Satul Socialist, mai 1973 (Anul 5, nr. 1236-1262)

1973-05-01 / nr. 1236

PAGINA 2 „Am venit la Olteni că sunt de aici şi vreau sa preduc mai mult griu“ Omul acesta face parte dintr-o generaţie despre care ar trebui să se scrie mai mult. Trăsătura cea mai interesantă la această generaţie­­e feîn­t* cum s-a afirmat. Un caracter in­tegru, avestom­­a mare a ajuns, după:lungifi întor­tocheate peregrinări, în localitatea de baştină. Pu­tea să rămînâ la Bucu­reşti. Cîţi nu rîvnesc un post în Capitală ? Ingine­rul agronom Stelian Co­­man nu face parte dintre aceştia, dintre cei care cred că la Bucureşti um­blă cîinii cu covrigi în coadă. De altfel, pentru sat, pentru ridicarea sa­tului, s-a pregătit. — Am terminat liceul la Bucureşti. La liceu, am intrat imediat după răz­boi. Cunoaşteţi perioada: secetă, foamete. Dar am trecut peste toate greută­ţile. Sîntem suflete tari, noi, românii; ştim să ne batem cu greutăţile, ori­care ar fi ele, şi ştim să şi învingem. — Personal, vă conside­raţi un învingător ? — De ce nu ? Sunt pri­mul intelectual din fami­lie. Părinţii, tata în speci­al, săracul, că acum e mort, au pus nădejde în mine că o să răzbat. Nu­mai pentru nădejdea lor şi tot trebuia să înving. In liceu, mi-au plăcut foarte mult ştiinţele natu­rale. Dar am apucat pe alt drum. — Ce a intervenit ? — După ce am absolvit liceul, m-am dus să lu­crez într-o întreprindere agricolă, la o fermă Toa­tă vara am­ muncit acolo. M-am simţit bine. Ştiţi, din copilărie am muncit la cîmp. Acum n-aş mai putea să umblu pe miriş­te cu picioarele goale, a­tunci eram obişnuit. La fermă, m-am apropiat su­fleteşte de un agronom; el m-a îndemnat să îm­brăţişez această profesie. — Agronomia aţi ter­minat-o tot la Bucureşti ? — Tot. In 1958. Am in-* ceput ca inginer la coope­rativa agricolă din Do­­broteşti, apoi m-am mutat la altă cooperativă. Peste tot e nevoie de munca a­­gronomului; vreau să spun că agricultura, sate­le noastre au nevoie de destoinicia, de cunoştinţe­le specialiştilor. Primele bucurii ale mele ca ingi­ner se trag tocmai de aici. Ce e mai frumos decit să răspunzi unor nevoi soci­ale, unor nevoi ale oame­nilor din mijlocul cărora te-ai ridicat ? Dar pe unde am fost, tot cu dorul că­tre Olteni eram. Mă căsă­torisem, nevasta e tot din Olteni, și începusem a ne construi casa, dar lucram în altă parte. Cînd casa a fost gata, în 1963, am avut șansa de a mă stabili la cooperativa agricolă de aici. — Şi cum vă simţiţi a­­cum ? — Ca acasă. Am venit la Olteni, pentru că sînt de aici şi vreau să pro­duc cît mai mult, grîu. Vreau ca aşezarea in care m-am născut să devină cît mai înfloritoare. In prezent, cooperativa noas­tră agricolă e departe de a fi ceea ce trebuie să fie o astfel de unitate. A­­vem o suprafaţă de pă­­mînt de 2 639 de hectare. Anul trecut am obţinut cea mai mare producţie de cînd e cooperativa noastră; faţă de ceea ce ne propusesem, am scos la fiecare hectar 650 kg de grîu în plus. Dar încă e puţin. Modestie ? Poate. Dar, înainte de toate, mărturi­sirile lui îmi dezvăluie pasiunea unei vieţi. Nu­mai cine îşi­ iubeşte mese­ria şi este preocupat să urce­­ pe cele mai înalte­­ trepte ale ei ştie ce sunt TM căutările creatoare, ce este nemulţumirea de sine. — Ce să vă mai spun ? La noi, în Olteni, există o tradiţie în creşterea vi­telor, mai ales a oilor. Aşa am ajuns să începem construcţia unui complex de creştere a oilor : 5 000 de capete. Numai pentru prăsilă şi pentru lună. — Aveţi o profesie din­tre cele mai apreciate. — Aşa este. Şi lucrul ăsta mă bucură. Şi, tot­odată, mă obligă. La ur­ma urmei, nu profesia în sine atrage prestigiul, ci cel care se situează la ni­velul exigenţelor profesiei. Dar pentru asta trebuie să ai aptitudini. Şi să mun­ceşti, să perseverezi. Cine ajunge din întîmplare în­­tr-un domeniu de activi­tate nu poate gusta bucu­riile muncii. Iată, am un băiat care termină liceul, aici la Olteni, şi va tre­bui să meargă la faculta­te. Mie, cum spuneam, mi-au plăcut ştiinţele na­turale ; băiatul se simte atras de matematică şi fi­zică. Aşa că in aceste do­menii va trebui să se a­­firme. Iar eu îl îndrum spre acestea. Îl îndrum să muncească, să înveţe cît mai mult. Mai mult ca oricînd astăzi avem nevoie de oameni pregă­tiţi temeinic. — Cum staţi cu arătu­rile de primăvară ? — Bine. Dacă vremea asta nu ne-ar încurca... Dar ne batem și cu vre­mea, cu ploile. Uluitor acest bătrîn, Ion Gică. Viol, cu minte boga­tă, inteligent, cu o experien­ţă de viaţă deosebită. In august va împlini 60 de ani. Are o nevastă pe potrivă, vrednică, gospodină exem­plară. De cum intri In casă, vezi acest lucru. Bătrinul îşi începe povestea cu porum­bul. De pe 12 ani a scos 85 de coşuri de ştiuleţi. A în­grăşat locul şi în fiecare zi a udat porumbul cu furtu­nul. Dar ce înseamnă 12 co­şuri ? — Asta ar veni cam 14 000 kg. ştiuleţi la hec­tar. E mindru de performan­ţa realizată. Dar de ce nu e mindru bătrinul ? Imi vor­beşte despre meseria lui de îngrijitor la ferma zooteh­nică a cooperativei. — Ziua mea de lucru în­cepe la ora 4 dimineaţa. Dau grăunţe la găini, hră­nesc animalele din curte şi intru apoi in casă. Aprind aragazul şi fac ceai pentru mine şi nevastă. După asta, plec la fermă. Lucrez la maternitatea de scroafe. De 13 ani lucrez şi niciodată nu s a intimplat să nu de­păşesc planul, cam o dată şi jumătate. Cooperativa noastră a vindut sute de purcei crescuţi de mine. N-am primit nici o obser­vaţia de la şefi. Niciodată. Chiar cei care vin în con­trol de la Alexandria îmi zic: „Nea Ioane, cu mata n-avem treabă". Orice lu­cru in­ sectorul meu e la lo­cul lui. Ordine şi curăţe­nie. Anul ăsta am Un plan de 500 de purcei. Nădăjdu­iesc să depăşesc mia. — Vă plac atit de mult animalele ? — Toate. Şi păsările. Şi albinele. De la bunicul meu am învăţat stupăritul. A­­cum doi ani am cumpărat doi stupi. In prezent am treisprezece. Astă vară ce-am făcut ? Am sirius vo­­len de porumb, un kilogram. L-am uscat şi, in februarie, l-am amestecat cu sirop şi streptomicină şi l-am dat la albine. Aşa lasă puietul cum trebuie. Mă pricep şi la pomi, şi la vie. — La cite lucruri vă pri­cepeţi ? — Ştiu şi eu ? îmi place să spun că sint o „combi­nă". Şi la flori mă pricep. Cui îi e dragă munca înva­ţă multe Că muncind în­veţi. Unii zic că la porci e aşa şi pe dincolo. Dar fata mea, aia mică. Aurelia, cînd era un liceu nu mă ajuta la fermă cînd venea în vacan­ţă ? A­tunci nu e o ruşine. Minciuna, lenea şi furtişa­gurile sint o ruşine. Astea aduc necazuri, dar bucu­rii ai in viată dacă mun­ceşti ! Bătrinul are trei fete, cea mică, Aurelia, e profe­soară de franceză la una din şcolile din comună. Le-a crescut in cultul mun­cii şi in cuviinţă. Tare bucuroasă e mama de fe­tele ei! — Faceţi şi dumneavoas­tră o socoteală, zice bătri­nul. Omul trăieşte, hai să zicem, 70 de ani. În toţi aceşti ani, el şi doarme. Mai sunt apoi zilele de săr­bătoare. In concluzie, nu munceşti decit un sfert din viaţă. Atunci cum să nu fo­loseşti cit mai rodnic timpul de lucru ? Văd pe cite unii că stau în soare şi nu leagă una de alta. Păi de ce să te încălzească soarele de po­mană ? Aveam să mă, gîndesc la ultimele vorbe ale bătrînu­­lui, stind de vorbă cu pri­marul. Privesc lanurile de grîne. Nu departe scurge Teleormanul. Mă gîndesc lîngă aceste lanuri de grîne la rîvna țăranului, la rîvna celor ce-şi fac din muncă ,,IZVO­RUL FERICIRII şi DEMNITĂŢII". Lîngă aceste lanuri de grîu mă gîndesc la pîine. La pîinea-pîine şi la pîinea-simbol de ale­se virtuţi morale. Spicele de grîu stau în stema ţării; sînt o cunună ce îmbrăţi­şează conturul ţării. Lîngă aceste lanuri de grîne mă gîndesc la cel care a aşezat spicele de grîu în stema ţării ; la Partidul Comunist Român mă gîndesc. De 80 de ani, partidul clasei noastre muncitoare luptă pentru instaurarea în viaţă a prin­cipiului : „NICI MUNCĂ FĂRĂ PUNE, NICI PÎINE FĂRĂ MUNCĂ!". E un principiu etic fundamental. El acordă muncii şi demnităţii locurile ce li se cuvin în ierar­hia valorilor morale ale societăţii noastre. Pagină realizată de PETRE DÂNCU SATUS SOCIALIST — Tractoristului Tudor Necula i se spune „Băr­batul cu voinţă de fier", sau simplu „bărbatul". Aşa a fost supranumit de Gheorghiţă al lui Stanciu. Asta ca să se ştie că e cineva în sat. Această scurtă caracte­rizare o face Titu Şuicu, mecanicul Staţiunii pen­tru mecanizarea agricultu­rii din Olteni. Titu Şuicu, e mai tinăr decit Tudor, are 26 de ani. E o fire deschisă, nu-l ocoleşte zîm­betul •„ şi-i stă­ bine. A fost şi el tractorist cîţiva , ani. Cunoaşte ce înseamnă meseria aceasta pe care •t! ' 4 ti i.« - ?»V r nu ştiu de ce poeţii n-o mai cîntă în ultimul timp. Şi ar merita. Chipul trac­toristului oferă o temă ge­neroasă: în munca lui e­­xistă o aură dramatică, eroică. Cînd vorbeşti de frumuseţea acestor lanuri, de grîne verzi, nu poţi să nu te gîndeşti la tracto­rişti. Lupta cu duritatea pămintului, cu vînturile şi arşiţa, cu zăpezile, cum au fost cele din martie al acestui an, în primul rînd tractoriştii o poartă. Titu Şuicu se mîndreşte cu meseria lui, dar îi dă, în multe privinţe, întîietate lui Tudor Necula. — Cum spuneam, am fost şi eu tractorist şi am lucrat, nu glumă, dar om ca Tudor n-am mai întil­­nit. Oricum, al doilea ca el n-avem în staţiunea noastră. Titu Şuicu este elev în clasa a X-a a liceului din Olteni, la seral. E coleg de clasă cu primarul co­munei. Va urma şi facul­tatea ? Deocamdată nu ştie, nu s-a decis Soţia sa urmează să plece la nişte cursuri de calificare. La Olteni va intra în funcţi­une, anul acesta, o secţie a fabricii „Tricotajul roşu" din Bucureşti. Aflu că fe­tele, femeile din partea locului sunt vestite la ţe­sutul covoarelor, la trico­taj. Căsătorit este şi Tu­dor Necula, are şi un co­pil, Stelian, în vîrstă de 9 ani. El, Tudor, a împli­nit­­33 de ani. Îmi poves­teşte cum urmat şcoala de tractorişti, apoi îmi spune: — Am o meserie bună. E cea mai bună meserie pentru mine. Cu meseria asta mi-am făcut casa. Eu, să ştiţi, am fost bă­iat sărac. Cind eram co­pil, tata mi-a spus : măi, băiete, eşti sănătos, ai minte, ai mim­i, trebuie să te descurci. Şi m-am descurcat. Nu m-am dat în lături de la treabă. Ziua mea de lucru începe la 5 dimineaţa. — Ară şi noaptea, in­tervine Titu Şuicu. — Ar şi noaptea, ar şi duminica. Nu pot să stau să mi pierd vremea. Mai ales primăvara asta ai noap­tea. Aşa am ajuns ca, în ul­tima săptămină, să ai 140 de pogoane. Trebuie să ter­minăm aratul şi semănatul la timp. Timpul nu te aş­teaptă ! Sigur că timpul nu aş­teaptă. Timpul se cere fo­losit din plin, altfel cum să-ţi justifici existenţa ? La sate s-a încetăţenit terme­nul de „zi-lumină“ ca măsu­ră a timpului de lucru în campaniile agricole. Pentru Tudor Necula „ziua-lumi­­nă" e o măsură prea mică. El vede că primăvara a­­ceasta este cam vitregă și lucrează și noaptea, face to­tul ca sămînţa viitoarei re­colte să fie pusă in brazdă în cît mai scurt timp. Dar vara, ce fac tracto­riștii vara ? — E mult de lucru și va­ra. Dar cine vrea poate să muncească şi la altceva, pe lingă ceea ce lucrează cu tractorul. Anul trecut am luat în primire de la coope­rativa noastră agricolă trei pogoane de porumb şi le-am prăşit şi le-am îngri­jit cum trebuie- în toamnă am cintărit 6 000 kg. Am scos peste media de porumb a cooperativei. Cît de înşelătoare e, une­ori, înfăţişarea fizică a o­­mului! De statură potrivi­tă, subţirel, aproape firav, cei ce nu-l cunosc pe Tudor Necula nu i-ar da impor­tanţă. Ar trece el, cum se spune, neobservat. Dar omul acesta are o fibră puterni­că, un suflet mare, o voin­ţă cu totul remarcabilă. Şi consătenii­­săi ştiu lucrul acesta şi-i acordă stima pe care o merită. Cu prisosin­ţă o merită. Aveam să mă gîndesc la Tudor Necula în casa bă­­trînului Ion Gică, ultima saptamină am arat de pogoane" Lingă aceste ogoare de grine verzi, ce-mi dau cel mai puternic sentiment al primăverii, mă gîndesc la cei care le-au arat şi le-au semănat şi şi-au pus în ele atîtea speranţe. Mă gîndesc la oamenii din această aşezare a Teleormanului şi la toţi cei care şi-au făcut din lucrarea pămintului crezul vieţii lor. Mă gîndesc şi la oamenii livezilor şi podgoriilor, la oamenii uzinelor şi şantie­relor, la oamenii care trudesc în laboratare de cercetări sau pe file de carte. Lingă aceste lanuri verzi de grine, ce cresc văzînd cu ochii, mă gîndesc la pîine­ Mă gîndesc la pîine ca la cel mai frumos simbol al muncii. Cum poţi să-ţi cinsteşti sufletul, cum să-ţi potoleşti setea de adevăr şi de frumuseţe, cum să răspunzi eternei năzuinţe către fericire, dacă nu prin muncă ? Cum poţi să ajungi pr intre oameni, să-ţi împlineşti personalitatea, să te afirmi in viaţă, în societate, fără să munceşti ? Lingă aceste ogoare de grine, ce rîvnesc soarele şi spicele cu boabele pîinii, mă duc cu gindul la cei care au trudit pentru această ţară şi au impodobit-o cu visurile lor rămase în zidiri de sate şi oraşe, în monumente, în doine şi balade. Mă duc cu gindul la cel ce a rostit în vatra pămintului nostru acel vers de har şi înţelepciune : „Cu cit cint, cu atita sînt". Cu alte cuvinte, cu cit munceşti şi creezi, cu atît rămîi ca amintire, ca existenţă nepieritoare. Mă duc cu gindul la înţelepţii acestui pămint al dorurilor mele, la cei anonimi şi la cei ale căror nume istoria patriei le pomeneşte, la toţi cei care prin cugetarea, simţirea şi fapta lor au înălţat, prin vreme, spiritualitatea românească. O spiritualitate de o strălucire deosebită care glorifică cele mai alese virtuţi ale acestui popor, virtuţi întruchipate, înainte de toate, în muncă, în iubirea de ţară, în dorul de libertate şi demnitate. Uriaş a fost Şi este efortul poporului nostru spre civilizaţie ! Lîngă aceste lanuri de grîne, semănate într-o toamnă aspră — căci astă-toamnă ne-au bătut ploile, ne-au bătut vîntoasele — mă gîndesc la cei care continuă moştenirea civilizaţiei lăsate de străbuni, sporindu-i bogăţia şi strălucirea intr-o epocă dintre cele mai fertile muncii, creaţiei, realizării omului. La furnale, in oţelă­­rii, pe şantierele hidrocentralelor şi la războiul de ţesut, în mine şi în ferme zootehnice, pretutindeni la noi locul de muncă este o vatră a demnităţii. Este poate cea mai mare cucerire a poporu­lui nostru, această schimbare a condiţiei muncii. Lîngă aceste lanuri de grîne, ce-mi vorbesc atît de frumos despre primăvară, mă gîndesc la cel care acordă muncii şi­­oa­menilor muncii cea mai inaltă preţuire — Partidul Comunist Român. El, acest partid, chintesenţă a celor mai alese virtuţi ale poporului nostru, a aşezat pe chipul ţării lumina libertăţii şi demnităţii. El, acest partid, promovează ferm, neabătut, în toate sferele de activitate, în viaţa noastră, principiile eticii şi echi­tăţii socialiste, principii la baza cărora stă munca. Omul din uzină spune : „Uzina este pîinea mea". Se re­feră, desigur, la faptul că uzina îi asigură existenţa dar şi la ceea ce presupune pîinea ca simbol al bucu­riei, al demnităţii, al visurilor împlinite. Şi omul satelor spune : „Ogorul e pîinea mea". Şi el conferă acestei expresii profunde înţelesuri morale şi cetăţeneşti. Dar nu­mai cei care sunt oameni adevăraţi au ajuns să folo­sească această expresie. Cuvintele acestea ale lor sunt un elogiu adus muncii ca vocaţie esenţială a omului, vocaţie fără de care viaţa îşi pierde sensul. Cuvintele acestea sunt şi o chemare a celor vrednici, a celor cu experienţă, o chemare fierbinte adre­sată celor care încă rătăcesc pe căi lăturalnice, nu şi-au găsit sau îşi caută făgaşul afirmării. Doar se ştie că în afara muncii la noi nu există împlinire umană. Şi nici nu poate exista. Lanurile acestea de grîne verzi sînt ele însele o chemare către bucuriile muncii. Lîngă ele mă gîndesc la poezie- Mă gîndesc la cel mai mare poet al nostru, al cărui exemplu de muncă şi de dăruire va rămîne mereu ca o irezistibilă chemare spre desăvîr­­şire. El, Eminescu, luceafărul poeziei noastre, ne spune „Munca este izvor de fericire şi demnitate". Să nu uităm niciodată aceste cuvinte ! La Eminescu m-am gîndit şi înainte de a veni lîngă aceste lanuri de grîne care, dese ca peria, prevestesc un seceriş bogat. M-am gîndit cînd am intrat in această aşezare de pe melea­gurile Teleormanului, Olteni numită. Pe zona şoselei ce străbate localitatea, m-au intîmpinat cireşii in floare. Atunci, m-am gîn­dit la poezia lui Eminescu. Dar aceasta e o altă poveste. Să rămin lîngă lanurile de grîne... Marți 1 mai Nr. 1236 nvăţăm să fim 5 şi mai buni Primarul comunei Olteni, Anca Avram, se trage din­­tr-o familie de prestigiu. Un prestigiu cîştigat prin muncă. Munca este, de fapt unica bază pe care omul îşi poate clădi prestigiul. Tatăl său are 72 de ani şi încă trebăluieşte, n-are astîm­­păr Vorba unui consătean : „Grigore Avram a lucrat de l-a usturat spinarea". Cu palmele acestea, bătătorite de truda atîtor ani, a cres­cut trei copii. Unul dintre ei a ajuns în această func­ţie de răspundere. Anca A­­vram nu e de mult primar la Olteni. A ocupat aceas­tă funcţie în alte comune. Dar, ca şi inginerul şef al cooperativei agricole, a riv­­nit să ajungă în satul natal. Şi de cînd a ajuns se cu­noaşte. Cu doi ani în urmă, comuna a ocupat primul loc pe judeţ în întrecerea, pentru buna gospodărire şi înfrumuseţare a localităţi­lor rurale. — Circumscripţia electo­rală unde locuieşte bătrl­­nul Ion Gică e fruntaşă pe judeţ, îmi spune primarul. Să ştiţi că înainte nu se cultiva nici o floare pe zo­na şoselei. Acum, vedeţi... Văzusem în primul rînd pomii ce se aliniază de-a lungul trotuarelor. Mulţi dintre ei, pomi fructiferi. Apoi văzusem livada liceu­lui şi pomii de pe lîngă ca­se. Casele sînt cu pridvor susţinut de către 3 sau 4 coloane. Case minore. Cînd eşti vrednic, ai de toate. Ţi-e casa casă, masa masă. — învăţăm să fim gospo­dari, spune primarul. Cît mai buni. Am fost într-un schimb de experienţă la Cernetu, in satul Mirză­neşti. La Mirzăneşti in fie­care curte se cultivă legu­me. De ce n-am face aşa ceva şi la Olteni ? N-avem tradiţie in legumicultură, dar o tradiţie se creează Sîntem crescători de vite. De ce n-am fi şi grădinari? Aşa că ne punem pe trea­bă. Gindurile lui Anca A­­vram sint îndreptate spre viitor. Aşa ii stă bine ade­văratului gospodar. — Acum nu mai plec din comună. Nu pentru că sunt primar ; chiar dacă nu voi mai fi, voi munci aici. Cine să ne ridice comuna, dacă nu noi, cei care ne-am năs­cut pe aceste locuri ? Primarul îşi cunoaşte consătenii. Viaţa lui se pe­trece nu în birou, ci pe te­ren, in mijlocul celor care i-au acordat încredere. Bucuriile lui, bucuriile lui ca activist de partid se i­­vesc din încrederea oame­nilor, din faptele pe care se clădește această încredere. Iar faptele lui Ancu Avram sunt demne de prestigiul familiei din care se trage Demnitatea lui se răsfringe asupra întregii aşezări. Aşa cum demnitatea aşezării se răsfringe în aceste lanuri de grine.

Next