Românul, ianuarie-decembrie 1935 (Anul 3, nr. 90-141)

1935-06-10 / nr. 112

f ANUL III. — No. 112. Abonamente: Anual................................................................SCO­Lai Săteni, preoți, învățători și student­ ■ • ■ CO Autoritate si instituții • ••>«•*• 1.000 m m EXEMPLARUL 2 LEI Anunțuri comerciale. Se primesc direct la Administrația x la rutei Manuscrisele nepublicate se distrug. sf de iii Timatt­ Taxa poștală plătită In numerar, conform aprobării No. 33.456/1935 Luni 10 îimie 1935 Redacția și Administrația: Bucureșt­i, — Calea Victoriei Mo. 34, — Teleseu S­ 80-S0 Tradiție culturală Dacă ordinea constituțională limitează prerogativele regale la neutra și aproape la mecanica echilibrare a forțelor politice, la traducerea cât mai corectă a voin­­ți­ naționale în fapt, dacă, istorice­ște numele unui domnitor nu poate via decât tocmai prin lini­ștea interioară și eflorescența ex­terioară pe care a știut să o mena­jeze țării sale, este apoi un do­meniu în care inițiativa nu numai că-i este permisă dar îi cad drept obligație grea pentru sporirea panoplii sale cu floarea cea mai aleasă, este domeniul culturii. A fi directorul mișcării «culturale Intr’o tară nouă, într’o spirituali­tate nouă, este­­ lucru în acelaș timp pasionant și foarte dificil. In țările și la popoarele de mare­­ tradiție efortul de directivare a­­ culturii este ușurat, de existenta unor străvechi instituții ș­i a unei tradiții culturale ce constitue la­ , Ioanele oricărei activități, este , îngreuiat de nevoia unei continue denășîri, de nevoia unei reînoiri. Pentru spiritualitatea noastră,­­ proaspătă în formele-i moderne,­ pentru manifestările-i tumultoase­­ și neorganizate, problema esen­­­tială ce se prezintă acelui ce înțe­­­­lege să o patroneze în sensul ei j jistoric, este acela a organizării unor instituții și a unor exprimări 5ile epocă ce trebue să rămână din­colo de curentele și de fluctuațiile oricărei manifestări ce trăește ,prin individualități, este acela a­­ Stimulării și a sprijinirii unei activități susținute. Până în anii din urmă, cu mici excepții, marile inițiative au ră­mas apanagiul particularilor, al acelor boeri de sânge sau de spirit ce continuă datina vechilor ctitori. Academia Română, fosilizată și departe de a putea formula sensul unei culturi, trăește și face puținul pe care-l face ca ecou palid al daniilor neprecupețite de cari se leagă atâtea nume de iubitori de cultură. Fundația Carol I, ctitorie dom­­nească s’a mărginit până azi să­­ ofere material informativ fără a­­ putea constitui o instituție direc­­torie. Muzeele, bibliotecile, de la Bruck­­henthal, la Tom­a Stelian sau N. Horga poartă toate semnul chem­ă­­rii către cultură a câtorva de pe aceset meleaguri românești. Activitatea statului prin mini­sterul instrucției sau al artelor s’a redus, dincolo de activitatea pur școlară, la foarte puțin, la mani­festări sporadice, la premii de cele mai multe ori ineficace. Jaloanele unor instituții cari să creeze un început de tradiție, cari să stimuleze, cari să dea posibili­­tate de manifestare unor elemente de valoare, cari să descopere ele­mente noui, s’au așezat deabia în ultimii ani și s’au legat de domnia acelui ce este sărbătorit astăzi. Fundația Regele Carol al II-lea, cu editura ei, cu premiile acordate, cu criteriile ei cari dacă uneori sunt false, sunt de foarte multe ori tinerești și în ritmul veacului, este o instituție ce va putea com­pleta multe din lipsurile Acade­miei Române. Uniunea Fundațiilor Regale, coordonatoarea unei acti­­vități disparate, cu centrul de efi­cacitate în mediul rural, este poa­te primul început oficial de cul­turalizare a satelor și de ridicare a datelor culturii populare pentru o reconstituire a spiritualității noastre în elementul ei cel mai de seamă. Ambele, instituții ce tind tocmai la crearea unor centre de directivare, dublate de initiative ce vizeaza în chip egal stimularea către faptul cultural și posibilita­tea de subliniere a unei epoci prin arta ei. Decorarea Palatului Regal, îm­părțită după criterii ce nu-s tot­­deaun­a de artă dar care a dat po­­sibilitate de mari realizări, de rea­lizări în alt chip imposibile, unor artiști ca Sirato, Tonitza, Iser, Petrescu, Steriadi, ziua cărți, ma­nifestare de cultură de aproape urmărită de Rege sunt câteva din punctele ce constitue începutul unei activitati culturale ce va adumbri poate meritele politice ale Regelui Carol al II-lea -------------------------------­ Pentru Basarabia ,in dârze“ Am salutat cu bucurie în numă­­rul trecut al ziarului nostru im­portanta istorică a vizitei regale »in acea regiune ce a purtat în­ainta ei semnul maximei resem­nari și al hotărâei celei mai dârze , Obligă pe cititor să stăruie puțin asupra conținutului lor tragic. In adevăr aportului ne­măsurat adus României de către provincia d­e peste Prut i s’a răs­­puns întotdeauna cu o suspectă in­diferenta — ne doare s’o spunem — suspectă cu atât mai mult cu cât poporul moldovenesc de acolo dă­dea mereu dovada acelei maxime resemnări de care vorbiam mai sus. Să fii fost incertitudinea unei vieți internaționale în care am plutit până acum ? Să fi fost convingerea unui du­reros provizorat al stăpânirei nou-Vodă ?Pe pămân­tul lui Stefan Fapt e că vreme de 17 ani Ba­sarabia a continuat să treacă în ochii românismului drept un pă­mânt blestemat. „Te trimit în Basarabia“ însemna în ochii superiorilor ierarhici din toate categoriile sociale ale vieții noastre de stat amenințarea cu e­­fectul cel mai sigur pentru diverșii recalcitranți. Am fost și eu în Basarabia! Nu la plimbare, în treacăt, la vreo fes­tivitate când culorile sărbătore­­ști ale hainelor, obrajilor sau pris­pelor acelora melancolice în amur­git prăfos de vară dau sufletului omenesc nu nu știu ce vag senti­ment al pierderii în nemărginirea zărilor... Am trăit în Basarabia. Adică am băut de 6—7 ori pe zi ce aiu aromat din enorme samova­re, am înotat și eu trei sferturi de an printr’un noroiu imposibil de imaginat, tinându-mă de uluci și târâind ciubote uriașe după mine. Seara se lasă repede peste căsuțe ingrămădi­te sub povara cerului apropiat, înăuntru se concepea o viată bizară lipsită de preocupării­­ntelectuale, ziare, cărți sunt bune undeva la București. Aici beții crunte și permanetizate strângeau la­olaltă profesori, preoți, militari, avocați, politicieni în timp ce po­porul grămădit în colibe de câte 3— 4 familii se deda teluric celor mai absurde rituale religioase. Peste toate trona simțită dar ne­văzută s­guranța generală româ­­­­nească, tot așa de mpla cavilă ca cea din trecut și tot atât de puțin justif­icată. Așa a rămas Basarabia vreme îndelungă. Astăzi, dar Domnului, rusul n’o mai râvnește, poporul s’a dovedit a fi, în ciuda neghiobiei noastre, și mai departe fidel r­eg­nului ro­­­mânesc. Intelectuali localnici s’au ridi­cat între timp cu prisosință. în­cercări de cinstită înfrățire se văd in sfârșit: instalarea episcopului Dionisie întâi și sfințirea catedra­lei din Bălți acum. Două momen­te rari în viața provvinciei orop­site. Dea Domnul să urmeze altele. Iț i vor urma cu siguranță dacă vom înțelege datoria ceasuri de fața. Basarabia trebue să încete­ze de a mai fi colonie. Concepția despre inferioritatea baisarabeanului, izvorâtă din ati­tudinea sa domoală în fața vieții trebue să înceteze, c*re timp det o sută de ani, hărțuit zi de zi, lipsit de cele mai elementare drepturi se păs­­treze totuși fără a ceda, nu poate fi jignit așa. Presiunea maghiară exercita­­tă de la 1867, încoace, adică după ce o veritabilă conștiință intelectuală românească exista in Ardeal, a a­­vut mai multe succese ca cea ru­sească în Basarabia. Primatul basarabenilor în pro­pria lor viață socială, culturală și politică, odată recunoscut, va du­ce la realizarea sigură a tuturor nevoilor locale: drumuri, biserici, scoale, spitale, căminuri, prea mul­tă vreme așteptate. MIHAI PARPALA k Prolegomene la „statul țărănesc“. MO Serbările de astăzi sunt ale Monarhiei, Ale regi­mului care asigură conti­nuitatea și ierarhia, ale unui principiu de organi­zare pe criterii morale și naționale. Monarhia este — așa cum a definit-o au­torul celebrei Enquête sur la Monarchie — un re­gim de durată națională, de coherență guvernamen­tală, de voință morală, de responsabilitate persona­lă. Prin aceste virtuți struc­tura monarhică își găseș­te justificarea în utilita­tea, pe care o aduce sta­tului. Fiindcă rațiunea u­­nui regim stă în utilitatea lui. Intr’o lume de con­tinue și surprinzătoare pre­faceri monarhia reprezin­tă o permanență de orga­nizare inteligentă și ordo­nată. Ea garantează pri­­­­matul valorilor spirituale­­ asupra celor materiale și­­ corijează falsa stratifica­re a elementelor sociale. Pentru punctul de vedere național deci, monarhia constituie o axă funda­mentală, fiindcă numai în jurul acestei forțe unita­re se poate închega în con­dițiuni optime naționalis­mul. O prezentare teoretica a acestui regim ne face să credem în el expresiunea însăș a naționalismului or­ganizat. Iată pentru ce for­­ma noastră de stat este o garanție serioasă de con­solidare a sensurilor isto­rice românești. Judecată subt unghiul de vedere al istoriei noas­tre monarhia coincide cu victoria acestei istorii. Pe acest plan s’a organizat lupta pentru realizarea idealului pământean în­cepând cu instaurarea pri­­mului Hohenzollern pe tronul României — act de mare prudență datorit partidului liberal și în special lui Ion Brătianu— și ajungând până astăzi regimul monarhic s’a do­vedit în țară la noi capa­bil să îmbrace exact aspi­­rațiunile generale. Ca și în alte părți monar­hia românească a făcut posibile epocile de cons­trucție, de solidificare a etapelor ascendente. Ca­­rvour, Disraeli, Bismarck, i Canovas del Castillo, Ion Brătianu au fost expo­nenți ai acestui regim, reușind să realizeze o pe­rioadă strălucită de ordi­ne, prosperitate și echili­­­­bern, în statele respective.. Astăzi, când se sărbăto­­rește monarhia româneas­­­că, aceste elemente esen­­­­țiale trebue să fie reliefa­­­­te.­­ Ele alcătuesc valoarea , monarhiei noastre și ele , au asigurat câștigurile ei­­ autentice. Pe linia aceas­­­­ta a concepției principiu­­­lui monarhic ca un or­do­­­nat­or al forțelor naționa­­­­le, s’au înfăptuit lucruri, durabile și s’au decantat­­ apele tulburi ale vieții po­litice. Menținându-se dea­­­­supra, principiul monar­hic a dat un sens înfăptui­tor evoluției politice. Pentru noi aceste prin­­­­cipii sunt indisolubil lega­­­­te de regimul actual. Ele trebuesc păzite și consoli­date fiindcă numai prin­­ păstrarea lor la o altitudi­­­­ne constantă se poate spe­ra într’o nouă epocă de glorie monarhică. Credincioși ideilor ce servesc țara, le vrem cu­­­­rate și nesdruncinate. Fiindcă secretul forței monarhice este ca monar­­hia să rămână ea însăși­­ conform principiilor și i. tradiției sale. [ M. FARCAȘANU ] NARHIA ▲ SPIRU Uităm prea repede. Chiar ceea ce ar trebui să nu uităm niciodată­. Din mintea noastră dispare ultima amintire odată­­ cu cel din urmă bulgăre de pă­mânt pe care l-am aruncat în groapa ce a închis de veci via­ța unui om. Omului care a căzut îngenun­­chiat la datorie i se aduce la marginea gropii cuvintele cele mai alese, pentru el se varsă lacrămi, se pronunță regrete, i se aduc omagii : e ultimul sa­lut Din acest moment de acesta nu se mai vorbește, omul un val al uitării l-a acoperit. Și anii trec și cu ei și ulti­mele amintiri ce vor mai licări prin cine știe ce unghere. Câți își mai amintesc de ma­rii bărbați pe care i-a avut ța­ra românească și mai ales când pronunțăm numele vre­ unuia dintre aceștia, câți știm ce au realizat și cu ce le este recu­noscătoare țara , întrebați nu numai mulțimea de rând ci mai cu seamă pe e­­levii și chiar pe mulți din ti­trații școalelor noastre, cine și ce a reprezentat un Ion Bră­tianu, un M. Kogălniceanu, un Ionel Brătianu, un Take Iones­­cu sau un I. V. Duca și cereți-­ le să vă vorbească de unul din­­­tre aceștia.Cu siguranță, în loc de răs­puns veți primi aceași ridicare din umeri, sau în simplă cel mai rău caz un răspuns vag. Motivul . Pentru că la noi , cultul oamenilor aleși nu există pe care i-a avut națiunea. Cunoaștem pe toți bărbații de seamă­ pe care i-a avut antichi­tatea, cunoaștem pe Napoleon, pe Bismark, pe Stalin și mult mai bine pe actualii dictatori din Europa: pe Mussolini pe­­ Hitler, pe Lenin și chiar pe i Trotzki, — și de­sigur e de lău­­­d­at că viața acestora ne inte­resează — dar e o rușine să nu-ți cunoști bărbații aleși ai națiunei tale cărora ar trebui să ne închinăm așa cum creș­tinii îngenunche înaintea mar­­tirilor ce au deschis drumul larg al creștinătății cu sângele­­ lor. Suntem beneficiarii străduin­țelor acestora, pentru noi aceș­tia sunt martirii cari de multe ori au căzut la datorie pentru promovarea intereselor superioa­re ale neamului. Și dacă este adevărat lucrul acesta, pentru ce să-i uităm așa de repede, pentru ce să nu fa­cem din amintirea lor un vărat cult, cum ni-i permis ade­ca pe acești aleși dăm uitării cu ai națiunii săLi atâta ușurință și să ne ocupămm de oamenii a­­leși ai altor națiuni . Toate aceste gânduri mi-au venit din minte cu ocazia desve­­lirrii statuei lui Spiru Haret, a­­șezată în Piața Universității. învățământul de toate cate­goriile începând cu cel primar și terminându-se cu cel univer­sitar, a primit de la fostul mi­­­­nistru al școalelor Spiru Haret j toată a lui îndrumare și orga­nizare. Cu toate acestea l-am uitat. Ne-am amintit de el abea după 24 de ani de la moarte. Cu siguranță îl vom uita ia­răși, după ce se vor pronunți câteva discursuri cu ocazia des­­velirii statuei lui. De ce ! Nu s’a întrebat nimeni până acum. Și oare, nu e locul ca minis­­trul școalelor să mediteze puțin, asupra acestor fapte. Deocamdată întrebăm. GH. DOBRESCU linffiemic Turneul circului „Mihalache « Comp. continuă cu febrilitate să cutreere în lung și în lat tara , intrarea fiind gratuită iar distrac­ția asigurată prin reputația pe cari de mult și-au câștigat-o vede­tele trupei în domeniul.... comicu­lui, amatori se găsesc, mai cu sea­mă că nu oricui îi convine să facă un drum până la București, pentru a vedea un spectacol bun de acest gen la Tănase. Steaua trupei, D-l I. Mihalache, se produce existând — în ilaritatea generală — principiile viitorului stat țărănesc. De doi ani de zile se străduește bietul om să explice lu­­me ce va fi statul țărănesc. De fie­­care dată o nouă versuune, care se lovește în cap cu aceea pe care a expus-o într’o întrunire preceden­tă, eforturi lăudabile dealtfel pen­tru modestele sale resurse intelec­tuale, dar zadarnice deoarece toa­te explicațiile date până acum dej­a,sociologul“ Mihalache dovedesc că nici în capul D-sale nu este lă­murit viitorul stat țărănesc. Ultima versiune arată statul ță­rănesc drept un stat pur și simplu comunist. Industria va fii trecută în patri­moniul statului care o va conduce conform­... intreselor generale, a­­decă tot așa cum au fost conduse și faimoasele regii autonome; doc­torii și avocații vor fi mobilizați în interesul statului fiind trimi! cu sau fără voia lor la țară, în a­­cest fel „satele vor fi ridicate la înălțimea orașelor iar țăranii vor cântă la vioara întâia. Nu știm dacă D-l Mihalache are vre­o idee despre orchestrație, ar fi meritoriu pentru D-sa să fi as­cultat de la început până la sfârșit la vreun program de muzică sim­fonică. — Ținem să-i atragem aten­țiunea că vioara primă se încre­­dințeză aceluia dintre violoniști care are pregătirea cea mai aleasă și că în țara noastră „vioța pri­mă“ s’a încredințat întodeauna a­­celuia care a meritat mai mult, in­diferent de origina sa țărănească sau orășenească. In afară de interesul demagogic nu vedem ce motive ar dicta întro­narea statului țărănesc pentru a face o cât mai bună repartiție în orchestrația țării. Dar Dl Mihalache nu ne­ sur­prinde nici cu această hilariantă teorie comunisto-eroi-comică . D-sa trece cu o ușurință de saltimbar de la extremă dreaptă la extrema stângă a dogmelor politice încât ne face impresia că sau le sfidează sau nu le cunoaște. In tot cazul turneul continuă, lu­mea se distrează și ceea ce este si comic, bieții oameni își închipue că în acest mod distrug guvernul și partidul liberal. Sancta simpli­­citas. RADU V. VADS ENESCU ■ «I Săptămâna trecută au înce­put serbările cinquantenarului morții lui Victor Hugo și vor d­ura timp îndelungat. Această comemorare împinge pe planul actualității personali­tatea cea mai considerabilă pe care secolul trecut a dat-o Iute­rilor franceze. Victor Hugo s-a manifestat în toate domeniile cu o puternică scânteere genială, care a impri­mat operilor sale literare pece­tea durabilității. Aniversarea aceasta a provo­cat polemici nenumărate. Omul apoteozat în Pantheon, mai me­rită oare gloria ce i s’a atribuit la încetarea din viață ! Mai exercită el vreo influență asu­pra litereorr și asupra societății franceze în general, sau opera lui a devenit o valoare pasivă în patrimoniul literar francez, cu aceeaș importanță istorică pe care o are poezia lui Ron­sard, teatrul lmi Voltaire, sau o bună parte din romanele lui Balzac ? Căci există opere radioactive, opere care devin catehismele ge­nerațiilor viitoare, norme de conducere și surse de inspirații. Se pot cita în ordinul acestor o­­pere intelectuale radioactive: Capitalul lui Karl Marx, Caie­tele lui Maurice Barrès, Poezia lui Charles Péguy și opera lui Paul Déroulède, pentru a nu ci­ta decât pe acelea ce inspiră res­pectiv internaționalismul revo­luționar destructiv sau naționa­lismul conservator și creator. Opera lui Hugo are oare acea­stă calitate ? Pentru a ne pronunța în pri­­vnța aceasta, se cere mai în­­tâiu să facem o discriminare în­tre ideile literare și ideile filo­­zofico-politice ale operii sale. Hugo a fost pentru epoca lui un mare novator: încercările ti­mide ale predecesorilor săi, de a se libera de regulele strâmte ale clasicismului, și-au găsit un rea­lizator în Victor Hugo. Romantismul, nouă școală li­terară, este inseparabil legat de numele lui Hugo, șeful lui ne­contestat. Clasicismul se caracteriza prin imitarea și perfecționarea exem­plelor grece și latine. Roman­tismul o rupe cu tradiția; cu el se trece de la imitare la o erorile originală, care trebue să reflecteze autorului, senzația interioară , iubirea pasionată a naturii și tendințele actuale ale societății în care trăește auto­rul. Trăsătura caracteristică a romantismului este lirismul. Manifestul nouei școli a fost semnat de Victor Hugo în Pre­fața operii numite Cromwell (1827). Această Prefață este ac­tul de naștere al Romantismu­lui. Hugo reclama libertatea în artă: După el, arta trebue să cuprindă atât frumosul cât urâtul, atât sublimul cât și gro­și­tescul ; din împerecherea natu­rală a acestor elemente rezultă arta care trebue să cuprindă tot ce este în natură El dă­râmă legile gustului și regulele genurilor literare. Romantismul era o întoarcere integrală la a­­devăr, deci la viață. Natura era reprezentată în romantism prin trăsătura caracteristică a fie­cărei ființe sau a fiecărui lu­cru, fie că acea trăsătură era frumoasă sau urâtă. Umbra este necesară în pictură. Acelaș e ro­lul urâtului în literatură. Hugo a avut o activitate pro­digioasă. Spirit fecund, el a lă­sat o operă colosală și de ine­gală valoare literară; locurile comune se învecinează în nume­roase părți cu majoritatea tră­săturilor sale de maestru. In purgatoriul timpului s’au irosit valorile comune prin eli­minare, iar cele câteva capo­dopere ce ne-au rămas dela el marchează existenta romantis­­m­ului pentru totdeauna. In rândul acestora vom cita: Herman, Les Burgraves, Marion, Delorme, ca piese de teatru; i­­mensa frescă romantică: Notre Dame și Les Miserables; iar în poezie: Les Odes et Les Chati­­ments. Trecând la ideile politice ale lui Victor Hugo, putem spune ca aprecierea lor depinde de planul, național sau revoluțio­nar demagog, în care ne situăm pentru a le judeca. Oricum insă, el este foarte criticat. Principiul său politic, valabil pentru alții dar nu pentru el, se rezuma în formula lapidară: Libertatea în ordine. Temperament opozițio­­nist înrădăcinat, el a avut mult de suferit din cauza opinii sale politice. Ori­care ar fi fost regi­mul sub care a­­ fi trăit, atitu­dinea lui de etern nemulțumit, ar fi fost invariabilă. De altfel, Victor Hugo, ca autor, ca om politic, nu poate fi clasat în nicio categorie de doctrinari: ne de o minte, el înalță im­ne lui Napoleon „al cărui preot el vrea să fie“, iar pe de alt, el critică nemilos guvernul sub care trăia. Din punct de vedere filozofic, aportul său este atât de minim, încât s’a contestat orice merit i­­mensei opere hugoliene. Leon Daudet, ori de câte ori are pri­lejul să scrie un rând despre ru­da lui prim alianță, nu ezită să-i sublinieze nulitatea. Termenul întrebuințat pentru aprecierea sis­tem­ului filozofic a lui Hugo — denotă mai curând inexistența­ lui. Leon Daudet numește idiot pe strămoșul lui, termen aspru, prea aspru chiar. Inadaptabiltatea politică a lui Hugo, simpatia lui pentru mul­țime, dorul nestins de libertate, au atras atenția partidelor de­mocratice de extremă stângă a­­supra lui Hugo, și ele îl reven­dică ca pe un părinte al demo­crației. Cine știe dacă exilatul din Guernessey ar fi acceptat o a­­semenea paternitate. Dacă opera lui este lipsită de un sistem filozofic, deci ea nu are calitatea de a fi radioactivă, ea este însă de o frumusețe poetică incontest­abilă. Acest vrăjitor al versului, cu un debit torențial, a lăsat pagini suficient de strălucite, pentru a se justifica comemorarea fas­tuoasă ce i se face. JEAn CLAUDIU Paris. Mai 1935. SCRISOARE DIN PARIS COMEMORAREA LUI Victor Hugo

Next