Romanulu, august 1884 (Anul 28)
1884-08-05
702 ducerea întrunirilor salatiste, pronunțată de câteva autorități elvetice, dar este evident câ la acesta tinde demersul soft. * ■ä* -XDiarul Daily Telegraph dă amănunte în privința espedițiunii destinată pentru a ajuta pe generarele Gordon. 6,000 omeni vor fi concentrați la Wady-Halla; aceste trupe vor urma calea Nilului. Având în vedere neputința de a-î îmbarca pe vapore, guvernul a comandat pentru transportarea lor 1.000 de bărci. ROMANULF 6 AUGUST 1884 PESTE 1861 „Nu seiftă ne 4i °ea mai alaltăieri un bătrân pitescean, dacă din alte punte de vedere, drumul de fer a făcut bine orașului nostru, ceea ce se ist sicur e ca, din causa lui, toți vecinii noștrii Râmniceni, Câmpulungeni, Argeșeni și Rucăreni nu mai sunt ca nainte tributarii Pitescilor. Altă dată, cei mai mulți veneau la Pitesci de-și făceau târguelile; aeji pentru cele mai mici trebuințe, eî dafi fuga la Bucuresci.Singurii mușterii cari ne-aui mai rămas credincioși ca și ’n vremurile bătrâne sunt țăranii de prin satele apropiate de oraș.“ Și ’ntr’adevar, cuvintele bătrânului Pitescean sunt forte temeinice, le vedem îndeplinindu-se în tote iilele. Plecând de diminață de tot din Rucăr și din Râmnic și mai peste oi din Câmpulung și Curtea de Argeș, călătorul care are drept țintă Bucurescii nu face decât a trece prin Pitesci și a trage direct la gară, pentru trenul care pleca în capitală la 5 și 20 sera. Peste 3 ceșuri călătoruil e în Bucurescî, cr atelierii Pitescilor astepta mereu călătorii cari sunt să vie și cari nu mai vin. Acesta stare de lucruri, păgubitore prosperității orașului, se va îngreuia și mai mult, de unii, când se va face drumul de fer, destinat a lega Câmpulungul cu linia Bucuresc- Pitesci-Vârciorova. Pitescii vor remâne atunci că simplă trecătare. Drumul de fer care, împreună cu telegraful, este factorul cel mai puternic al sistemului centralisatel’, va duce pe micii ca și pe marii, comercianți numai și numai la Bucuresci. Primăriele multora din capitalele districtelor nóstre, precum și cetățianii care-și iubesc orașul, a fi priceput acesta lovitură care se da comerciului lor în folosul Bucureșcilor și a fi căutat, până când industriele locale și înființarea de usine vor da un avânt puternic fiecarui oraș, să lupte în contra acestui cuvinte care tîrasce totul spre centru. In așceptarea vieței independinte de vieța capitalei Bucuresci, vieță pe care orice oraș al României va trebui cu timpul s’o aibă, multe din orașele de mâna doua și a treia se silesc, în marginea puterilor lor municipale, a introduce și la densele îmbunătățirile a câror trebuință se simte pe di ce curge, din ce în ce mai imperiosă. Atârnă numai de la cetățianii fiecârui oraș român pentru ca, în curând, prin creațiunea industrielor locale, capitala rigatului să aibă, la rândul iei, trebuință de produsele proprie cutarei soft cutareî capitale de district. Și precum districtele versa și vor vărsa totdeuna banii lor pentru cumpărarea obiectelor ce se găsesc în Bucuresci, tot astfel aceștia să fie aduși a cere, bani oră Pitescilor, cutare produs al locului, Focșanilor un altul, Râmnicului un altul, et. etc.— Decâ în Francia, Lyonul sunt orașele Normandiei, Bordeaux sont orașele Provenței sunt în forte multe articole tributarele Parisului, apoi și acesta cumpără un puține din produsele industriaselor cetăți provinciale. Le câte și câte din orășelile forte modeste ale Prusiei rhenane soft ale Saxoniei nu se închină Berlinul, capitala imperiului german ? ! Până atunci, până când vom avea fericirea să vedem cele mai multe din orașele României tractând capitala ca pe uă colegă, ei nu ca peuă superioră, câte silințe și câtă bună-voință pentru interesele municipale nu vor trebui să aibă toți cetățenii; cu cât dei părinții orașului nu vor trebui să stea la pândă pentru a surprinde orice ar crede folositor urbei lor! Merestânsă, și în tote încercările, condițiunea de căpetenia a reușitei ne pare a fi completa independință față cu guvernul central: „Prin noi, pentru noi și cu al nostru“ ar trebui să stea scris totdeuna pe tote programele consiliilor municipale.—Astfel purcedând, fiecare oraș va ajunge mult mai iute la ținta dorită— cu atât mai iute cu cât va sei și se va pricepe mai bine să aibă pentru densele pe țăranii din satele totdeuna numerose cari încongioră capitalele districtelor nóstre. Așa, bunioră, Pitescii cari afi perdut— toți o recunosc,—cea mai mare parte din comerciul orașelor nordice vecine, datoresc astăzi animațiunea și puțina lor vioiciune comercială numai țăranilor cari „vin la oraș“ Dumineca și în alte anumite zile ale săptămânei, când e târg. E uă plăcere pentru călătorul soft orășanul cari să perd cu iubire în rându-rile țăranilor, prin târg [soft prin piață, ca să-i védá și să-i audă cumpărând și vândând, glumind cu „negustorul“, văitându-se între dânșii și la urmă, luând, cârduri-cârduri, drumul spre satul lor.— Toți duc în sensoft la subțiară, pentru copilașii care-i aștepta în bătătura casei, darul cel mai mare și gustos, „pâinea“ soft „lipia“ cumpărate de la oraș, și cari sunt pentru țăranul român, ceea ce ar fi fost să fie (dar n’a fost) „găina în oră“ pentru țăranul francez din vremea lui Henric IV, dacă bunul rege și ministrul suft Sully ar fi fost să pună în lucrare minunatele și miresele lor reforme. Cu eî, cu țăranii, orașul ia uă altă față. Liniștea adormitore, ca să nu die pustietatea, dispare când dânșii, îmbrăcații în haine curate sofi de sărbătore, colindă sulițele ca să-șî vâneă găina, ori untul, sori pânza, sofi numai ca să se plimbe și să admire „mândrețele“ Piteșcilor. Ei aduc comunei veniturile cele mai frumose, și cred câ mărirea acestor venituri de la 60,000 de lei vechi (bugetul comunal d’acum vr’o 10 - 12 ani) la 300,000 lei nuoi, se datoresce în mare parte și lor E drept însă să adăogăm ca atât autoritățile cât și orășenii sunt cu dânșii plini de bună-voință. Temerea, bănuiala, neîncrederea, și prin urmare ura, pe cari țăranul român le avea odinioră în contra „grecului“ de la oraș să duc și să șterg din ce în ce mai mult. Aici, el numai socotesce de 5—6 ori paralele ce a plătit și cât „cusur“ i s’a dat îndărăt și, forte adeseori, în loc să mai pună bobii pentru socoteli, îl vecii cu tibișirul ce trage, cu uă mână nedibace, pe sapă ori pe talpa „botinilor“ mai cumpărați, nișce cifre primitive, pe cari un epigrafist le-ar crede fidel copiate după cine scie ce bătrână inscripțiune. Alții, mai tineri, „însurăței“ merg mai departe, mânuiesc „plasvazul“ adică creionul și adună cu uă seriositate care te încântă. Impregiurul tânărului „comptabil“, bătrânii cu plete albe, cu pepturile gole, arși de sare, stafidiți la chip de muncă, dérâncâ vânoși și cu putere, astepta sfârșitul socotelii, privind cu un fel de respect superstițios la cel care ține condeiul. Tabloft admirabil, demn de a ispiti și înflăcăra talentul și verva unui pictor român, pe care laurii lui Téniers, Mimbs și Metzu nud lasă în pace ! Cacî, într’adevăr, déci țăranul român, răchcat pe pușcă, păzind la hotare soft revenind înăuntrul țârii dupe câmpul de bătaie, pate să inspire și a inspirat pe poeți și pe artiști, nu văd de ce aceleași călduri romănesce și aceiași draptă și bine-făcetore mândriă n’ar face să desalte sufletul și inima privitorului, când el ar vedea pe același țăran român, ținând în mână, în loc de pușcă, condeiul cu care-șî socotesce numărul intereselor sale. Speranțele cari nasc în mintea privitorului în cașul din urmă sunt mai mari și mai înveselitore decât cele pe cari le simte în cașul d’ăntâi, și-mi pare ca efectele și urmările condeiului țin mai mult decât acelea ale pușcei. Oricum ar fi, cu astfel de țărani cari vin la oraș cel puțin uă dată pe săptămână , cu un consilier municipal muncitor și plin de escelente intențiunî; și — condițiune de capeteniă ! — cu cetățianî cari nu rostesc la ori ce ocasiune mai mult decât nefericitele cuvinte: „se facă guvernul ; mie nu-mi pasă ! “ ci cu cetățianî dări doresc și vor, cu toți împreună, să contribuiască, fiecare după putință, la îmbunătățirea și reînvierea orașului lor.— Pitescii vor merge iute și bine nainte ; vor părăsi cu desăvârșire acea nimișcare imposantă de care vorbiam în prima noastră scrisore; și, lăsând cultul și adorațiunea trecutului pe sema istoricilor, ei vor căuta să fie, ca tote orașele moderne, prietinii presintelui și descoperirilor lui. Numai astfel Pitescii vor putea micșora efectele păgubitore din multe punte de vedere ce le-ați făcut și le vor face liniile drumului de fer cari să petrec și se vor petrece printr’înșii, dându-le uă animațiune fugitivă și înșelatore, de două ori pe di câte 10 minute; numai astfel vor putea merge încet dér sigur spre ținta dorită de orice oraș al României: industriile locale și, prin urmare, viéa comunală, liberă și independință de viața Bucurescilor. Să vedem acum dacă și Câmpulungul să îndrumeze soft nu pe acesta cale. Gion. -----------~~»«q=CE«------- Inaugurarea statuei celebrei scriitore George Sand. Diarul Le Temps primește din Châtre uă dare de somn în privința inaugurării statuei celebrei scriitóre George Sand. Orașul Châtre se află ca în tii de sărbătore, împodobit cu stoguri și cu flori. Locuitorii, stând pe pragul vechilor lor" case, privesc, c’uă mare și curtenitare curiositate, pe străinii cari sosesc din tote părțile. Pretutindinea primirea este forte cordială, făcându-se pregătirile cele mai demne pentru marea memorie ce trebuia serbată. Oricât de plăcută pote fi descrierea acestei serbări, preferim să vorbim mai ăntâi despre Nohant, acest Nohant unde George Sand fu crescură, unde își petrecu mai totă viața, unde să odinesce uă bunică pe care o iubia forte mult, și unde, după dorința iei, voi să moră. Locul pe care se rădică castelul de la Nohant n’ar avea nimic de însemnat fară bogata vegetațiune care primavéra este un câmp plin de flori, de mirosuri și de pasări. „Aceste căruri de pământ negru și gras cari mă încongioră, a emis George Sand, acești nuci cu totul rotunda, acest cimitir plin de érbi, acésta mică clopotniță acoperită cu olane, aceste căsuțe de țărani cu frumósele lor împrejmuiri, cu viile și plantațiunile lor, tote acestea devin un lucru dulce și scump cugetării când cineva a trăit în acest cerc liniștit, smerit și tăcut.“ Cum a trăit aci în timp de mai mulți ani ? La nouă ore dimineța, vara ca și iarna, uă servitore întră în camera de culcare pentru a deștepta pe George Sand, și a-i aduce dejunul și ceaiul, precum și scrisorile, diarele soft cărțile pe cari i le adresau autorii celebrii soft necunoscuți. Ea citea tot, răspundea la tot, nu încuragia nici uă dată pe un începător pe care-l credea necapabil de a scrie, dar sfătuia pe fiecare să lucreze, lucrul fiind după dânsa să trebuință și uă binefacere. La ora 12, George Sand se cobora în sala de mâncare, unde familia și invitații sai își luau dejunul. Acesta familie se compunea din fiul sâut Mauriciu, din d-na Mauriciu Sand, născută Calamatta, nepota lui Houdon și a lui Raoul-Rochette, și din două ființe încântătore, Aurora și Gabriela, copiii lor. După ce săruta cu iubire pe ai sâi, lua de mână pe amici, mângâia pe bătrânul iei câne Fadet și da câteva fărămituri de pâne pasărilor din colivie, d-na Sand invita pe persanele presinte la un preumblare în grădină soft în pădurea din apropiere. Ea visita una câte una tóte florile, care îi placea forte mult, câte uă dată chiar le vorbea, recomandând tuturor să le lase se tráiasca! Acesta preumblare ținea până la orele două; atunci domna Sand intra în biblioteca sa pentru a da lecțiune fetițelor și în urmă se punea la lucru, stând liniștită și surîbătore intre alte două fetițe. Masa iei de lucru era plină de păpuși și de jucării. Deși adesea se afla perdută în cugetări, totuși George Sand își arunca din când în când privirea asupra celor două copile. Cu cât jocurile lor erau mai scomotase și mai nebune cu atât fața bunicei se umplea de veselie și fericire. La orele șase, mergeaui la prânz, și, după ce făcea uă mică visită florilor din grădină, intrau cu toții în salon, unde d-na Sand, distinsă musicantă, făcea copiii să joce până în momentul de a se culca, cel mult la orele nouă. Adesea steteauă orăséft două naintea clavirului, fără a se ocupa de cei ce erau față. Ea cânta de obiceitl bucăți din Mozart, arii spaniole, softariile cântecilor vechi pe cari le învățase în copilărie. După ce copilele adormest, în urma unei partite de cărți soft de domino George Sand începea să lucreze, cu uă adresă de lînă, rochii pentru păpuși soft costume pentru marionetele teatrului fiului soft. Ea făcea asemenea acuarele soft pase de j^ână la meciul nopții soft până la uă oră din nopte. Cu greut se otăra să părăsescă micul soft salon, și, pentru a o face să plece, Mauriciu era adesea nevoit să ia lumânările și s’o lase în întunerec. Cine n’a audit pe George Sand vorbind cu intimii sâi, n’a cunoscut’o nici uă dată ! Retrasă în apartamentul iei, lucra adesea până la răsăritul sorelui; daci aurora o surprindea lucrând, atunci se scula de pe scaun, și, de la ferestre, saluta întâiile raze ale cinei, respirând cu plăcere răcerea dimineței. Cu trei sont patru ani mai nainte de a muri, scria forte rar noptea, deși sta tot târdist. Fară se ție semn de corespondința iei care era forte mare, atât în Francia cât și’n străinătate, George Sand scria pe fiecare di patru-deci de foi de hârtie de scrisóre, format mic. Ea numai copia niciuă-dasă ceea ce scria, și arunca în coș ceea ce nu’i plăcea. Cea mai mare fericire, la sfârșitul vieței sale, a fost de a se vedea înconjurată de familia iei și de câțiva intimi. In anii sai din urmă, neducându-se la Paris decât forte rar, își petrecea timpul, când nu lucra, cu teatrul de marionete condus de fiul suft. In cifrele de represintațiune, George Sand își făcea toaleta ca pentru un serată de operă și pretindea ca invitații iei să aibă un ținută de serată. Dar, să ne oprim aci și să începem descrierea serbării. Sunt orele trei. Marsellesa, cântată de musica regimentului 90 de linie și de tóte societățile musicale, nu se mai audea. D’uă-dată, uă mare tăcere, apoi, în aclamurile unei mulțimi forte mișcate și la razele unui sare care strălucea ca uă glorificare, cade valul care de opt zile acoperea statua nemuritorei George Sand. Frumosa statuă, lucrată de Aimé Millet, albă și surí die tare, apare două-dată în fața unui zid vecti și acoperit de ederă, în mijlocul unei grădini plină de mici copaci. Se aduc grămezile de corone care sunt așezate la piciorele piedestalului de granit. Toți încep să aplaude când Parel, artistul iubit, depune uă coronă în numele directorilor și artiștilor de la Odeon. Discursul soft misca publicul. Marciasul d’Alfieri, vice-președintele Senatului italian, a trimis flori, cu adevărat frumose, în numele patrioților sâi, dar nu a venit să ia parte la serbare. Se observa cortnele d-nei Paulina Viardot, ale familiei d-lui Cyprien Girero, și ale altor amici și admiratori ai nemuritorei George Sand. Mulțimea primesce cu nisce murmure simpatice urmátórele opt coróne sosite diminâța din Paris, împodobite cu panglice pe care este scris: „ La Petite Fadette lui George Sand“, pentru Edmée de Mauprat, M-lle la Quintinie, Le Compagnon du tour de France, Valentine, Francois le Champi, La Marquise de Villemer et Cltudie. Pe când d. Décourteix începe seria discursurilor, aruncăm uă privire pe estrada de onore unde se afla d. Décourteix, primar al orașului Châtre, însoțit de ajutorul sâft. In lumea oficială, vedem pe d. de Lesseps; d. Kaempten, directorele frumóselor-arte, etc. etc. In urmă vin invitații, și’n ăntâiul rând se află : Mauriciu Sand și familia, forte vist mișcați de omagiile aduse ilustrei scriitore ; Charles Buloz, directorele de la Revue des Deux Mondes; Paul Maurice pentru diarul Le Rappel; Giffard, de la Figaro ; Edmond Plandhut de la diarul Le Temps; d-nii de Pompery, Armand Sylvestre, Edouard Cadol; d. Durand- Gréville și d-na Henri Gréville ; d-nii Henri Amic, Louis Ulbach, Caiman Lévy, Renan fiul, Adolf Badin, de la Nouvelle Revue, Albert Delpit, generalele Fabre, etc. etc. Cel ce a presidat inaugurarea a fost d. Ferdinand de Lesseps, membru al academiei francese. S’aft rostit șâpte discursuri de d-nii Décourteix, Périgois, Kaempfen, Paul Maurice în numele lui Victor Hugo, Delpit, Porel, Arséne Houssaye și d. de Lesseps. Vom urma în numărul viitor cu publicarea acestor discursuri, după ziarul Le Temps, CORESPONDENTA CONTIMPORANA Kritzendorf, August 1848 Domnule redactor . Paralel cu agetațiunea meseriașilor în favorea corporațiunii lor silite și sistemei restrictive despre care am vorbit în precedinta corespondență, merge aceia ambilor comercianți detailiști, d’a esclude pe d’uă parte concurența comerciului ambulant (a colportorilor) și a asociațiunilor de consum, și pe d’altă parte acea a grioiștilor, care întocmesc magasii și deposite, unde se pute aprovisiona publicul. Fară îndoială, plângerile detailiștilor sunt precum întemeiate soft par astfel la prima vedere, dar nimeni nu’îloprecse a vinde și ei cu ridicata. Detailistul se află în aceiași posițiune cu grosistul în care se află meseriașul cu industrialul: daca grosistul nu pote popri p’un detailist d’a vinde cu ridicata, cu ce drept ar putea popri detailistul p’un grosist d’a vinde cu amănutul ? Comercianții n’ar trebui să se uite ca rațiunea esistenței lor nu este alta decât a servi de mijlocitori între productori și consumatori. Consumatorul își va procura trebuinciosele sale unde le va găsi mai bine și déca ar vi locuință spaciosa se va aprovisiona cu cestiuni mai mari, deca și le póte procura în condițiuni mai avantagiose. Detailistul trăeșce mai exclusiv cu poporațiunea săracă care -și procură cele trebuinciose de la dânșii cei cuji. Negreșit, doresce ca clientela lui să fie solvabilă, dar nu voiesce să ajungă până a se putea emancipa de supt jugul soft. Să nu uitam ca comercianții există pentru consumatori, dar nu consumatorii, pentru comercianți. Și colportagiul este în dlasavantagiul micilor comercianți dar este în avantagiul consumatorilor și interesul acestor din urmă trebue să trecă înaintea interesului detailiștilor. Nu trebue să căutăm deslegarea problemei sociale în popriri și restrincțiuni, ci numai în împărțirea drepta a câștigului între capital și muncă. Tóte diarele sunt pline două mare defraudațiune întâmplată cu transportul u unei sume mari de bani de la Viena la Buda Pesta. Casa centrală cisleitană avea a trimite la casa centrală transleitană uă sumă de 260000 fiorini. Acesta sumă, compusă de note d’ale statului de câte 50,5 și 1 fiorini fu numarată și împachetată în mai multe lărji în presența mai multor funcționari ai casei centrale , apoi tot în presința lor, lădile fură închise, cercuite, sigilate, cântărite, numerotate și însemnate după regulele ușitate, observându-se tote formele și precauțiunile prescrise; supt priveghierea altor funcționari, acele lădi fură transportate la direcțiunea generală a poștei, unde fură din nou cântărite, însemnate și înregistrate. De la localul poștei, lăcjile, în urma unei nour controlări, fură transportate prin furgonul special al poștei cu paza tuturor formalităților și supt cuvenita escortă la gura drumului de fer ; acolo, în urma unei minuțiose examinuri, găsinduse tote în regulă, fură primite și închise în vagonul ambulant al poștei și după trecere de puține minute porni trenul, care ajunse la ora fieșă la gara de la Buda. ierit și fură trimise fură întâr_ diere cu precauțiunile prescrise și supt paza unei escorte la casa centrală de la Buda Pesta. Tóte lădile fură găsite în regulă, afară de una, care, în loc de 30 mii fiorini,în note de câte un fiorin, ce trebuia să cuprindă, nu cuprindea în fapt decât nișce cărămidă și hârtii fâră valore. Lada se asemăna întocmai cu celelalte, cu singura deosibire ca în locul sigiliului casieriei centrale se întrebuințaseră monedă de argint. Acum, în loc de a se înțelege ambele case centrale între ele spre grabnica descoperire și urmărirea făptuitorului, se apucară la certa acusându-se reciproc : cei de la Buda Pesta pretind ca furtul nu s’a putut comite decât la Viena , iar cei de la Viena susțin și declară ca acesta ar fi uă imposibilitate, câ lada n’a putut fi escamotată și schimbată decât în Ungaria, fie în timpul trasportului, fie după sosirea la Buda Pesta. Se înțelege câ defraudantul trebue căutat între funcționarii statului, dar până acum nu s’a descoperit încă nimic. Zelul funcționarilor subalterni ajunge FOIȚA ROMANULUI 6 AUGUST 61 CĂSĂTORIE STRELUCITA de EMILIA CARLEN Traducțiune de Pulcheria A. Radu XI (Urmare) — Hotărîrile nu slujesc la nimic, când nu ai curagiul a le îndeplini. Ș’apoi presupunând ca voiu preda desemnul într’uă scală de copile, ce salarist mi se va da ? Credi ca el ar fi de ajuns pentru trebuințele nóstre? — Vom fi săraci, fără îndoială, ânsă ce fericiți am fi urma tânăra femeia animându-se din ce în ce și pensând orice sfială. — Am avea două odăițe mobilate, tocmai ce ne trebue. Este-și ferice... — Da, ca și cum te-am juca cu păpușele. — Nu, cu multă îngrijire și zel. — Și tóte aceste, cu 18 dolari pe an? — Cu aceste și cu ceea ce așî câștiga și eft din parte-mi... — A așa déja vei ferie și vei și lucra ? — Fară îndoială. Willem clătină din cap. Nu gici în aceste cuvinte decât uă bună-voință copilarésca. — Copiez binișor , știut să fac flori artificiale, și apoi amă mulțime de giuvaeruri și lucruri scumpe pe cari le-am putea vinde încetul cu încetul. — Ei bine în tot cazul să ne mărginim cu visurile astea frumóse, disc Willem, care nu vedea alt mijloc să sfărșască uă dată. — Nu voi mai duce, în astă será, nici un cuvânt asupra acestui punt numai să-mî făgăduiesci, cu mâne, când o veni mama să mă ia, se nu mă lași decât pentru câteva zile. — Iți făgaduesc. Avem încă câteva săptămâni înaintea nostră și póte până atunci vom vedea mai limpede viitorul. Victorina era liniștită. Ea nu adormi nici oă dată mai fericită, ânsă i-ar fi fost greu să spună pentru ce. Cât despre Willem, pentru întâia oră femeia lui îi stăpânea cugetul. Vedea ca prin vis acesta energie neașteptată care iluminase și înfrumusețase obrazul seîși găsi ca după cele întâmplate Victorina nu era așa de nesuferită după cum își închipuise până atunci. Insă deșteptarea fu îngrozitore. La sosere dimineța, un sunet de clopot violent răsună la portă. Un amploiat de la casa d-lui H*** cerea să vadă numaidecât pe d-l Willem Reiner. Willem își puse iute halatul. Curând, curând striga Victorina tremurând , e vorba de tatăl meu ; sunt neroințată câ i s’a întâmplat ceva. Nu trecuse cinci minute și Willem să reîntorse palid ca un mort. Victorina nu avu putere să pronunțe un cuvânt măcar. —Victorina,zlse Willem luându-i mâna, ai arătat ieri dorința să urmezi cu mine, mână în mână, până în capăt spinosul drum al vieței. Dorința d-tale fu îndeplinită. Iți jur aici, înaintea lui Dumnecroft, cu nu ne vom despărți nici uă dată. Tânăra femeiă pleca capul. — Atunci, dise ea stăpânind suspinele, atunci desigur nu-mi mai rămâi decât d-ta pe lume! Tatăl meu... — Nu căuta să-ți reții lacrimele, scumpa mea copilă ! Ești orfană! Insă bărbatul îți rămâne ! In aceeași zi se răspândi zgomotul în oraș, ca d-1 H***, bogatul neguțător, să împușcase în timpul nopții. Nu avusese curagiul să trăiască desonorat. Falimentul sâft trebuia să se declare a doua dl. Xlf Plecarea. Era în cele d’ăntâlnire ale lunei lui Maift. Salonele casei lui Willem, desbrăcate de bogatul lor mobilier, erau pline de lăcli și pachete de călătorie. Tânăra perechiă trebuia să se îmbarce în acea sera pentru Gotland. Un asil era oferit însuraților la castelul de Tidiana, pe care intendentul avea să-l mai țină încă un an, grație unei învoieli făcută cu creditorii sâi. In decursul celor trei luni, trecute de la cele din urmă întămplâri ale acestei istorii, se îndepliniseră atâtea revoluțiuni pentru Willem și femeia sa, încât nu mai avură plăcerea de a recădea în vechia lor apatiă. La grasnica emoțiune produsă prin mortea socrului, se adaose disperarea vaduvei sale, durerea mai calmă a fiicei, apoi vinderea bunurilor lui, desfacerea casei, abandonarea mobilierului tinerilor căsătoriți, cari păstrase d’abia cu ce să’și îmbrace uă singură odată, și în fine boia d-neî H***, care după lungi suferințe se însănătoși pentru a duce uă viață cu totul diferită de aceea ce avusese până atunci. In tot timpul acesta purtarea orfanei fusese exemplară. Ea părăsise d’uă camdată pe bărbatul suft și, devotându-se iubitei sale mame, se uita atât de mult pe dânsa în îndeplinirea datoriilor sale de fiică, câ Willem, care adeseori simțea lipsa iei, o întrebă într’uă eji cugetă a se conforma propunerilor ce ea îi făcuse altă dată. Aceste cuvinte făcură să roșiască palicjii obraji ai Victorinei. — Ești pate nemulțumit, dise ea, de ducerea mea zilnică la mama, care, cu tote aceste, are atâta trebuință de mine ? — Nu, Dómne feresce, acesta e prea frumos din partea d-tele ; ânsă... — Însă ? — Și est am trebuință de d-tea. Victorina se roși mai tare. — Póte, dine ea, nu ești destul de bine servit, acum, când n’avem decât un singură slugă ? — Nu, n’am de ce mai plânge ; ea este forte îndemânatică. Tânăra femeiă nu mai adaoga nimic, dar ochii trebuiau să vorbescă, câci bărbatul sofi urma . — Din ziua aceea, de care avem dreptul să ne amintim, m’am deprins cu d-tea din ce în ce mai mult și, când nu te întorci la ora otărîtă, simt crescând golul sufletului mert. Inima Victorinei tresări de orgolist; bărbatul suft ânsă fu surprins, câci după aceste cuvinte se aștepta la orecari mulțămiri și sărmana copilă era incapabilă de a orice altceva decât un : „In adevar !“ de abia șoptit. Ea vădu imediat după căscârile lui Willem, cu autoritatea sea descresce și cu descuragiarea îl reveni și sfiala. — O! ce nenorocire! își dise dânsa plângând. Ele se mă gasesca iarăși prostă și cu tote acestea sunt mult mai puțin stupidă decât nenorocită - câcî e uă adevărată nenorocire de a nu putea găsi cuvinte pentru a esprima cea ce simți. Cu alte persone găsesc destule, și încă prea destule, însă o s’o știe el ? Și chiar știind-o, pate ca m’ar găsi cu totul caraghiosa. Dar deși raționa astfel, nu avea curagiul a împărtăși cugetările sale lui Willem. — Nu mai încape îndoială ca visam când mi se părea cu gâscă mea se schimbase în lebădă gândi Willem. Însă consciința mea îl silea îndată să adaoge : —In tot cașul, sărmana femeiă este modestă și cu multă bunăvoință, de aceea o prefer altora care vorbesc fară încetare și discută până când ești silit să-ți astupi urechile ca să nu le mai audi. In tot timpul acesta tânăra căsnicie nu resimția încă atingerile miserici; le fusese ușor să trăiască în decurs de trei luni din remășițele averei lor. Însă acest termen trecut, fără ospitalitatea ce eraui să găsescă la Tirana, perspectiva lor ar fi fost forte întunecosă, câci Willem nu se putea deprinde cu idea de a da lecțiuni. Plecarea lui din Stockelm încă nu se arăta supt auspicii fericite. Modul cu care intendentul vorbea de norăsea nu era câtuși de puțin bine-voitor câcî, de când numai era bogata moștenitore, Victorina perduse tot farmecul în ochii părinților bărbatului sâft. Willem nu-i comunicase nimic din vorbele tatălui sâft, ânsă el privea viitorul cu uă îngrijire lesne de înțeles. Nu stia ceva sădică a fi silit, redus prin miserie, de a primi un asii la părinți cu femeia sea și pate și cu un co-