Romanulu, august 1884 (Anul 28)

1884-08-05

702 ducerea întrunirilor salatiste, pronunțată de câte­va autorități elvetice, dar este evident câ la acesta tinde demersul soft. * ■ä* -X­Diarul Daily Telegraph dă amănunte în privința espedițiunii destinată pentru a ajuta pe generarele Gordon. 6,000 omeni vor fi concentrați la Wady-Halla; aceste trupe vor urma calea Nilului. Având în vedere neputința de a-î îmbarca pe vapore, guvernul a comandat pentru transporta­rea lor 1.000 de bărci. ROMANULF 6 AUGUST 1884 PE­S­T­E 1­8­6­1 „Nu seift­ă ne 4i °ea mai alaltăi­eri un bătrân pitescean, dacă din alte punte de vedere, drumul de fer a făcut bine orașului nostru, ceea ce se ist sicur e ca, din causa lui, toți vecinii noștrii Râm­­niceni, Câmpulungeni, Argeșeni și Rucă­­reni nu mai sunt ca nainte tributarii Pi­­tescilor. Altă dată, cei mai mulți veneau la Pitesci de-și făceau­ târguelile; aeji pen­tru cele mai mici trebuințe, eî dafi fuga la Bucuresci.­­Singurii mușterii cari ne-aui mai rămas credincioși ca și ’n vremurile bătrâne sunt țăranii de prin satele apro­piate de oraș.“ Și ’ntr’adevar, cuvintele bătrânului Pi­tescean sunt forte temeinice, le vedem în­­deplinindu-se în tote i­ilele. Plecând de diminață de tot din Rucăr și din Râmnic și mai peste oi din Câmpulung și Cur­tea de Argeș, călătorul care are drept țintă Bucurescii nu face de­cât a trece prin Pitesci și a trage direct la gară, pentru trenul care pleca în capitală la 5 și 20 sera. Peste 3 ceșuri călătoruil e în Bucurescî, cr atelierii Pitescilor astepta mereu­ călătorii cari sunt să vie și cari nu mai vin. Acesta stare de lucruri, păgubitore prosperității orașului, se va îngreuia și mai mult, d­e unii, când se va face dru­mul de fer, destinat a lega Câmpulungul cu linia Bucuresc- Pitesci-Vârciorova. Pitescii vor remâne atunci că simplă trecătare. Drumul de fer care, împreună cu telegraful, este factorul cel mai puter­nic al sistemului centralisatel’, va duce pe micii ca și pe marii, comercianți nu­mai și numai la Bucuresci. Primăriele multora din capitalele districtelor nóstre, precum și cetățianii care-și iubesc orașul, a fi priceput acesta lovitură care se da comerciului lor în folosul Bucureșcilor și a fi căutat, până când industriele locale și înființarea de usine vor da un avânt pu­ternic fie­carui oraș, să lupte în contra acestui cuvinte care tîrasce totul spre centru. In așceptarea vieței independinte de vieța capitalei Bucuresci, vieță pe care ori­ce oraș al României va trebui cu tim­pul s’o aibă, multe din orașele de mâna doua și a treia se silesc, în marginea pu­terilor lor municipale, a introduce și la densele îmbunătățirile a câror trebuință se simte pe di ce curge, din ce în ce mai imperiosă. Atârnă numai de la cetățianii fie­cârui oraș român pentru ca, în curând, prin creațiunea industrielor locale, capi­tala rigatului să aibă, la rândul iei, tre­buință de produsele proprie cutarei soft cutareî capitale de district. Și precum districtele versa și vor vărsa tot­deuna banii lor pentru cumpărarea obiectelor ce se găsesc în Bucuresci, tot ast­fel aceș­tia să fie aduși a cere, bani oră Pitesci­lor, cutare produs al locului, Focșanilor un altul, Râmnicului un altul, et. etc.— Decâ în Francia, Lyonul sunt orașele Nor­­mandiei, Bordeaux sont orașele Provenței sunt în forte multe articole tributarele Parisului, apoi și acesta cumpără un pu­­ține din produsele industriaselor cetăți provinciale. Le câte și câte din orășelile forte modeste ale Prusiei rhenane soft ale Saxoniei nu se închină Berlinul, capitala imperiului german ? ! Până atunci, până când vom avea feri­cirea să vedem cele mai multe din ora­șele României tractând capitala ca pe uă colegă, ei nu ca pe­uă superioră, câte silințe și câtă bună-voință pentru intere­sele municipale nu vor trebui să aibă toți cetățenii; cu cât d­ei părinții orașu­lui nu vor trebui să stea la pândă pen­tru a surprinde ori­ce ar crede folositor urbei lor! Merest­ânsă, și în tote încercările, con­­dițiunea de căpetenia a reușitei ne pare a fi completa independință față cu guver­nul central: „Prin noi, pentru noi și cu al nostru“ ar trebui să stea scris tot­de­­una pe tote programele consiliilor muni­cipale.—Ast­fel purcedând, fie­care oraș va ajunge mult mai iute la ținta dorită— cu atât mai iute cu cât va sei și se va pricepe mai bine să aibă pentru densele pe țăranii din satele tot­deuna numerose cari încongioră capitalele districtelor nóstre. Așa, bunioră, Pitescii cari afi perdut— toți o recunosc,—cea mai mare parte din­­ comerciul orașelor nordice vecine, dato­­resc astăzi animațiunea și puțina lor vioi­ciune comercială numai țăranilor cari „vin la oraș“ Dumineca și în alte a­nu­­mite zile ale săptămânei, când e târg. E uă plăcere pentru călătorul soft o­­rășanul cari să perd cu iubire în rându-­­­rile țăranilor, prin târg [soft prin piață,­­ ca să-i védá și să-i audă cumpărând și­­ vândând, glumind cu „negustorul“, văi­­tându-se între dânșii și la urmă, luând, cârduri-cârduri, drumul spre satul lor.— Toți duc în sen­soft la subțiară, pentru copilașii care-i aștepta în bătătura casei, darul cel mai mare și gustos, „pâinea“ soft „lipia“ cumpărate de la oraș, și cari sunt pentru țăranul român, ceea ce ar fi fost să fie (dar n’a fost) „găina în oră“ pentru țăranul francez din vremea lui Henric IV, dacă bunul rege și ministrul suft Sully ar fi fost să pună în lucrare minunatele și miresele lor reforme. Cu eî, cu țăranii, orașul ia uă altă fa­ță. Liniștea adormitore, ca să nu die pus­tietatea, dispare când dânșii, îmbrăcați­i în haine curate sofi de sărbătore, colindă s­ulițele ca să-șî vâne­ă găina, ori untul, s­ori pânza, sofi numai ca să se plimbe și­­ să admire „mândrețele“ Piteșcilor. Ei aduc comunei veniturile cele mai frumo­­se, și cred câ mărirea acestor venituri de la 60,000 de lei vechi (bugetul comunal d’acum vr’o 10 - 12 ani) la 300,000 lei nuoi, se datoresce în mare parte și lor E drept însă să adăogăm ca atât au­toritățile cât și orășenii sunt cu dânșii plini de bună-voință. Temerea, bănuiala, neîncrederea, și prin urmare ura, pe cari țăranul român le avea odinioră în contra „grecului“ de la oraș să duc și să șterg din ce în ce mai mult. Aici, el numai­­ socotesce de 5—6 ori paralele ce a plătit și cât „cusur“ i s’a dat îndărăt și, forte adese­ori, în loc să mai pună bobii pentru socoteli, îl vecii cu tibișirul ce trage, cu uă mână nedi­­bace, pe sapă ori pe talpa „botinilor“ m­ai cumpărați, nișce cifre primitive, pe cari un epigrafist le-ar crede fidel copia­te după cine scie ce bătrână inscripțiune. Alții, mai tineri, „însurăței“ merg mai departe, mânuiesc „plasvazul“ adică cre­ionul și adună cu uă seriositate care te încântă. Impregiurul tânărului „compta­­bil“, bătrânii cu plete albe, cu pepturile gole, arși de sare, stafidiți la chip de muncă, dér­âncâ vânoși și cu putere, as­tepta sfârșitul socotelii, privind cu un fel de respect superstițios la cel care ține condeiul. Tabloft admirabil, demn de a ispiti și înflăcăra talentul și verva unui pictor român, pe care laurii lui Téniers, Mi­mbs și Metzu nud lasă în pace ! Cacî, într’adevăr, déci țăranul român, răchcat pe pușcă, păzind la hotare soft revenind înăuntrul țârii dupe câmpul de bătaie, pate să inspire și a inspirat pe poeți și pe artiști, nu văd de ce ace­leași călduri romănesce și aceiași draptă și bine-făcetore mândriă n’ar face să d­e­salte sufletul și inima privitorului, când el ar vedea pe același țăran român, ți­nând în mână, în loc de pușcă, condeiul cu care-șî socotesce numărul intereselor sale. Speranțele cari nasc în mintea privi­torului în cașul din urmă sunt mai mari și mai înveselitore de­cât cele pe cari le simte în cașul d’ăntâi, și-mi pare ca efectele și urmările condeiului țin mai mult de­cât acelea ale pușcei. Ori­cum ar fi, cu ast­fel de țărani cari vin la oraș cel puțin uă dată pe săptă­mână , cu un consilier municipal muncitor și plin de escelente intențiunî; și — con­­dițiune de capeteniă ! — cu cetățianî cari nu rostesc la ori­ ce ocasiune mai mult de­cât nefericitele cuvinte: „se facă gu­vernul ; mie nu-mi pasă ! “ ci cu cetățianî dări doresc și vor, cu toți împreună, să contribuiască, fie­care după putință, la îmbunătățirea și reînvierea orașului lor.— Pitescii vor merge iute și bine nainte ; vor părăsi cu desăvârșire acea nimișcare imposantă de care vorbiam în prima noa­stră scrisore; și, lăsând cultul și adora­­țiunea trecutului pe sema istoricilor, ei vor căuta să fie, ca tote orașele moderne, prietinii presintelui și descoperirilor lui. Numai ast­fel Pitescii vor putea mic­șora efectele păgubitore din multe punte de vedere ce le-ați făcut și le vor face liniile drumului de fer cari să petrec și se vor petrece printr’înșii, dându-le uă animațiune fugitivă și înșelatore, de două ori pe di câte 10 minute; numai ast­fel vor putea merge încet dér sigur spre ținta dorită de ori­ce oraș al României: industriile locale și, prin urmare, vié­a comunală, liberă și independință de viața Bucurescilor. Să vedem acum dacă și Câmpulungul să îndrumeze soft nu pe acesta cale. Gion. -----------~~»«q=CE«-------­ Inaugurarea statuei celebrei scrii­­tore George Sand. Diarul Le Temps primește din Châtre uă dare de somn în privința inaugurării statuei celebrei scriitóre George Sand. Orașul Châtre se află ca în tii de săr­bătore, împodobit cu stoguri și cu flori. Locuitorii, stând pe pragul vechilor lor" case, privesc, c’uă mare și curtenitare curiositate, pe străinii cari sosesc din tote părțile. Pretutindinea primirea este forte cordială, făcându-se pregătirile cele mai demne pentru marea memorie ce tre­buia serbată. Ori­cât de plăcută pote fi descrierea acestei serbări, preferim să vorbim mai ăntâi despre Nohant, acest Nohant unde George Sand fu crescură, unde își pe­­trecu­ mai totă viața, unde să odinesce uă bunică pe care o iubia forte mult, și unde, după dorința iei, voi să moră. Locul pe care se rădică castelul de la Nohant n’ar avea nimic de însemnat fară bogata vegetațiune care prima­véra este un câmp plin de flori, de mirosuri și de pasări. „Aceste căruri de pământ negru și gras cari mă încongioră, a emis George Sand, acești nuci cu totul rotunda, acest cimitir plin de érbi, acésta mică clopot­niță acoperită cu olane, aceste căsuțe de țărani cu frumósele lor împrejmuiri, cu viile și plantațiunile lor, tote acestea de­vin un lucru dulce și scump cugetării când cine­va a trăit în acest cerc liniștit, smerit și tăcut.“ Cum a trăit aci în timp de mai mulți ani ? La nouă ore dimineța, vara ca și iarna, uă servitore întră în camera de culcare pentru a deștepta pe George Sand, și a-i aduce dejunul și ceaiul, precum și scri­sorile, diarele soft cărțile pe cari i le adresau­ autorii celebrii soft necunoscuți. Ea citea tot, răspundea la tot, nu încu­­ragia nici uă dată pe un începător pe care-l credea necapabil de a scrie, dar sfă­tuia pe fie­care să lucreze, lucrul fiind după dânsa să trebuință și uă bine­facere. La ora 12, George Sand se cobora în sala de mâncare, unde familia și invita­ții sai își luau­ dejunul. Acesta familie se compunea din fiul sâut Mauriciu, din d-na Mauriciu Sand, născută Calamatta, ne­­pota lui Houdon și a lui Raoul-Rochette, și din două ființe încântătore, Aurora și Gabriela, copiii lor. După ce săruta cu iubire pe ai sâi, lua de mână pe amici, mângâia pe bătrânul iei câne Fadet și da câte­va fărămituri de pâne pasărilor din colivie, d-na Sand invita pe persa­­nele presinte la un preumblare în gră­dină soft în pădurea din apropiere. Ea visita una câte una tóte florile, care îi placea forte mult, câte uă dată chiar le vorbea, recomandând tuturor să le lase se tráiasca! Acesta preumblare ți­nea până la orele două; atunci dom­­na Sand intra în biblioteca s­a pentru a da lecțiune fetițelor și în urmă se pu­nea la lucru, stând liniștită și surîbătore intre alte două fetițe. Masa iei de lucru era plină de păpuși și de jucării. De­și adesea se afla perdută în cugetări, totuși George Sand își arunca din când în când privirea asupra celor două copile. Cu cât jocurile lor erau­ mai scomotase și mai nebune cu atât fața bunicei se umplea de veselie și fericire. La orele șase, mergeaui la prânz, și, după ce făcea uă mică visită florilor din grădină, intrau­ cu toții în salon, unde d-na Sand, distinsă musicantă, făcea copiii să joce până în momentul de a se culca, cel mult la orele nouă. Adesea steteauă oră­séft două naintea clavirului, fără a se ocupa de cei ce erau­ față. Ea cânta de obiceitl bucăți din Mozart, arii spa­niole, soft­ariile cântecilor vechi pe cari le învățase în copilărie. După ce copilele adormest, în urma u­­nei partite de cărți soft de domino George Sand începea să lucreze, cu uă adresă de­­ lînă, rochii pentru păpuși soft costume pentru marionetele teatrului fiului soft. Ea făcea asemenea acuarele soft pase d­e j^ână la meciul nopții soft până la uă oră­­ din nopte. Cu greut se otăra să părăsescă micul soft salon, și, pentru a o face să plece, Mauriciu era adesea nevoit să ia lumânările și s’o lase în întunerec. Cine n’a audit pe George Sand vor­bind cu intimii sâi, n’a cunoscut’o­ nici uă dată ! Retrasă în apartamentul iei, lucra adesea până la răsăritul sorelui; daci au­rora o surprindea lucrând, atunci se scula de pe scaun, și, de la ferestre, saluta în­­tâiile raze ale cinei, respirând cu plăcere răcerea dimineței. Cu trei sont patru ani mai nainte de a muri, scria forte rar no­­ptea, deși sta tot târdist. Fară se ție semn de corespondința iei care era forte mare, atât în Francia cât și’n străinătate, George Sand scria pe fie­care di patru-deci de foi de hârtie de scrisóre, format mic. Ea numai copia nici­­uă-dasă ceea ce scria, și arunca în coș ceea ce nu’i plăcea. Cea mai mare fericire, la sfârșitul vie­ței sale, a fost de a se vedea înconjurată de familia iei și de câți­va intimi. In a­­nii sai din urmă, ne­ducându-se la Paris de­cât forte rar, își petrecea timpul, când nu lucra, cu teatrul de marionete condus de fiul suft. In cifrele de represintațiune, George Sand își făcea toaleta ca pentru un serată de operă și pretindea ca invi­tații iei să aibă un ținută de serată. Dar, să ne oprim aci și să începem des­crierea serbării. Sunt orele trei. Marsellesa, cântată de musica regimentului 90 de linie și de tóte societățile musicale, nu se mai audea. D’uă-dată, uă mare tăcere, apoi, în acla­­murile unei mulțimi forte mișcate și la razele unui sare care strălucea ca uă glorificare, cade valul care de opt zile acoperea statua nemuritorei George Sand. Frumosa statuă, lucrată de Aimé Mil­let, albă și surí die tare, apare două-dată în faț­a unui zid vecti și acoperit de ederă, în mijlocul unei grădini plină de mici copaci. Se aduc grămezile de corone care sunt așezate la piciorele piedestalului de granit. Toți încep să aplaude când Parel, artistul iubit, depune uă coronă în numele directorilor și artiștilor de la Odeon. Dis­cursul soft misca publicul. Marciasul d’Al­­fieri, vice-președintele Senatului italian, a trimis flori, cu adevărat frumose, în numele patrioților sâi, dar nu a venit să ia parte la serbare. Se observa cortnele d-nei Paulina Viardot, ale familiei d-lui Cyprien Girero, și ale altor amici și admi­­ratori ai nemuritorei George Sand. Mulțimea primesce cu nisce murmure simpatice urmátórele opt coróne sosite diminâța din Paris, împodobite cu pan­­glice pe care este scris: „ La Petite Fa­­dette lui George Sand“, pentru Edmée de Mauprat, M-lle la Quintinie, Le Compagnon du tour de France, Valentine, Francois le Champi, La Marquise de Villemer et Cltudie. Pe când d. Décourteix începe seria dis­cursurilor, aruncăm uă privire pe estra­da de onore unde se afla d. Décourteix, primar al orașului Châtre, însoțit de a­­jutorul sâft. In lumea oficială, vedem pe d. de Lesseps; d. Kaempten, directorele frumóselor-arte, etc. etc. In urmă vin invitații, și’n ăntâiul rând se află : Mauriciu Sand și familia, forte vist mișcați de omagiile aduse ilustrei scriitore ; Charles Buloz, directorele de la Revue des Deux Mondes; Paul Maurice pentru diarul Le Rappel; Giffard, de la Figaro ; Edmond Plandhut de la diarul Le Temps; d-nii de Pompery, Armand Sylvestre, Edouard Cadol; d. Durand- Gréville și d-na Henri Gréville ; d-nii Henri Amic, Louis Ulbach, Caiman Lévy, Renan fiul, Adolf Badin, de la Nouvelle Revue, Albert Delpit, generalele Fabre, etc. etc. Cel ce­ a presidat inaugurarea a fost d. Ferdinand de Lesseps, membru al a­­cademiei francese. S’aft rostit șâpte discursuri de d-nii Décourteix, Périgois, Kaempfen, Paul Maurice în numele lui Victor Hugo, Del­­pit, Porel, Arséne Houssaye și d. de Lesseps. Vom urma în numărul viitor cu pu­blicarea acestor discursuri, după ziarul Le Temps, CORESPONDENTA CONTIMPORANA Kritzendorf, August 1848 Domnule redactor­­ . Paralel cu agetațiunea meseriașilor în favorea corporațiunii lor silite și sistemei restrictive despre care am vorbit în pre­­cedinta corespondență, merge a­ceia amb­­ilor comercianți detailiști, d’a esclude pe d’uă parte concurența comerciului am­bulant (a colportorilor) și a asociațiuni­­lor de consum, și pe d’altă parte acea a grioiștilor, care întocmesc magasii și de­­posite, unde se pute aprovisiona publi­cul. Fară îndoială, plângerile detailiștilor sunt pre­cum întemeiate soft par ast­fel la prima vedere, dar nimeni nu’î­loprecse a vinde și ei cu ridicata. Detailistul se află în aceiași posițiune cu grosistul în care se află meseriașul cu industrialul: daca grosistul nu pote popri p’un detai­list d’a vinde cu ridicata, cu ce drept ar putea popri detailistul p’un grosist d’a vinde cu amănutul ? Comercianții n’ar trebui să se uite ca rațiunea esistenței lor nu este alta de­cât a servi de mij­­locitori între productori și consumatori. Consumatorul își va procura trebuinciosele sale unde le va găsi mai bine și déca ar vi locuință spaciosa se va aprovisiona cu cestiuni mai mari, deca și le póte pro­cura în condițiuni mai avantagiose. Detai­listul trăeșce mai exclusiv cu poporațiu­­nea săracă care -și procură cele trebuinciose de la dânșii cei cu­­ji. Negreșit, doresce ca clientela lui să fie solvabilă, dar nu voiesce să ajungă până a se putea eman­cipa de supt jugul soft. Să nu uitam ca co­mercianții există pentru consumatori, dar nu consumatorii, pentru comercianți. Și col­­portagiul este în dlasavantagiul micilor comercianți dar este în avantagiul con­sumatorilor și interesul acestor din urmă trebue să trecă înaintea interesului deta­iliștilor. Nu trebue să căutăm deslegarea problemei sociale în popriri și restrincți­­uni, ci numai în împărțirea drepta a câș­tigului între capital și muncă. Tóte diarele sunt pline două mare de­­fraudațiune întâmplată cu transportul u u­nei sume mari de bani de la Viena la Buda­ Pesta. Casa centrală cisleitană avea a trimite la casa centrală transleitană uă sumă de 260000 fiorini. Acesta sumă, com­pusă de note d’ale statului de câte 50,5 și 1 fiorini fu numarată și împachetată în mai multe lărji în presența mai mul­tor funcționari ai casei centrale , apoi tot în presința lor, lădile fură închise, cer­­cuite, sigilate, cântărite, numerotate și însemnate după regulele ușitate, obser­­vându-se tote formele și precauțiunile prescrise; supt priveghierea altor funcți­onari, acele lădi fură transportate la di­recțiunea generală a poștei, unde fură din nou­ cântărite, însemnate și înregis­trate. De la localul poștei, lăcjile, în urma unei nour controlări, fură transportate prin furgonul special al poștei cu paza tuturor formalităților și supt cuvenita es­cortă la gura drumului de fer ; acolo, în urma unei minuțiose examinuri, găsindu­­se tote în regulă, fură primite și închise în vagonul ambulant al poștei și după tre­cere de puține minute porni trenul, ca­re ajunse la ora fieșă la gara de la Bu­­da. i­erit și fură trimise fură întâr­_ diere cu­ precauțiunile prescrise și supt paza unei escorte la casa centrală de la Buda­ Pesta. Tóte lădile fură găsite în regulă, afară de una, care, în loc de 30 mii fiorini,­­în note de câte un fiorin, ce trebuia să cuprindă, nu cuprindea în fapt de­cât nișce cărămidă și h­ârtii fâră va­­lore. Lada se asemăna întocmai cu cele­l­­alte, cu singura deosibire ca în locul si­giliului casieriei centrale se întrebuința­se­ră monedă de argint. Acum, în loc de a se înțelege ambele case centrale în­tre ele spre grabnica descoperire și ur­mărirea făptuitorului, se apucară la certa acusându-se reciproc : cei de la Buda­ Pesta pretind ca furtul nu s’a putut comite de­cât la Viena , iar cei de la Viena susțin și declară ca acesta ar fi uă imposibili­tate, câ lada n’a putut fi escamotată și schimbată de­cât în Ungaria, fie în timpul trasportului, fie după sosirea la Buda­ Pesta. Se înțelege câ defraudantul trebue căutat între funcționarii statului, dar până acum nu s’a descoperit încă nimic. Zelul funcționarilor subalterni ajunge FOIȚA ROMANULUI 6 AUGUST 6­1 CĂSĂTORIE STRELUCITA de EMILIA CARLEN Traducțiune de Pulcheria A. Radu XI (Urmare) — Hotărîrile nu slujesc la nimic, când nu ai curagiul a le îndeplini. Ș’apoi pre­supunând ca voiu preda desemnul într’uă scală de copile, ce salarist mi se va da ? Credi ca el ar fi de ajuns pentru trebu­ințele nóstre? — Vom fi săraci, fără îndoială, ânsă ce fericiți am fi­­ urma tânăra femeia ani­­mându-se din ce în ce și pensând ori­ce sfială. — Am avea două odăițe mobilate, tocmai ce ne trebue. Est­e-și ferice... — Da, ca și cum te-am juca cu pă­­pușele. — Nu, cu multă îngrijire și zel. — Și tóte aceste, cu 18 dolari pe an? — Cu aceste și cu ceea ce a­șî câștiga și eft din parte-mi... — A­­ așa déja vei ferie și vei și lucra ? —­ Fară îndoială. Willem clătină din cap. Nu gici în a­­ceste cuvinte de­cât uă bună-voință co­­pilarésca. — Copiez binișor , știut să fac flori ar­tificiale, și apoi am­­ă mulțime de giuvae­­ruri și lucruri scumpe pe cari le-am putea vinde încetul cu încetul. — Ei bine­ în tot cazul să ne mărgi­nim cu visurile astea frumóse, disc Wil­lem, care nu vedea alt mijloc să sfăr­­șască uă dată. — Nu voi mai duce, în astă será, nici un cuvânt asupra acestui punt numai să-mî făgăduiesci, cu mâne, când o veni mama să mă ia, se nu mă lași de­cât pentru câte­va zile. — Iți făgaduesc. Avem încă câte­va săp­tămâni înaintea nostră și póte până a­­tunci vom vedea mai limpede viitorul. Victorina era liniștită. Ea nu adormi nici oă dată mai fericită, ânsă i-ar fi fost greu­ să spună pentru ce. Cât despre Wil­lem, pentru întâia oră femeia lui îi stă­pânea cugetul. Vedea ca prin vis acesta energie neașteptată care iluminase și în­frumusețase obrazul seî­și găsi ca după cele întâmplate Victorina nu era așa de nesuferită după cum își închipuise până atunci. Insă deșteptarea fu îngrozitore. La sose­­re dimineța, un sunet de clo­pot violent răsună la portă. Un amploiat de la casa d-lui H*** cerea să vadă nu­mai­decât pe d-l Willem Reiner. Willem își puse iute halatul.­­ Curând, curând­ striga Victorina tremurând , e vorba de tatăl meu­ ; sunt neroințată câ i s’a întâmplat ceva. Nu trecuse cinci minute și Willem să reîntorse palid ca un mort. Victorina nu avu putere să pronunțe un cuvânt măcar. —Victorina,­­zlse Willem luându-i mâna, ai arătat ieri dorința să urmezi cu mine, mână în mână, până în capăt spinosul drum al vieței. Dorința d-tale fu înde­plinită. Iți jur aici, înaintea lui Dumnecroft, cu nu ne vom despărți nici uă­ dată. Tânăra femeiă pleca capul. — Atunci, dise ea stăpânind suspinele, atunci de­sigur nu-mi mai rămâi de­cât d-ta pe lume! Tatăl meu­... — Nu căuta să-ți reții lacrimele, scumpa mea copilă ! Ești orfană! Insă bărbatul îți rămâne ! In aceeași zi se răspândi zgomotul în oraș, ca d-1 H***, bogatul neguțător, să împușcase în timpul nopții. Nu avusese cu­ragiul să trăiască desonorat. Falimentul sâft trebuia să se declare a doua­ dl. Xlf Plecarea. Era în cele d’ăntâl­nire ale lunei lui Maift. Salonele casei lui Willem, desbră­­cate de bogatul lor mobilier, erau­ pline de lăcli și pachete de călătorie. Tânăra pe­­rechiă trebuia să se îmbarce în acea sera pentru Gotland. Un asil era oferit însu­raților la castelul de Tidiana, pe care in­tendentul avea să-l mai țină încă un an, grație unei învoieli făcută cu creditorii sâi. In decursul celor trei luni, trecute de la cele din urmă întămplâri ale acestei istorii, se îndepliniseră atâtea revoluți­­uni pentru Willem și femeia s­a, în­cât nu mai avură plăcerea de a recădea în vechia lor apatiă. La grasnica emoțiune produsă prin mortea socrului, se adaose disperarea va­­duvei sale, durerea mai calmă a fiicei, a­­poi vinderea bunurilor lui, desfacerea ca­sei, abandonarea mobilierului tinerilor că­sătoriți, cari păstrase d’abia cu ce să’și îmbrace uă singură odată, și în fine boia d-neî H***, care după lungi suferințe se însănătoși pentru a duce uă viață cu to­tul diferită de aceea ce avusese până a­­tunci. In tot timpul acesta purtarea orfanei fusese exemplară. Ea părăsise d’uă cam­­dată pe bărbatul suft și, devotându-se iu­bitei sale mame, se uita atât de mult pe dânsa în îndeplinirea datoriilor sale de fiică, câ Willem, care adese­ori sim­țea lipsa iei, o întrebă într’uă eji cugetă a se conforma propunerilor ce ea îi făcuse altă dată. Aceste cuvinte făcură să roșiască palicjii obraji ai Victorinei. — Ești pate nemulțumit, dise ea, de ducerea mea zilnică la mama, care, cu tote aceste, are atâta trebuință de mine ? — Nu, Dómne feresce, acesta e prea frumos din partea d-tele ; ânsă... — Însă ? — Și est am trebuință de d-tea. Victorina se roși mai tare. — Póte, dine ea, nu ești destul de bine servit, acum, când n’avem de­cât un sin­gură slugă ? — Nu, n’am de ce mai plânge ; ea este forte îndemânatică. Tânăra femeiă nu mai adaoga nimic, dar ochi­i trebuiau­ să vorbescă, câci băr­batul sofi urma . — Din ziua aceea, de care avem drep­tul să ne amintim, m’am deprins cu d-tea din ce în ce mai mult și, când nu te în­torci la ora otărîtă, simt crescând golul sufletului mert. Inima Victorinei tresări de orgolist; bărbatul suft ânsă fu surprins, câci după aceste cuvinte se aștepta la ore­cari mul­­țămiri și sărmana copilă era incapabilă de a orice alt­ceva de­cât un : „In ade­­var !“ de abia șoptit. Ea văd­u imediat după căscârile lui Willem, cu autoritatea sea descresce și cu descuragiarea îl reveni și sfiala. — O! ce nenorocire! își dise dânsa plân­gând. El­e se mă gasesca iarăși prostă și cu tote acestea sunt mult mai puțin stupidă de­cât nenorocită - câcî e uă ade­vărată nenorocire de a nu putea găsi cu­vinte pentru a esprima cea ce simți. Cu alte persone găsesc destule, și încă prea destule, însă o s’o știe el ? Și chiar ști­­ind-o, pate ca m’ar găsi cu totul cara­­ghiosa. Dar de­și raționa ast­fel, nu avea cu­­ragiul a împărtăși cugetările sale lui Willem. — Nu mai încape îndoială ca visam când mi se părea cu gâscă mea se schim­base în lebădă gândi Willem. Însă consciința mea îl silea îndată să adaoge : —In tot cașul, sărmana femeiă este mo­destă și cu multă bună­voință, de aceea o prefer altora care vorbesc fară înce­tare și discută până când ești silit să-ți astupi urechile ca să nu le mai audi. In tot timpul acesta tânăra căsnicie nu re­­simția încă atingerile miserici; le fusese ușor să trăiască în decurs de trei luni din remășițele averei lor. Însă acest ter­men trecut, fără ospitalitatea ce eraui să găsescă la Tirana, perspectiva lor ar fi fost forte întunecosă, câci Willem nu se putea deprinde cu idea de a da lecțiuni. Plecarea lui din Stockelm încă nu se arăta supt auspicii fericite. Modul cu ca­re intendentul vorbea de noră­sea nu era câtu­și de puțin bine-voitor câcî, de când numai era bogata moștenitore, Victorina perduse tot farmecul în ochii părinților bărbatului sâft. Willem nu-i comunicase nimic din vor­bele tatălui sâft, ânsă el privea viitorul cu uă îngrijire lesne de înțeles. Nu stia ce­va să­dică a fi silit, redus prin miserie, de a primi un asii la pă­rinți cu femeia sea și pate și cu un co-

Next