Românul, ianuarie-decembrie 1935 (Anul 3, nr. 90-141)
1935-06-10 / nr. 112
f ANUL III. — No. 112. Abonamente: Anual................................................................SCOLai Săteni, preoți, învățători și student ■ • ■ CO Autoritate si instituții • ••>«•*• 1.000 m m EXEMPLARUL 2 LEI Anunțuri comerciale. Se primesc direct la Administrația x la rutei Manuscrisele nepublicate se distrug. sf de iii Timatt Taxa poștală plătită In numerar, conform aprobării No. 33.456/1935 Luni 10 îimie 1935 Redacția și Administrația: București, — Calea Victoriei Mo. 34, — Teleseu S 80-S0 Tradiție culturală Dacă ordinea constituțională limitează prerogativele regale la neutra și aproape la mecanica echilibrare a forțelor politice, la traducerea cât mai corectă a voinți naționale în fapt, dacă, istoricește numele unui domnitor nu poate via decât tocmai prin liniștea interioară și eflorescența exterioară pe care a știut să o menajeze țării sale, este apoi un domeniu în care inițiativa nu numai că-i este permisă dar îi cad drept obligație grea pentru sporirea panoplii sale cu floarea cea mai aleasă, este domeniul culturii. A fi directorul mișcării «culturale Intr’o tară nouă, într’o spiritualitate nouă, este lucru în acelaș timp pasionant și foarte dificil. In țările și la popoarele de mare tradiție efortul de directivare a culturii este ușurat, de existenta unor străvechi instituții și a unei tradiții culturale ce constitue la , Ioanele oricărei activități, este , îngreuiat de nevoia unei continue denășîri, de nevoia unei reînoiri. Pentru spiritualitatea noastră, proaspătă în formele-i moderne, pentru manifestările-i tumultoase și neorganizate, problema esentială ce se prezintă acelui ce înțelege să o patroneze în sensul ei j jistoric, este acela a organizării unor instituții și a unor exprimări 5ile epocă ce trebue să rămână dincolo de curentele și de fluctuațiile oricărei manifestări ce trăește ,prin individualități, este acela a Stimulării și a sprijinirii unei activități susținute. Până în anii din urmă, cu mici excepții, marile inițiative au rămas apanagiul particularilor, al acelor boeri de sânge sau de spirit ce continuă datina vechilor ctitori. Academia Română, fosilizată și departe de a putea formula sensul unei culturi, trăește și face puținul pe care-l face ca ecou palid al daniilor neprecupețite de cari se leagă atâtea nume de iubitori de cultură. Fundația Carol I, ctitorie domnească s’a mărginit până azi să ofere material informativ fără a putea constitui o instituție directorie. Muzeele, bibliotecile, de la Bruckhenthal, la Toma Stelian sau N. Horga poartă toate semnul chemării către cultură a câtorva de pe aceset meleaguri românești. Activitatea statului prin ministerul instrucției sau al artelor s’a redus, dincolo de activitatea pur școlară, la foarte puțin, la manifestări sporadice, la premii de cele mai multe ori ineficace. Jaloanele unor instituții cari să creeze un început de tradiție, cari să stimuleze, cari să dea posibilitate de manifestare unor elemente de valoare, cari să descopere elemente noui, s’au așezat deabia în ultimii ani și s’au legat de domnia acelui ce este sărbătorit astăzi. Fundația Regele Carol al II-lea, cu editura ei, cu premiile acordate, cu criteriile ei cari dacă uneori sunt false, sunt de foarte multe ori tinerești și în ritmul veacului, este o instituție ce va putea completa multe din lipsurile Academiei Române. Uniunea Fundațiilor Regale, coordonatoarea unei activități disparate, cu centrul de eficacitate în mediul rural, este poate primul început oficial de culturalizare a satelor și de ridicare a datelor culturii populare pentru o reconstituire a spiritualității noastre în elementul ei cel mai de seamă. Ambele, instituții ce tind tocmai la crearea unor centre de directivare, dublate de initiative ce vizeaza în chip egal stimularea către faptul cultural și posibilitatea de subliniere a unei epoci prin arta ei. Decorarea Palatului Regal, împărțită după criterii ce nu-s totdeauna de artă dar care a dat posibilitate de mari realizări, de realizări în alt chip imposibile, unor artiști ca Sirato, Tonitza, Iser, Petrescu, Steriadi, ziua cărți, manifestare de cultură de aproape urmărită de Rege sunt câteva din punctele ce constitue începutul unei activitati culturale ce va adumbri poate meritele politice ale Regelui Carol al II-lea ------------------------------- Pentru Basarabia ,in dârze“ Am salutat cu bucurie în numărul trecut al ziarului nostru importanta istorică a vizitei regale »in acea regiune ce a purtat înainta ei semnul maximei resemnari și al hotărâei celei mai dârze , Obligă pe cititor să stăruie puțin asupra conținutului lor tragic. In adevăr aportului nemăsurat adus României de către provincia de peste Prut i s’a răspuns întotdeauna cu o suspectă indiferenta — ne doare s’o spunem — suspectă cu atât mai mult cu cât poporul moldovenesc de acolo dădea mereu dovada acelei maxime resemnări de care vorbiam mai sus. Să fii fost incertitudinea unei vieți internaționale în care am plutit până acum ? Să fi fost convingerea unui dureros provizorat al stăpânirei nou-Vodă ?Pe pământul lui Stefan Fapt e că vreme de 17 ani Basarabia a continuat să treacă în ochii românismului drept un pământ blestemat. „Te trimit în Basarabia“ însemna în ochii superiorilor ierarhici din toate categoriile sociale ale vieții noastre de stat amenințarea cu efectul cel mai sigur pentru diverșii recalcitranți. Am fost și eu în Basarabia! Nu la plimbare, în treacăt, la vreo festivitate când culorile sărbătorești ale hainelor, obrajilor sau prispelor acelora melancolice în amurgit prăfos de vară dau sufletului omenesc nu nu știu ce vag sentiment al pierderii în nemărginirea zărilor... Am trăit în Basarabia. Adică am băut de 6—7 ori pe zi ce aiu aromat din enorme samovare, am înotat și eu trei sferturi de an printr’un noroiu imposibil de imaginat, tinându-mă de uluci și târâind ciubote uriașe după mine. Seara se lasă repede peste căsuțe ingrămădite sub povara cerului apropiat, înăuntru se concepea o viată bizară lipsită de preocupăriintelectuale, ziare, cărți sunt bune undeva la București. Aici beții crunte și permanetizate strângeau laolaltă profesori, preoți, militari, avocați, politicieni în timp ce poporul grămădit în colibe de câte 3— 4 familii se deda teluric celor mai absurde rituale religioase. Peste toate trona simțită dar nevăzută sguranța generală românească, tot așa de mpla cavilă ca cea din trecut și tot atât de puțin justificată. Așa a rămas Basarabia vreme îndelungă. Astăzi, dar Domnului, rusul n’o mai râvnește, poporul s’a dovedit a fi, în ciuda neghiobiei noastre, și mai departe fidel regnului românesc. Intelectuali localnici s’au ridicat între timp cu prisosință. încercări de cinstită înfrățire se văd in sfârșit: instalarea episcopului Dionisie întâi și sfințirea catedralei din Bălți acum. Două momente rari în viața provvinciei oropsite. Dea Domnul să urmeze altele. Iț i vor urma cu siguranță dacă vom înțelege datoria ceasuri de fața. Basarabia trebue să înceteze de a mai fi colonie. Concepția despre inferioritatea baisarabeanului, izvorâtă din atitudinea sa domoală în fața vieții trebue să înceteze, c*re timp det o sută de ani, hărțuit zi de zi, lipsit de cele mai elementare drepturi se păstreze totuși fără a ceda, nu poate fi jignit așa. Presiunea maghiară exercitată de la 1867, încoace, adică după ce o veritabilă conștiință intelectuală românească exista in Ardeal, a avut mai multe succese ca cea rusească în Basarabia. Primatul basarabenilor în propria lor viață socială, culturală și politică, odată recunoscut, va duce la realizarea sigură a tuturor nevoilor locale: drumuri, biserici, scoale, spitale, căminuri, prea multă vreme așteptate. MIHAI PARPALA k Prolegomene la „statul țărănesc“. MO Serbările de astăzi sunt ale Monarhiei, Ale regimului care asigură continuitatea și ierarhia, ale unui principiu de organizare pe criterii morale și naționale. Monarhia este — așa cum a definit-o autorul celebrei Enquête sur la Monarchie — un regim de durată națională, de coherență guvernamentală, de voință morală, de responsabilitate personală. Prin aceste virtuți structura monarhică își găsește justificarea în utilitatea, pe care o aduce statului. Fiindcă rațiunea unui regim stă în utilitatea lui. Intr’o lume de continue și surprinzătoare prefaceri monarhia reprezintă o permanență de organizare inteligentă și ordonată. Ea garantează primatul valorilor spirituale asupra celor materiale și corijează falsa stratificare a elementelor sociale. Pentru punctul de vedere național deci, monarhia constituie o axă fundamentală, fiindcă numai în jurul acestei forțe unitare se poate închega în condițiuni optime naționalismul. O prezentare teoretica a acestui regim ne face să credem în el expresiunea însăș a naționalismului organizat. Iată pentru ce forma noastră de stat este o garanție serioasă de consolidare a sensurilor istorice românești. Judecată subt unghiul de vedere al istoriei noastre monarhia coincide cu victoria acestei istorii. Pe acest plan s’a organizat lupta pentru realizarea idealului pământean începând cu instaurarea primului Hohenzollern pe tronul României — act de mare prudență datorit partidului liberal și în special lui Ion Brătianu— și ajungând până astăzi regimul monarhic s’a dovedit în țară la noi capabil să îmbrace exact aspirațiunile generale. Ca și în alte părți monarhia românească a făcut posibile epocile de construcție, de solidificare a etapelor ascendente. Carvour, Disraeli, Bismarck, i Canovas del Castillo, Ion Brătianu au fost exponenți ai acestui regim, reușind să realizeze o perioadă strălucită de ordine, prosperitate și echilibern, în statele respective.. Astăzi, când se sărbătorește monarhia românească, aceste elemente esențiale trebue să fie reliefate. Ele alcătuesc valoarea , monarhiei noastre și ele , au asigurat câștigurile ei autentice. Pe linia aceasta a concepției principiului monarhic ca un ordonator al forțelor naționale, s’au înfăptuit lucruri, durabile și s’au decantat apele tulburi ale vieții politice. Menținându-se deasupra, principiul monarhic a dat un sens înfăptuitor evoluției politice. Pentru noi aceste principii sunt indisolubil legate de regimul actual. Ele trebuesc păzite și consolidate fiindcă numai prin păstrarea lor la o altitudine constantă se poate spera într’o nouă epocă de glorie monarhică. Credincioși ideilor ce servesc țara, le vrem curate și nesdruncinate. Fiindcă secretul forței monarhice este ca monarhia să rămână ea însăși conform principiilor și i. tradiției sale. [ M. FARCAȘANU ] NARHIA ▲ SPIRU Uităm prea repede. Chiar ceea ce ar trebui să nu uităm niciodată. Din mintea noastră dispare ultima amintire odată cu cel din urmă bulgăre de pământ pe care l-am aruncat în groapa ce a închis de veci viața unui om. Omului care a căzut îngenunchiat la datorie i se aduce la marginea gropii cuvintele cele mai alese, pentru el se varsă lacrămi, se pronunță regrete, i se aduc omagii : e ultimul salut Din acest moment de acesta nu se mai vorbește, omul un val al uitării l-a acoperit. Și anii trec și cu ei și ultimele amintiri ce vor mai licări prin cine știe ce unghere. Câți își mai amintesc de marii bărbați pe care i-a avut țara românească și mai ales când pronunțăm numele vre unuia dintre aceștia, câți știm ce au realizat și cu ce le este recunoscătoare țara , întrebați nu numai mulțimea de rând ci mai cu seamă pe elevii și chiar pe mulți din titrații școalelor noastre, cine și ce a reprezentat un Ion Brătianu, un M. Kogălniceanu, un Ionel Brătianu, un Take Ionescu sau un I. V. Duca și cereți- le să vă vorbească de unul dintre aceștia.Cu siguranță, în loc de răspuns veți primi aceași ridicare din umeri, sau în simplă cel mai rău caz un răspuns vag. Motivul . Pentru că la noi , cultul oamenilor aleși nu există pe care i-a avut națiunea. Cunoaștem pe toți bărbații de seamă pe care i-a avut antichitatea, cunoaștem pe Napoleon, pe Bismark, pe Stalin și mult mai bine pe actualii dictatori din Europa: pe Mussolini pe Hitler, pe Lenin și chiar pe i Trotzki, — și desigur e de lăudat că viața acestora ne interesează — dar e o rușine să nu-ți cunoști bărbații aleși ai națiunei tale cărora ar trebui să ne închinăm așa cum creștinii îngenunche înaintea martirilor ce au deschis drumul larg al creștinătății cu sângele lor. Suntem beneficiarii străduințelor acestora, pentru noi aceștia sunt martirii cari de multe ori au căzut la datorie pentru promovarea intereselor superioare ale neamului. Și dacă este adevărat lucrul acesta, pentru ce să-i uităm așa de repede, pentru ce să nu facem din amintirea lor un vărat cult, cum ni-i permis adeca pe acești aleși dăm uitării cu ai națiunii săLi atâta ușurință și să ne ocupămm de oamenii aleși ai altor națiuni . Toate aceste gânduri mi-au venit din minte cu ocazia desvelirrii statuei lui Spiru Haret, așezată în Piața Universității. învățământul de toate categoriile începând cu cel primar și terminându-se cu cel universitar, a primit de la fostul ministru al școalelor Spiru Haret j toată a lui îndrumare și organizare. Cu toate acestea l-am uitat. Ne-am amintit de el abea după 24 de ani de la moarte. Cu siguranță îl vom uita iarăși, după ce se vor pronunți câteva discursuri cu ocazia desvelirii statuei lui. De ce ! Nu s’a întrebat nimeni până acum. Și oare, nu e locul ca ministrul școalelor să mediteze puțin, asupra acestor fapte. Deocamdată întrebăm. GH. DOBRESCU linffiemic Turneul circului „Mihalache « Comp. continuă cu febrilitate să cutreere în lung și în lat tara , intrarea fiind gratuită iar distracția asigurată prin reputația pe cari de mult și-au câștigat-o vedetele trupei în domeniul.... comicului, amatori se găsesc, mai cu seamă că nu oricui îi convine să facă un drum până la București, pentru a vedea un spectacol bun de acest gen la Tănase. Steaua trupei, D-l I. Mihalache, se produce existând — în ilaritatea generală — principiile viitorului stat țărănesc. De doi ani de zile se străduește bietul om să explice lume ce va fi statul țărănesc. De fiecare dată o nouă versuune, care se lovește în cap cu aceea pe care a expus-o într’o întrunire precedentă, eforturi lăudabile dealtfel pentru modestele sale resurse intelectuale, dar zadarnice deoarece toate explicațiile date până acum deja,sociologul“ Mihalache dovedesc că nici în capul D-sale nu este lămurit viitorul stat țărănesc. Ultima versiune arată statul țărănesc drept un stat pur și simplu comunist. Industria va fii trecută în patrimoniul statului care o va conduce conform... intreselor generale, adecă tot așa cum au fost conduse și faimoasele regii autonome; doctorii și avocații vor fi mobilizați în interesul statului fiind trimi! cu sau fără voia lor la țară, în acest fel „satele vor fi ridicate la înălțimea orașelor iar țăranii vor cântă la vioara întâia. Nu știm dacă D-l Mihalache are vreo idee despre orchestrație, ar fi meritoriu pentru D-sa să fi ascultat de la început până la sfârșit la vreun program de muzică simfonică. — Ținem să-i atragem atențiunea că vioara primă se încredințeză aceluia dintre violoniști care are pregătirea cea mai aleasă și că în țara noastră „vioța primă“ s’a încredințat întodeauna aceluia care a meritat mai mult, indiferent de origina sa țărănească sau orășenească. In afară de interesul demagogic nu vedem ce motive ar dicta întronarea statului țărănesc pentru a face o cât mai bună repartiție în orchestrația țării. Dar Dl Mihalache nu ne surprinde nici cu această hilariantă teorie comunisto-eroi-comică . D-sa trece cu o ușurință de saltimbar de la extremă dreaptă la extrema stângă a dogmelor politice încât ne face impresia că sau le sfidează sau nu le cunoaște. In tot cazul turneul continuă, lumea se distrează și ceea ce este si comic, bieții oameni își închipue că în acest mod distrug guvernul și partidul liberal. Sancta simplicitas. RADU V. VADS ENESCU ■ «I Săptămâna trecută au început serbările cinquantenarului morții lui Victor Hugo și vor dura timp îndelungat. Această comemorare împinge pe planul actualității personalitatea cea mai considerabilă pe care secolul trecut a dat-o Iuterilor franceze. Victor Hugo s-a manifestat în toate domeniile cu o puternică scânteere genială, care a imprimat operilor sale literare pecetea durabilității. Aniversarea aceasta a provocat polemici nenumărate. Omul apoteozat în Pantheon, mai merită oare gloria ce i s’a atribuit la încetarea din viață ! Mai exercită el vreo influență asupra litereorr și asupra societății franceze în general, sau opera lui a devenit o valoare pasivă în patrimoniul literar francez, cu aceeaș importanță istorică pe care o are poezia lui Ronsard, teatrul lmi Voltaire, sau o bună parte din romanele lui Balzac ? Căci există opere radioactive, opere care devin catehismele generațiilor viitoare, norme de conducere și surse de inspirații. Se pot cita în ordinul acestor opere intelectuale radioactive: Capitalul lui Karl Marx, Caietele lui Maurice Barrès, Poezia lui Charles Péguy și opera lui Paul Déroulède, pentru a nu cita decât pe acelea ce inspiră respectiv internaționalismul revoluționar destructiv sau naționalismul conservator și creator. Opera lui Hugo are oare această calitate ? Pentru a ne pronunța în privnța aceasta, se cere mai întâiu să facem o discriminare între ideile literare și ideile filozofico-politice ale operii sale. Hugo a fost pentru epoca lui un mare novator: încercările timide ale predecesorilor săi, de a se libera de regulele strâmte ale clasicismului, și-au găsit un realizator în Victor Hugo. Romantismul, nouă școală literară, este inseparabil legat de numele lui Hugo, șeful lui necontestat. Clasicismul se caracteriza prin imitarea și perfecționarea exemplelor grece și latine. Romantismul o rupe cu tradiția; cu el se trece de la imitare la o erorile originală, care trebue să reflecteze autorului, senzația interioară , iubirea pasionată a naturii și tendințele actuale ale societății în care trăește autorul. Trăsătura caracteristică a romantismului este lirismul. Manifestul nouei școli a fost semnat de Victor Hugo în Prefața operii numite Cromwell (1827). Această Prefață este actul de naștere al Romantismului. Hugo reclama libertatea în artă: După el, arta trebue să cuprindă atât frumosul cât urâtul, atât sublimul cât și groșitescul ; din împerecherea naturală a acestor elemente rezultă arta care trebue să cuprindă tot ce este în natură El dărâmă legile gustului și regulele genurilor literare. Romantismul era o întoarcere integrală la adevăr, deci la viață. Natura era reprezentată în romantism prin trăsătura caracteristică a fiecărei ființe sau a fiecărui lucru, fie că acea trăsătură era frumoasă sau urâtă. Umbra este necesară în pictură. Acelaș e rolul urâtului în literatură. Hugo a avut o activitate prodigioasă. Spirit fecund, el a lăsat o operă colosală și de inegală valoare literară; locurile comune se învecinează în numeroase părți cu majoritatea trăsăturilor sale de maestru. In purgatoriul timpului s’au irosit valorile comune prin eliminare, iar cele câteva capodopere ce ne-au rămas dela el marchează existenta romantismului pentru totdeauna. In rândul acestora vom cita: Herman, Les Burgraves, Marion, Delorme, ca piese de teatru; imensa frescă romantică: Notre Dame și Les Miserables; iar în poezie: Les Odes et Les Chatiments. Trecând la ideile politice ale lui Victor Hugo, putem spune ca aprecierea lor depinde de planul, național sau revoluționar demagog, în care ne situăm pentru a le judeca. Oricum insă, el este foarte criticat. Principiul său politic, valabil pentru alții dar nu pentru el, se rezuma în formula lapidară: Libertatea în ordine. Temperament opoziționist înrădăcinat, el a avut mult de suferit din cauza opinii sale politice. Oricare ar fi fost regimul sub care a fi trăit, atitudinea lui de etern nemulțumit, ar fi fost invariabilă. De altfel, Victor Hugo, ca autor, ca om politic, nu poate fi clasat în nicio categorie de doctrinari: ne de o minte, el înalță imne lui Napoleon „al cărui preot el vrea să fie“, iar pe de alt, el critică nemilos guvernul sub care trăia. Din punct de vedere filozofic, aportul său este atât de minim, încât s’a contestat orice merit imensei opere hugoliene. Leon Daudet, ori de câte ori are prilejul să scrie un rând despre ruda lui prim alianță, nu ezită să-i sublinieze nulitatea. Termenul întrebuințat pentru aprecierea sistemului filozofic a lui Hugo — denotă mai curând inexistența lui. Leon Daudet numește idiot pe strămoșul lui, termen aspru, prea aspru chiar. Inadaptabiltatea politică a lui Hugo, simpatia lui pentru mulțime, dorul nestins de libertate, au atras atenția partidelor democratice de extremă stângă asupra lui Hugo, și ele îl revendică ca pe un părinte al democrației. Cine știe dacă exilatul din Guernessey ar fi acceptat o asemenea paternitate. Dacă opera lui este lipsită de un sistem filozofic, deci ea nu are calitatea de a fi radioactivă, ea este însă de o frumusețe poetică incontestabilă. Acest vrăjitor al versului, cu un debit torențial, a lăsat pagini suficient de strălucite, pentru a se justifica comemorarea fastuoasă ce i se face. JEAn CLAUDIU Paris. Mai 1935. SCRISOARE DIN PARIS COMEMORAREA LUI Victor Hugo