Romanulu, noiembrie 1886 (Anul 30)

1886-11-25

a sosit cu vă­r mare. Dimitriade, pro­­crecând pe strada o, întâmpinat de un bătăuș, ce­va insultat, l’a dus la Ga­rdiștilor unde sa maltratat în mod * * * Subscrierea pentru Botoșani a ajuns la suma de un­spre­zece mii de lei. * * * Delegațiunea bulgară, în capul căreia se afla domnul Zaharia Stoianoff, va aștepta­ în Bucureșci sosirea domnului Rizoff. * * * Neînțelegeri există între ministrul de resbel și inspectorii generali ai armatei, în privința înaintărilor de făcut. * Scriea că domnul Gesoff, ministrul de finanțe al Bulgariei, a venit la Bucureșci pentru ca să contracteze de la banchierii din Bucuresci și Iași un împrumut de 8 pene la 10 milione de franci este confir­mată de Pester Lloyd, care spune că pen­tru acest împrumut se va ipoteca drumul de for Varna-Sofia. * * « * Un incendiu a distrus cea mai mare parte din fânul artileriei ce se află în de­posit la Copou, în Iași. * * * D. colonel Marian Dumitrescu va pleca la Galați spre a inspecta flota. * * * Se vorbesce despre înființarea încă a două posturi de inspectori financiari. * * * Principele Leopold de Hohenzollern a fost numit șef onorific al regimentului 3 de linie, și principele Ferdinand sub-loco­tenent în același regiment. * * * D. ministru al justiției va depune în cu­rând pe biurourile Corpurilor legiuitore, o sesiune ordinară se va deschide la curent, un proiect de lege se înlătura neajunsurile ce s’a­r practica că legea autentificarel­oiPe aduce particularilor, întru cât privesce pe martorii necesari la autentifi­carea actelor pentru recunoscerea identi­­tatei. Prin acest nou proiect de lege, spune F. Națională, d. ministru de justiție în­­lesnesce părților interesate prin mai mul­te mijjloce constatarea identităței. * * * Zăpada începe a cădea, pe fie­care di, în mai multe localități și frigul devine din ce în ce mai simțitor. Eri a nins la Ba­cău, Bechet, Beriad, Bistrița, Botoșani, Broșteni, Burdujeni, Corduesci, Cozea, Do­ Ktfrez, id&Viink fräfiä­, iJIMMu, HSfí/L nescl, Ocna, Pășcani, Piatra, Podu Turcu­lui, Predeal, Rădăuți, Rîu Vadului, Saline­le mari, Săveni, Sinaia, Ștefănesci, Tîrgu Jiu, Vaslui­, Vulcan, Zotreni. Emilio Castelar și memoriul Româ­nilor din Transilvania Paris, 15 Noembre 1886. II 1) In desvoltarea articolului nostru case, se lăsăm un loc de onore și biografiei a­­cestui celebru bărbat de stat și liberal al Spaniei. Emilio Castelar e născut la 1833 în An­dalusia (Cadix), patria lui Seneca. Studiile și le-a început la Eide, provincia Alicante. De la Eide trecu, după ce rămase orfan, la Madrid, unde, puțin timp după sosirea lui, se întemeia u­ școlă, numită Școla normală de filosofie. Aici își urmă junete (1) A se vedea «Românulu» de la 34 Noemb­ V ROMANULU 25 NOEMBRE 1886 Castelar studiile séle. Pe timpul acela den­sul abia era de 15 ani. Progresele reped, ce putu sĕ realiseze în scurt timp, ne dam dă dovadă atât despre plăcerea lui pro­nunțată spre studiu, cât și despre memoria lui prodigiosă. Afară de acesta și obiectele de studiu erau în armonia cu aptitudinile lui. După isoarele ce am urmărit în acestă schiță biografică 1) obiectele de studiu erau: limbele clasice, greaca și latina, filosofie­ estetică și istoria. In urma unei modificări a programului de învățământ, școla acesta fu transfor­mată în școlă de drept. Grație acestei cir­cumstanțe, se vădu Castelar două dată por­nit spre studiul exclusiv al istoriei. Na­tura lui ardentă și imaginațiunea lui prea viă îl siliră după un an să renunțe la studiul rece și formulele și mai reci ale Digestelor, Institutelor și altor Corpus Juris. Visurile briliante ale im­aninațiunii sale juvenile, colorite cu impresiunile clasici­tății, il făcură incapabil să asimilesc­­ă dosă suficientă din acest fel de scântă. Ajungând la 1857 profesor de istorie la Universitatea din Madrid, un vast câmp de activitate i se deschise. Zelul lui nu se mulțumi numai cu prepararea spirite­lor în școlă, ci inundă și în vieța­ pu­blică. Ast­fel, vedând miserabila stare în care căduse Spania sub dubla înrîurire a despotismului și a clericalismului, E. Cas­telar se decise să-și consacre tóte forțele sale intelectuale la salvarea patriei sale. Se aruncă deci în jurnalistică și ajunse re­dactor en chef la Tribuna, organ al idei­lor democratice. La 1864 își înființa un jurnal al său propriu, Democrația, în care își desfășură ideile sale reformatore. In timpul mișcării revoluționare din a­­nul 1861, Castelul combătu pe baricade. Revoluțiunea fiind învinsă, eroul nostru fu prascris și condamnat la morte, reuși­­nse să se refugieze în Elveția și­­ de a­­colo la Paris. La 1868, Prim și Serrano detronând pe regina Isabela, Castelar credi sosit momentul de a se reîntorce. Ajuns în pa­tria sea, organiză că partidă democratică și ceru guvernului proclamarea Republicei. Ne­fiind însé ascultat, Castelar se puse pe uă propagandă activă și reuși să a­­ducă în Parlamentul țării cele 35 de de­putați republicani. Șeful acestora fu recu­noscut el. In acesta calitate desvoltă uă crâncenă o posițiune în contra guvernului, ce se înfunda tot mai mult în măsuri din cele mai tiranice. La 26 Aprile 1869 Castelul pronunța un admirabil discurs în favorea libertății consciinței. Efectul acestui discurs a fost entusiaste, și oratorul nostru fu purtat în triumf. Peste 500 de orașe îi acordară dreptul de cătățenie onorifică. Numărul republicanilor crescând la cifra de 63, propaganda republicană câștigă te­ren tot mai mult, dar acesta nu împedică alegerea lui Amedeo, care la 2 ianuarie 1871 sosi la Madrid. In decursul celor două ani ai domniei lui Amedeo, Castelar atacă adesea poli­tica lui Serrano și Sagassa. Discursul cel mai celebru din epoca acesta a lui Cas­telar e cel rostit asupra ștergerea sclaviei în posesiunile spaniole. La 11 Februarie Ca­­merilo acceptară demisiunea lui Amedeo și proclamară Republica, cu 256 voturi contra 32. Noul guvernământ, din care Cast­elar fă­cea parte ca ministru de externe, ajunse ast­fel în fruntea țării, nu pe calea revo­­luțiunii, ci prin forța lucrurilor. împreju­rarea acesta cât și personalitatea lui Cas­telar contribui forte mult la liniștire aitelor și la câștigarea simpatiei gor. In circularea s­a către puteri, 25 Martie, Castelar apără­­ cu ele în­ vigore dreptul națiunilor de a se ga de sine. Ideile conducătore în politi ternă a lui Castelar au fost și sunt: centralizarea administrativă, separare fericii de stat, ameliorarea organilor judiciare, etc. Tulburările prin care trecu Spania proclamarea republicei federative i Pi y Margai, invasiunea carlista din și insurecțiunea intransigentă din Ap­ăuseră pe Castelul din nou la guvern astă­ dată case cu puteri dictatoriale. Exercițiul acestei dictature îi va­se­ fața istoriei spre cea mai mare și Nici că măsură extraordinară nu s-a fără un motiv prealabil bine simțit, fie înțelepciunea lui Castelar, se putea­­ pe picior de resbel 80,000 de onié evita impositele onerese. Multe din re sele lui financiare de atunci au rămas­­ ar fi în vigores spre mulțumirea gene Ceva mai mult énse! Grație abilități Castelar, se putu evita un resbel cu Sta Unite. Dacă nu era Castelar, nenorc cestiune Virginius putea se perela Spa posesiunea Cuba. In mijlocul comp­­țiunilor, Castelar găsia în sine un ene despre care nici nu bănuia pené atu Ținta lui Ansé d’a întemeia un repub. democratica întâmpină greutăți enorme în intrigile lui Serrano, pe atunci președinte al Camerii. Din nenorocire pentru Spania, Castelar își dede din causa acesta demi­siunea la 2 ianuarie 1874. Retrăgându-se în viața privata, se con­sacră studiului până la 1876, când se pre­­sentă din nou în Parlament ca alesul Bar­celonei. Din discursurile periodei aceștia două sunt mai remarcabile, prin renumele lor european: cel de la 17 Noembre 1876 asupra legei municipale, și cel de la 29 Maiu 1877, asupra legei electorale, în care făcu un magnific elogiu Franciei și par­tidei republicane celebrând spiritul și în­țelepciunea ei politică. G. Ociișianu. 1) Emilio Castelar, de »F. de Sandoval,» Paris, 1886. — și marele dicționar enciclopedic de Larousse, ot.m. XVI PROGRAMA Pentru deschiderea sesiunei ordinare a Cor­purilor legiuitore, la 15 Noembre 1886 I La orele 11 de diminață va fi un Te- Deum la Mitropolie în presența : D-lor senatori și deputați; Dior miniștri; Curți de nisc»­‘:­np; înaltei Curți de compturi; Curților, tribunalelor, corpului profeso­ral, autoritățile administrative, militare, con­siliului comunal și camerei de comerciü. II La orele 11 și jum., înaltele Corpuri și autorități se vor întruni în sala ședințelor Adunarei și vor ocupa : înaltele Curți de casațiune și de comp­­turi, tribuna a doua în drepta tribunei di­plomatice. Curțile, tribunalele, corpul profesoral, autoritățile administrative, comunale și ca­mera de comerciü, tribuna oficială. III D-nii senatori vor ocupa întâile bănci ale Adunărei din drepta Tronului; d-nii deputați băncile din fața Tronului. IV Plecarea de la palat a M. S. Regelui, înso­țit de A. S. R. Principele Leopold de Hohen­zollern și de A. S. Principele Ferdinand, se va anunța prin 101 tunuri. . . La orele 12, M. S. Regele, „care este primit la scara de către d-nii miniștri, va dințelor Adunărei precedat­ilă și militară și se va urca furat de d-nii miniștri. Casa I a M. S. Regelui se așcară ilui. 3 ocupă de ofițerii supe-șI după citirea Mesagiului de sesce sala Adunărei, și Cor­ I proced îndată la începe­­pentru cari d-nii senatori Senatului. VII rare în sala Adunărei pen­­vor da d-lor senatori și d in președenția consiliului tribuna diplomatică se d. ministru al afacerilor .e și invitațiune d-lor re­­terilor străine spre a a­­rtemnitate, cele­l­alte tribune se vor uri consiliului de mi­­ c si UNA! .............................. Ies fous ! On les persecute, on les tue; Sauf, aprés un lent examen, A leur dresser one statue, Pour la gloire du genre humain. (Béranger). Jndată ce ai uă calitate mai mare, în­dată ce te ridici d’asupra celor­l­alți prin instrucțiune, inimă, inteligență, virtute etc., departe d’a fi lăudat, respectat, admirat, căcii în critica fie­căruia și devii subiectul conversațiunilor gurelor rele.­­Un bun patriot, un medic mai­­ cuteză­tor, un mare inventator, sunt toți tratați de nebuni. Déca vre­mă ființă în societate urasce falsitatea, cochetăria, complimentele banale și chiar ofensatore ce de obiceiu se fac prin salone, apoi toți die­­ ea pozează. Déca are simțiminte mai mari, aspira­­țiuni mai nobile, inima mai sus pusă, de dânsa fie­care va dice , este nebună. Ce se întâmplă ’n urmă ? Ori acesta ființă, de e mai slabă, se conrupe . Ori, de e mai tare, suferă și rămâne ne­norocită. Séu, de e mai simțitore, în adevăr îne­­bunesce­­t, îmi făceam tóte aceste reflecsiuni când fii mânui" ia urumiuica m­d­.a __ me ’ntâri și mai mult în ideile mele. Sosisem de câtva timp în Livorno pe uâ di ploiosă, stăm în camera mea pri și­­vind mărețul spectacol al mării. Ploia, timpul noros și negru, marea, to­tul me’npingea se cuget, se visez, și eram pute de mult cufundat în gândirile mele când audia un sgomot mare afară. Deschisei geamurile, m- a plecai la fe­­restra și zării venind spre mine uă­câtă de copii cari urmareau că femeiă. Ea părea a fi fost frumosă uă dată, avea trăsuri corecte , purta­uă cămașe ruptă și un rochie în sdrențe. Piciorele îi erau gole, pâru­l cărunt și despletit îi se lipea de plóc pe tâmple și pe fața-l sbârcită de ani și de sufe­rințe. In mâna drepta avea un baston cu un cui făcut cârlig în vârf, iar în cea stânga ținea căpătâiul unui sac ud, vechia și câr­pit ce-l rezema pe umăr și atârna la spate pene la brâu. Copii se țineau de ea, strigau, o înju­rați, îi aruncau fie­care ce putea aduna după drum, și cel mai îndrăsneț, aclamat și admirat de cei-l-alțî, o apuca de ro­chie și se învârtea în giurul sărmanei femei. Trist, oribil spectacol, dar ce vreț­! copii n’au suferit încă ca să aibă milă. Aruncai în grabă uă haină pe mine, luai pălăria și umbrela, mede dei jos dor... nenorocita dispăruse, și copii cu ea. Luând informațiuni de la un pescar, «R­­esclamă el, e la bella Judita, e pazza» (este frumosă Judită, e nebună) și mi spuse că pentru a trăi ea aduna ce găsea pe drum și pe malul marei. Reintra­ pe urmă în casă mai trist și cu gândirile mai negre ca timpul. Peste vr’mă câte­va bile au<Jil iar acele strigăte ale copiilor, și cum strânsesem, spre a da nebunei, ceva vechituri, mĕ pusei la ferestra, și când trecu, o chie mai aretându-i pachetul ce pregătisem. Ea cnse se depărta aruncându-mi uă privire supă­rată și bolboroși din gură vr’uâ câte­va cuvinte ce nu sputul s’aud. Atât de puțin era deprinsă să’l facă lumea bine în­cât cred­u, sermana, că rîdeam de ea. Acesta mĕ făcu­se me interesez și mai mult de dînsa și plecând după informa­țiuni éca ce Aflai. Ființa astă venise de mult în Livorno cu tatul său, care căuta de lucru. Cu pu­ținii bani ce aveau cumpăraseră uă că­suță în care trebuia să trăiască fata, fata și­­... un mic funcționar care iubea fata de mult și trebuia s’o ia de soție. Peste vr’ua câteva lum­inse tatăl muri, casa arse, fata râmase pe drumuri orfană și săracă și tênerul B... nu vru s’o mai ia. Spre a trăi, dér, sermana fu silită a face ca mulți nenorociți din acel oraș, a­­dică s’adune ce găsea pe aliți noptea. In zor­ide Ți, după uă furtună care de­sigur cauzase multe naufragii, ea găsi pe tărmul mârei, aprópe îngropată în nisip, uâ casetă plină­ cu bijuterii și cu aur; uă privi câtva, contemplă acea avuția cu care ar fi putut fi fericita și iar iubită, ș’apoi se duse­, ș’o dede comisarului de poliție. De cutie nu s’a mai auglit nimic, iar toți d’atunci au dis: «La bella redita e pazza». Saverny. V­IR­IETATE BUM­ BUM Copilul sta întins, palid, în pătușiorul său alb, și cu ochii bolboșați de friguri privea într’una înainte’­ cu acea ațintire ciudata a bolnavilor cari zăresc ceva ce cei­l­alți omeni nu pot să vadă. Mama sta la căpătâiul patului mușcân­­ânai rupiii p­­entru ca să nu țipe, și urma, în prada celei mai mari suferințe, progre­sele bulei pe fața micului îngeraș, și tatăl, un lucrător dintre cei mai ne­treba, își îneca lacrămile cari îi ardeau pleopele. Și dina era dintre cele mai plăcute, nă frumosă di de funiü, cu un sore dulce ale cărui raze intrau în strâmta cameră din „rue des Abesses”, unde se afla murind micul Francisc, copilul lui Jaques Legrand și al Madelenei Legrand, soția lui. El avea șapte ani. Era blond și frumos ca un trandafir, și cât se pare mai viu și mai drăgălaș !... Dér­éca­t, că pentru ma­rea durere a tatălui ș’a mamei sale, cădu de uă­dată bolnav de friguri. Intr’una din seri fu adus de la scala comunală, cu ca­pul greu și aprins și cu mâinile calde. Și de atunci nu se mai dede jos din pâtușo­­rul său, fiind apucat din când în când de delir, și privindu’și pantofiorii, și ei și de mama sea, cari se aflau puși într’un colț al camerei, repeta întruna : — Acum puteți sâ aruncați afară pan­tofii micului Francisc ! Micul Francisc n’are să’l mai încalțe ! Micul Francisc n’are să se mai ducă la școlă.... da, n’are să se mai ducă nici uă dată, nici uă dată! Atunci tatăl dise cu ochii plini de la­­crămi: «N’ai de gând să taci!» și mama își băgă fața sea­cea blondă și cu totul palidă în pernă, pentru ca micul Francisc se nu audă că plânge. In noptea aceea copilul n’avusese nici un delir; dar de doua düe, el neliniștea forte mult pe medic printr’un desgust de sine, ca cum, la șapte ani, bolnavul ar fi fost desgustat de viață. El era trist și tă­cut, lăsând să­ i cadă în nesorie capul pe perna, ne­voind să ia nimic, ne având nici un scris pe buzișorele lui pârlite de focul frigurilor, și privind cu ochii rătă­ciți ca cum ar fi voit să vadă pe cineva pe care -l aștepta. — Pare că se gândesce acolo sus ! la despărțirea lui de noi! își dicea Madelena înfiorându-se. Când i se da­se ia ceva, se bea un clașca cu sirop sau cu zema de carne, re­fuza într’una și nu voia să ia nimic. — Vrei ceva, Francisc ? — Nu, nu voia nimic ! — Cu tote acestea, trebue să’l facem sé ia ceva, disese doctorul. Starea în care se află mă înspăimântă!... D-vostra, ca tată și mamă, trebue să cunosceți mai bine pe copilul d-vostră... Căutați ceva care se potă sâ însuflețescâ acest mic corp, și să aducă pe pământ acest spirit care alerga după nori!... Ș’apoi, luându’și diua bună, se grăbise sa plece. — Căutați ceva! Da, fără îndoială, și ’l cunosceau forte bine pe Francisc al lor ! Solaü cât îi plă­cea iubitului lor copilaș sé vie Dumineca a­casă încărcat cu tot felul de frunze și de flori pe cari le aduna de pe unde se ducea cu cei­l­alți copii de vârsta lui...Jac­ques Legrand cumpărase lui Francisc tot felul de jucării: portrete, soldați, etc. ; el le scotea din cutia în cari se aflau, le pu­nea pe patul micului bolnav, le întorcea­­ în tote părțile, le făcea să face înaintea ochilor lui, și cu ochii plini de lacrămi se încerca să-l facă sâ rîdă... — Ved­i asta, Francisc! Asta este un soldat! asta un general!..... Ia uită-te, vedi cum sunt îmbrăcați! Iți aduci a­­minte când am venit să dată un general la «Bois de Boulogne» ? Daca îți ei doctoria am să’U cumpăr unul adevărat îmbrăcat c’uă tunică de postav și cu epolete de aur...Spune’mi, vrei sâ’ți aduc un general? — Nu, respunse copilul, cu un voce seca. — Vrei sâ’țî cumpăr un pistol, mingi... sau alte jucării ? — Nu, repetă copilul, nu....nu vreau nimic.... Și la lot « i se dipea, la tot ce i Se făgăduia, sérmanul copilaș răspundea în­tr’una, pe când părinții lui îl priviau des­perați: — Nu...nu...nu ! — Dar, în sfârșit, ce vrei, dragul meu Francisc ? îl întreba mama. Sa spune’mi, póte să fie ceva care sé’­i placă, ceva pe care sa vrei să’l ai...Sa spune’mî! spune’mi mie....numai mie!...mamei tale care te iu­­besce ! Și’și punea obrazul pe perna mi­cului bolnav, și îi spunea tóte acestea în­cet la urechia și c’uâ voce plină de iu­bire și de supârare. Atunci, copilul, c’un accent ciudat, sculându-se puțin și întin­­dendu’și mâinele spre ceva invizibil, răs­punse de vă dată c’un ton viu, și’n a­­celașî timp rugător și poruncitor . — Voiu pe Bum-Bum­­ !­ Bum-Bum ! Sărmana Madelena privi înspăimântată pe soțul ei. Ce voia se­dică copilul lor? — Se afla iar în delir ? Bum-Bum ! —Asta nu e tanti Astra! Pe urmă a fugit din odaiă. Bunica îmi dede pe Mariara care mă mângâie și dise­ră dată : <mama ! La audul ăstui cuvânt mă podidiră la­­crimele și un succes de tuse îmi sfâșia pep­iul. Bunica m’a certat și mi-a dis că nu’mi va mai aduce copil. O! nu’i va mai aduce de multe ori, căci mă voiu duce eu pe altă lume. Déci ași puté să ajut pe bietul Paul în ăst timp de durere! Am tras pe doctor la uă parte spre mine și i-am dis : — Doctore,... dă’mi un praf de celea cari se dau cânilor bolnavi... te rog. Bătrânul doctor a încruntat sprâncenile și a răspuns : — ÎntâiU să te întremezi ș’apoi se ho­­tăresci dumnăta; bolnavii nu poruncesc. LXVIII JURNALUL ASTREI Moroschka, 25 Ianuarie, 1878. Sunt ceva mai bine ; mi s’a dat vouă să stau nițel pe scaun. Bucuria lui Paul e fără margini. El crede că am scăpat. Și chiar de ar fi așa, nu voiu să mai trăesc. LXIX JURNALUL ASTREI Moroschka, 8 Februarie, 1878. Vine și primavéra. Moina, vântul cald de la miefla-eji au început­ pretutindeni zăpada se topesce. „ M’am sculat pentru vro câte­va coșuri, adică Paul me­reu în brațe și mă pune pe fotoliul mamei; stau acolo și mă in­t în depărtare, pe șesul acoperit cu zăpadă și nori. Altă dată nu puteam suferi acesta, pri­veliște, și­ acum sufer pene și pe sacru­­mea. Paul vorbesce mereu de Moldova în­cât cred, și eu ca și el, că vom începe a­­colo să nouă viața. In fie­care cui sosesce câte uă telegramă de la Sander. Paul îi răspunde cu emo­­țiune. Sander rătâceșce de colo pene colo ca duhul cel rău. Mi s’a părut că văd arilî pe Margot ca­­re’ml ținea în față pe copilul ei mort. De groză am țipat atât de tare în­cât Paul a dat fuga ’nâuntru. Ii spuse­ că un junghiu în stânga m’a făcut se țip. Și chinul e și mai mare, căci am acele vedenii când sunt deștaptă, și le văd atât de bine, ca și cum într’adever ele ar fi de față. Nu tresar ca’n somn ci mă gândesc, ci judec, și tot le ved. E őre consciința care mă muncesce astfel ? ! LXX JURNALUL ASTREI Moroschka, 15 Februarie 1878. Décá va fi sé trăesc, se trăesc cu ori­ce preț, va trebui deci să’mi cred viața ca espiațiunea greșelei mele ? Dumnedeu va cere ore și astă cumplită jertfă de la min ?! Acei, mi-au adus ghiocei, i-am ținut, în mână și el s’au ofilit, de­și manele mele erau reci ca ghiața éi unghiele vinete și livide. N’aveam friguri, înveninez dre tot ce-ating?! Péné mai alaltăieri nu băgasem de semn că unghiele mele sunt vinete. Paul zice că acum m’am făcut ceva­­ceva mai grea; când mă duce în brațe pene la fotoliu s’ar crede că sunt ca un copil d'un an, atât sunt de ușor­. Paul­ensé e tare. Eri mi-a făcut lectură. O ce bărbat bun și plin de abnegațiune! El nu póte suferi citirea, dar credea câ’mi face plăcere. Tot ieri făcea planuri pentru când voia fi eu bine de tot și voiü pute cânta la piano. El pe mine mă podidiră lacrimele gân­­dindu-me la piano pe care el mi’l dedese cu atâta bucuria și pentru care avusese a suferi atâta din partea ma­sei. LXXI JURNALUL ASTREI Moroschka, 27 Februarie 1878 Paul mi-a promis să plecăm în Moldova la Marte. De­sigur că voi­ pute să plec căci sunt acum mult mai bine. O­­ déca ași pute spune cât de bun a fost Paul în timpul bulei mele. N’am ve­­dut nici uă dată asemenea bunătate. Imi părea că simt cărbuni aprinși când el venia de dece ori pe nópte se vâdă de mi-e sete, când îmi citea câte două ore întregi, când mă lua în brațele sale, de óre­ce culcată mĕ ’necarn. O nu, acesta nu se póte descrie ! Cum vom­ repara ev reul ce i-am făcut iară sé vrea ? Și eu diceam că Paul e bleg și că n’a­­re suflet! Îmi vine acum să’l rog cu u­­milința să mă ierte. El are un suflet ma­re și bun, uă iubire adâncă. Când mă gândesc că eram aprope de morte, că voia să mor, văd cât de nedrept, ași fi fost față cu el care în tot momentul mi-arată cum nu pute să se desparți de mine. C­­ pentru ce nu am priceput acesta din primele ore ? cum n’am vâdut de la ’în­ceput că Dumnedeu făcuse bine ce făcuse cu mine, în loc de a mé chinui singură și­ a crede că nu este fericire ceia­ ce am eu. Decâ­t cine­va voiesce să ’nvețe ce­va sâ­dică chinurile căinței, sâ’și schimbe vi­­ața lui pe a mea ! Nu vâniam înainte ca el să’mi mângâia perul, și-acum nimeni afară de Paul nu póte se mé peptene, căci numai el nu mé face se sufer. Nu pot încă sâ ridic bra­țele. Ceî­l­alți diceați se’mi tac cadele. Paul singur a spus că se însărcinază el se mé íngrijescá, numai se nu mi se tai. Că adevărată iubire a vieței s’a redeș­teptat în mine. Cred că ași puté se ’ncep vié[a d’acapu și se mă folosesc de ea. Paul zice că sunt acum slabă, dar câ’n curând vom­ fi tare, vom­ fi puternica lui fericire. Ei eu îi povestesc cum ne vom aședa casa, cum vom adopta pe Mariara care stăruie a mă numi mama ei. Mai ântâiü se’mi treca tușea, ca sé nu sperii și se bolnăvesc pe bieta fetiță. Bea lapte de épa și ’mi merge de mi­nune. Totul ar fi mers de minune, totul deca Margot... ah !­cum credeam eu că Nicu nu va spune nimic. Ar fi trebuit ca în acel mi­nut chiar să-i spun totul. Trebuia, trebuia cu atât mai mult cu cât în acel cas ea nu m’ar fi respins. Nevedindu-me, Margot a credut că cele două ființe ce ea iubea mai mult pe lume, o încetau de luni întregi. Atunci nu s’a mai gândit la nimeni și s’a desnădajduit. O ! Margareto! Margareto! cum mi-e dor de tine, cum ași voi sé aud glasul téü ! Acum sunt destul de tare, chiar de a vede pe Sander al teu fără ca inima mea să bată măcar ceva mai iute. Nu pot pricepe cum am putut eu se în­­dumnedeiesc pe Sander, sé’l iubesc la ne­bunia, pe el de la care nu se cădea se aștept de cât rușine și morte. Sunt scăpată cu trupul și cu sufletul ; de un lucru nu pot încă se mĕ mântu­­esc , de vedenii, de Margot. Em­, mi se arăta țărâșî, dar atât de bine în­cât credul că trebue să fie ea. Décà va fi sa am acesta spaimă tóta vieții, sunt în de­ajuns pedepsită, căci nu póte cineva sâ-și închipuiască acesta groză. Paul era în odaiă; mă vedu de ua dată în­gălbenind ; picături de sudare îmi brobo­­nară fruntea, tocmai ca și când stă omul să moră.Veni iute spre mine...vedenia trecuse, V

Next