Satul Socialist, mai 1973 (Anul 5, nr. 1236-1262)
1973-05-01 / nr. 1236
PAGINA 2 „Am venit la Olteni că sunt de aici şi vreau sa preduc mai mult griu“ Omul acesta face parte dintr-o generaţie despre care ar trebui să se scrie mai mult. Trăsătura cea mai interesantă la această generaţiee feînt* cum s-a afirmat. Un caracter integru, avestoma mare a ajuns, după:lungifi întortocheate peregrinări, în localitatea de baştină. Putea să rămînâ la Bucureşti. Cîţi nu rîvnesc un post în Capitală ? Inginerul agronom Stelian Coman nu face parte dintre aceştia, dintre cei care cred că la Bucureşti umblă cîinii cu covrigi în coadă. De altfel, pentru sat, pentru ridicarea satului, s-a pregătit. — Am terminat liceul la Bucureşti. La liceu, am intrat imediat după război. Cunoaşteţi perioada: secetă, foamete. Dar am trecut peste toate greutăţile. Sîntem suflete tari, noi, românii; ştim să ne batem cu greutăţile, oricare ar fi ele, şi ştim să şi învingem. — Personal, vă consideraţi un învingător ? — De ce nu ? Sunt primul intelectual din familie. Părinţii, tata în special, săracul, că acum e mort, au pus nădejde în mine că o să răzbat. Numai pentru nădejdea lor şi tot trebuia să înving. In liceu, mi-au plăcut foarte mult ştiinţele naturale. Dar am apucat pe alt drum. — Ce a intervenit ? — După ce am absolvit liceul, m-am dus să lucrez într-o întreprindere agricolă, la o fermă Toată vara am muncit acolo. M-am simţit bine. Ştiţi, din copilărie am muncit la cîmp. Acum n-aş mai putea să umblu pe mirişte cu picioarele goale, atunci eram obişnuit. La fermă, m-am apropiat sufleteşte de un agronom; el m-a îndemnat să îmbrăţişez această profesie. — Agronomia aţi terminat-o tot la Bucureşti ? — Tot. In 1958. Am in-* ceput ca inginer la cooperativa agricolă din Dobroteşti, apoi m-am mutat la altă cooperativă. Peste tot e nevoie de munca agronomului; vreau să spun că agricultura, satele noastre au nevoie de destoinicia, de cunoştinţele specialiştilor. Primele bucurii ale mele ca inginer se trag tocmai de aici. Ce e mai frumos decit să răspunzi unor nevoi sociale, unor nevoi ale oamenilor din mijlocul cărora te-ai ridicat ? Dar pe unde am fost, tot cu dorul către Olteni eram. Mă căsătorisem, nevasta e tot din Olteni, și începusem a ne construi casa, dar lucram în altă parte. Cînd casa a fost gata, în 1963, am avut șansa de a mă stabili la cooperativa agricolă de aici. — Şi cum vă simţiţi acum ? — Ca acasă. Am venit la Olteni, pentru că sînt de aici şi vreau să produc cît mai mult, grîu. Vreau ca aşezarea in care m-am născut să devină cît mai înfloritoare. In prezent, cooperativa noastră agricolă e departe de a fi ceea ce trebuie să fie o astfel de unitate. Avem o suprafaţă de pămînt de 2 639 de hectare. Anul trecut am obţinut cea mai mare producţie de cînd e cooperativa noastră; faţă de ceea ce ne propusesem, am scos la fiecare hectar 650 kg de grîu în plus. Dar încă e puţin. Modestie ? Poate. Dar, înainte de toate, mărturisirile lui îmi dezvăluie pasiunea unei vieţi. Numai cine îşi iubeşte meseria şi este preocupat să urce pe cele mai înalte trepte ale ei ştie ce sunt TM căutările creatoare, ce este nemulţumirea de sine. — Ce să vă mai spun ? La noi, în Olteni, există o tradiţie în creşterea vitelor, mai ales a oilor. Aşa am ajuns să începem construcţia unui complex de creştere a oilor : 5 000 de capete. Numai pentru prăsilă şi pentru lună. — Aveţi o profesie dintre cele mai apreciate. — Aşa este. Şi lucrul ăsta mă bucură. Şi, totodată, mă obligă. La urma urmei, nu profesia în sine atrage prestigiul, ci cel care se situează la nivelul exigenţelor profesiei. Dar pentru asta trebuie să ai aptitudini. Şi să munceşti, să perseverezi. Cine ajunge din întîmplare într-un domeniu de activitate nu poate gusta bucuriile muncii. Iată, am un băiat care termină liceul, aici la Olteni, şi va trebui să meargă la facultate. Mie, cum spuneam, mi-au plăcut ştiinţele naturale ; băiatul se simte atras de matematică şi fizică. Aşa că in aceste domenii va trebui să se afirme. Iar eu îl îndrum spre acestea. Îl îndrum să muncească, să înveţe cît mai mult. Mai mult ca oricînd astăzi avem nevoie de oameni pregătiţi temeinic. — Cum staţi cu arăturile de primăvară ? — Bine. Dacă vremea asta nu ne-ar încurca... Dar ne batem și cu vremea, cu ploile. Uluitor acest bătrîn, Ion Gică. Viol, cu minte bogată, inteligent, cu o experienţă de viaţă deosebită. In august va împlini 60 de ani. Are o nevastă pe potrivă, vrednică, gospodină exemplară. De cum intri In casă, vezi acest lucru. Bătrinul îşi începe povestea cu porumbul. De pe 12 ani a scos 85 de coşuri de ştiuleţi. A îngrăşat locul şi în fiecare zi a udat porumbul cu furtunul. Dar ce înseamnă 12 coşuri ? — Asta ar veni cam 14 000 kg. ştiuleţi la hectar. E mindru de performanţa realizată. Dar de ce nu e mindru bătrinul ? Imi vorbeşte despre meseria lui de îngrijitor la ferma zootehnică a cooperativei. — Ziua mea de lucru începe la ora 4 dimineaţa. Dau grăunţe la găini, hrănesc animalele din curte şi intru apoi in casă. Aprind aragazul şi fac ceai pentru mine şi nevastă. După asta, plec la fermă. Lucrez la maternitatea de scroafe. De 13 ani lucrez şi niciodată nu s a intimplat să nu depăşesc planul, cam o dată şi jumătate. Cooperativa noastră a vindut sute de purcei crescuţi de mine. N-am primit nici o observaţia de la şefi. Niciodată. Chiar cei care vin în control de la Alexandria îmi zic: „Nea Ioane, cu mata n-avem treabă". Orice lucru in sectorul meu e la locul lui. Ordine şi curăţenie. Anul ăsta am Un plan de 500 de purcei. Nădăjduiesc să depăşesc mia. — Vă plac atit de mult animalele ? — Toate. Şi păsările. Şi albinele. De la bunicul meu am învăţat stupăritul. Acum doi ani am cumpărat doi stupi. In prezent am treisprezece. Astă vară ce-am făcut ? Am sirius volen de porumb, un kilogram. L-am uscat şi, in februarie, l-am amestecat cu sirop şi streptomicină şi l-am dat la albine. Aşa lasă puietul cum trebuie. Mă pricep şi la pomi, şi la vie. — La cite lucruri vă pricepeţi ? — Ştiu şi eu ? îmi place să spun că sint o „combină". Şi la flori mă pricep. Cui îi e dragă munca învaţă multe Că muncind înveţi. Unii zic că la porci e aşa şi pe dincolo. Dar fata mea, aia mică. Aurelia, cînd era un liceu nu mă ajuta la fermă cînd venea în vacanţă ? Atunci nu e o ruşine. Minciuna, lenea şi furtişagurile sint o ruşine. Astea aduc necazuri, dar bucurii ai in viată dacă munceşti ! Bătrinul are trei fete, cea mică, Aurelia, e profesoară de franceză la una din şcolile din comună. Le-a crescut in cultul muncii şi in cuviinţă. Tare bucuroasă e mama de fetele ei! — Faceţi şi dumneavoastră o socoteală, zice bătrinul. Omul trăieşte, hai să zicem, 70 de ani. În toţi aceşti ani, el şi doarme. Mai sunt apoi zilele de sărbătoare. In concluzie, nu munceşti decit un sfert din viaţă. Atunci cum să nu foloseşti cit mai rodnic timpul de lucru ? Văd pe cite unii că stau în soare şi nu leagă una de alta. Păi de ce să te încălzească soarele de pomană ? Aveam să mă, gîndesc la ultimele vorbe ale bătrînului, stind de vorbă cu primarul. Privesc lanurile de grîne. Nu departe scurge Teleormanul. Mă gîndesc lîngă aceste lanuri de grîne la rîvna țăranului, la rîvna celor ce-şi fac din muncă ,,IZVORUL FERICIRII şi DEMNITĂŢII". Lîngă aceste lanuri de grîu mă gîndesc la pîine. La pîinea-pîine şi la pîinea-simbol de alese virtuţi morale. Spicele de grîu stau în stema ţării; sînt o cunună ce îmbrăţişează conturul ţării. Lîngă aceste lanuri de grîne mă gîndesc la cel care a aşezat spicele de grîu în stema ţării ; la Partidul Comunist Român mă gîndesc. De 80 de ani, partidul clasei noastre muncitoare luptă pentru instaurarea în viaţă a principiului : „NICI MUNCĂ FĂRĂ PUNE, NICI PÎINE FĂRĂ MUNCĂ!". E un principiu etic fundamental. El acordă muncii şi demnităţii locurile ce li se cuvin în ierarhia valorilor morale ale societăţii noastre. Pagină realizată de PETRE DÂNCU SATUS SOCIALIST — Tractoristului Tudor Necula i se spune „Bărbatul cu voinţă de fier", sau simplu „bărbatul". Aşa a fost supranumit de Gheorghiţă al lui Stanciu. Asta ca să se ştie că e cineva în sat. Această scurtă caracterizare o face Titu Şuicu, mecanicul Staţiunii pentru mecanizarea agriculturii din Olteni. Titu Şuicu, e mai tinăr decit Tudor, are 26 de ani. E o fire deschisă, nu-l ocoleşte zîmbetul •„ şi-i stă bine. A fost şi el tractorist cîţiva , ani. Cunoaşte ce înseamnă meseria aceasta pe care •t! ' 4 ti i.« - ?»V r nu ştiu de ce poeţii n-o mai cîntă în ultimul timp. Şi ar merita. Chipul tractoristului oferă o temă generoasă: în munca lui există o aură dramatică, eroică. Cînd vorbeşti de frumuseţea acestor lanuri, de grîne verzi, nu poţi să nu te gîndeşti la tractorişti. Lupta cu duritatea pămintului, cu vînturile şi arşiţa, cu zăpezile, cum au fost cele din martie al acestui an, în primul rînd tractoriştii o poartă. Titu Şuicu se mîndreşte cu meseria lui, dar îi dă, în multe privinţe, întîietate lui Tudor Necula. — Cum spuneam, am fost şi eu tractorist şi am lucrat, nu glumă, dar om ca Tudor n-am mai întilnit. Oricum, al doilea ca el n-avem în staţiunea noastră. Titu Şuicu este elev în clasa a X-a a liceului din Olteni, la seral. E coleg de clasă cu primarul comunei. Va urma şi facultatea ? Deocamdată nu ştie, nu s-a decis Soţia sa urmează să plece la nişte cursuri de calificare. La Olteni va intra în funcţiune, anul acesta, o secţie a fabricii „Tricotajul roşu" din Bucureşti. Aflu că fetele, femeile din partea locului sunt vestite la ţesutul covoarelor, la tricotaj. Căsătorit este şi Tudor Necula, are şi un copil, Stelian, în vîrstă de 9 ani. El, Tudor, a împlinit33 de ani. Îmi povesteşte cum urmat şcoala de tractorişti, apoi îmi spune: — Am o meserie bună. E cea mai bună meserie pentru mine. Cu meseria asta mi-am făcut casa. Eu, să ştiţi, am fost băiat sărac. Cind eram copil, tata mi-a spus : măi, băiete, eşti sănătos, ai minte, ai mimi, trebuie să te descurci. Şi m-am descurcat. Nu m-am dat în lături de la treabă. Ziua mea de lucru începe la 5 dimineaţa. — Ară şi noaptea, intervine Titu Şuicu. — Ar şi noaptea, ar şi duminica. Nu pot să stau să mi pierd vremea. Mai ales primăvara asta ai noaptea. Aşa am ajuns ca, în ultima săptămină, să ai 140 de pogoane. Trebuie să terminăm aratul şi semănatul la timp. Timpul nu te aşteaptă ! Sigur că timpul nu aşteaptă. Timpul se cere folosit din plin, altfel cum să-ţi justifici existenţa ? La sate s-a încetăţenit termenul de „zi-lumină“ ca măsură a timpului de lucru în campaniile agricole. Pentru Tudor Necula „ziua-lumină" e o măsură prea mică. El vede că primăvara aceasta este cam vitregă și lucrează și noaptea, face totul ca sămînţa viitoarei recolte să fie pusă in brazdă în cît mai scurt timp. Dar vara, ce fac tractoriștii vara ? — E mult de lucru și vara. Dar cine vrea poate să muncească şi la altceva, pe lingă ceea ce lucrează cu tractorul. Anul trecut am luat în primire de la cooperativa noastră agricolă trei pogoane de porumb şi le-am prăşit şi le-am îngrijit cum trebuie- în toamnă am cintărit 6 000 kg. Am scos peste media de porumb a cooperativei. Cît de înşelătoare e, uneori, înfăţişarea fizică a omului! De statură potrivită, subţirel, aproape firav, cei ce nu-l cunosc pe Tudor Necula nu i-ar da importanţă. Ar trece el, cum se spune, neobservat. Dar omul acesta are o fibră puternică, un suflet mare, o voinţă cu totul remarcabilă. Şi consăteniisăi ştiu lucrul acesta şi-i acordă stima pe care o merită. Cu prisosinţă o merită. Aveam să mă gîndesc la Tudor Necula în casa bătrînului Ion Gică, ultima saptamină am arat de pogoane" Lingă aceste ogoare de grine verzi, ce-mi dau cel mai puternic sentiment al primăverii, mă gîndesc la cei care le-au arat şi le-au semănat şi şi-au pus în ele atîtea speranţe. Mă gîndesc la oamenii din această aşezare a Teleormanului şi la toţi cei care şi-au făcut din lucrarea pămintului crezul vieţii lor. Mă gîndesc şi la oamenii livezilor şi podgoriilor, la oamenii uzinelor şi şantierelor, la oamenii care trudesc în laboratare de cercetări sau pe file de carte. Lingă aceste lanuri verzi de grine, ce cresc văzînd cu ochii, mă gîndesc la pîine Mă gîndesc la pîine ca la cel mai frumos simbol al muncii. Cum poţi să-ţi cinsteşti sufletul, cum să-ţi potoleşti setea de adevăr şi de frumuseţe, cum să răspunzi eternei năzuinţe către fericire, dacă nu prin muncă ? Cum poţi să ajungi pr intre oameni, să-ţi împlineşti personalitatea, să te afirmi in viaţă, în societate, fără să munceşti ? Lingă aceste ogoare de grine, ce rîvnesc soarele şi spicele cu boabele pîinii, mă duc cu gindul la cei care au trudit pentru această ţară şi au impodobit-o cu visurile lor rămase în zidiri de sate şi oraşe, în monumente, în doine şi balade. Mă duc cu gindul la cel ce a rostit în vatra pămintului nostru acel vers de har şi înţelepciune : „Cu cit cint, cu atita sînt". Cu alte cuvinte, cu cit munceşti şi creezi, cu atît rămîi ca amintire, ca existenţă nepieritoare. Mă duc cu gindul la înţelepţii acestui pămint al dorurilor mele, la cei anonimi şi la cei ale căror nume istoria patriei le pomeneşte, la toţi cei care prin cugetarea, simţirea şi fapta lor au înălţat, prin vreme, spiritualitatea românească. O spiritualitate de o strălucire deosebită care glorifică cele mai alese virtuţi ale acestui popor, virtuţi întruchipate, înainte de toate, în muncă, în iubirea de ţară, în dorul de libertate şi demnitate. Uriaş a fost Şi este efortul poporului nostru spre civilizaţie ! Lîngă aceste lanuri de grîne, semănate într-o toamnă aspră — căci astă-toamnă ne-au bătut ploile, ne-au bătut vîntoasele — mă gîndesc la cei care continuă moştenirea civilizaţiei lăsate de străbuni, sporindu-i bogăţia şi strălucirea intr-o epocă dintre cele mai fertile muncii, creaţiei, realizării omului. La furnale, in oţelării, pe şantierele hidrocentralelor şi la războiul de ţesut, în mine şi în ferme zootehnice, pretutindeni la noi locul de muncă este o vatră a demnităţii. Este poate cea mai mare cucerire a poporului nostru, această schimbare a condiţiei muncii. Lîngă aceste lanuri de grîne, ce-mi vorbesc atît de frumos despre primăvară, mă gîndesc la cel care acordă muncii şioamenilor muncii cea mai inaltă preţuire — Partidul Comunist Român. El, acest partid, chintesenţă a celor mai alese virtuţi ale poporului nostru, a aşezat pe chipul ţării lumina libertăţii şi demnităţii. El, acest partid, promovează ferm, neabătut, în toate sferele de activitate, în viaţa noastră, principiile eticii şi echităţii socialiste, principii la baza cărora stă munca. Omul din uzină spune : „Uzina este pîinea mea". Se referă, desigur, la faptul că uzina îi asigură existenţa dar şi la ceea ce presupune pîinea ca simbol al bucuriei, al demnităţii, al visurilor împlinite. Şi omul satelor spune : „Ogorul e pîinea mea". Şi el conferă acestei expresii profunde înţelesuri morale şi cetăţeneşti. Dar numai cei care sunt oameni adevăraţi au ajuns să folosească această expresie. Cuvintele acestea ale lor sunt un elogiu adus muncii ca vocaţie esenţială a omului, vocaţie fără de care viaţa îşi pierde sensul. Cuvintele acestea sunt şi o chemare a celor vrednici, a celor cu experienţă, o chemare fierbinte adresată celor care încă rătăcesc pe căi lăturalnice, nu şi-au găsit sau îşi caută făgaşul afirmării. Doar se ştie că în afara muncii la noi nu există împlinire umană. Şi nici nu poate exista. Lanurile acestea de grîne verzi sînt ele însele o chemare către bucuriile muncii. Lîngă ele mă gîndesc la poezie- Mă gîndesc la cel mai mare poet al nostru, al cărui exemplu de muncă şi de dăruire va rămîne mereu ca o irezistibilă chemare spre desăvîrşire. El, Eminescu, luceafărul poeziei noastre, ne spune „Munca este izvor de fericire şi demnitate". Să nu uităm niciodată aceste cuvinte ! La Eminescu m-am gîndit şi înainte de a veni lîngă aceste lanuri de grîne care, dese ca peria, prevestesc un seceriş bogat. M-am gîndit cînd am intrat in această aşezare de pe meleagurile Teleormanului, Olteni numită. Pe zona şoselei ce străbate localitatea, m-au intîmpinat cireşii in floare. Atunci, m-am gîndit la poezia lui Eminescu. Dar aceasta e o altă poveste. Să rămin lîngă lanurile de grîne... Marți 1 mai Nr. 1236 nvăţăm să fim 5 şi mai buni Primarul comunei Olteni, Anca Avram, se trage dintr-o familie de prestigiu. Un prestigiu cîştigat prin muncă. Munca este, de fapt unica bază pe care omul îşi poate clădi prestigiul. Tatăl său are 72 de ani şi încă trebăluieşte, n-are astîmpăr Vorba unui consătean : „Grigore Avram a lucrat de l-a usturat spinarea". Cu palmele acestea, bătătorite de truda atîtor ani, a crescut trei copii. Unul dintre ei a ajuns în această funcţie de răspundere. Anca Avram nu e de mult primar la Olteni. A ocupat această funcţie în alte comune. Dar, ca şi inginerul şef al cooperativei agricole, a rivnit să ajungă în satul natal. Şi de cînd a ajuns se cunoaşte. Cu doi ani în urmă, comuna a ocupat primul loc pe judeţ în întrecerea, pentru buna gospodărire şi înfrumuseţare a localităţilor rurale. — Circumscripţia electorală unde locuieşte bătrlnul Ion Gică e fruntaşă pe judeţ, îmi spune primarul. Să ştiţi că înainte nu se cultiva nici o floare pe zona şoselei. Acum, vedeţi... Văzusem în primul rînd pomii ce se aliniază de-a lungul trotuarelor. Mulţi dintre ei, pomi fructiferi. Apoi văzusem livada liceului şi pomii de pe lîngă case. Casele sînt cu pridvor susţinut de către 3 sau 4 coloane. Case minore. Cînd eşti vrednic, ai de toate. Ţi-e casa casă, masa masă. — învăţăm să fim gospodari, spune primarul. Cît mai buni. Am fost într-un schimb de experienţă la Cernetu, in satul Mirzăneşti. La Mirzăneşti in fiecare curte se cultivă legume. De ce n-am face aşa ceva şi la Olteni ? N-avem tradiţie in legumicultură, dar o tradiţie se creează Sîntem crescători de vite. De ce n-am fi şi grădinari? Aşa că ne punem pe treabă. Gindurile lui Anca Avram sint îndreptate spre viitor. Aşa ii stă bine adevăratului gospodar. — Acum nu mai plec din comună. Nu pentru că sunt primar ; chiar dacă nu voi mai fi, voi munci aici. Cine să ne ridice comuna, dacă nu noi, cei care ne-am născut pe aceste locuri ? Primarul îşi cunoaşte consătenii. Viaţa lui se petrece nu în birou, ci pe teren, in mijlocul celor care i-au acordat încredere. Bucuriile lui, bucuriile lui ca activist de partid se ivesc din încrederea oamenilor, din faptele pe care se clădește această încredere. Iar faptele lui Ancu Avram sunt demne de prestigiul familiei din care se trage Demnitatea lui se răsfringe asupra întregii aşezări. Aşa cum demnitatea aşezării se răsfringe în aceste lanuri de grine.