Românul, ianuarie 1915 (Anul 45, nr. 241-270)
1915-01-01 / nr. 241
ANUL 44-!ei — No, 241 VOIEȘTE SI VEI PUTEA ANUNCIURI Linia corp 1 pe o coloană în pagina II! . Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV. inserții ș| reclame în pagina III linia. . A se adresa: In Siomânia t la Administrația ziarului, La Paris* II d-nii John F. Jones - C-ie, 31 bismo du Faubourg Montmartre. La Eiser I Sol Vlenne la d-nii Rudolf Mosse & Ciet' La Génevé * la d-nii Haasenstein , Vogler și la toate agențiile de publicitate. REDICTIA, SIR. ACADEMIEI, Ho. 19 kmiumnyik, calea vistoriei, no. 56 50 bani 30 bani a lei g BAU» EXEW PlftmiC Fundator : c. A. ROSETTII LUMINEAZAt* £ ABONAMENTE io ț*ră . . un an 13 lei . și a8e Un A @ in străinătate . un an 38 lei . . . w Abonamentele încep la. 1 și 15 alefie dtoet luni A se adresai In lomAulat la Administrația ziarului și la püeiile postale. La K*Mi-la t la «Agente Internationale de journau: Gorbaty». La Vien« 1 la d-nul I. Bettenhausen, Rtaatsbahnho La Génévé t Heinrich Massein. TELEFON No. 57/20 și 22/39 Sunt petite nouăsprezece veacuri de cind fiul omului a apărut pe lume în ieslele umile din Bethleem. Sunt nouăsprezece veacuri de cînd a răsunat porunca: Iubiți-vă unul pe altul! Și după nouăsprezece veacuri, atunci cînd, cu credința clătită, ne e hărăzit de tradiție să serbăm amintirea dmenezeescului Isus, suntem martorii celui mai groaznic măcel ce-a sîngerat vre-o dată pămîntul. Nici cînd pînă astăzi nu a răsunat mai sarcastică porunca: Iubiți-vă unul pe altul! Și sunt popoare creștine cele ce se luptă, și sunt popoare ce-au predicat altora — și vor să predice încă — cultul umanității, și sunt popoare ce vorbesc de libertatea și respectul individului uman. După zece veacuri de civilizație, după ce au dominat puterile naturii și au isbutit să-i fure tainele cu avîntul neoprit al sufletului însetat de ideal, după atîta laudă pentru binefacerile păcii oamenii.Au ajuns la desfășurarea celei mai irezistibile IAP+OrlP ríiliniiírupa vrbîvrrl nihPo cît JL<J» j;v V*.V U1UV1 V1VT •*. IHM« V« nu revină la antropoidul primitiv, după ce, au țintit zădarnie spre cer. Se pare un vis, trecutul de pace și armonie, care încuraja atîtea nădejdi fermecătoare de viitor. Sunt clipe în care credem într’adevăr că trecem pe calea cea mai tristă pe care neamul omenesc a pășit vre-odată. Sutele de mii de vieți secerate în chinuri, orașele harnice și pline ca niște stupi, astăzi prăbușite în ruină, nevinovații ce plîng în atâtea colțuri de lume, alcătuesc tabloul înfiorător care ne isgonește nădejdea și ne osîndește să credem că zădarnic a mai venit pe lume Fiul omului din Nazaret, divinul Isus. In amintirea Nașterii Mântuitorului pare că nu mai îndrăznim să aprindem o candelă amăgitoare. . .Și tu uși din chiar imensitatea răului răsare o rază de nădejde în mai bine. Dacă războiul de acum nu ar fi decît ciocnirea brutală pentru dobîndirea unui mai mare codru de pîine, ar trebui să credem într’adevăr că de la ursul cavernelor și pînă astăzi nu s’a săvârșit decit o schimbare de forme. In realitate însă conflictul de acum are și o bază sufletească; e necesitatea unei culturi de a se impune; e necesitatea alteia de a-și păstra precumpănirea, e încă necesitatea altora de a se întregi în granițele lor etnice. Nu e numai codrul de pîine care îndeamnă la războiu; e și setea de un ideal, care depășește viața, o suprimă în dureri penru a renaște el însuși mai strălucit, mai în acord cu sine însuși. Un erou și un martir se ascunde în fiece luptător; de aceia , durerile supreme de astăzi nu sunt . *. .. ■ ...... A .1 — I ^O»». I UKUI um UII LI ITJ Ulii u U ;rerile nașterii unei oameniri noui. I După ce a fost capabilă de jertfe atît de mari, omenirea nu va putea fi mai rea, trecută prin focul durerilor purificatoare. Și tocmai Fiul Omului, a cărui amintire divină se prăznuește acum, poate da pilda jertfirii de sine pentru realizarea unui progres moral. Avem nevoie să resimțim profund acest adevăr pentru a nu fi cuprinși de desnădejdea zădărniciei oricărui efort. Și de aceia în mijlocul celei mai grozave catastrofe care a sguduit vre-odată omenirea, găsim încă prilej de speranță pentru a crede că cele nouăsprezece veacuri de creștinism nu vor fi trecut cu totul în zădar. BUCUREȘTI, 24 DECEMVRIE Cuvântul Păcii in mijlocul celei mai grozave realități, un izvor de speranță și ideal 000A CONȘTIINTE — UNA A POPORULUI FRANCEZ. CEALALTA A POPORULUI GERMAN — înainte de deslonțuirea actualului războiu, era fără îndoială o preocupare mai mult decît interesantă dar mai puțin decit chinuitoare, lămurirea însușirilor celor două conștiințe care domină nu numai civilizația europeană și a întregei lumi, dar și viața lor politică și economică. Azi, în mijlocul milioanelor de locuitori ai Europei și în mijlocul sgomotelor, asurzitoare ale mortierelor însoțite de secerarea miilor de vieți omenești pline de avânt pentru apărarea supremă a Patriilor, preocuparea aceasta devine nu numai mai mult decît interesantă dar și mai mult decît chinuitoare. Așadar, care sunt însușirile cele mai caracteristice ale conștiinței poporului francez și care sunt acelea ale poporului german? Și care e superioară? întrebări chinuitoare, mai ales azi cînd fiecare din aceste două popoare ține la aprecierea cît mai favorabilă a întregei lumi civilizate. Înainte de războiu, poporul francez a dat lumei întregi o întreagă pleiadă de scriitori și oameni de știință cari, prin puterea inventivă a minței lor și prin sensibilitatea complexă a sufletului lor, au lămurit tainele ascunse și multiple ale sufletului omenesc și au dus mai departe progresul civilizației nu numai franceză dar și omenească. Cugetarea franceză, înainte de războiu, știa adesea să se ridice deasupra contingențelor practice și să se înalțe de sferele aproape nelămurite, nici de mintea nici de sufletul omenesc, ale lumei transcendentale unde totul nu e decît respirare pură și încântătoare... Dar, după războiu, poporul francez a dat o întreagă armată de soldați care, deși preocupată de contingențelor practice—așa cum o cere viața soldatului aspră și totuși înălțătoare, — a știut adeseori să arate că, în chiar mijlocul luptelor crîncene și istovitoare, a ■știut să rămînă inventiv și cu sufletul curat. Tranșeele înlăuntrul cărora și-a făcut o nouă viață... au fost amenajate cu mult gust și cu artă fină și delicată; în momente cînd moartea trecea bubuind deasupra capului său, el și-a adus adeseori aminte de "gestul eroic și măreț pe care Victor Hugo îl descrie în versuri magistrale: Mon pere ce., - beros, au - sourire . si doux... și s’a împrietenit, cu bună inimă, cu adversarii lui.Qexmmin înainte de războiu, poporul german a dat și el lumei o pleiadă de scriitori și oameni de știință cari au dus și ei mai deoparte, cu un pas, progresul științei omenești. Dar, progresul acesta, era mai mult de amănunt decît de invențiune, mai mult de perfecționare decît creare de noi forțe... Conștiința germanilor a rămas în lumea contingențelor practice. E fără îndoială adevărat... Cugetarea germană a știut să se ridice în lumea celor mai înalte transcendențe și să atingă cu Kant, Fichte și Wundt, culmile cele mai înalte, la care poate să se ridice cugetarea omenească în manifestările ei cele mai pure. Cu toate acestea, însăși Kant afirmase ca lumea transcendentă poate avea valoare numai cînd poate să fie aplicată experienței... Poporul rămase de altfel, independent de acești mari filosofi și continua să trăiască, în lumea, realității practice. Aceasta nu e un rău. După războiu s-a văzut bine aceasta. Spiritul practic și metodic a adus Germanilor vigoarea ofensivei și puterea de rezistență față de adversar. Spiritul acesta i-a folosit fiindcă se potrivea minunat de bine vieței războinice pe care poporul germanica și celelalte popoare ale Europei, o duce de aproape jumătate de an. Dar, în vremurile acestea, n’au existat în Germania individualități care să se ridice, totuși deasupra acestor realități așa cum se ridicase, altă dată Kant, Hegel și Wundt. Azi, chiar Wundt — un simbol, a rămas, înlăuntrul realității practice. Au rămas acolo, pentru că așa e conștiința poporului german. Și, dacă Francezii, în mijlocul luptelor crâncene au știut să se ridice, uneori deasupra acestei realități, de vină e conștiința poporului francez. Lucrurile sunt, simple... ■ , ■ Unde e însă superioritatea? Aci, întrebarea devine chinuitoare, mai mult decît chinuitoare, mai ales în ziua de azi. Conștiința germană, nu s’ar sfii însă să spună că superioritatea e de partea ei, întocmai cum conștiința franceză nu s’ar sfii să spună că răspunsul depinde, fără îndoială, de punctul de vedere sub care voim să înțelegem realitatea atât de complexă a lucrurilor„. Cu toate aceste răspunsuri, problema fiu încetează să fie mai mult decît interesențig și mai mult decît Chinuitoare. ARBITER. Moisi și neutralitatea Belgiei Profețiile răsboiului — Puterea imaginației face ca profețiile să se creadă realizate — Lumea de cînd e lume i-a plăcut să fie încântată de visuri și de himere, căci totdeauna s’a măsurat realitatea după idealismul ce-a îmbrăcat-o. Dacă ne ducem cu gândul la timpurile vechi, atunci înțelegem ce preț aveau profețiele artispicilor și augurilor, ce însemnătate jucau opiniile oracolului din Delfii. Războaie și încheieri de pace se făceau după consiliile îndoelnice ale augurilor, și marii făuritori de legende, interpretul om- dibaci ai comunicațiilor oracolelor, știau ca printr’o virgulă sau un punct, o intonație sau un cuvînt cu două înțelesuri să servească drept supapă a celor mai felurite și antagonistice interpretări. Visurile au fost, apoi, totdeauna un vast material de exploatare a credulităței mulțimei. De la onirocriticii (căci așa se numeau vechii interpretatori ai viselor) pînă în ziua de azi, adică pînă la mercantilele cefs des songes și ai cărților „marelui Zavedeu“ omenirea nu a făcut mari progrese. Aceasta trebue să o constatăm. Nu este astfel de mirare ca în vremea noastră miraculosul viselor, ciudățenia profețiilor realizate, să aiba curs— „curs forțat“, grație naivităței mulțimei! Și nu este de mirare ca această reînviere a miraculosului să o vedem înfăptuită, întrucît azi mai mult decit totdeauna omenirea a uitat că este inteligentă, după cum tneori apele curate de la munte dau boli molipsitoare uitînd că trebue să fie pure și immaculate! Oare nu trăim în vremea tuturor aberațiilor? Și cum n’ar fi aberație mentală publicația unei poliții (din Stuttgard ni se pare) m care se spunea „ca străzile sunt pline de bătrâni de amândouă sexele, cari se arată speriate de război“? In acest timp ziarele străine vorbesc de o profeție a cucerirei Belgiei de către trupele germane, prezise. — vă rog citiți bine! — de către cartea a 6 a cărților lui Moisi. „Israel trimise soli lui Silion, regele Amoniților pentru a-i spune cu prietenie, lasă-ne să trecem prin țara ta. Nu vom face lagăr nici pe țarina ta, nici în viile tale. Vom urmări doar drumurile tale pînă ce vom fi străbătut țara. Alimente ne vei vinde pe bani ca să avem ce mînca și ce bea. Nu te rog decît să ne permiți să-ți străbatem țara pînă ce trecem de Iordan, ceea ce ne-au permis fii lui Esau și Amoniții. Dar Sihon nu îngădui această trecere. Din potrivă, El își strînse oamenii, înaintă întru întâmpinarea israeliților și dădu o luptă“... Desigur trebue o oarecare putere de imaginație pentru a vedea în aceste amănunte biblice o profeție a neutralității Belgiei violate, sau pînă la o descriere vagă a războiului actual! Dar timpurile noastre sunt prielnice acestor ciudate interpretări, întrucît niciodată mai mult decît acuma nu s’a simțit nevoia de miraculos, de legendă, de credință în ceva care să nu fie prezentul sălbatec, prezentul în care animalitatea nu o mai întîlnim în codrii deși, ci în cetățile opulente și în mijlocul orașelor ce se mândreau pînă acum cu o civilizație și o cultură umanitară, iertătoare, dreaptă și inspirată de idealism. ȘEMPER Epigrame UNUI MAIOR „LITERAT ‘ De-ar vrea ca să mi’asculte. T-ar fi folositor. O fi maior în multe — In Artă e minor. ------------MULTORA. Gîștele. din. Capitolm Se ’ntîlnești, la orice pas, Deși fac și acuma zgomot, Dar tot gâște au rămas ! GRID. — FECIOARA CU HSUS DE BOTICELL! NEGRU REALE CRĂCIUN TRIST Trebue să recunoaștem că vom avea un Crăciun trist. Or cît, ne-ar înveseli ziua de mâine, nu cred să se găsească mulți inși care să împingă, egoismul pînă a afirma că și anul acesta Crăciunul a fost tot atît de vesel ca și în alți ani. Crăciunul este sărbătoarea tuturor, sărbătoarea creștinilor, și dacă majoritatea lor nu-l petrec în veselie, cei cîțiva privilegiați ai soartei, n’au dreptul să-l speculeze în dauna celor mulți. Veselia Crăciunului din alți ani sucombă anul acesta sub povara războiului european și a temerei pentru zilele de mâine. Cuvintele de pace și de înfrățire propovăduite de cel care s’a născut în această zi mare, au sburat în vînt odată cu primele șiteraluri de gloanțe. Cuvintele de pace sunt ca stolurile de vrăbii. O pietricică este de ajuns să le gonească, de pe ramura pe care își împletesc fericirea de toate zilele. Dragostea pentru aproapele nu mai este decît o vorbă mare dar goală. Toată lumea o repetă, dar nimeni nu o mai ia în seamă. Crăciunul ortodox sosește și va trece ca și Crăciunul catolic. Hâtrinul legendar cu barba albă și cu coșul plin de jucării, nu va mai avea anul acesta drumul bătătorit de instrumentele moderne ale administrației publice. Șoselele vor fi toate desfundate. Copitele cailor fără număr și roțile tunurilor grele au îndoliat toate ogoarele pînă mai ori albe de zăpaă. Peste tot nu-i de cît noroi și șirone de sânge ce se varsă ca nici odată pînă în anul acesta. Se vorbește de o desrobire mare. Dar care este și unde se va face această, desrobire? Nimeni nu știe. Fiecare din beligeranți o caută în tabăra adversarului. Crăciunul a sosit și va trece luminat nu de lumânările tradiționale presărate prin brazii verzi — simbolul tinereței și fericirei pământene, ci de ghiulele tunurilor care și noaptea ca și ziua sfâșie văzduhul cu acelaș glas cabitor care sugrumă pînă și îndepărtatul clopot ce tot mai sună din cînd în când în câte o țară rămasă neutră. Iată Crăciunul pe care îl așteptăm, săi sărbătorim mîine. koh-y-noor PE COARDE NOUA Aceasta este cea dintii poemă In care n’am să spun nici un cuvînt: Ca foi desprinse dintr'o crizantemă S’or spulberă silabele în vînt. Aceasta este cea dintii vorbire Ce-aș vrea să fie fără nici un rost: Nebună, cum e ducerea-n neștire, Să n’aibă nici VH ii și nici a fost. Aceasta este cea dintii cintare Cu note ne-nțelese pun acum, Se nasc și se topesc in aiurare Și tac pentru mulțimea de pe drum. Aceasta este cea dintii poveste Ce nu deșteaptă nici un interes, Căci nimeni nu întreabă „ce mai este?“, Cind inceputu-i fără înțeles. Aceasta este cea dintii gândire Ce nu trecut prin gîndul nimănui. A fulgerat așa, ca o privire, Pe care o arunci — și nu știi cui. ...Aceasta este cea dintii. Și minte! La ce-ași mai pierde vremea s’o ascult, Cind ea putea să-nceapă mai nainte Și să sfârșească vorba mai de mult ? CONSTRNJLET 1 AMINTIRI DE CRĂCIUN cerivauti Eram în Cernăuți. Stăteam singur într’o odae cu lumina spre Miază-noapte și citiam cîte 10—12 ore zilnic, în vederea unui examen riguros (eine strenge Prüfung) pe care trebuia să-l dau la Universitatea de acolo. Eram trist și zilele erau triste. Nouri topiți într’o fumărie generală învăluiau colinele orașului și văile de primprejur. Turnurile catedralelor piereau în neguri și orologiile lor parcă băteau semnale de corăbii rătăcite. Se apropia Crăciunul și citi eram din alte părți ne aduceam aminte, cu inima grea, de cei de-acasă. Ne găsiam — la facultatea de teologie — studenți de mai multe categorii și neamuri, ordinari și extraordinari, Români din Bucovina, din Regat, din Ardeal și din Banat, Bulgari și Sirbi din țările independente și de sub sceptrele streine. Dar, după cum în unele din aceste zile învăluite străbateau cîte-o trâmbă luminoasă rechemând la o viață palidă și fugară , suburbiile de pe văi, Prutul încovoiat, orășelul Sadagura... tot așa și în cugetele noastre ale celor streini cădea cîte-o nnă de bucurie — și una cădea acum în ziua de Crăciun. Am stat în Cernăuți câteva ierni. Cunosc într’o măsură oarecare oamenii și viața de acolo și cunosc și mai bine pe câțiva profesori de la facultatea de teologie. Au fost profe isorii mei, și mi-i l amintesc cu o plăcere senină și cu totul desinteresată. Poate că depărtarea, poate că însușirea mea de oaspete din România, poate că despărțirea drumurilor noastre de atunci încoace au adus și aduc ceva din duioșia și frumosul amintirilor mele. Totuș, sunt foarte sigur că acești profesori sunt printre oamenii cei mai înțelepți și cei mai vrednici de stimă din cîți cunosc. Nu e prea mult de atunci. Afără de unul, toți ceilalți simt încă în viată și mărturisesc că modestia, cumpătarea și discrețiunea academică pe cari le-am admirat în vorbele și în conduita lor m'ar îndemna puternic să las deoparte aceste aprecieri cu aer de omagiu... Dar adevărul are drepturile lui! Amintirile ce vreau să scriu sunt — fără voia mea — tocmai un pios omagiu, iar cel care le scrie își iubește libertatea sufletească ,n o iubire încercată în multe sacrificii. Și cu toate acestea, nu fără ezitare voiu vorbi de profesorul meu de istoria bisericească, în casa căruia am făcut Crăciunul, în anul 1904! Era lucru știut și stabilit de ani de zile că, în ziua de Crăciun toți ,studenții făcu țâței de teologie cu altă patrie decît Bucovina, erau chemați și ospătați în casa acestui profesor. Măsurile pe cari le lua de profesor în vederea ospățului și grija cu care își aduna elevii erau vrednice de admirare. Cu cîteva zile mai ’nainte, făcea lista cea mai exactă a commesenilor. Pe fiecare student îl invita ,personal, printr’o invitație scrisă , în limba romînă, dacă cetățeanul academic era Romín, în limba germană dacă el era Bulgar ori Sîrb. In ziua de Nașterea Domnului, după liturghia solemnă, săvîrșită în catedrala metropolitană ,de I. JP. S. Mitropolit, d. profesor mai întreba, pe ici pe colo, dacă invitările d-sale au fost primite. La axa 1 p. am. studenții intrau, grupuri-grupuri, în casa ospitalieră și cunoscută din strada Francisc, D. Profesor îi primea la intrare și pe fiecare dintre ei îl sărutau cu sărutarea dragostei creștine. Era o notă de înaltă gingășie! era o îndeplinire atingătoare și de puțina înțeleasă a celor omise de fariseul Simon, cînd primește în casa lui pe Domnul: „Am intrat în casa ta... Sărutare nu mi-ai dat...“ (Luca VII, 44—45). Intr’o cameră, care da în salonul transformat acum în largă sală de mâncare, stăteau, pe mese mici, tot felul de gustări și de aperitive. Tot acolo, era așezată la iveală o înfățișare grafică a mesei celei mari, cu locul hotărît fiecărui condesean și cu lămuriri scrise romînește și nemțește. Așezarea musafirilor, unii lingă alții, nu era lucru întâmplător ci foarte chibzuit. Cînd îți ocupai locul și vedeai pe cine ai vecini, sarveai impresia unei clasificări dacă nu școlare cel puțin psihologice. După ce fiecare își găsise tacâmul, căci numele fiecăruia, era scris pe un bilet înfipt în cîte un buchet de flori, de profesor, alături de soție d-sale, saluta pe oaspeți colectiv, le ura — lor și scumpelor ființe care se gîndea fiecare în această zi mare — toate cele bune, pentru trup și pentru suflet, și poftea pe oaspeți să încerce, aici în casa dascălului lor, să găsească voia bună, căldura sufletească și iluziunea căminului iubit. D. profesor își spunea salutarea întîia în limba română și a doua oară în limba germană, repetind riguros ideile din prima versiune. Tot așa făcea și la acele cursuri pe care le ținea, în aceiași oră, în două limbi. Și masa începea cu voie bună și cu veselie și cu o poftă de studenți teologi, cari n’au mâncat deaseară fiind uz de dimineață au luat anaforă. Am avut cinstea să cimo aproape pe acest profesorui am intrat de mult lui e cunoscut și lumea româneac și mai departe mea bisericolă. Intelepctura :acest gie ori trecut destin scriin și-mi fesor simți de zece ani încoace, în apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, simt un suflet ceva suav, care se înalță un mine—spre trecutul petrecut în Cernăuți și în deosebi în casa acestui om — ca rouă de pe flori și ca parfummul florilor. Și dacă, în privința lui Eusebiu Popovici, admirația și recunoștința mea vin în cumpănă cu teama ce am să nu-l jignesc, spunîndu-le aici, în privință, aceleia care a fost Elena Eusebiu Popovici, sunt liber de această șovăire. Excelenta doamnă nu mai e in lumea noastră pămîntească și condițională, își aduc aminte cu pietate de această venerabilă matroană toți aceia papi și-au făcut în Cernăuți studiile teologice, își aduc aminte de ea, în deosebi Românii din Regat și din Ardeal, și ne aducem aminte, veșnic recunoscători, soția mea și ea. A fost tovarășă devotată, energică, eroică, întro căsnicie de peste patruzeci de ani. A crescut numeroși eopii și a răbdat, alăturea cu soțul ei, încercările dreptului Iov. Era o gospodină admirabilă,un suflet plin de filantropie, o mină mîngîetoare și milostivă. 1 11 . noi -n.vfc /] anaL — X — Ti U.1JLUII al 'VlilCUIlULL"UIL/'OJUIlUi, urmeze-o, ca o muzică suslmnătoare, ca o mireasmă plăcută cerului, murmurul amintirei și al binecuvîntărei ! Elena Eusebiu Popovici, în ziua de Crăciun, era mama adoptivă, a tuturor cui eram departe de mama adevărată. Alături cu soțul ei, stă și rămîne în sufletele noastre, pînă la cel din urmă Crăciun ce ne va fi dat să apucăm, icoană neuitată ! In timpul mesei, care ținea pînă seara, veneau multe telegrame de călduroasă amintire dela cei ce, înaintea noastră, fuseseră elevii și condesenii de Crăciun ai generosului dascăl. Erau mmulti aceia dări, de ziua aceasta, cu gîndul, cu inima, reveneau spre Cernăuți, reveneau spre anii lor de studiu. Și sunt sigur că și lanul acesta și cît vor mai trăi, inimile lor vor saluta cu duioșie pe nobilii lor amiftrkmi din Cernăuți. Am cutezat să scriu acestea !... Mă simțeam dator să le scriu. Sunt atît de puține ceasurile vieții noastre de cari ne putem aduce aminte cu Intactă plăcere, cu i sfîntă caoțiune !... Afară de aceasta, did a o vreme încoace, am deprins obiceiul trist și prejudiciabil să nu mai gîndesc pentru mine singur. In sfîrșit... mi se pare că dintre toți ’aceia zeu! cari împărtășesc amintirile acestea de Crăciun, eu sunt cel mai răslețit. pentru respectabila familie teologală, eu mă aflu astăzi cam în țara aceea depărtată în care ajunsese Fiul Risipitor... In depărtarea aceasta. Fiul Risipitor, chiar cînd nu se va mai întoarce acasă nici odată, păstrează în iniimă-i — profesorilor săi dela Cernăuți și lui Eusebiu Popovici în primul loc — de aparuri fragezi trandafirii boschetelor lui Academus GALA GALACTION. 1 PANTUME 3RA. X Liniștește-mă, Părinte ! Odihnește ghidul meu! Fă de-acuma înnainte, Să am liniște și eu !... Liniștește-mă, Părinte — Sunt și eu un biet atom ! Fă de-acuma înnainte, Să slujesc al păcii dom !... Odihnește gîndul meu — Am trecut numai furtună, Numai visare mereu ! ■— Cu țarîna mă ’ncunună, Să am liniște și eu !... CRUCEA De-asupra tuturor tronează Superb zeița, cea din urmă, Neprihănită ca o rază — E crucea care răul curmă. De-asupra tuturor tronează Concepțiunea cea mai largă, Neprihănită ca o rază Menită să nu se mai șteargă. Superb zeița cea din urmă Își taie printre toate cale — Și, toate calcă pe-a ei urmă. Formând convoruri triumfale E crucea care răul curmă. -o CALMUL Sfîntă ca durerea, Albă ca visarea — ■ ’mi aduci tăcerea i aduci uitarea, durerea, ' >t des'