Romanulu, iunie 1893 (Anul 37, nr. 117-141)

1893-06-10 / nr. 124

482 ferul irațional în decursul atâtor secole, fără a putea fi influențați de poporele conlocuitore, se pute explica prin două fapte : 1) din causa naturii lor escesive ce-i făcea să fie temuți și evitați; 2) prin aceea că nobilimele fără deosebire de rasă se bucurau de multe privilegii cari formându-se comunități de interese, le-au promovat amalgamisarea într’una singură ce nu putea fi alta decât cea domnitare, adică maghiară. De altfel, se pare că în tote timpurile au avut maghiarii un fel de tactică de dominațiune asupra celorlalte popore, bazându-se pe desnaționalizarea conducătorilor, cari deci resistau erau persecutați, ceea ce se observă și în altele de vornicii la care asistăm de câtva timp că se esecută contra inteligenței române. Astăze maghiarii dispun de puterea politică în Ungaria, în urma pactului încheiat cu Austria la 1867. Prin calitățile lor răsboinice au inspirat teamă și respect conducătorilor de la Viena, cărora le au dat adesea mult de lucru. Dar déci dispun de puterea politică acum, nu urmără că și-o pot menține numai pentru sine, răpind dreptul de viață și al celorlalte naționalități. Am insistat mai mult asupra lor, deoarece la noi sunt puțin cunoscuți, ceea ce trebuesce evitat, când stim că avem într’unșir un dușman național ale cărui forțe e necesar să fie bine cunoscute , și apoi nu trebuie uitat, că, precum se pute observa, ne sunt un dușman destul de puternic. Vom studia în numărul viitor, situația românilor de peste munți și relațiunile lor cu maghiarii. Din Juraie Paris, 8 Iunie D. Brunetière a fost ales academician. — 8 Iunie. Se asigură că d. de Montebello va fi numit ambasador la Londra. Va fi înlocuit la St. Petersburg cu d. Laboulaye, care a mai ocupat acest post. Numirile vor fi iscălite poimâne Sâmbătă. — 8 Iunie. Curtea de casație a inceput examinarea recursurilor administratorilor companiei Panama și al d-lui Eiffel in contra sentinții curții de apel. D-nii Fontane și Eiffel s’au constituit prisonieri. D. Cotta nu s’a presintat la curte care a pronunțat perderea dreptului său de recurs. Desbaterile vor dura 3 zile, Viena, 8 Iunie. La 15 și 16 Iunie se vor da prânzuri în onorea delegațiunilor. Berlin 8 Iunie, Norddeutsche publică o declarațiune a catolicilor celor mai marcanți ai țării române prin care se plâng de faptul că majoritatea centrului a votat 1în contra proiectului militar, părăsind astfel tradițiunile conservatore ale centrului. Londra, 8 Iunie. Importațiunea din Main întrece aceea a lunei precedente corespunzătoare din 1892 cu 1.801.213 lire. Exportațiunea prezintă o îmbunătățire de 35491 lire. Berlin 8 Iuniu. Prințul Frederic August de Saxa, care fusese bolnav, s-a restabilit și a putut să plece astă de la 12. Fuenfkirchen 8 Iuniu. Greva e astăzi generală. Direcțiunea minelor refuză să plătească salarii fixe, însă e dispuse a le acorda celelalte cereri. Lucrătorii nu sunt satisfăcuți. Până acum ordinea nu a fost tulburată. Munichi Iuniu. Exposițiunea ambulantă a societății de agricultură germană a fost deschisă în prezența prinților și a prințeselor de Bavaria, de prințul Ludovic care a pronunțat un discurs sfârșind prin : „Trăiască prințul regent! Trăiască împăratul!“ New York, 8 Iunie Cea mai mare parte din Fargo la Nord de Dacota a fost distrus prin un incendiu mii de persane sunt fără adăpost. Stricăciunile sunt evaluate la 2 milione dolari. Viena 8 Iunie Prințul domnitor și prințul moștenitor de Muntenegru au prânzit azi la curte, împăratul fusese în timpul zilei în visită de o jumătate ceas la prințul moștenitor. Cairo 8 Iuniu. Rectivul va pleca la 1 August la Constantinopole. Berlin 8 Iunuiu. Se scrie din Darmstadt ziarului „Tageblatt“ că cercurile curții se ocupă mult de logodna țareviciului cu prințesa Alice sora mai mică a marelui duce. Se pretinde că logodna va avea loc de în curând. Viena 8 Iuniu. Arhiducesa Ștefania a sosit azi la 12. George D. Gallin, român din Bucovina, domiciliat în Bucureșci. — Constantin Arghiriadi, din comuna Mizil, județul Buzea. — Teodor M. Grozovici din comuna Giurgiu, județul Vlașca. .A.cte oficiație Monitorul Oficial de astăzi publică promulgarea următorelor legi, votate în espirata sesiune parlamentară : Legea pentru rectificarea budgetului eforiei spitalelor civile din Bucureșci pe exercițiul 1893 —1894. — Legea modificătore a legei pentru tocmeli de lucrări agricole. — Legea prin care se modifică Articolele 123, 124, 125 și 126 din codul penal. De asemenea se sancționază împământenirile d-lor : Grigore Iacobsohn, din comuna București, județul Ilfov. — Nicolae Francisc Bejan, român din Transilvania, domiciliat în orașul Ploesci, județul Prahova. ROMANULU, 10 IUNIE Numiri și Permutări — D. Victor Bălăcescu, licențiat în drept, actual sub-prefect la plasa Marginea, județul Teleorman, este numit în funcțiunea de director al prefecturei aceluiași județ, în locul d-lui C. Marioțeanu, trecut în funcțiune. D-nii .Costache Atanasiu, Gheorghe Diaconu și Constantin Balaciu sunt numiți membri în comisiunea interimară a comunei rurale Ruginescu din jud. Putna. — Se primesc în armată, cu gradul de farmaciști de batalion, farmaciștii de batalion stagiari : Cociu Teodor, de la Pulberia armatei, în același serviciu, pe dita de 10 Maiu 1893. Mih dcescu Ion, din personalul sanitar și de administrație (spitalul militar central), în același serviciu, pe dua de 23 Main 1893. Cerchez Sergiu, din batalionul 4 vânători, in același serviciu, pe ziua de 23 Main 1893. Căpitanul Budișteanu Ion, din arma infanteriei, aflat în posiție de disponibilitate pentru infirmități timporale, s’a trecut pe Ziua de 12 Maiu 1895, in posiție de reformă. PATRIA In împrejurimile orașului Boudenthal în fața Vosgilor, într’o vălcea se aflau un general și un comandant. — In definitiv, aceste încercări de trecere a Rinului... — Nu’mi vorbi de ele d-le comandant, ele întrebuințază forțe cari pot fi întrebuințate aiurea. Bombardarea de la Vieux- Brisach nu a făcut rou decât locuitorilor ; acela de la Kehl nu a avut efect. Tóte acestea mă lipsesc de soldați, dar înainte de a muri, acești băețași urlu... — Plângeri, mereu plângeri, zise bătrânul ofițer. Săraci copii, ei sunt goi. — Nu am distribit încălțăminte sunt deja trei luni. — Sosesc de la comitet, el e sărac. Și știi ce voiește el? Ca Parisul să învingă Europa tata. Cei doui omeni se puseră pe râs, liniștiți, cu acel râs de soldat puțin trist în care sunt amestecate dulcața și récela în același timp . — Nebunie! trei lucruri lipsesc soldaților : uă bucată de pâine, un cântec și un galon. — Ca replică comandantul, nu se nutreșceuă mulțime cu uă idee. Acela care vorbea numera 60 de ani, douăzeci și două reschite și șapte răni. Labele sale tremurau de bătrânețe și din timp în timp, mașinal le vâra în perii sei sbârfiți. Acest om înșela lumea. In aparență infirm și brutal era mai curând puternic și fin. Avea deasupra ochilor un perechie de vine, două cabluri cari par a fi fost așezate acolo spre a fixa acolo gândirea și la drepta și la stânga fălcilor sale spăimântatore răsăreau două umere de râs. Erauă ruină teribilă.... de acelea cari sdrobesc totul în căderea lor. Bivuacul... Nici un foc pentru a fierbe supa, dar erau în tote părțile omeni răspândiți, tăcuți, culcați care fumau luleaua lor. Generalul chiemă : — Chardier ! Un soldat se ridică abătut. — Pâine ! — Patria -ți va da ; trebue să sfîrșim campania. Un alt om se ridică ca și cum ar fi fost smuls de la pământ. Era gol. — Haine ! Generalul își repetă frasa. Vorbea mereu de Francia ; soldatul pierdu răbdarea! — In consecință nu pot să mă prefin, aliatului cu șoldurile despuiate, atât ar mai trebui ! Vă voce strigă : — Am luat parte in tote reschóele și am fost dintre cei mai vrednici dar n’am găsit de mâncare decât păduchi. Iată isprăvile administrațiunei! Generalul apucă cu vioiciune pe unul dintre gâlcevitori : — De ce te plângi tu măi ? Omul, văgogiamite namilă, ridicată în fața luminei lunei, se pune pe răcnit: — Că poți fi cât îi vrea husar sau dragon, vânător sau grenadir, soldat superioși om de onore, dar trebue să mănânci pentru a putea ucide Vârâți în deasă acesta generale ! Un brigadier care asculta, nu ’l lăsă să sfîrșască. Atins la cafă cutele hainei sale erau pline de singe de la umeri până la sabie. El glumi : — M’am plimbat cu martea forte adesea la braț ca și cum aș fi stat la vorbă cu ea. Nu mai departe de ieri căpătăm un foc în spate venit din pușcile aliaților ca și sfîntu Briquet inventatorul iescei... Audi pe camarazii lui ridând, apoi fața sa se schimbă. Deveni palid și se contractă ca un cap de mort: — Vom fi reduși adevara jambon omenesc de frate ca mine! Nu sciü daca am acesta în intențiunea mea, de obice dară ’mi e fume. Și el privi teribil în juru-i... Un dragon care căuta bivuacul său, se opri spre a aproba cele Zise. Se auzi un ciocnire de cisme, apoi brațele se ridicară. — Ai dreptate—Zise el decă aceasta continuă, eu, Baptiste Albouy, mă voi preschimba un civil și atuncia se poftească națiunea să stea la vorbă cu mine. Generalul și comandantul mergeau mereu- Din cele patru colțuri ale șefului un murmur se urca amenințător, enorm. Culcată in miile sale de mantale, fără somn, armata rîfâia de fume. — Cum să ’i scăpăm din acest impas opină generalul. Iată omeni cari ne vor împușca in noptea acesta la prima chemare a toboșarilor. Dupa cum ne au spus ei nu se vor bate decât după ce le vom fi dat de mâncare. Comandantul incruțișă brațele sale. — Comitetul nu va trimite merinde decât peste 3 luni. Ua mică tremurătură îl apucă de gât. Generalul deveni galben vânăt și înaintând mereu, sdrobit de oboselă, cu uă umbră in inimă, tăcuți, cei doui ofițeri reflectară. — Mâine... ce vom face mâine ? Erau tocmai să se despartă, când de dată, comandatul se opri, apucă pe general și înaintându-și capul său sub uă rază de lună, îl privi în față. Bucuria acestui bătrân era ca acea a unui copil; ea îi eșia din ochi. și se revărsa în brasdele rănilor sale și acestă transportare de satisfacție, avea uă expresie inspăimântătore așa incât generalul tresări speriat.„Ce ai ?“ spuse fără să respire—și numai după aceia degitele bătrânului ofițer se descleștară. Cu putere închise ochi săi, de nebun, ca și cum ar fi vrut să înfundem capul său oarecare visiune nemuritore și șopti tremurând . — Am uă „ideie.“ — Care e aceea ? întrebă generalul. — Nu pot să ți vă spun dér omeni vor asculta de ea. — Ești tu sigur de acest lucru. — Sigur. — Ei se despărțiră. Către miezul nopței, comandantul ordonă să stă chieme un om . — Aici cu calul și armele sale. Călărețul veni. Era un nalt dragon slab, un soldat renumit prin loviturile sele de sabie. — Cunosci colona inimică, anume pe aceia de a „Praczevitz ? — Da, acolo e... Omul întinse pumnul. — In dosul ei e uă colină. — Da. — Bun. La drapta acestei coline e un sat. — Da. — Acol o ai să le duci tu. Dar d’aci până acolo, tu poți fi ucis. — Da. —Nu e de trebuință. Când , ei fi in acel sat, unde nu vei int Uni decât femei, iată ce vei face cu ele.. Bătrânul comandat privi în jurul lui, dar fără îndoială localitatea îi păru puțin sigură. I,ise: — apropie-re. — Bătrânul întinse capul ... cel alt asculta.. . — Da... înțeleg... înțeleg... spunea din când în când soldatul. * La ivirea aurorei și ca pe dibuite, trupele se aliniau. Comandamente sugrumate alergau până la sfârșiturile rangurilor, imbrandați omeni, aliniați șirurile și deșteptați din somnul lor, lihniți de fume, toți soldații murmuram FOIȚA RIADULUI «ROMÂNULU» . DORIN MOLNA — Necșo, Zadarnici sunt tóte , oare cum aș răzbate să-l pot vedea, să-i vorbesc „Necșo“? — Nu cumvai porni pe drum după dânsu ? de te o iubi o să vină, că omul când iubește ajunge. Liniștește-te, prea ți-ai ieșit din fire. — Ie adevărat, nenorocirea printre care l’am văzut, mi-aui stricat inima atât, că Zoui nu-mi mai aflu loc , doresc din suflet, și când ai ști cât me tem săi văd. Necșo,ia simte cât de aprins mi se bate inima. — Sărăcuță inimioară, cine știe după cine..... și bătrâna tăcu plecându-se pe sânii Lilianei care-i ținea mâna pe inima iei. Când vederile negre însă, îi tulburară iar mintea, tînăra se ridică șoptându-i: Aici ie atât de cald; mă scobor în grădină, póte’l voi vedea trecând. D’apoi cine te oprește, că doar floricelele surorile matale te așteptă, azi nu te-au vezut. Apoi bătrâna rămase privind în urma Lilianei cât de minunat o prindea portul țărei, și pe la spate cum o vedea ducându-se, încă-i părea frumoasă în acea parte mută a trupului, cu mijlocul strâns ca un manuchin, iar părul împletit în două coade se lăsa ca șerpi, întinse până la brâui. — Ce foc s’ar stârnit? își spunea Necșa care împrăștiindu-și privirea prin odae, văzu pe măsură un caet pe care îl privi de-a măruntul făptuirea cârlionților negri pe filele albe, pe când sub ochii necunoscători se înșirau următorele file din jurnalul Lilianei: „Ia sfârșit, iata-mă iar acasă, și sunt atât de mulțumită regăsindu-mă în țară, încât, supărările ce mă înprejur nu au când să mă atingă, în marea mișcare a sufletului meu. Cu cât dor nu mă așteptă pe prag biata Necșă pe care o îmbrățoșăm simțându-i obrajii mei și dulci, ochii ce-și slobozeau umezela printre cutele obrajilor ; sărmana ie prea bătrână ca lacrimă sa să mai facă bob... Și după ce m’am îmbrățoșat cu ai mei, sub cuvânt că ieream obosită, m’am închis in odăița mea, cu Necșa mea căreia dornici mă alintam și desmierdam, intrebând’o încetișor de cele rămase in urmă , și de hotărârea logodnei mele. Bătrânica imi răspunse că nu știa nimic, și nici de ce am fost trimisă intre streini. Ia mă tot mângâie, că de voi fi fericită il voi îndrăgi. Oare când ai iubit un tânăr ca Dorinei mai poți primi in schimb un logodnic ca al meu ? Fericire ? Nu, niciodată, pe pământul unde-a ars focul mai otrăvesc iarba și florile ? Cât ne-am iubit, și astăzi! Câte odată parcă ași vrea sa alunec pe povârnișul uitărei, dar, trezindu-mă din visuri, simt cât de adevărat a spus poetul, silindu-mă să te uit veșnic gândesc la tine. Pe cât de greu mi a fost, până m’am deprins fără Doinel și Necșa, tot pe atât de anevoios mi-am mlădiat gândul să creadă, că sunt logodnica unui om atât de străin inimei mele. Tot timpul călătoriei am întrebat’o pe d-ramaui pricina surguitului meu, nimic însă nu mi-a spus ast Cerber pe care de la logodna o năimise mama, și umbla veșnic după mine ca un cățeluș de casă. Aste file ale amintireî, le scria în grădină, sora mea gemenă cu care am crescut de odră, și prin al cărui frunziș, aud cum încetișor isvorul să strecoră printre pietricelele așezate de mine, până ce ajunge de se pierde, în ochiul mare al apei statornice. De câte ori în tomna, când pe fața apei cadeau frunze sfârogite, eu, cu suflarea se goneam văzând în ele vase care plutesc pe mare. Acum acea credință a uriașei închipuiri copilărești s’a prefăcut într’o dulce poveste ce veșnic resare, când gândul se afundă în trecut. Chiar in fațam stratul inzestrat cu flori, dintre care mai sus se ridică potirul macului roș și semințos, pe care Necșa mi l’a cimilit „Oastea unui Crai intr’un vârf de pai“. Cât de vióie e astă cimilitură, care ’mi amintește de Necșa ori pe unde văd un mac, și atât mintea’i oglindește lumea că ori pe unde ’mi apun ochii resare gândul ei. De câta ori între streini, nu priveam cu drag icónele pe care bătrânica mi le dăduse de plecare, și pe care acum, iar mi le-a așezat in peretele despre răsărit. Cea mai bine zugrăvită e pe lemn de fag din care doinașul ’și tac, fluer și zice cu drag de țestin codrii. Pentru Nucșa e de ajuns ali pătrat de lemn zugrăvit, ca să’i aline ori ce durere, pe când mie icoanele unei lumi întregi și încă nu ’mi sunt de ajuns“. Nucșa își purta mereu degetul cercetaș pe file și văzând pe O șopti, mai facă un colăcel, apoi îl strămută pe literat, — Asta-i cu cap de cruciuliță d’apoi, istrak seamănă cu un fus îngână ea privind slova, și când zâmbi, zbârciturile își adânciră cutele, asemănând ca slove netălmăcite cu care timpul și simțul au scris pasiunile-I sufletesc. Puțin apoi, Nucșa auzind sveană se ridică , și privind prin geam, văzu cum grupuri, grupuri, se împrăștia oștirea pe la gazde. Iar când soneria sună de la intrare vești bătrâna lasă caetul cu părere de reü că nu știe ce zice pe iei, și repegior se îndrumă, spre intrare, unde dosindu-se după una din colonele mari de marmură, rămase privind doui dorobanți ce intrau. Unul parea un brad impunător de corect și liniștit pe lângă stejarul falnic ce-șî lovește necontenit crângul in pornirea de luptă Iei fură conduși în camerile de musafir pe când Nucșa se alătură de ușa ce da in grădină, cu cărări galbene de nisip, cu mirodeniele florilor adormitor de dulci, cu arbori bătrâni și tineri, amisițî de tufari tăinuiți, cu șapte de isvor lângă care sta Liliana pe o băncuță umbrită de lilieci. Grija dăduse un colorit străin fragedului chip, căutătura dulce se prefăcuse in ochi rotunji ce se indreptau mereu spre case speriați ca ochii de căprioră. Când glasul aspru al mamei iei mai strigă, fetica își ridică trupul ei mijlociu, cu nas subțire], și plecă silindu’și pașii. Din prag Nucșa o privea venind, drăgălașe cum era, cu nasul tras, cu gurița cărnosă, cu sprâncenile subțiri, cu fața mai mult albă cu părul mai mult negru. (Va urma).