre, apoi nici rarița nu póte săpa porumbulă, n ici sapa de celă cu alâlu mai puțină nu­­ pate prăși. Iarășitul porumbului cu macinele aceste, adecă cu sapa de cală și cu rarița, este una din lucrările cele mai importante cu care ară trebui se in­­zestrămă agricultura nostra. I. I. ÎN A­M­IG­IEI ICA. Capitolida XV. (A vede Nr. de la 25 Mait) Vă suvenire a patriei depărtate. Sosirea femeiei și a copiilor­ mei îndulci superarea mea; soțiile erau bune. Alfred și Henri alergaseră în tote adu­nările și culeseseră pretutindeni brave și făgăduințe. Jenny și Suzanna redu­­seră pe tate amb­ele loră. Doua sute de dame, cele mai însemnate din p­­rașiă, purtau la gâturi soră fotografia mea în medalion», alegerea era asi­­gurată. Veselia prănduiul meu modestă vindecă cu desevârșire rat­ele mele. N’aveamu toți de cătu­ță inimă s’unu sufletă. Jenny a mea era mai animată de cătă la botezulă­ăntâiului seu co­­pilu. Amă oservată totă-de­ una că fe­­meiele sunt­ firesce ambițioise; unii bărbații june și frumosă, dară care nu este nimică, nu va avea nici uădată artea de a-i place multă timpu; unii bărbații betrâni va primi cea mai dulce a loră iubire dacă averea sdă gloria încunundtă perulă sau cea albă. Căndă amoruli sa unesce cu acesta ambițiune legitimă, femeia devine atunci, în tota frumusețea cuvântului, adeverata nó­­stră jumătate. Trăesci, cugeti, visezi cu altul­: este adeverata fericire pe pământu­; fericire are cumă necunos­cută în Francia, unde moda opresc o femeielor, gusturile se­riese, pasiunile generesc; fericire comună în Statele­­­Unite, unde opiniunea publică invită pe femeie a lua uă otărire Suzana era și mai înfocată de cată mama mea; era săngele meu! ea nu vorbin­de cătă de alegerea mea. Este »devotată că fă­cuse din Alfred unul­ din alegetorii mei cei mari; a se ocupa de mine, era a se ocupa de densulă. Sera fu­gă nouă demonstrațiune electorale. Toți pom­pierii, în mare uniformă, a­vândă fie­care uă torță în mână, defilară suptă ferestrele nostre, cu musica în capă. Tinerii din prașiă, îmbrăcați cu uniforme și cu costume variate, îi insocia cu lungi prăjini avândă în vârfe lanterne chinese. In mijlocul cortegiului, unu forte maro stindariă cu ună transparind­ luminată a­­reta mulțimii uimite doue feluri de draci negri eșindă din flăcări cu pa­chete albe. Numele lui Green s’ah * lui Smith, scrise de­asupra figureloru, dar unii înțele să omenescă acestei scene infernale, ce se aplauda în trecerea sa. Femeia și copilul ce scăpaseră că erau trași într’un cale s­­ă înhămată cu patru cai albi, și împodobită cu lanterne și inscripțiuni. Era unu marină triumfale, uă procesiune demnă de frumósele dile din Eleusis. Din tóte părțile isbucnea strigări, brave, și căte uă dată și unele murmure, îndată acoperite de ura! ,- posițiunea era învinsă și risipită de frumusele nóstre invențiuni. Era cu greu hi Little de a rivalisa cu minu­nile nóstre. Ce putea eh se preumble pe strade? Acționari ruinați? Nu se amăgescu unii po­porii cu acestă spec­­taclu din tote chilile. La deco ore, Jenny ne citi Biblia. Ne opriserăm» la alți cinci-decelea ca­pitală ale lui Daniel, adică la istoria regelui Balthazar, șa­manii ies bună­­tórie care scriu pe părete sentința de mórie:­n­­land, Theces, Phares. Fra pen­tru Martha vă framona ocasiune de a profetisa; ei se folosi de dânsa. Cu voia fără voiă, me compară cu Nabu­­chodonosor, și me condamnă a remâne cu asinii selbateci, ș’a mânca orba căm­­puriloră, ca unu bou, dacă vre­uă dată voiă uita că celă Prea înaltă are uă putere suverană asupra omenilor­, și că pune pe tronui pe cine voiesce. Secțiunea mi se părea camă tare pen­tru unii vistoriă inspector«­ală strade­­lor­, dară pare că nu este trebuință de a fi rege pentru a ave trufia și in­­solința lui Nabuchodonosor. Cine scie dacă micii funcționari din Asiria nu e­­rau mai impertinanți de cătă mărețiuh soră suverană? Ilîseî de Sibila; er,unii mișcară inso d’acesta candidatură, și prea multă mișcată pentru a pute dormi. Așa, îndată ce me urcai în camera mea, um­­plui vă pipă cu ună minunată tutună din Virginia, și ședândă lingă ferastră mo încercai se liniscescu simți­rile mele turburate. Strada era descria: luna, lu­minându cu palida la lumină casele mato și închise, adauga pe lîngă mis­­teriă și linistea nopții; tóte dormiau în depărtare; tóte tăceau. Singurulă scomptă care turbura acesta tăcere universale sau mai bine care nu făcea se se simță mai multă, era­tic—taculă unui cucu pusă lângă patură mea. Le­gănată d’ucest căntecu monotonă, a­­morțită de fumulu tutunului, lăsamă s’a­ Iorge visele mele, căndă de uă dală orologiulă se însufleți. Uă scări­ătură de scripeți, unu gemetă de rate și de córde anunță că ora avea se sune. Me sculai se admiră acestă capă d’operă de orfogerie germanică. Cândă m’a­­propiai, unu cocoșiă de lem­nă zugră­vită, pusă de­asupra cucului, bătu din aripe și scóse trei strigăte ascuțite. Lupta cocoșiă se deschise rapedo­uă ușiă, și-mi aretă Parisul, Sena și Ho­tel de Ville în 1830. La Fayette, cu perucă blondă, cu haină albastră, cu pantalonuri albă, îmbrăcișa de uă dată ună fantasm­ă, unii gendarmă ș’una dra­pelă tricoloră pe care sa citia cu li­tere il’aure: libertate, ordine publică. Do ună-spre-deco ori orologiulă bătu, și do unu spre­­ jeco ori bravulu La Fayette dote din capă și mișca drapelulă seu, apoi ușa se închise, cocoșulă­gală miș­că aripele sale, strigă mai ascuțită de cală pînâ atunci, și visiunea dispăru. Acesta suvenire perdută, acâstă devisă de multă timpu uitată, deștep­tară visele d’aură, ale juneței mele. Cumă bătea anima nóstra la 1830 ! Ser­­mații inoranți, nu sciand atunci că li­bertatea, ca tóte amantele, ruinază și trădară p’acei cari o iubescă. Li­bertate, ordine publică, cuvinte teribile. Mane, Theces, Phares ale timpurilor­ mo­derne! Bacă enigma ce, la fie­ care cinci­spre­zece ani, sfincele revoluțiu­­nilor, propune Franciei, totă deuna gata se devore pe Oedip care r­u ghicesce. Libertate, ordine publică, s’ar­­ fice c­ 1 suntă doui inimici nemuritori, caii, pe rîndu învingetori șî învinși, suntă neîncetată în luptă, în care noi suntemă in jocă, într’uă di libertatea triumfă, cerulă re­­stină de bucurie și de speranță, dară

Next