Romanulu, noiembrie 1892 (Anul 36)

1892-11-25

1084 . JWiHl——W KTlil­ ROMANULU, 25 NOEMBRE CRITICA RECIPROCA Scena se petrece negreșit în Ame­rica, căci unde în alt loc se póte pe­trece un ast­fel de scenă. In redacția unui chiar american de mâna Il-a intră în una din gri­­fele trecute cismarul­­. După ce se aședă comod pe scaunul său, densul începu următorul logos către prim redactorul : — D-l meu, diarul d-tale are ab­solută nevoe de îndreptări. Ar fi bine să mai ameliorat­ rubrica scirilor locale, care cam lasă de dorit. Fap­tele diverse ar trebui de tipărit­­ U litere mai mari; de asemenea și mai multe telegrame originale ar prinde minunat. Hârtia d-ț­le e prea prostă, ar trebui de ales una mai bună. Și de ce mă rog nu îngrijiți ca ti­parul să fie mai elegant ? Pe urmă atitudinea d­v. în Mac­­­Kinley e forte afacerea bisului problematică. Tóte acestea domnule, îmi permi­t’ți­e dv­‘e În calitatea de prietini al diarului, de­și eu personal nu sunt abonatul d­v., citesc diarul la un amic al meu. Mi am permis dom­nule a vé esprima critica mea de őre­ce întreprinderea d­v. e publică și ca un om din public am dreptul să critic ori­ce. Eu d-le primesc de la ori­cine sfaturi, ba îl mulțumesc chiar. — Opiniunea d­e îmi face plăce­re, se grăbesce a respunde diaristul, ea mă încântă chiar. Și drept mulțumită , ofere uă ți­gară din cele mai fine. — M’am gândit chiar de mult, a­­dause diaristul, la părțile slabe ale diarului meu, dar n’am avut partea ca cine­va să mi le espue in mod atât de clar. Dar îți mulțumesc mai cu semn pentru modul d tele gentil cu care mi le spul tote acestea. Cismarul plecă din redacție cu mulțumirea în suflet că a găsit pe cine­va care i-a dat uă asculare a­­tât de atentă. A doua­ zi când cismarul nostru stetea la lucrul său, când de­uă dată ce se vede, că intră chiar redactorul în persona. Gismarul lucra tocmai la un botfor. — Am venit să-ți atrag și eu a­­tențiunea asupra unor defecte în cis­­ma pe care o ții d-ta în mână. Mai întâiu e pelea, care e de uă calitate mai mult de­cât pres­a. Talpa e prea subțire, iar cusăturele sunt prea ra­re. Toată lumea se plânge de modul cum lucrezi d-ta. Și pe lângă aceste calități-defecte, mai ai și nerușina­rea de a pretinde niște prețuri exor­bitante. Mă înțelegi? Te rog să nu o el un reu, căci îți vorbesc ca un prietin. De­și nu mă pricep mai mult în cismărie ca d-ta în d'aris­tică, dar am ținut să ți le spun tóte acestea. Căci, la drept vorbind... Omul condeiului nu avu timpul sĕ isprăvească bine, când se pomeni curprins de spate, iar pe cap uă plaie de calapóde, cisme, ciocane și tote uneltele cismarului. Nenorocitul cismar, făcu jurământ ca să nu mai stea la vorbă nici uă dată cu un ast­fel de «idiot». Cronica literară Valorea sistemelor în arta literară. Sâmbătă, 7 Noembre, la 4 ore după a­­miadi, d-l Stefan Delavrancea ’și a înce­put cursul său de Literatura­ română ve­che, ca suplinitor al d-lui Urechia. In a­­cesta prelegere de inaugurare, d-l Dela­vrancea, dupe­ ce aduce­­ mulțumiri d-lui Urechia care’l recomandase studenților facultăței cu cuvintele cele mai magulitare, discută două cestiuni însemnate cari tre­­bue să le aibă profesorul de literatură în vedere . Prima, că de la catedră nu pate și nu trebue să reiesă de­cât adevărul și fru­mosul, cr nu pasiunile cari ar atinge alt­ceva de­cât operile de artă; de aceea personele autorilor cu viața lor intimă nu trebuie să existe pentu profesorul de lite­ratură, ci numai operile sale. A doua cestiune este modul de a gândi și de a judeca operile de artă. Fie­care profesor, mai ales în artă, are un fel de tendință particulară de convingere predo­minantă, care fie sau nu e spusă, apare în fie­ce prelegere. Cici artă nu exis­­tă un analiză stabilită, la care să se măr­­ginescă și cu care să se termine ori­ce sistem de artă. Adevĕru pate fi determi­nat, definit, înțeles ; frumosul este indeter­­minat, indefinit, e continu în diferitele e­­poce. Décá a fost vr'un timp cât se pate de bogat în sisteme d’a analisa și a înțelege operele de artă, apoi acesta e timpul nos­tru, în care sunt uă mulțime de școli și de sisteme, din cari a priori se scie, chiar din mulțimea lor, că oă parte însemnată din ele trebue sé aibă un punct de vede­re fals. Căci fiind uă singură artă poe­tică și mai multe sisteme d’a judeca ope­rile ei,­­este neîndouios că acestea fiind i­imice unele altora, numai unul va fi a­­devărat. Peste tot se discută aici asupra siste­melor, nu atât asupra operilor de artă. Unii susțin cu adevérat sistemul clasici alții pe cel romantic, în timpul mai re­cent vedem ridicându-se așa numitul sistem naturalistic etc. Aceste sisteme atât de pom­pose pe unii ’i­­ncurajezo a sei cum sé le aplice, ci pe alții mai modești, ’i face timizi impunendu-le prea mult, ca ori­ce pompă. Sistemele acestea pompe se servesc d’a ridica sau d’a coborî valorea unei opere, după interesul și punctul de vedere al ce­lui ce o judecă. Criticul realist găsește că oă operă idealistă nu conține nimic, ci cel idealist arăta, că uă operă realistă nu este de nici-uă valore. Din capul locului înse aceste sisteme înlesnesc hecatombe­le de literați. Ne­esistând până astă­zi un sistem general care să le cuprindă pe acestea ca niște simple idei speciale ca părți integrante din sine, de aci reiese decapitarea lor reciprocă. Ce valore vor aveajrínse aceste sisteme singuratice, ca idealismul singur, roman­tismul singur, etc. pentru producerile de artă ? Nici un bine nu va resulta pentru fru­mos din sisteme, ci numai pentru adevĕr Spre a susține acesta afirmațiune, să luăm un exemplu. Daci privim mai multe epoci și le cumpărăm între ele, spre a găsi unde se află o­ aplicare seriosă a lor a­­supra vre unui artist, vedem, că sistemele s­unt numai niște mode, rămânând geniul liber a creea cum scre să creeze. Ne aducem aminte de epocile de crea­ție ale omenirei. Nu există popor, ce se fi creat cu mai mult curagiu și măreție ca cel elin, care a fost așa de mare, în­cât nici un altul nu ’1 a întrecut, ci cel mult pote numai să ’i fi ajuns. Ei bine, când au început grecii să creeze, nu se vorbea, de­sigur,de romantism, realism, etc. Pe timpul rapsodilor, pe timpul lui Homer dacá densul va fi esistat, nu s’a ocupat nimeni, cu nici unul dintre sisteme. Când citim Iliada, și Odiseia, aceste epopee ale copilăriei națiunei grecesci, observăm că n’au fost făcute în vederea nici unei cri­tici de sistem. Și totuși, toți criticii, de până astă­z­i, au rămas înmărmuriți de cele două opere nemuritore ale geniului elin. Prin urmare, nu este nevoie de sistem, de șcală, pentru crearea de opere ca ale lui Homer. Se aruncăm însé­uă privire și asupra altor feluri de opere de artă la elini. De la Eschil până­ la Euripid esistata vremă­­dată sisteme literare și artistice ? Școli filosofice da, dar literare nici­ una. A fost in literatură numai un evoluțiune de per­fecționare, nu íase sisteme, opere create spre a forma un sistem sau altul pentru judecarea operelor artistice. Cu tote acestea nu putem noi cum­ va justifica diferitele sisteme de a<ti? De­sigur, că da, ba, ce e mai mult, se justifică tote la acel­a,ș autor. Fiind ast­fel cestiunea, reise din justificarea generală a sistemelor, că ele nu pot avea u­ mare valore. Și iată mai multe dovezi : La Homer, sunt justificate și satisfăcute tóte sistemele din ziua de astă­ ț­i, cu tote­ ca Homer nu s’a gândit la nici un sistem, fiind condus de propriul său geniu de creațiune, perfec­ționând creațiunile populare. Privind na­turalismul de astă­zi, vedem că el, de­și s’a ivit numai de câți­va ani, sunt tancuri mari de volume scrise despre el, prin cari se arata, că: Naturalism Insemneza co­pierea naturei in opere de artă, așa cum se mișcă, cum se află ea. Sunt înse multe divergențe de vederi între scriitorii natu­­raliști, divergențe ce dovedesc cât de multe lacune conține in sine acest sistem. Cu tote, ínsé, că este atât de nou sistemu naturalist, totuși aflăm și la Homer’ fort mult naturalism. Ce este mânia lui Ah­ile, care se certa cu toți și insultă pe toți, de la­­ jei și regi, până­ la cel din urmă soldat ? Eroii grecesci nu se sfiesc d’a invoca totul, de la ce e mai sublim până­­la cea mai josnică trivialitate. Asemenea găsim și realism la Homer Luptele, des­crise acolo, nu sunt imaginare, totul se petrece sub ochi, e real, într’u-cât ’i per­mite bogăția de cuvinte a limbei. lÜ Chiar și simbolismul îl aflăm aci. Ce insemneza t­eițele, cari se amestecă in lupte, déca nu diferite simbole ? Așa când d. e. Minerva îi apucă de chică pe eroii cari voesc să se arunce in mijlocul tumul­turilor, nu represintă ea­­ aci, ca o jeiță a înțelepciunei, reflexiunea ce opresce pe ori­cine d’a năvăli acolo unde este mai a­­menințat să piară ? Dar nu numai atâta, însuși romantismul se justifică la Homer, căci sunt atâtea întâmplări in el, nu cât și romantiștii s’au inspirat de la­­ ele cău­tând a crea epopee asemenea lor, cari case n’au putut deveni de­cât numai niște palide copii. Prin urmare, nu este sistem aici, care să nu fie justificat într’un autor sau mai mulți, nu uă operă sau mai multe de la greci. Stând ast­fel lucru, vedem, că sis­temele nu pot avea in ele nici oă valore seriosă. Aci se póte aplica forte potrivit maxima: „Nu incap doua săbii intr’un treu.“ Cu tote acestea, in timpul de față s’au produs o­ mulțime de sisteme. Mai ales in Francia, numarul lor pe cât de mare a dat nascere la tot felul de discuții li­terare, așa că in Paris aceste discuții li­terare s’au confundat cu injuriile literare. Și totuși nici aici nu pot sistemele pro­duce nimic, nu pot valora nimic Așa, cu­­noscem furiile dintre școla romantică și naturalistă, dintre romantism și clasicism. Ce sunt luptele din uă epocă într’alta ? Ce valore au aceste opere tot cu alți idoli ? Justifică ele sistemele ? înainte de siste­mul romantic, nu s’au produs opere cari justifică acest sistem ? gij Déca se produc opere din cari se dega­­jeză diferitele sisteme, urmază că acestea nu sunt de­cât lucrări ale criticilor, ce nu pot perfecționa nimic. Ce sistem se pote degaja din operele de artă ale lui Hugo, d. e. ? Nici unul, ci operele sunt produsul disposițiunei lui. Sistemul era sis­temul său nervos, temperamentul său. Inse cum se pot justifica operele după sisteme’? Operele romantice erau tot atât de reale ca și ale lui Zola, tot așa de ideale ca și ale lui Zola. Sunt reale operele romantice, căci ele corespund cu aspirațiunile socie­­tăței francese din epoca in care s’au pro­dus. Societatea francesă de la începutul secolului present era fructul unor mari e­­venimente. Evenimentele in lume nu se produc énsé dintr’uă dată, încetând cu încetarea lor materială, ci ele se pregă­tesc cu decimi de ani mai ’nainte, fac ex­­plosie la un timp dat și se perpetuă pen­tru a atrage alte multe mari evenimente, ce se continuă unele din altele. După gran­­diosa epocă a revoluțiunei, Francia avea niște așteptări și speranțe exagerate, de unde romantismul se esplică din tortura emorală din acestă epocă Deci, romantis­­­mul e tot atât de real, ca și torturele mo­rale ce­­ i-au servit de motive. Hugo apă­rând in mijlocul acestei societăți tortu­rate, ’i apare íntrega omenire torturată, ale cărei idealuri le a exprimat in poesie, de unde romantismul său se esplică prin starea socială. Afirm­ațiunile de până acum se adeve­resc privind încă pe un mare artist, pri­vind de Dante, asupra căruia e bine să ne atragem atențiunea, de­ore­ce figura lui e de mare interes și pentru limba nostră, înainte de aparițiunea lui Dante, sta­rea socială in Italia era forte nestabilă și ne­sigură prin revărsarea atâtor popore și acțiunea lor asupra celor găsite, fără ca in să se potă schimba instituțiile esis­­tente mai înainte, cel puțin după nume. Cu tote acestea lumea veche romană fiind o­­sândită se piară, de­ore­ce un popor bă­trân sau piere­sau dă nastere unui alt fe­nomen continuător, a trebuit să se schim­be starea de lucruri. Limba latină, atât de fixată prin sintacsa și gramatica ei, nu se mai putea vorbi de niște omeni cari a­­veau să se ocupe in prima linie cum să trăiască, fiind acesta sintacsă atât de com­plicată. De aceea ea decade in latinesca evului mediu, lingua latina­ culinaris, care trebuind să spună lucruri și instituțiuni nouă, provenite din fluctuațiunile timpu­rilor și neesistente pe timpul anticității clasice, a fost silită să aducă cuvinte nouă, de unde modificarea chiar a cuvintelor. Din lupta acestei limbi cu a poparelor ce veniau in Italia, nu s’a putut produce ni­mic mare, nici in limba ce decădea, nici in cea care se desvolta. Acesta stare de lucruri a durat până in epoca lui Dante. Când vine Dante, erau, ce e drept, câte­va scrieri, insă nu de mare valore. Era insă un limbă ce aștep­ta un creator pentru a se fixa. Acesta sosi. Dante creă Divina Comedia, prin care a creat limba italiană și a pus ger­­menele renascerea și unificărei Italiei mo­derne. Dar ce sistem a avut in vedere Dante când a creat Divina Comedia?*El a dat la uă parte tóte regulele de sistem, ci pes­te tot negă ori­ce sistem. Singur spune, că distinge numai in vorba poporului tóte speciile de poesie, și numesce opera sea comedie, numai fiind-că o scrie in limba poporului Pentru dânsul nu esistă sistem, nu se aseamănă intr’u nimic nici cu cei­­ce ’i au precedat, nici cu cei cari au ve­nit după el In limba poporului italian a­­vem explicarea intregei Divine Comedii. Déci limbei poporului ’i s’ar fi impus un sistem, póte că nu s’ar fi făcut Dante, a­­ceea­ ce a fost. In operile mari se găsesc grămădite tóte sistemele actuale. Deci, sistemele sunt numai mode, ce trebue să trecá de pe un u­i pe alta, pe când la producerea operi­lor de artă se cere puterea de a sinteti­­za aspirațiile unui­­ timp, viața socială a unei rațiuni și uă epocă pre­care, etc. Sistemele nu sunt alt­ceva de­cât numai niște izmii. Noi "să lăsăm la uă parte tóte izumiile cari n’au nici uă valore, căci FOIȚA ATARULUI «ROMANULU» 3 CONST. de STAMATE­ CIUREA NEPOTUL PETRACHEL Du uă mișcare automatică, el a luat portofoliul, a scos din el hâr­tiile, apoi punându-și ochelarii a în­ceput a le petrece în revistă, dar la una din foi s’a oprit, petrecând pe ea cu degetul liniile, și, cum se vede, neputând bine descifra scrisul Încrețind sprincenile mânios, a lovit cu pumnul în masă, intrebându-mâ cu insolență : — Ce dobitoc ne-erudit a scris așa hieroglife în acest raport ce nu este chip de a T ceti ? — Nu pot se scrti, excelența vo­­stra, ’I am răspuns eu înspăimân­­­at, portofoliul cu hârtiile, mi le-a înmânat secretarul departamentului, ca se le aduc excelenței vóstre. — Să se afle cine a scris, și pe neghiobul scriitor să’l trimită la școla vr’unui caligraf, sâ învețe a scrie raporturile ministeriale. Mergi, a a­­daos el aruncându’mi hârtia ce a picat jos. Ridicând hârtia, eu m’am închi­nat cu supunere, îndreptându-me spre ușă. — Stai­ unde te duci, ’mi a stri­gat el în urmă, mergi îndată și îmi adă aicea pe negoțiantul Romaza­­nov ce locueșce în propria cas­ă, No. 17, strada Voznesenskai, scre­­rul marinei. Eu iarăși m’am închinat, vroind a mĕ retrage. — Unde te dud nerodule ? mo opri dânsul iarăși cu mânie. Vei uita adresa, scriiți’o acum în­dată un nou­ț. Eu cu grăbire tmn ^cos din bu­zunar uă agendă și deschidând’o am vrut să scriu adresa, dar prin uă mișcare ne dibace am scăpat din ei un portret, ce -l cumpărasem de la un fotograf. Portretul era al unei cântărețe de operete, a­le cărei debuturi încân­tase tot publicul capitalei. Deci, por­tretul, lunecând pe parchet, se opri cu fața în sus lângă piciorul mân­drului demnitar, care, arătându l cu vârful finei sale cismulițe, m’a în­trebat cu uă ciudată grimasă : — Cine este asta ? Simțiam că Gerbinfeld ce ’mî se urca in față și se vede că mé ro­șisem până la urechi, într’atât m’ cuprinsese rușinea, și cu uă voce tremurâtore ’I am respins că este uă rudenie a mea. — Areta !... ’Mi-a­m slis el întingând mâna spre podeală. — Eu m'am plecat, și luând de jos portretul, T ’1 am înmânat. — El ’1 a pus d’înaintea sea pe masă, apoi iarăși așeg­ându’și oche­larii pe nas, ’1 a luat cu două degete, s’a uitat mult la dânsul, apoi îna­­poindu’mi ’1, a țintit asupra mea uă căutătură atât de rece și invidiosa, în­cât simțiam cum ’mi îngheață sângele în vine. Stăm d’inaintea lui ca biata veveriță surprinsă de un balaur cu pofta deschisă ce vrea s’o înghită. — Minciuni !... strigă el amenin­țător. Asta este Roze-Pompon, cân­tăreață de operete. Au doară ’ți este rudenie ? Dar mai la urmă eu voia sei în ce fel de legături te afli cu dânsa. Mergi! și el­­ mi a arătat ușa. Când am eșit pe stradă, măcar că afară era un ger înfricoșat, dar sim­­țiam cum îmi curge de pe frunte picături de sudare. Trebue să-ți spui­ că Roze-Pom­pon era uă femeie ce se deosebia din rândurile acelor marionete de cu­lise, împodobite în tarlamuri și pietre scumpe ce dănțuesc sub fluerașul de aur al adoratorilor pe cari îl înșală cu dragostea fictivă, încurcându’I în mreje, și nu uă dată aducându’I până la crimă. Din contră, Roze-Pom­­pon era uă voluptasa Messalină, dar tot uă dată și uă neînvinsă Lucre­­ție. Ea poseda un farmec misterios și neresistibil asupra tuturor băr­baților ce intrau în cercul ei încân­tător, și pe cari ca uă fermecătoare iscusită, îl făcea să îndeplinască cele mai ciudate capriciuri ale ei, din cari nu­uă dată adoratorii își puneau în risc viața. Ea se juca cu dânșii ca uă copiliță cu păpușile, bucșăn­­du-le, svârlindu-le și ridând cu ho­hot, când una din ele rămânea cu capul rupt sau cu vr-un picior frânt. Roze-Pompon nu era nici dec­i fru­musețe deosebită, dar avea statură și forme fine de Venus. Blondă, cu năsușorul cam ridicat în vârf, cu ochișori albaștrii isteți și plini de foc, cu uă­guriță mititică roșie a cărei zîmbire desvălța două rânduri de dinți ca mărgăritarul. Cântecul ei limpede și patetic nu producea vre un deosebit efect muzical, dar la cea d întâia notă îți atrăgea sufletul în niște mireji încântatore, trezind bătrânilor dorul de vremea trecută, oi tinerilor frageda dorință de a iubi. (Va urma).

Next