Romanul, iunie 1898 (Anul 42, nr. 99-121)

1898-06-25 / nr. 119

Anul 42-lea— Ediția III-a Yoesee și vei putea 5 “biLe­i în toată țara Abonamente. In țară 5 lei pe trimistru In Streinătate 10 lei pe tri­mistru Redacția Str. Șelari 17 (colț cu str. Carol I) Fondat de C. A. Rosetti Joi Și Vineri 25-26 IUNIE (7-8 IULIE) 1898 Plecarea și întoarcerea guvernului pr­ovisor 1818 .­ Guvernul provisoriu porun­cește cil dupe plecarea lui să aă trimeată arestanții coloneii Odobescu și Solomon la Sf. S. Părintele Mitropolit ca să fie trimiși sub pază bună la vre-o mănăstire, unde să ră­­mâie până după ce tribunalul competent va hotărî de cuve­nita lor pedeapsă. Aleea plecase guvernul că arestanții fură duși în adevăr la Mitropolit, dar nu făcură ju­mătate cale că sosi porunca de al slobozi. Atunci uitând cu câtă ge­­n­erositate au fost tratați de po­por, amândoi luară îndată co­manda oștirelor și se puseră în capul reacții. Ziua de 29 Iunie, Jera o­­ fi tristă, pentru România, o z­i în care s’au vărsat multe lacrămi amare, în care multe rugăciuni, multe suspine s’au aidicat că­tre cer, și cerul văd j­u lacrămile, au^i suspinele și ascultă rugă­­ciunile și trimise îngerul sau pe pământ să combată pe vrăj­mașul omenire! și la 30, liber­tatea renăscu cu mai multă pu­tere, cu mai multă demnitate. Născu pentru a doua oară ca să fie nemuritoare. Marți la 29 iunie de dimi­neața se întoarse—pentru puți­ne ore—vechea sistemă. O mul­țime de dorobanți ai poliței toți armați cu biciurile lor, sub comanda roii vestitorului Cos­tache Chihaia și a lui căpitan Gheorge, străbătură toate uli­țele și ca să facă dovadă de întregimea întoarcerei guver­nului tiranic, începură îndată a întrebuința uneltele lor de cărmuire; la toate comisiile se bäteau oamenii la spete ; ca ee vadă toată lumea că bătaia desființată este înființată din nou. Sus numitul Chihaia și bine cunoscut și hulit sub nu­mele de căpitan Costache, să­­ fice că ar fi tjis: „O se’mi îm­brac acum biciul cu piele de român“. [] Toate barierile orașului erau pălite cu soldați armați, cari nu lăsau pe nimeni să iasă , în zadar erau pașaporturi, nici cele ale puterilor stăine nu se respectau, ast­fel că toată ca­pitala era arestuită, căci nimeni, nici pedestru măcar, putea eși. Dupe amiazi se lipiră pe tote ulițele următoarele două publi­cații : Publicație Rebelii fugind din Capitală în noaptea dintre 28 și 29 ale următoarei, îndată ce s’a în­științat că oștirile înaltelor două curți Suzerană și Protectoare se apropie de hotarele noastre, grăbim vestind această bună vestire tuturor locuitorilor țărei; tot o dată să le arătăm că în­ tr’o unire cu d lor boerii, cari se află în capitală, s’au luat tóte măsurile pentru statorni­cirea liniștei, obștesel, și cu a­­ceastă ocasie, sunt poftiți toți locuitorii, de ori­ ce clasă și treaptă vor fi, să primească cu sentimente de recunoscință și de dragoste pe isbăvitoril țărei. Neofit Mitropolitul Ungro Vlah­ieî Anul 1848, Iunie 24. Tipărit la Pitarul Zaharia Car­ Calechi. Kăimăcănia­­ principatului țarei Ror­mânești In urma întîmplărei de la 19 Iunie cunoscute obștei, încetînd Domnul Stăpânitor George Di­­mitrie Bibescu de a mai cârmui țara, prin trecerea M.­­S. peste graniță în Statul Austriei. Noi, pe temeiul art. 18 din regula­mentul organic luînd ctrma stăpînirei țărei, facem cunoscut aceasta tuturor locuitorilor spre sciință. Tot de o dată și tuturor a­­celor dregători care nu va fi luat parte d’a dreptul în răs­turnarea guvernului în ființă, spre a se întoarce ca să ocupe posturile ce li s’au fost încre­dințate de Domnul țărel. Banul Theodor Vacurescu Emanuel Baleanu Bucurescu. Anul 1818, Iunie 29. Tipărit la Pitarul Zaharia Garcalech! DIN CARNET MOARTEA Am văzut moartea așa de aproape de mine, am pipăit­o, și pe fruntea rece am lipit buzele mele calde. O noapte întreagă am veghiat lîngă corpul marmurean luminat de razele palide ale unei candele, și am rămas nemișcat pe scaun, ne­voind a tur­bura solemnitatea gravă a locului. Noi, tinerii, nu ne prea gîndim la moarte. Ne pare prea îndepărtată, așa de departe că nu voim să cre­dem în posibilitatea desastrului final. Și cu toate astea ea este veșnic lîn­gă noî, ne urmărește pretutindeni a­­șteptînd un pas greșit, ca într’o cli­pă să’șî bată joc de noî, să ne ră­cească buzele, să ne petrifice fruntea să ne stingă privirea, să risipească cu dărnicie flori reci de ceară peste noi O... ce de flori... Cum ? Surioara mea e moartă ? aproprii mîna de fruntea ei și r­ăceala mă coprinde, mă înfioară. Dar pe ea n’o fi supărînd-o frigul acesta de mormînt, n’o fi plic­tisind-o liniștea și neacțiunea în care a intrat, n’o fi durînd-o lacrimile vărsate pentru ea de cei scumpi ei ? O chem încet, ca să n’o supăr, s’o deștept brusc, apoi mai tare, îi pro­mit că îi voi da floarea favorită, dacă îmi va rîde nițel, că ’i șade urît așa tristă, cu ochii închiși și cu mîinile încrucișate și isbucnesc în lacrimi. Razele mici aruncă o lumină bol­navă peste camera întunecată, împes­trițată de albul catafalcului care în­cepe să se mărească din ce în ce. El au proporțiuni grozave, pereții se to­pesc, stradele despar și totul e un catafalc enorm, întins pînă la margi­nile vedetei, iar în aer, d’asupra masei albe, enervator de albă a mor­ților, se aud plînsete. Plîng mulți, plîng și eu, și aceste mii de plînsete se risipesc în vîntul care aduce miros de tămîie, miros de chiparos. Dar mă înăbușe aerul rece, umed, destru­gător. Mă scol în sus și totul dispare. Pereții casei se încheagă și d’asupra micului catafalc candela aruncă lu­mină pe fața moartei. O clipă mi s’a părut că deschisese ochii, că un su­­rîs gingași înflorește în colțul guerî, dar imediat ploapele au rămas ne­mișcate, și buzele strînse. Un colț al oglindei s’a desvelit și reflectează obscur forme neînțele­se, ci abia ghicite. Sunt eu cari m­’am suit pe treapta catafalcului. Dar ce fel, și eu sunt mort ? ochii mi’s în­chiși, obrajii galbeni, mîinile pe piept. Mi-e frig de frigul morței, și mi’î gr­a trupul care pare a fi amorțit, stins de viață. O, nu, și sării spre oglindă, eu sunt viu, dar ea.... o ză­resc în oglindă, s’a ridicat în sus și aud că mă cheamă Mi’s frică și învelesc cu teamă o­­glinda. Ce de fiori.. Lîn­gă cadavrul iubit, viata, setea de viață mă face să uit de moartă, să urăsc moartea. Voesc să ’mi mai apropii buzele calde de fruntea rece dar nu pot, nu mă lasă cine­va, ființa atît de scumpă acum a devenit un obiect nebăgat în seamă, respingător, și plîng de sentimentul acesta, plîng de viața care există în mine, plîng, pling... Ernest­ ­osmaom D. Brisson, noul prim mini­tr­u al Franțu, este șeful radicalilor și una din figurile importante ale parlamen­tului francez. Membru al adunărei Naționale de la 1871, a fost al­ei re­trimis la Cameră în 1876 și după trei ani a fost ales vice-președinte al ei In 1885 a fost președinte al consiliu­lui de miniștri. In trecuta legislațiune, d. Brisson a fost ales președinte al Camerei. In noua Cameră franceza, acum câte­va rude a fost învins de Deschanel, cu 10 sfoturi la preș­denție. Noî cari cunosceam de la 1861 pe Giurescu și am fost mai pe urmă și în legături de la familie cu el, am înțe­les mai mult de­cât ori­cine discur­surile cari s’au ținut alaltă erî și la­udele ce i s’au făcut. Maiorul Dimitrie Giurescu era în­­tr’adevăr un soldat de broz, cum se dicea o dată de general Leca. Forte serios, foarte devotat meseriei lui de militar, el nu cunoscea de­cât patria și datoria pentru care ’și a jertfit vi­ața: înainte de resbel, Giurescu visa des o acțiune militară și îmi spunea de multe ori că el are să moară pe câmpul de luptă. El își cunoscea și bravura și natura ambițioasă. La Rahova el era șeful unui bata­lion de vânători. Colonel Slăniceanu dedese ordinul de atac și hotărîse un regiment de dorobanți să meargă în prima linie. Maiorul Giurescu se pre­­zintă înaintea colonelul și îi ține un limbagiu vrednic de vremurile eroice. — Domnule Colonel, a zis el lui Slăniceanu. Am venit să protestez con­tra unei nedreptăți. Ați pus în prima linie soldați cu pusei inferioare și pe noi cu pusei superioare ne ați lăsat la urmă. A­ceia să duc la moarte si­gură toți, căci turcii au arme mai bune. — Bine, Giurescule, îi zise colone­lul, ai dreptate. Dar tu n’am copii ? — Ba am trei, d-le colonel, dar înainte de mamă, soră, copii și ne­vasta, am datoria către patrie. Dacă voi­ muri, țara va sei să îngrijască de copii mei. — Dacă este așa, dacă tu vrei ast­fel, treceți în rîndul întâi și Dumne­­deul României să vă dea triumful. Lupta s’a început și maior Giurescu er­a tot­deauna înainte încuragind pe soldați și cu sabia și cu vorba. Un glonț însă, un fatal glonț, vine și îl lovesce drept în frunte. El cade trăs­nit. Aci se petrece un episod care, dacă nu l’am cunoasce de la persoane a­flate chiar pe câmpul de luptă, Tari crede un capitol de roman sau un su­biect de poesie. Giurescu avea un câine, numit ni se pare Tirar, pe care îl iubea ca și pe copii lui. Nu făcea un pas fără să fie însoțit de credinciosul animal. Dar Și câinele ținea la stăpânul său în­­­tr’un mod de admirat. Orî­ce mișcare făcea Giurescu, câinele se uita în o­­chii lui ca să vază ce ordine are să ’î dea, spre a le executa, nu pleca undeva fără ca câinele să nu ’1 ur­meze. De multe ori voia să ’1 lase a­­casă, însă animalul țipa, plîngea ca un­­ copil. Il bătea, dar el urma. Il în­chidea, el spărgea geamul și eșia. Puteți să vă închipuiți, cu o ase­menea legătură între ei, dacă câinele putea să rămâe acasă. El însoți pe maior până în momentul când a că­­­zut trăsnit de glonțul turcesc. Insă soarta le păstrase același sfârșit la amândouă. Giurescu făcea comanda cu sabia și cîinele la acel semn alerga înainte, mergea o distanță oare­care și se în­torcea. La o întoarcercere găsește pe stăpînul său plin de singe, începe să țipe, începe să platre, începe să glamă, pare că ar fi voit să chieme pe cine­va în ajutor. Văzînd că nu vine ni­meni imediat, el începu să lingă sîn­­gele. Insă tocmai în acel moment vine un glonț și iubesce și pe cîine în cap. El moare cu ochii pironiți pe Giu­rescu. Noi aducem omagiile noastre ini­țiatorilor acestui act patriotic de a se încununa vitejia și virtutea. Este un exemplu frumos pentru generațiunile viitoare. Tinerimea va lua curagiu din faptele săvîrșite de oameni ca Giu­rescu și își va face cu curagiu datoria stiind că nu va fi uitată de urmași. Ne pare rău însă că nu s'a dat mai multă publicitate acestei sărbători, că ar fi fost lume mai multă. Fiind eseu I). Brisson (CUNUNIREA EROISMULUI Duminică, 21 Iunie, a fost la Cimpu Lung o serbare din cele mai frumoase. Din inițiativa colonelului Geanoglu, șeful regimentului local, se luase ho­­tărîrea de a se ridica un monument maiorului D. Giurescu. După ce s’a strîns suma trebuincioasă s’a coman­dat bustul și piedestalul și s’au așe­­dat în fața cazărmei. Duminică a fost inaugurarea acestui monument. Erau față, pe lângă un numeros public ci­vil, o sumă de ofițeri din Pitescu și Câmpu­lung, pentru că Giurescu, îna­inte de a cădea la Rahova ca un brav, făcuse parte din un regiment împărțit în amândouă județele: Muscel și Ar­­geși. Sora, nevasta și copii lui Giu­­rescu erau de față. S-au ținut discursuri de colonel Geanoglu, general Candiano Popescu, colonel Obedeanu și alții. Colonelul Geanoglu mai cu seamă a vorbit cu atâta căldură și cu atâta inimă că a mișcat pe toți asistenții. General Can­diano a fost ca tot­deauna energic și entusiast. Colonel Obedeanu a cău­tat, în stilul­­ sale variat și plăcut, să arate faptele și sentimentele lui Giurescu. Intr’ade­văr aveau toți ce să spue. No. 119 LuminezA-te și vei fi 5 "beLZEi-i în toată țara Anunciuri pagina VI linia 40 bani Inserții și reclame 2 Iei linia Administrația­­ 9" 11­ Strada Șelari Școli la str. 1&AV) ■ Director Vintila [7. ArtR ptMi jyte Cultura Cartofului Recolta cartofului depinde de la varietățile timpurii, ori de la va­rietățile mai tîrzii; prima varieta­te se recoltează pe la 15 August, iar­­ a doua pe la 16 Septembre adică recolta se face atunci când fecula din interiorul tuberculei s-a format cu desăvârșire. Cartofii se scot cu târnăcopul cu 2 cruci, cu sapa, și unde locurile sunt nisipoase se pot scoate și cu furca de fier, cartofii când se scot din cuiburi, se aruncă la o stângă dimpreună cu vrejii lor, copilul ori femeia ce însoțește pe lucrători, curăță tuberculele de vreji și pă­mânt, și le face grămezi mici, la mici distanțe. Cartofii o dată re­­coltați, se lasă câte­va dcte pe câmp afară ca să se svinteze, însă noap­tea se acoper cu vrejii lor. Carto­fii se mai scot și cu un numit Plug.Pentru păstrarea cartofului, piv­nițele și gropile sunt locurile cele mai bune. Alterarea (stricarea) cartofului depinde de la două ca­use, adică de la frig și lumină, pentru aceea cultivatorul tot­dea­­una trebue să caute a pune carto­fii în condițiuni de păstrare, ca să nu poată influența acești două a­­genți atmosferici asupra lui, căci în altereză (strică). Gropile în cari se păstrează car­tofii se fac proporțional cu numă­rul de chilograme ce se recoltă de un hectar, care este de la 20—40 de mii de chilograme, și se caută tot­dea­una ca pămintul să fie uscat să nu fie umed. Atât pe fundul gropei, cit și pe marginile ei se pune un strat de paie, care împe­­diea a veni cartoful în contact cu pămintul, și tot odată cartoful cu modul acesta se conservează mai bine ; groapa după ce s’a umplut se pune d’asupra ei un stract de pac, și după acea se pune un strat de pămint de o grosime de 0,30 0,50 cm., după climă. Gropile se putem mai mult recomanda pentru păs­trarea tuberculelor menite pentru semănat, iar tuberculele menite pentru consumare, se pot păstra mai bine In pivniță, fiind­că avem trebuință mai toată dkm de ele, In alimentarea noastră sau a anima­lelor noastre. Cind cartofii destinați pentru se­mănat sunt separați, e bine ca să se caute la fie­care lună o dată și pe un timp frumos ca să se poată constata pria lor păstrare. Stratul de paie ce se Întrebuin­țează la gropi poate să aibă grosi­mea de 6 centimetri ca cel mai convenabil. In modul se păstrează cartofii In țările acelea unde cul­tura lor e Întinsă și unde fie­care om sărman își are provisiunea sa pentru iarnă. In țările cele calde îndată după secere dacă căldura permite pen­tru crescerea și coacerea cartofi­lor înainte de a veni semănăturile de toamnă, se seamănă cartoful pe la finele lunei Iunie, pămintul în care se plantează cartoful avînd o umezeală naturală ori artificială, cartoful vegetează iute, se zice că recolta dobîndită din semănatul din Iunie, este de multe ori mai mare de­cât atunci cind cartofii s’au semănat primăvara, de­oare­ce primăvara în cele mai multe rîn­­duri e lipsă de ploaie. Proprietatea ce cartofii au de a vegeta la o căldură destul de mică precum și fără de vreji, a făcut pe mulți ca să semene car­tofii toamna spre a-i recolta pri­măvara, fiind­că de­și afară este de multe ori destul de rece, cu toate acestea căldura din interio­rul pământului este de ajuns ca cartoful să poată vegeta. Cartoful este atacat de multe ori de nisce boale cu caracter distinc­tiv unele de altele, și nu toate a­­ceste boale posed un caracter otră­vitor de a­ distruge cartoful cu desă­vârșire. Pentru aceea populațiunile care se rezimă mai mult pe cartofi pe lingă acesta plantă mai cultivă și alte plante cereale și leguminoasa

Next