Saptamina, 1978 (Anul 8, nr. 370-420)

1978-09-15 / nr. 406

n­li­c sa afle universul Voi scri« verbul car« nu s-a scris. Voi scoat« rrepasarea din cuvinte. Misterul dintre lucrurile sfinte Și îngerii din vechiul parad­is. Vai trag« de luceferi ce toa­tem pot­rivirea putind lum­i­na-intreaga pa pamint Sa afle Universul cine sunt Și ce dorește astăzi omenirea. Voi pune munții sa se prindâ-n foc Urcind oglinzi de rouă Fînga strici Iar mările sărate și adinei Se-oi îndulci cu aripi de noroc. viscolul de stele Salcîmii ne îmbată drumul cu petala Alunecînd prin blindul minutar, înmugurește rouă in praguri de cleștar Și soarele porne­ște din urbea lui la vai». Stejarii duc sub pașii lor pâmintiri Purtînd prin ani durerea și cununa Ei țin povara norilor cu mina Cînd printre frunze­ d­«orgă uitat de vrem« vintui. Iar plopii își trimit săgeata b>r buimacă Prin haosul ascuns al Mărilor Lactee Cînd vise!« un stol d« curcubei« Prin viscolul de stei« vor sä treacă, valeriu bucureb­ al. alexianu analele poeziei scrise românești (1570-1830) (Urmare din nr. trecut) Să amintim mai întîi de acea poemă sîr­­bească a lui Antun Sasin „Razboj ad Turaka” (Războiul împotriva turcilor) da­­tînd de prin 1595—1596 și în care muza gă­sește acest limbaj pentru a preamări fap­tele viteazului domn : „în sfîrșit, după aceste lucruri, / la a­­minte acum la ce se petrece : / Acel care domnește în țara Valahă / Taie în bucăți două mii de turci / Pe toți plnă La unul / Pe Pașă îl prinde viu / Și tot astfel il omoară, / In aceeași clipă retezîndu-i capul i Și (Muza) zise : Iată că voievodul / S-a aliat acum și s-a unit cu craiul Transilva­niei / Căruia îi ia credința și jurământul / De a lupta împreună împotriva puterii cru­dului sultan / Și de a aduce în ajutorul împăratului / Tot de ceea ce el dispune**. în versuri germane sărbătorea la 1591 și 8. Dilbaum în „Quadripartita Historia anul 1594“ (Augsburg, 1595) o victorie a lui Mihai în luptele cu tătarii. Așa cum iarăși un neamț, care nu-și apunea numele, celebra, cîțiva ani mai tîr­ziu, trecerea de uragan a voievodului peste Dunăre și înaintarea armatelor lui pînă la Cladova. Să nu uităm acele stihuri scrise în limba latină, în ebir> de epigramă, după obiceiul timpului, de un contemporan, silezianul Bal­tazar Walter, în cartea .,Brevis et vera des­­crintîo venim...“ compusă la Târgoviște, ti­părită la Gorlici în 1597 și Închinată, ca și epigrama, ilustrului domn . .,Aceasta este fața domnului, dar cît va­lorează virtutea inimii și cît poate robusta-1 mină, nici penelul măiestrului Apel­es n-ar fi în stare să zugrăvească, nici învățatul Apolo, a cînta în versuri demne. Acesta își pune capul în lupta cu barbarii ; acesta e zidul gintei creștine și răzbunătorul ei... Mare La inimă și robust de braț, oști nenumărate stinge, prin moarte și fugă. Pentru numele tău, rugămu-ne, Christ­oase , apără pe acest căpitan de violență, înșelă­ciune și arme pierzătoare... etc.* Să pomenim apoi de versurile maghiare apărute în tip­ografia lui Gáspár Hertai, la 1596, și în care voievodul este preentat îmbărbătîndu-și o­ țtenii la luptă , „căci mai bine să cadă cu toții, cu arma In mi­e­nă, decît să zornăie lanțurile în țârii« de peste mare“ : „Mihai îmbărbătă pe ostașii săi ! Ca să fie viteji și să-l urmeze pe el, / Care bucu­ros își primejduiește capul înainte cu din-Două poeme maghiare îî proslăveau fap­tele: a unui anonim — tipărită la Heltai — și a lui Szölffzsi, editată la Cluj, în 1635. Apoi omagiul postum în 1312 versuri, scrise prin anul 1602, de vistierul Stavrinos în limba greacă, compus în temniță, la lumina ste­lelor . ..O pietrelor, spargeți-vă în bucăți; arbo­rilor, dezrădăcinați-vă și voi munților plîn­­geți , cîmpiilor mîhniți-vă căci au pierdut vitejii pe acela de care se cutremurau ba­laurii și leii. pe acela care se lupta pentru ortodoxie și spera să vadă liturghia orto­doxă în Sf Sofia și se străduia să faci unirea bisericei Romei cu aceea a Constan­­tinopolului ; pe aceia care niciodată n-au pus preț pe viața sa și în nici o luptă n-a cruțat capul său. Plîngeți mînăstirilor și vă întristați, nu mai există miluitorul vostru și unde ați putea găsi altul la fel?* Acel vistier poet, apropiat de al lui Mihai Viteazul, care dîndu-și pe față numele și originea, se recomanda atît de frumos citi­torilor, în ultimele versuri ale sale : „Dacă doriți să cunoașteți și patria mea/ Marsiana se chiamă orașul unde m-am năs­cut / Aflat prin părțile Delvinului... / Nu­mele meu e Stavcinos Iar pronumele Visti­er. / Și am scris poema eu singur din pro­pria mea i inițiativă / In Ardeal, în Cetatea Bistriței,­­ Noaptea, La lumina stelelor.« Alcătuită In Împrejurări dramatice pen­tru autorul ei, captiv în Ardeal, poema a­m bucurat de oarecare succes printre contem­porani și a fost îndeajuns de răspîndită îa apus și în țările noastre, aflîndu-și nu­și­meroși imitatori. Din 1607 ni se păstrează în grecește o "„Istorie cuprinzînd toate faptele, vitejiile și războaiele prea strălucitului Mihai Vodă... pînă In ziua morții sale... scrisă și versifi­cată de Gheorghe Palamed, pe cînd se afla la curtea prea strălucitului duce de Ostrog, Vasile Cneazul...“. „Te invoc Minervă, fiică a Marelui Jupiter, sa mă inspiri spre a putea povesti acum acel vestit război al faimosului Mihai, nenumăratele ucideri, mă­celul cel mare care a adus oamenilor pier­dere mare... războiul care a nutrit fiarele făcînd ca trupurile turcești să fie hrană pentru păsările răpitoare...* * * etc. Autorul, vădit influențat de poema lui Stavrinos, a­­ducea În versurile sale știri istorice care lipseau înaintașului și modelului său, pre­cum și urmele unei lecturi probabile din Tasso. Și faima lui Mihai Viteazul se arată a fi fost cu mult mai întinsă și mai stăruitoare. Ea se revarsă bogat dincolo de țărmurile albiei sale, fecundînd pe tot parcursul des­tinului ei imaginația scribilor vremii prelungindu-se in timp pînă mult către zi­­i­lele noastre. Să ajungem, trecînd peste Diacrasius și Ignatie Petritis, compilatorii fideli al lui Stavrinos, la opera de asemeni în versuri grecești a lui Matei al Mirelor, mitropoli­tul, care și el năzuie a scrie despre faptele voievodului, dar își luase seama aflînd de poemele înaintașilor săi, așa cum însuși în stihurile sale mărturisește, mulțumindu-se a pomeni numai în treacăt despre viața și vitejiile lui. Să trecem apoi la răsunetul emoționant pe care personalitatea voievodului l-a gă­sit în inimile și în producția poetică a ver­sificatorilor populari greci, unele cîntece putînd fi aflate încă prin manuscrisele mă­­năstirii Simopetra de la muntele Athos (ms. nr. 117,6) altele ascultate mai de mult pe meleagurile Macedoniei. Amintirea lui Mihai o regăsim tot atît de vie și in poezia poporană bulgară și in aceea sârbească. Și ecoul pomenirii lui ne poartă Încă mai departe, pînă in Italia, ba chiar la capătul continentului pînă în Spa­nia acelui timp. Sinan Pașa însuși va po­vesti în­terzinele italienești ale lui Croce, înfrîngerile suferite în Valahia noastră : „Ma Tessercito nostro, che scampando / Senza ordine correa, dai fiero assalto / in cosi tuisto stato miserando / Occupo tanto 1l ponte, cche un mont’alto / Di gente vi­era, e per super chio peso. / La maggior parte fe ne l’acqua un salto / Per ch’ei si ruppe, e anch’io sarei disceso / A capo chiu con essi gia ne l’onda / Le portate non era fu or cH peso*.­­Dar oastea noas­tră scăpînd­ în neștire fugea din mîndrul asalt într-o așa de tristă stare fiind căzută, dădea năvală pe pod, așa fel Incît ca un munte uriaș se adunase acolo armata, apăsînd parmalîcul. Cei mai mulți în valuri săriră, odată bîrnele rupte, și eu însumi aș fi căzut cu capul în jos, cu ei de a valma în apă, dacă n-aș fi fost pur­tat departe de îmbulzeală.“). probleme ale prozei­ ­. Cuvinte­« de ordine »le acestui atri­gator roman sunt, prin urmare , mister, surpriză, taină, intimpluri obscure, fascinație, teamă. Intr-un desen epic sumar, trasat cu multă subtilitate, antrenant, sunt plasate date­­ cul­turale. Interesante chiar și prin ele însele. Faptul că sunt prinse Intr-o plasă narativă cu sus­pens le Îndulcește, se adaugă un spor de taină. Atmosfera romanului e difuză, amestec de real și fantastic. Care sunt ele­mentele de erudiție, datele culturale din Secretul doctorului Honigberger . Eroul­­povestitor dispunea, mci înainte de întim­­plarea cu biblioteca doctorului Zerlendi, de cărți și reviste despre China , cele șase volume de Mémoires historiques de Le-Ma Ts’ien In traducerea lui Edouard Chavanne«, revista T'oung Pao, volume de Variétés »1­­nologiquea apărute la Șandai etc. Citise o traducere engleză din cartea Dr. Johann Honigberger, Thirty-five years In the East, se ocupase de tehnicile Yoga. Biblioteca doctorului Zarlendi Includea cărți de medi­cină, istorie, religie, ocultism, indianistică. Erau acolo volume de călătorii, de la Marco Polo, Tavernier, Pierre Loti, până la „farso­rul“ Louis JaccoUiot, colecții din Journal Asiatique și Journal of the Royal Asiatic Society, acte academice, memorii savante in legătură cu limba, literatura și religiile din India, marele dicționar petersburghez, ediții de texte sanscrite apărute la Cal­cuta sau Benares. Doctorul pătrunsese „temeinic secretele Umbii sanscrite, căci comentase Siddănia Kaumudi , studiase tratatul lui Medhadh­i asupra Legilor lul Manu, textele vedantine, medicina, mistica indiană, asce­tismul. Zerlendi fusese un veritabil savant indianist care „ar fi făcut gelos pe un Roth, Jacobi sau Sylvain Lévin, el procurase și cercetase, alături de cărțile lui Leadbeater și Annie Besant, pe Rudolf Steiner, Fabre d’Orvet, Stanislas de Guaita, Hartmann, vechi ediții din Swedenborg, Paracelsus, Cornelius Agrippa, Böhme, Della Riviera, Pemety, texte atribuite lui Pitagora, colec­țiile alchimiștilor celebri tipărite de Salmon și Manget, cărți de fiziognomie, astrologie, chiromancie. In bibliotecă tînărul dă peste opuri rare, ca De aqua« vitae simplic composite de Amna­nd ViUenneuve. Manuscri­pt­­e­« rămase de la doctorul Zerlendi — pentru a putea studia viața doctorului sas — exersa sanscrita, traducea din Hitops­­hesha și Panchatantra, făcea Însemnări asu­pra filosofi­ei Vedanta, transcria din Upa­­nishade, traducea tn sanscrită pasaje din Evanghelia Iul­loan : „adau vada asit, sa­eha vada lshvara bhimukha asit, sa­eha vada lshvara asti« (La Început a fost Cu­vin­tul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul). Zerlendi făcuse experiențe de „salvare din nimicnicie, din ignoranță și din durere", el cunoștea literatura yogi­­că, tratatul lui Pantajali, trecuse chiar la pranayama (ritm­area respirației), obținuse trezirea ln somn (în termeni tehnici : „tre­cerea de la conștiința stării de veghe la conștiința stării de somn“) și prin catalep­­sie reușise să pătrundă în gîndurile oame­nilor asupra cărora se concentra. Erudiția romanului e conținută în mare parte de Jurnalul doctorului Zerlendi, pe care tână­­rul orientalist îl citește cu sufletul la gură, cu strîngere de Inimă, emoționat în orice caz. Dată fiind identitatea „străvezie“ a eroului-narator, cititorul poate crede că Mircea Elade tși „citește“ propriul Jurnal și scoate efecte artistice din această lectură. Chiar dacă lucrurile stau așa, regula Jocu­lui trebuie respectată. Ce conține acel Jur­nal, care desigur nu e „autentic” ” Doctorul Zerlendi, autorul Însemnărilor, căutase Shambala și pornise pe calea cea bună, el ajunsese la concluzia că „acest târâm este nevăzut numai pentru ochii celor profani“, că spațiul experienței profane este total diferit de spațiul cunoașterii obișnuite ; el vede vidul ca pe un plin și, invers, lucru­rile dense i se par goale („vacue“). Desco­peră că lumea cunoscută tn extaz nu sea­mănă cu cea pe care o vedem curent. Rea­lizează ceea ce s-a numit moarte aparentă, Imbătrînește mai încet prin transă catalep­­tică. Unele pagini din jurnal sunt confuze și atunci tânărul orientalist vine cu expli­cația sa : Pantajali spune că yoginul, prin samyama, se face nevăzut , prin ochiul lui Shiva poate fi contemplat direct spiritul etc. Jurnalul e supus astfel unui examen, prilej cu care tehnica yoga e explicată nu la modul didactic, ci en passant, prin co­rectări aduse Însemnărilor, prin completări. Nu lipsesc pasajele mai teme. Insă impre­sia globală e aceasta : Secretul doctorului Honigberger nu este un roman cu creație de oameni și cu ceea ce numim In mod obișnuit acțiune. Este roman „Indirect“, în­cărcat oarecum de erudiție, cu o neascunsă ambiție de a demonstra lucruri mai puțin familiare spațiului nostru spiritual. Insă, In ciuda acestor impedimente, talentul proza­torului se simte In fiecare capitol, o ne­lămurire planează peste Întreaga construc­ție. Efectul literar este cert. Cu mijloacele relativ crispate, Mircea Elade a scris o po­vestire pasionantă, antrenantă, aflată sub semnul fantasticului« Ion lotreanu armonii educative A­ o știm din istoria Pedagogiei • au­­r* COPV except**nal Înzestrați. Tor­quato Tasso Învățase să articuleze* clar «cuvintele la doar » luni și să citească la "1­ ,n ?tuart MU1 U citea _ vi­ori­f,“?1 — La 1 ani Pe Esop, Herodot, Lu­­cian din Sam­osata, Iar la virsta de 17 ani logica 1111110 : geometria, economia politică, Voltaire se amuza citind la 7 ani cu 8“* . tare din fabulele lui La Fontaine. Tm2».Uul fenia!“ Mozart a compus un me­­perfect 1* > ani »1 o operă la *. Versuri la paradisiac« Sín 8 *ni­ vreme ce Humboldt de la 5 ani. Să mai adăugăm că Thomson, Gauss și Hugo Grott (Grotius) au ajuns studenți de la fragede vi­ste variind intre 10 și « ani . Să po­menim de asemenea detaliul cu totul esen­țial că materiile de Invățămînt care-i atră­­geau cel mai mult erau tocmai cele soco­tite de copiii obișnuiți greoaie și abstracte precum : aritmetica, logica, gramatica lim­bilor vechi etc. ? Se cuvine insă ca disciind problema armoniilor educative ale catedrei, poate fih,ar...teori? și metodica instruirii in spa­țiul știut de noi să ținem seama de ideile extrem de sănătoase și lucide ale cltorva dintre marii noștri scriitori și savanți avind și har de pedagogi ca Eminescu, Creangă, prof. Simion Mehedinți care au știut să se adreseze Inteligenței cit și sufletului școlarului mediu, omului obișnuit, piatră unghiulară a edificiului social și „sare­a pământului”. Cât despre oamenii de excep­­ție seriei ieșind prin dotare cu mult In afara să precizăm că uneori ei sunt In procesul de învățământ vină­tori de note mici și socotiți drept neinzestrați chiar dacă mai tirziu ajung personalități accen­tuate, ba chiar glorii și nu dintre cele efemere. Intr-o atare ordine de idei n-ar fi inutil să ne reamintim că În școală Darwin era considerat mediocru. Eminescu inegal. Napoleon un elev de Școală Mu­tală cu totul mediocru, că sir Isac New­ton, genialul fizician, era clasificat adesea ultimul din clasă, iar profesorii marelui naturalist Linné l-au sfătuit pe părintele acestuia să-l dea „să învețe o meserie, fiindcă om de carte nu va ieși din el“! Asta ca să nu mai pomenim de un evan­tai de școlari socotiți ca mediocrități după catalog și care se numeau : Swift, David Hume, Edison, Richard Wagner. Pasteur , ca să nu lungim prea tare lista. Dar să ne întoarcem la ideile pedagog­ce ale celor trei români de care am vorbit, oameni de carte și condei și doi dintre ei cel puțin, de geniu. In două superbe sinteze ale teoriei și practicii instruirii și anume in articolele : Invățămîntul clasic și Educație și Invă­­țămint, Mihai Eminescu lăsînd de-o parte amabilitățile decorative și toate uverturile diplomatice ale stilului stabilește citeva adevăruri etern valabile in ordinea școlii și a vieții de studiu a elevului. El cere — cu clarviziune — școlarului să treacă din­colo de programa analitică, după cum cere Invățământului să nu se adreseze numai memoriei creerului, ci sa-1 dirijeze spre esențe. Eminescu, „omul deplin al culturii ro­mânești” stabilește și proclamă scopul șco­lii primare, ca și al celei secundare, drept acela de a educa un sens național și moral. Iar despre cartea de citire, Mihai Eminescu crede că ea este chemată să dea școlarilor, viitorilor cetățeni , „uni­tate de gândire și de simțire”. Eminescu e tranșant, ca în toate articolele sale po­litice. El pretinde ca elevul să nu fie „un hamal tare­ și încarcă memoria cu sacii de coji ai unor idei străine, ci „un om care-și exercită toate puterile propri ale Inteligenței tntărindu-și și aparatul In­telectual precum un gimnast Își Împuter­nicește ptnă-n gradul cel mai mare apa­ratul fizic, fie-n vigoare, fie-n Indeminare*. Și Eminescu mai scrie : „Caracterul Insă al unei școli bune , ca elevul să învețe mai mult decit i se predă, mai mult decit știe Însuși profesorul*. dan mutașcu cronica de librărie Un reporter frenetic $1 competent, scriind cu nerv și culoare. Victor Birlă­­deanu, publică în Editura Sport-Turism o in­teresantă carte de „cadre mișcate* despre Coreea socialistă. Cităm: „în alt loc al orizon­tului, se distinge un șir de piscuri de di­mensiuni și alcătuiri dintre cele mai curi­oase, despre care însoțitorii ne spun că se numesc Manmulian, adică munții ce evocă zece mii de ființe și obiecte. 4» O bună carte de litografii eseistic-lirice scoate poe­tul Aurel Șorobetea la Cluj-Napoca, în E­­ditura Dacia. Titlul ei? Privire de pe cetațui«. Cîteva secvențe plac în chip deosebit : Poarta cea mare, Turnul focului, Gaspar Heltai, in secolul Reformei, Artă și In 1636 au fost La Cluj . Recomandat de Ion Ca­­raion volumul de versuri al lui Al. Cerna- Rădulescu, înainte de proverbe (Editura Cartea Românească) are candoare, echili­bru, finețe și o transparență „pilla ti­ană”. Să probăm : „E-o toamnă însorită ca zării« de miere. / Purificată-n scalda miresmei din grădină / Se-ndreaptă către faguri și ultima albină / Cu lacrima de jertfă, marea priveghere*. O îngiidurare autenti­ca­că aureolează poezia lui Al. C.­Rădulescu • Colorată și patriotică evocare a trecutu­lui, ușor livrescă și evident calofilă fac« Adrian Alexandru Basarab (prefațat — ge­neros — de acad. Alexandru Philippide) în volumul­­ Hronic peste timp (titlul e bla­­gian) ieșit din tiparnița Editurii Militare, București. Cităm aceste versuri ce pictura­­lizează : „Gropi fără margini cu bob de grîu de piatră / chipuri de domni tăcuți // arme tăcute / colb...“. traian iorga 1918 — eveniment memorabil (Urmare din pag. 1) burghezo-democratic, antrenând clasa mun­citoare, țărănimea, intelectualitatea, cele­lalte forțe sociale și politice. Temeiul acțiunilor avea la bază princi­piile lui V.I. Lenin, care în broșura publi­cată în septembrie 1917 sub titlul „Sarci­nile proletariatului în revoluția noastră", arăta că : „In chestiunea națională, par­tidul proletar trebuie să susțină mai întîi proclamarea și înfăptuirea imediată a li­bertății depline de despărțire de Rusia pentru toate națiunile și popoarele asuprite de țarism, înglobate cu forța sau ținut« cu forța în granițele statului, adică ane­xate“. Pornind de la cele de mai sus și în con­textul istoric dat, la 22 ianuarie 1918 »­» constituit în teritoriul dintre Prut și Nis­tru, denumit de oamenii politici din Ru­sia țaristă, după 1812, Basarabia, Republica Democratică Moldovenească. Prin voința maselor populare la 27 martie 1918, Sfa­tul Țării, organ reprezentativ democratic, similar dietei aleasă în Ucraina, Bieloru­­sia, ales din toate straturile sociale și din rîndul tuturor naționalităților, a hotărît unirea Republicii Democratice Moldove­nești (Basarabia) cu România. Actul unirii Basarabiei cu România a fost salutat de muncitori, țărani, intelectuali de pe întreg cuprinsul țării. Pe adresa Sfa­tului Țării au fost trimise numeroase scri­sori, telegrame de adeziune. Cunoscutul militant de seamă al partidului, P. Con­­stantinescu-Iași, aflat în acel timp la Huși a adresat următoarea telegramă vicepre­ședintelui Sfatului Țării: „Cele mai calde felicitări din partea fostului tău camarad de universitate de la Iași și tovarăș­i din idei pentru împlinirea idealului căruia ți-ai închinat viața: Basarabia democratică li­pită de țara mamă*, în teritoriile românești din Austro-Unga­­ria vestea victoriei Revoluției din Rusia a trezit speranțe și a impulsionat lupta pentru eliberare națională. Marile manifestații și demonstrații orga­nizate In tot cursul anului 1918, participa­rea întregului popor la cauza unirii acțiu­nilor inițiate de asociațiile și societățile culturale, exprimau actul de voință al în­tregii națiuni române. Așa, de exemplu, în proclamația de la Iași din 6 octombrie 1918, adoptată la marea manifestație din Piața Unirii, organizată cu ocazia întoar­cerii în țară a primelor detașamente de români transilvăneni, se spunea: „Cerem să fim eliberați de sub jugul monarhiei austro-ungare și sîntem hotărîți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile că întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber”. Atitudinea națiunii române a contribuit la grăbirea procesului de lichidare a unui regim despotic și agresiv, la sfărîmarea că­tușelor asupririi naționale în tot imperiul austro-ungar. Către sfîrșitul anului 1918, lupta pentru formarea statului național român unitar intră într-o nouă etapă de dezvoltare. Des­trămarea monarhiei austro-ungare a acce­lerat lupta pentru unirea Bucovinei cu România. Atît mișcarea revoluționară de­mocratică cît și mișcarea pentru unitate națională au acționat in același sens. De fa­pt în interacțiune, într-o strinsă le­gătură, se desfășoară și evenimentele din Transilvania. La 18/31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român Cen­tral, „ca unicul for care reprezenta voința poporului român“, format din șase social­­democrați: Tiron Albani, Ion Fluieraș, E~­nea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu și șase reprezentanți ai P.N.R.: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teo­dor Mihai, Ștefan Cîceo-Pop, Al. Vaida Voievod și Aurel Vlad. Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au format consilii naționale regionale, locale și gărzi naționale, ca organe ale mișcării burghezo-democratice, care activau sub conducerea Consiliului Național Român. Evenimentele din Transilvania au influ­ențat și au grăbit, la rîndul lor, desfășu­rarea celor din Bucovina. La 15/28 noiem­brie Congresul reprezentanților populației din Bucovina prin hotărirea unanimă au decis „Unirea necondiționată și pentru ve­cie a Bucovinei. în vechile ei hotare cu România”. Actul unirii Bucovinei cu România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul țării prin numeroase manifestații, telegrame, scrisori prin presă și recunoscut pe plan internațional. Astfel, ținuturile Țării de sus, care păstrau ose­mintele lui Ștefan cel Mare și ale altor voievozi români, denumite impropriu Bu­covina, locuite dintotdeauna de români și alături de care în timpul stăpînirii strătoi se așezaseră și alte naționalități, ca; ucrai­neni, polonezi, germani, își ocupau acum locul de drept alături de celelalte pr­o­vincii istorice românești reunite cu patria mumă după 144 de ani de dominație străină. (Va urma) »

Next