Românul, decembrie 1914 (Anul 44, nr. 215-242)
1914-12-04 / nr. 217
__ ANUL 44-lea — No. 21.7 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA anunciuri Linia, corp T pe o coloană în pagina III . Linia corp 7 pe o coloană, în pagina IV. Inserții și reclame în pagina III linia. . A se adresa: In România s la Administrația ziarului. La Paris* la d-nii John F. Jones - C-ie, 31 bis rue du Faubourg Montmartre. La Berlin & Vlenat la d-nii Rudolf Mosse & C-ie La Génévé t la d-nii Haasenstein & Vogler și la toate agențiile de publicitate. REDACȚIA, STR. ACADEMIEI, Ho. 19 ADMINISTRAȚIA, CALEA VICTORIEI, No. 56 . 50 bani . 30 bani 2 lei JOI 4 DECEMVRIE 1914 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI ABONAMENTE • • un an 13 lei . . . șease luni 9 lei străinătate , un an 38 lei . . . șoase luni 18 lebonamentele încep la 1 și 15 ale fiecârei luni A se adresa: In Bont Antax la Administrația ziarului și la oficiile postale. La Pariat la «Agence Internationale de journau: Qorbaty». La Vlena t la d-nul I. Bettenhausen, Staatsbabnho La Génévé t Heinrich Massein. TELEFON No. 57/20 și 22/39 BUCUREȘTI. 3 DECEMVRIE PATRIOTISMUL SÂRB — UN EPISOD ÎNĂLȚĂTOR IN CATASTROFA EUROPEANA — După acțiunea de pătrundere a armatelor austro-ungare în Serbia telegramele oficiale ne aduc știrea despre o viguroasă ofensivă sîrbească, încoronată de succes desăvîrșit. Aceste fluctuațiuni ale războiului, pe unul din teatrele sale mai puțin interesante, nu pot încă desigur să însemne o izbîndă definitivă și nu pot aduce o glorie în afară de orice nesiguranță pentru viitor. Acțiunile militare în actualul război ș sunt atît de complexe și de împrăștiate încît numai oamenii grăbiți și nervoși se pot aștepta în fiecare zi la iremediabile dezastre sau la victorii fatale, își pot pavoaza sufletul cu glorioase drapele sau și-l pot cerni în vălul desnădejdii în fiecare zi.. Nu pe frontul austro-sârb în orice caz, se vor obține rezultate decisive pentru războiul general cu toate că pe acest front se pot produce oarecare dispoziții strategice bogate în urmări interesante. Aceste considerente pot avea valoare pentru alții; pentru poporul sîrb ele nici nu se discută, fiindcă, în afară de orice complicație europeană, acest popor înțelege să-și îndeplinească misiunea sa firească, să-și apere pămîntul patriei și libertatea sa deplină. Nu vom discuta aici legitimitatea războiului inceput de monarhia austro-ungaîmpotriva regatului sîrb, fiindcă nu suntem în vremea judecăților și fiindcă nu credem interesant să dăm hotărîri care nu pot fi învestite cu formula executorie. Recunoaștem numai faptul: Sîrbii luptă pentru libertatea patriei lor atacate. După ce în 1912 au pornit un războiu național cu dimensiuni uriașe pentru micul lor regat, după ce în 1913 au avut de susținut un războiu scurt, dar pe cit de scurt pe atît de sîngeros, împotriva foștilor lor aliați, acum, de aproape cinci luni. Sîrbii duc un războiu de neînfrîntă apărare contra puternicei monarhii de la Nord. Se credea că cele două războaie s-au dus la limita extremă a puterii lor de rezistență, pentru a desrobi pe frații lor de la Sud și pentru a păstra pămînturile cucerite în Peninsula Balcanică Sîrbii au pregătit războiul și l-au purtat cu toate jertfele pe care le poate face un popor pentru atingerea scopurilor sale supreme. Oamenii și materialul se găseau — sau erau socotiți — în deplină istovire și războiul cu Serbia părea o manevră ușoară. Lipsa de armament, descurajarea, izolarea și iarna aveau să completeze opera de slăbire a celor doi ani anteriori de luptă și astfel înfrîngerea regatului dunărean se și părea lipsită de interes , soarta sa depindea de meritul operațiunilor militare pe celelalte cîmpuri de luptă, de unde avea să i se aducă o sentință de moarte sau realizarea visului național. Avea să i se aducă... Dar Sîrbii a au pregetat să-și îndeplinească datoria lor de popor atacat, luptînd pentru existentă. Patriotismul lor a fost o forță morală care a suplinit lipsurile de armament și istovirea luptătorilor din trei mari campanii și a isbutit să mîntuie de cotropire pămîntul patriei invadate. Mai presus, parcă, de orice considerente tactice, acest patriotism a forțat soarta armelor și a făcut să se înscrie în>analele războiului actual una din paginile cele mai înălțătoare. Nu putem, desigur, măsura acum cosecințele militare sau diplomatice ale ultimelor aranjamente dintre beligeranții după frontul dunărean. Dincolo de strategie și diplomație — vedem un popor mic cu o mare putere de viață, apărîndu-și cu un admirabil spirit de sacrificiu pămîntul păstrat liber de părinții și strămpoșii săi. Găsesc în „Revista învățămîntului“ un articol în care se învederează în chip lămurit ceea ce au făcut și ceea ce fac Elvețienii pentru școala primară. Mai întîi, și aceasta poate e mai mult decit încurajarea materială, ei înconjoară școala elementară de un respect, de o iubire ce înalță pe făuritorii, pe educatorii, pe cei ce se devotează carierei profesorale.* Reproducem o parte din acest articol datorit d-lui G. Assan: „Acest respect se învederează și prin cultul — accentuez prin cultul — pe care-l au Elvețienii pentru instrucția și educația copiilor. Școala este biserică — mai mult decât biserică! Atențiune, străinilor de Geneva! Vă apropiați de o școală! La 50 de metri depărtare în toate direcțiile de localul școalei stau de strajă tăblițe cu inscripție foarte vizibilă: „Au pas aux abords de l’école— ,,La pas în jurul școalei“! Respectul acesta pentru copii nu-și găsește echivalent decit în respectul pentru, suferinzi, în jurul spitalelor aceeaș atmosferă de umanitate întreținută de placarde: „Spital — Respectați odihna bolnavilor“ — „Hôpital — Respecter le repos des malades“. Cit de departe suntem de București, unde automobilștii nu numai că nu se gîndesc să respecte liniștea celor bolnavi, dar trimet la spital oameni Cu tot respectul Elvețienilor, și un particular al Genevezilor, pentru libertatea omului, ei pedepsesc însă cu închisoare pe părinții, care ar refuza să-și trimeată copilul la școală. Fapta acestora e privită ca un delict, căci fură dreptul copilului de a se folosi de cunoștințele pe care societatea se oferă să i le predea în mod gratuit. Dacă ei sunt străini, pot fi chiar expulzați, căci societatea geneveză nu voește să crească în sinul său copii analalbeți, a căror ignoranță ar putea deveni periculoasă ordinei publice“. La noi, tocmai această atmosferă morală, tocmai această ambianță de respect al educației și al școalei lipsește, învățători nu sunt respectați de autorități atît cit ar trebui, iar părinții nu înconjoară pe aceia cari formează sufletul copiilor lor cu dragostea ce-o merită. Ne plîngem că statul nu face destul bănește pentru școli, deși partidul liberal a făcut atât de mult pentru cultura celor de jos. Dar ar trebui ca fiecare în cercul activităței lui să caute a înconjura școala și pe apostolii ei cu tot respectul și iubirea, căci acest respect și această iubire înalță școala, și-o face să dea roade mari și «secte îndepărtate! SEMPER CULTURA POPORULUI ȘCOALA 1N.ELVETIA EXEMPLE CE AR TREBUI SA FIE CONTAGIOASE» à Fondator : C. A. ROSETTIL* Pesimismul( dibii enTbace I). Teodor Buibace a scris in articol în ,,Epoca“ de em. Nu voim să ne ocupăm în această notiță, de cele susținute de d-sa acolo. Nu vom discuta măcar tonul declamator și fraza precipitata a acelei fraze—n care privește numai ziarul ce a găzduit-o. Ar fi poate din cale afară de interesant, dar credem că nu e momentul să ne ocupăm de tînguiri cum sunt cele de mai jos : „Vai nouă, vai de această țară, vai de copiii și strănepoții noștri, cari nu vor găsi pentru noi decît blesteme! Și în ce bal ne găsim acum !“ Vai nouă, vai vouă, vai copiilor, vai nepoților, vai strănepoților — dar vai și de asemenea stil. Vom atrage luarea aminte a amicilor d-lui Buibace asupra unei singure fraze, de la sfîrșitul acelui articol, frază care sună astfel : Trezește-te din amorțirea in care zaci, țară nenorocită, închinată peirei. Nu, onorabile, d-le Buibace. România nu este închinată petrei și e din cale afară de trist că un om ca d-ta face, supt, iscălitură, asemenea proorociri. Dacă o astfel de frază ar fi apărut intra un ziar străin, negreșit că am fi avut tot dreptul să ne revoltăm cu toții. Din nefericire ea a apărut intr’un jurnal românesc și încă în organul d-lui Nicolae Filipescu. Oricît de pesimist ar fi d. Enibace în ceea ce privește viitorul țărei noastre — pesimism prin nimic îndreptățit de altfel — totuși n’ar fi trebuit să aștearnă pe hîrtie o asemenea frază, credem că o va recunoaște și d-sa. Din partea nimănuia nu ne așteptam la asemenea proorociri — și mai puțin încă din partea unui om care scrie cu „oh, Ștefan cel Mare și Sânt!“ Suntem datori, cu deosebire acum, să băgăm de seamă ce scriem. Acestea sunt, bine înțeles, părerile noastre — și nimeni nu poate opri pe d. Teodor Buibace să fie cu totul de altă părere, rămănînd ca apoi să se bucure sau să plîngă pe urma proorocirilor sale. Nu trebue să ne pierdem cumpătul, mai cu seamă, trebue să ne ferim ca în entuziasmul sau în pornirea noastră nestăpînită împotriva guvernului țării — să cădem în greșeli de acelea cari se răsfrîng asupra intereselor celor mari ale neamului. Una este politica de partid și altele nevoile națiunei. Pentru una e păcat, e condamnabil din toate punctele de privire să le nesocotim pe celelalte. . _lii w ! •*. . ^ ^.... E păcat, d-le Embace !_ .•Jk i i i NEGRU PE ALB MORȚI ÎNAINTE DE TIMP Nimic mai trist decit maortra unui om, și totuși ceva mult mai trist este moartea prematură. Nu e vorba însă de tineri ci de cei care nu apucă să-și vadă îndeplinit idealul sau sosirea zilei mari cu speranța căreia, trăesc și în numele căreia își consumă ultima energie a zilelor. Iată bunioară doi mari naționaliști francezi care au închis ochii înainte de a fi văzut armata republic,ei pășind pe pămîntul alsacian. Unul este Paul Dérouléde mort cu un an înainte, iar altul Jules Lemaître mort chiar în ajunul marelui eveniment. Amîndoui au fost doai naționaliști militari cari cît au trăit n’au încetat o singură zi să propovăduească fie prin grai, fie prin scris, războiul revanșei, războiul care fierbea în sfegele celui mai umil patriot francez și pe care tot Germania aveau să li-l ofere. Care ar fi fost mingîierea ultimelor zile ale acestor doi oameni dacă ei ar fi închis ochii după primele succese franceze. Dar ei au murit înainte de timp și cînd zicem înainte de timp, nu înțelegem peste 30 sau 40 de ani cinci amîndoi trecuseră de mult peste 60 de ani, dar au murit, unul cu un an și altul cu o lună numai meii înainte de a fi putut vedea ceea ce constituise visul lor de toate zilele de la 1870 încouro. Dacă este drept, că spiritul supraviețuește corpului, desigur că de acolo, din lumea celor nevăzute, citit Déroulédecil și Lemaître asistă ca și cei de pe pămînt la bucuria compatrioților lor și aplaudă cu palmele lor eterice succesele de peste frontiera Alsaciei. Cine știe însă dacă ei vor fi avut măcar această mîngîere postumă, pe care noi cei de aci de jos, o presupunem numai și atîta tot. Iată pentru ce dacă moartea unui om este totdeauna un lucru List, o moarte înainte de timp este aproape o ofensă pe care soarta ți-o face fără să o meriți. KOH-Y-NOOR BEȚEȘUGUBEȚE ÎNRUDIRE D. colonel Rudeanu, director în Ministerul de războiu, a fost trimis în misiune în Italia — tocmai pentru că era cel mai indicat să probeze că ne... înRudim cu Italia. D-LUI lENIBACE Despre scumpul nostru amic, Domnul Teodor benibace, Pot să zic. E mai filozof cînd tace; LUI GABLER care a scris că va împlînta etc. H. Gabler, prea ilustru nume, Te sfătuesc — să nu zici ba Și o să te aprobe întreaga lumem Grabler a te preschimba< *W. REFUGIUL ACEL Palatul Principelui da Monaco, singurai domnitor, despre a cărat neutralitate laală și dafinitilâ pătam fi asigurați ” *F" # US B C iíl Til E YÎfĂ ‘d* T Ä" G. Lenotre scrie: Astfel, războiul actual distruge tot ceea ce pînă azi, da acelor mulțimi de oameni o splendoare grandioasă, acelor trupe pe cari le vedem în vechile tablouri de bătălie, liniile de panașe ondulând în depărtare în plin soare, grupele aurite ale statelor majore, comducînd din susul unui deal, mișcările armatelor, galopadele cavalerilor îmbrăcați în costume clare, cu drapelele fîlfîind. Azi trupele se bat pe pămînt, se bat noaptea, sub acoperișul pădurii, se bat fără să știe unde e inimicul. In Argonne, în ultimile zile, un țăran traversează regiunea de la Apremont la Varennes și reîntorcîndu-se la trupă zise: Nu mai e german în țară“... El traversă un front de o sută de mii de oameni, fără să zărească un singur soldat. Altă dată, o companie de una sau două lupte de câte o jumătate de zi, sau de o zi întreagă, uneori, apoi era liniște, urma intrarea veselă în orașele cucerite, lungul campanament, întâlnirile amuzante, liniștea cartierului de iarnă. Azi, o gaură în pămînt, liniștea ordonată, imobilitatea sub ploaia care cade și sub mitraliera care nimicește, și lupte de patruzeci de zile fără ca un singur moment să înceteze să răsune iu urechile asurzite zgomotul mai mult sau mai puțin mare a tunului, pe un front de o sută de leghe întindere. Iată de pildă o povestire, scrisă de el însuși, de un polonez care, angajat în armatele lui Napoleon făcu de la 1808 pînă la 1812, campaniile Spaniei, Rusiei și Franței. Decorat de douzeci de ani cu legiunea de onoare, căpitan la douăzeci și doi de ani, Brandt — acesta era numele său, — a riscat mult persoana sa în multe împrejurări. Intre alte incidente, eminamente curioase, asistase la Biaritz, la baia de mare a împăratului, spectacol puțin banal. In timp ce Napoleon sta în apă, un detașament de cavalerie din garda sa înconjura pe împărat. De cealaltă parte a Europei, Brandt văzu pe regina Louisa de Prusia, pescrisă, ruinată, rătăcind cu ochii roșii de lacrimi pe cheiurile noroioase și rău pavate din Memel; de acolo plimba ca ura sa în contra Franței victorioasă, și ținea de mină copiii ei dintre care unul, trebuia să fie aclamat, șasezeci de ani mai tîrziu, împăratul Germaniei. In cursul campaniilor sale, bravul ofițer polonez se bătu bine și fu rănit de mai multe ori; dar operațiunile la care a luat parte ar trece azi drept mici încăerări și laconicele noastre comunicate de abia ar face mențiune despre ele. El n’a participat de fapt dect la o singură mare bătălie, aceea de la Boradino. El scrie despre această luptă. Era o noapte rece și cețoasă; mari focuri de bivuac în jurul cărora circulă, fără încetare, ca umbrele, ofițeri și soldați; în zori, al doilea regiment din Vistula, din care Brandt făcea parte, e strîns înainte spre a porni la luptă. Lupta începe, ghiulele se adîncesc în pămînt înaintea liniilor soldaților; vîntul care sufla, cu putere ne aduce strigătele de înnainte ale Francezilor și de ura ale Rușilor; dar nu se vede nimic; trec cîțiva răniți. Către ora nouă, se strigă: La arme, Divizia lui Brandt, trece pe o crestătură de teren, unde face haltă; giulelele trec deasupra liniilor; nici un om nu e atins de aceste ghindele de fontă pe cari le vezi învîrtindu-se greoi în cîmpuri. Ora zece, apare un ofițer de ordonanță a împăratului; vine să pună în mișcare diviziunea. Mergem, prin cîmpii; spre dreapta vedem lupta, lungi șiruri de cavaleri francezi în care artileria rusă nemurește adeseori. Halta într’o vale, de acolo nu se vede nimic alta decit, vîrful acoperișului verde al turnului de la Boradino care strălucește în soate. Dar, din toate părțile, împușcătura e activă. Către douăsprezece un nou marș înainte și deodată, un turbion de praf, întunecă cerul; un strigăt înspăimîntător, scos de mii de guri acoperă tunetul artileriei și cînd norul se împrăștie, marea redută a inimicii lui e luată. Cavaleria franceză șarjează: loviturile de artilerie devin mai rare, dar artileria rusă se încăpățânează; soldații lui Brandt se culcă cu burta la pămînt; ofițerii rămîn în picioare și cum tirul francez, înșirat pe o linie căreia nu i se vede sfîrșitul, sunt aproape. Brandt distinge o baterie care, pierzînd toți ofițerii e comandată de un tînăr satisfăcut de acest chilipir. Către seară o reîntoarcere a ofensivei rusești e respinsă de infanterie; regimentul din Vistula, în fine angajat în luptă lasă pe câmpul de lupta vreo sută de morți și răniți. La sfârșit, e noapte, se bivacuază pe loc. Frigul e rece și pătrunzător. E tot atât de imposibil să descrii o luptă ca și un bal, spunea Wellington, de aceea nu trebue să ne plîngem de Brandt că n’a văzut mai mult din lupta aceasta glorioasă. Dar, fără ca noi să micșorăm vitejia celora din Marea Armată, trebue să recunoaștem ca o bătălie ca aceasta ar fi o partidă de plăcere pentru soldații noștri de azi. Să fim convinși că ceea ce va face mirarea și admirația, istoriei, va fi constatarea că armata franceză din 1914, egalează în vitejie — ceea ce nu e decit natural, — dar întrece în rezistență și în eroică supunere, — și aceasta devine miraculos, — legendarele falange ale vechei garde. CAVALERIA BELGIANĂ IN ARIERGARDĂ Măsurile luate de autoritățile publice cu privire la prețurile alimentelor au fost binevenite, căci altfel populațiunea ar fi rămas la discreția speculanților și exploatatorilor. Se înțelege însă că aceste măsuri nu s-au putut întinde la tot felul de alimente și mărfuri, fie sau nu de prima necesitate. De aci tendința de speculă a unor anumiți negustori, detailiști sau angrosiști, în ceea ce privește mărfuri, mai ales din acelea care se importă și în special din părțile Orientului. In general, măsurile autorităților noastre au găsit o strictă aplicare în privința pîinei, cărnei, vnturei, peștelui, lemnelor, zahărului, cărbunilor, etc. Prețul acestor alimente și obiecte de prima necesitate a fost fixat de primăria Capitalei. Cu despre celelalte alimente, și în special mărfurile de coloniale, lal căror preț nu s’a putut fixa din diferite motive, o parte din negustori și angrosiști au urcat prețuirile după cum au vroit și după cît i-a lăsat inima. Așa, de pildă, sînt următoarele mărfuri de băcănie ale căror prețuri au fost urcate cu 20—50 _ la sută, de cum se vindeau mai înainte: cafea, orez, măsline, luminări, săpun, conserve, ceai, sardele, fructe uscate, brânzeturi, paste făinoase, alune, migdale, castane, smochine, stafide și multe alte mărfuri importate sau produse în țară. Toate aceste mărfuri se vînd azi foarte scump, fără o cauză sau un motiv binecuvîntat. In această privință însă am avut diferite convorbiri cu mai mulți consumatori.Vom rezuma ad esenta acestor convorbiri. Angrosiștii și negustorii detailiști, ne spun interlocutorii noștri, se vaită că plătesc marfa scump și că nu pot vinde altfel decât cu prețuri ridicate, căci altfel ar păgubi. tote‘tea ce privește plata, apoi să ne cam ierte d-nii angrosiști și detailiști, căci tot noi o facem, nu ei. Urcarea prețului unei mărfi oarecare se face pe spinarea consumatorului, iar nu a negustorului. Angrosiștii vînd detailiștilor marfa cu preț urcat, iar aceștia, la rîndul lor, urcă prețul la vânzarea cu amănuntul către publicul consumator. Dacă așa stau lucrurile, atunci cine plătește și pe a cui spinare se trafidează, dacă nu pe spinarea noastră a consumatorilor? Ceva mai mult, dacă angrosiștii urcă, de pildă, prețul unei mărfi în 10 la sută, detailiștii mai urcă și ei încă cu 20. Așa că o urcare cu de mică din partea angrosiștilor, devine o grea povară pentru publicul consumator. Să venim acum la obiecțiunea că negustorii ar păgubi dacă n’ar vinde marfa cu prețuri mai urcate. Obiecțiunea aceasta nu are nici o valoare, căci atît angrosiștii noștri cit și o parte din detailiști au în depozit marfă încă de acum cîteva luni. Marfa aceasta, pe care acum o vînd cu 20—50 la sută mai scump, pe ei nu-i costă nici un ban mai mult. Marfa asta este cumpărată și angajată încă înainte de izbucnirea războiului, așa că ei realizează un cîștig enorm absolut pe nedrept. Aci nu este alt motiv decit dorința exagerată de cîștig, specularea populațiunei, sub pretextul împrejurărilor grave prin care trecem. Adică negustorii au găsit să speculeze lumea tocmai atunci cînd are mai mare nevoe de a fi menajată și ocrotită. După cum vedeți, au încheiat interlocutorii noștri, publicul consumator suferă iar negustorimea care cîștigă enorm se vaită. Gh. Dunăre ANCHETELE NOASTRE Scumpirea alimentelor — UNII SUFERĂ ȘI ALTA SE VAITA —