Romanul, iunie 1898 (Anul 42, nr. 99-121)
1898-06-25 / nr. 119
Anul 42-lea— Ediția III-a Yoesee și vei putea 5 “biLei în toată țara Abonamente. In țară 5 lei pe trimistru In Streinătate 10 lei pe trimistru Redacția Str. Șelari 17 (colț cu str. Carol I) Fondat de C. A. Rosetti Joi Și Vineri 25-26 IUNIE (7-8 IULIE) 1898 Plecarea și întoarcerea guvernului provisor 1818 . Guvernul provisoriu poruncește cil dupe plecarea lui să aă trimeată arestanții coloneii Odobescu și Solomon la Sf. S. Părintele Mitropolit ca să fie trimiși sub pază bună la vre-o mănăstire, unde să rămâie până după ce tribunalul competent va hotărî de cuvenita lor pedeapsă. Aleea plecase guvernul că arestanții fură duși în adevăr la Mitropolit, dar nu făcură jumătate cale că sosi porunca de al slobozi. Atunci uitând cu câtă generositate au fost tratați de popor, amândoi luară îndată comanda oștirelor și se puseră în capul reacții. Ziua de 29 Iunie, Jera o fi tristă, pentru România, o zi în care s’au vărsat multe lacrămi amare, în care multe rugăciuni, multe suspine s’au aidicat către cer, și cerul văd ju lacrămile, au^i suspinele și ascultă rugăciunile și trimise îngerul sau pe pământ să combată pe vrăjmașul omenire! și la 30, libertatea renăscu cu mai multă putere, cu mai multă demnitate. Născu pentru a doua oară ca să fie nemuritoare. Marți la 29 iunie de dimineața se întoarse—pentru puține ore—vechea sistemă. O mulțime de dorobanți ai poliței toți armați cu biciurile lor, sub comanda roii vestitorului Costache Chihaia și a lui căpitan Gheorge, străbătură toate ulițele și ca să facă dovadă de întregimea întoarcerei guvernului tiranic, începură îndată a întrebuința uneltele lor de cărmuire; la toate comisiile se bäteau oamenii la spete ; ca ee vadă toată lumea că bătaia desființată este înființată din nou. Sus numitul Chihaia și bine cunoscut și hulit sub numele de căpitan Costache, să fice că ar fi tjis: „O se’mi îmbrac acum biciul cu piele de român“. [] Toate barierile orașului erau pălite cu soldați armați, cari nu lăsau pe nimeni să iasă , în zadar erau pașaporturi, nici cele ale puterilor stăine nu se respectau, astfel că toată capitala era arestuită, căci nimeni, nici pedestru măcar, putea eși. Dupe amiazi se lipiră pe tote ulițele următoarele două publicații : Publicație Rebelii fugind din Capitală în noaptea dintre 28 și 29 ale următoarei, îndată ce s’a înștiințat că oștirile înaltelor două curți Suzerană și Protectoare se apropie de hotarele noastre, grăbim vestind această bună vestire tuturor locuitorilor țărei; tot o dată să le arătăm că în tr’o unire cu d lor boerii, cari se află în capitală, s’au luat tóte măsurile pentru statornicirea liniștei, obștesel, și cu această ocasie, sunt poftiți toți locuitorii, de ori ce clasă și treaptă vor fi, să primească cu sentimente de recunoscință și de dragoste pe isbăvitoril țărei. Neofit Mitropolitul Ungro Vlahieî Anul 1848, Iunie 24. Tipărit la Pitarul Zaharia Car Calechi. Kăimăcănia principatului țarei Rormânești In urma întîmplărei de la 19 Iunie cunoscute obștei, încetînd Domnul Stăpânitor George Dimitrie Bibescu de a mai cârmui țara, prin trecerea M.S. peste graniță în Statul Austriei. Noi, pe temeiul art. 18 din regulamentul organic luînd ctrma stăpînirei țărei, facem cunoscut aceasta tuturor locuitorilor spre sciință. Tot de o dată și tuturor acelor dregători care nu va fi luat parte d’a dreptul în răsturnarea guvernului în ființă, spre a se întoarce ca să ocupe posturile ce li s’au fost încredințate de Domnul țărel. Banul Theodor Vacurescu Emanuel Baleanu Bucurescu. Anul 1818, Iunie 29. Tipărit la Pitarul Zaharia Garcalech! DIN CARNET MOARTEA Am văzut moartea așa de aproape de mine, am pipăito, și pe fruntea rece am lipit buzele mele calde. O noapte întreagă am veghiat lîngă corpul marmurean luminat de razele palide ale unei candele, și am rămas nemișcat pe scaun, nevoind a turbura solemnitatea gravă a locului. Noi, tinerii, nu ne prea gîndim la moarte. Ne pare prea îndepărtată, așa de departe că nu voim să credem în posibilitatea desastrului final. Și cu toate astea ea este veșnic lîngă noî, ne urmărește pretutindeni așteptînd un pas greșit, ca într’o clipă să’șî bată joc de noî, să ne răcească buzele, să ne petrifice fruntea să ne stingă privirea, să risipească cu dărnicie flori reci de ceară peste noi O... ce de flori... Cum ? Surioara mea e moartă ? aproprii mîna de fruntea ei și răceala mă coprinde, mă înfioară. Dar pe ea n’o fi supărînd-o frigul acesta de mormînt, n’o fi plictisind-o liniștea și neacțiunea în care a intrat, n’o fi durînd-o lacrimile vărsate pentru ea de cei scumpi ei ? O chem încet, ca să n’o supăr, s’o deștept brusc, apoi mai tare, îi promit că îi voi da floarea favorită, dacă îmi va rîde nițel, că ’i șade urît așa tristă, cu ochii închiși și cu mîinile încrucișate și isbucnesc în lacrimi. Razele mici aruncă o lumină bolnavă peste camera întunecată, împestrițată de albul catafalcului care începe să se mărească din ce în ce. El au proporțiuni grozave, pereții se topesc, stradele despar și totul e un catafalc enorm, întins pînă la marginile vedetei, iar în aer, d’asupra masei albe, enervator de albă a morților, se aud plînsete. Plîng mulți, plîng și eu, și aceste mii de plînsete se risipesc în vîntul care aduce miros de tămîie, miros de chiparos. Dar mă înăbușe aerul rece, umed, destrugător. Mă scol în sus și totul dispare. Pereții casei se încheagă și d’asupra micului catafalc candela aruncă lumină pe fața moartei. O clipă mi s’a părut că deschisese ochii, că un surîs gingași înflorește în colțul guerî, dar imediat ploapele au rămas nemișcate, și buzele strînse. Un colț al oglindei s’a desvelit și reflectează obscur forme neînțelese, ci abia ghicite. Sunt eu cari m’am suit pe treapta catafalcului. Dar ce fel, și eu sunt mort ? ochii mi’s închiși, obrajii galbeni, mîinile pe piept. Mi-e frig de frigul morței, și mi’î gra trupul care pare a fi amorțit, stins de viață. O, nu, și sării spre oglindă, eu sunt viu, dar ea.... o zăresc în oglindă, s’a ridicat în sus și aud că mă cheamă Mi’s frică și învelesc cu teamă oglinda. Ce de fiori.. Lîngă cadavrul iubit, viata, setea de viață mă face să uit de moartă, să urăsc moartea. Voesc să ’mi mai apropii buzele calde de fruntea rece dar nu pot, nu mă lasă cineva, ființa atît de scumpă acum a devenit un obiect nebăgat în seamă, respingător, și plîng de sentimentul acesta, plîng de viața care există în mine, plîng, pling... Ernest osmaom D. Brisson, noul prim minitru al Franțu, este șeful radicalilor și una din figurile importante ale parlamentului francez. Membru al adunărei Naționale de la 1871, a fost alei retrimis la Cameră în 1876 și după trei ani a fost ales vice-președinte al ei In 1885 a fost președinte al consiliului de miniștri. In trecuta legislațiune, d. Brisson a fost ales președinte al Camerei. In noua Cameră franceza, acum câteva rude a fost învins de Deschanel, cu 10 sfoturi la preșdenție. Noî cari cunosceam de la 1861 pe Giurescu și am fost mai pe urmă și în legături de la familie cu el, am înțeles mai mult decât oricine discursurile cari s’au ținut alaltă erî și laudele ce i s’au făcut. Maiorul Dimitrie Giurescu era într’adevăr un soldat de broz, cum se dicea o dată de general Leca. Forte serios, foarte devotat meseriei lui de militar, el nu cunoscea decât patria și datoria pentru care ’și a jertfit viața: înainte de resbel, Giurescu visa des o acțiune militară și îmi spunea de multe ori că el are să moară pe câmpul de luptă. El își cunoscea și bravura și natura ambițioasă. La Rahova el era șeful unui batalion de vânători. Colonel Slăniceanu dedese ordinul de atac și hotărîse un regiment de dorobanți să meargă în prima linie. Maiorul Giurescu se prezintă înaintea colonelul și îi ține un limbagiu vrednic de vremurile eroice. — Domnule Colonel, a zis el lui Slăniceanu. Am venit să protestez contra unei nedreptăți. Ați pus în prima linie soldați cu pusei inferioare și pe noi cu pusei superioare ne ați lăsat la urmă. Aceia să duc la moarte sigură toți, căci turcii au arme mai bune. — Bine, Giurescule, îi zise colonelul, ai dreptate. Dar tu n’am copii ? — Ba am trei, d-le colonel, dar înainte de mamă, soră, copii și nevasta, am datoria către patrie. Dacă voi muri, țara va sei să îngrijască de copii mei. — Dacă este așa, dacă tu vrei astfel, treceți în rîndul întâi și Dumnedeul României să vă dea triumful. Lupta s’a început și maior Giurescu era totdeauna înainte încuragind pe soldați și cu sabia și cu vorba. Un glonț însă, un fatal glonț, vine și îl lovesce drept în frunte. El cade trăsnit. Aci se petrece un episod care, dacă nu l’am cunoasce de la persoane aflate chiar pe câmpul de luptă, Tari crede un capitol de roman sau un subiect de poesie. Giurescu avea un câine, numit ni se pare Tirar, pe care îl iubea ca și pe copii lui. Nu făcea un pas fără să fie însoțit de credinciosul animal. Dar Și câinele ținea la stăpânul său într’un mod de admirat. Orîce mișcare făcea Giurescu, câinele se uita în ochii lui ca să vază ce ordine are să ’î dea, spre a le executa, nu pleca undeva fără ca câinele să nu ’1 urmeze. De multe ori voia să ’1 lase acasă, însă animalul țipa, plîngea ca un copil. Il bătea, dar el urma. Il închidea, el spărgea geamul și eșia. Puteți să vă închipuiți, cu o asemenea legătură între ei, dacă câinele putea să rămâe acasă. El însoți pe maior până în momentul când a căzut trăsnit de glonțul turcesc. Insă soarta le păstrase același sfârșit la amândouă. Giurescu făcea comanda cu sabia și cîinele la acel semn alerga înainte, mergea o distanță oarecare și se întorcea. La o întoarcercere găsește pe stăpînul său plin de singe, începe să țipe, începe să platre, începe să glamă, pare că ar fi voit să chieme pe cineva în ajutor. Văzînd că nu vine nimeni imediat, el începu să lingă sîngele. Insă tocmai în acel moment vine un glonț și iubesce și pe cîine în cap. El moare cu ochii pironiți pe Giurescu. Noi aducem omagiile noastre inițiatorilor acestui act patriotic de a se încununa vitejia și virtutea. Este un exemplu frumos pentru generațiunile viitoare. Tinerimea va lua curagiu din faptele săvîrșite de oameni ca Giurescu și își va face cu curagiu datoria stiind că nu va fi uitată de urmași. Ne pare rău însă că nu s'a dat mai multă publicitate acestei sărbători, că ar fi fost lume mai multă. Fiind eseu I). Brisson (CUNUNIREA EROISMULUI Duminică, 21 Iunie, a fost la Cimpu Lung o serbare din cele mai frumoase. Din inițiativa colonelului Geanoglu, șeful regimentului local, se luase hotărîrea de a se ridica un monument maiorului D. Giurescu. După ce s’a strîns suma trebuincioasă s’a comandat bustul și piedestalul și s’au aședat în fața cazărmei. Duminică a fost inaugurarea acestui monument. Erau față, pe lângă un numeros public civil, o sumă de ofițeri din Pitescu și Câmpulung, pentru că Giurescu, înainte de a cădea la Rahova ca un brav, făcuse parte din un regiment împărțit în amândouă județele: Muscel și Argeși. Sora, nevasta și copii lui Giurescu erau de față. S-au ținut discursuri de colonel Geanoglu, general Candiano Popescu, colonel Obedeanu și alții. Colonelul Geanoglu mai cu seamă a vorbit cu atâta căldură și cu atâta inimă că a mișcat pe toți asistenții. General Candiano a fost ca totdeauna energic și entusiast. Colonel Obedeanu a căutat, în stilul sale variat și plăcut, să arate faptele și sentimentele lui Giurescu. Intr’adevăr aveau toți ce să spue. No. 119 LuminezA-te și vei fi 5 "beLZEi-i în toată țara Anunciuri pagina VI linia 40 bani Inserții și reclame 2 Iei linia Administrația 9" 11 Strada Șelari Școli la str. 1&AV) ■ Director Vintila [7. ArtR ptMi jyte Cultura Cartofului Recolta cartofului depinde de la varietățile timpurii, ori de la varietățile mai tîrzii; prima varietate se recoltează pe la 15 August, iar a doua pe la 16 Septembre adică recolta se face atunci când fecula din interiorul tuberculei s-a format cu desăvârșire. Cartofii se scot cu târnăcopul cu 2 cruci, cu sapa, și unde locurile sunt nisipoase se pot scoate și cu furca de fier, cartofii când se scot din cuiburi, se aruncă la o stângă dimpreună cu vrejii lor, copilul ori femeia ce însoțește pe lucrători, curăță tuberculele de vreji și pământ, și le face grămezi mici, la mici distanțe. Cartofii o dată recoltați, se lasă câteva dcte pe câmp afară ca să se svinteze, însă noaptea se acoper cu vrejii lor. Cartofii se mai scot și cu un numit Plug.Pentru păstrarea cartofului, pivnițele și gropile sunt locurile cele mai bune. Alterarea (stricarea) cartofului depinde de la două cause, adică de la frig și lumină, pentru aceea cultivatorul totdeauna trebue să caute a pune cartofii în condițiuni de păstrare, ca să nu poată influența acești două agenți atmosferici asupra lui, căci în altereză (strică). Gropile în cari se păstrează cartofii se fac proporțional cu numărul de chilograme ce se recoltă de un hectar, care este de la 20—40 de mii de chilograme, și se caută totdeauna ca pămintul să fie uscat să nu fie umed. Atât pe fundul gropei, cit și pe marginile ei se pune un strat de paie, care împediea a veni cartoful în contact cu pămintul, și tot odată cartoful cu modul acesta se conservează mai bine ; groapa după ce s’a umplut se pune d’asupra ei un stract de pac, și după acea se pune un strat de pămint de o grosime de 0,30 0,50 cm., după climă. Gropile se putem mai mult recomanda pentru păstrarea tuberculelor menite pentru semănat, iar tuberculele menite pentru consumare, se pot păstra mai bine In pivniță, fiindcă avem trebuință mai toată dkm de ele, In alimentarea noastră sau a animalelor noastre. Cind cartofii destinați pentru semănat sunt separați, e bine ca să se caute la fiecare lună o dată și pe un timp frumos ca să se poată constata pria lor păstrare. Stratul de paie ce se Întrebuințează la gropi poate să aibă grosimea de 6 centimetri ca cel mai convenabil. In modul se păstrează cartofii In țările acelea unde cultura lor e Întinsă și unde fiecare om sărman își are provisiunea sa pentru iarnă. In țările cele calde îndată după secere dacă căldura permite pentru crescerea și coacerea cartofilor înainte de a veni semănăturile de toamnă, se seamănă cartoful pe la finele lunei Iunie, pămintul în care se plantează cartoful avînd o umezeală naturală ori artificială, cartoful vegetează iute, se zice că recolta dobîndită din semănatul din Iunie, este de multe ori mai mare decât atunci cind cartofii s’au semănat primăvara, deoarece primăvara în cele mai multe rînduri e lipsă de ploaie. Proprietatea ce cartofii au de a vegeta la o căldură destul de mică precum și fără de vreji, a făcut pe mulți ca să semene cartofii toamna spre a-i recolta primăvara, fiindcă deși afară este de multe ori destul de rece, cu toate acestea căldura din interiorul pământului este de ajuns ca cartoful să poată vegeta. Cartoful este atacat de multe ori de nisce boale cu caracter distinctiv unele de altele, și nu toate aceste boale posed un caracter otrăvitor de a distruge cartoful cu desăvârșire. Pentru aceea populațiunile care se rezimă mai mult pe cartofi pe lingă acesta plantă mai cultivă și alte plante cereale și leguminoasa