Scînteia Tineretului, octombrie 1959 (Anul 14, nr. 3229-3255)

1959-10-01 / nr. 3229

Muntele celor trei fete Cînd Ciu lu-hua s-a întors de la Pekin, unde participase la cea de a doua Conferinţă naţio­­nală a tinerilor activişti în con­struirea socialismului, prietenii ei, fete şi băieţi i-au ieşit nerăb­dători înainte . — Spune-ne lu-hua, ce s-a discutat acolo despre împăduriri? Vrem să ştim totul. — Au avut loc multe discuţii aprinse. Faptul că am sădit puieţi pe muntele „Sanhuasan“ e aproa­pe neînsemnat faţă de ce-au fă­cut alţii. Comitetul Central al partidului şi Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist ne cheamă să depunem în conti­­nua­re toate eforturile şi să facem din acest munte o grădină cu pomi fructiferi, o adevărată li­vadă... Zeci de mîini se ridicară apro­bator, după obiceiul poporului nostru. Moş Ciu­căn, în vîrstă de a­­proape 70 de ani, care era de faţă, spuse răsucindu-şi barba : — Da, da. Voi sînteţi capabili s-o faceţi şi pe asta. Nu degeaba se cheamă acum muntele acesta „Sanhuasan*­ Aştept să măninc şi eu fructe din pomii sădiţi de mîi­nile voastre. Ca să vedem cum a căpătat muntele acest nume trebuie să aruncăm o privire în trecut. ★ ...Era în primăvara anului 1951. Organizaţia de partid din comuna Hanvan, judeţul Crişan, provincia Cianşu, a lansat chema­rea de a împăduri munţii golaşi. Tineri şi vîrstnici s-au declarat gata să participe la această ac­ţiune patriotică. Ian Tien-hua a­­vea pe atunci 15-16 ani. S-a în­clinit intr-o zi cu cele două bune prietene ale ei Ciu Ju-hua şi Ciu Cuei-hun şi le-a spus : „Toată lumea munceşte de zor la împă­duriri. Nici ,noi nu putem sta deoparte. N-ar fi bine să plan­tăm arbori pe muntele Siohun­­şan ?” Cele două fete, pe care toată lumea din sat le lăuda pentru iscusinţa şi curajul lor, au aprobat. Apoi, Tieji-hua a mai strîns vreo 20 de fete. 10 băieţi, to­varăşi de joacă, n-au vrut să s® lase mai prejos şi au declarat că merg şi ei la împăduriri. Cel mai mare din acest grup de 30 de băieţi şi fete avea 18 ani, iar cel mai mic 1­8. Au format o echipă şi­ au pornit să urce mun­tele înalt. Siohunşan, mai este supranu­mit muntele coloană“, atît de abrupt­e. Din această cauză mulţi ţărani din sat, auzind ce şi-au pus în glnd tinerii, au cam dat din cap a îndoială. Atunci, cîţiva co­pilandri au început să-şi ma­nifeste nehotărîrea. Tien-hua, lu-hua şi Cuei-hua erau tare mîhnite, le venea să plîngă. Dar lu­hua spuse : — Trebuie să se poată ! Pe Siohunsan creşte doar soia şi s-au obţinut chiar recolte bogate. De ce atunci nu s-ar putea planta copaci ? Cei 30 de tineri au spus atunci într-un glas : —­ Mergem ! Trebuie să sădim copaci pe „muntele coloană“ ! A început o adevărată bătălie- Puieţii i-au procurat fiecare de pe la gospodăriile părinţilor lor. Au urcat sus pe munte şi au în­ceput munca. Unii săpau gropi, alţii sădeau puieţii. Cei mai mici făceau treburile mai uşoare. Cînd se simţeau obosiţi, Tien­­hua îi strîngea in jurul ei şi le spunea povestea unei fete cu­rajoase. „Ei, şi ce-i dacă simţim puţină oboseală ? O să treacăŞi munca pornea din nou cu elan. Atunci au sădit 1300 de puieţi. A trecut un an. Era după săr­bătoarea primăverii. Tinerii se duceau mereu să vadă cum le merge copăceilor. Pămîntul avea deja o haină verde, dar copacii de pe muntele Siohunsan nu dă­deau încă muguri, unii se usca­seră. Au chemat pe secretarul orm­­anizaţiei de partid, pe cîţiva ex­perţi mai în vîrstă. Aceştia i-au liniştit : — Numai o parte din puieţi s-au uscat, restul trăiesc. N-au dat încă muguri pentru ca pămîn­tul e foarte uscat. Stropiţi-l ! Au început stropitul cărînd apă cu găleţile de la un rîu din apro­piere. Urcuşul era greu şi cu apa adusă de 5 tineri abia se stropea­­ un puiet. Dar nu s-au dat bătuţi. Urcau poteca de zeci de ori într-o zi. Au mai plantat în primăvara aceea încă 600 de puieţi şi i-au înlocuit pe cei uscaţi. ★ A mai trecut un an, doi, trei... Pe măsură ce aceşti tineri creş­teau se schimba şi înfăţişarea muntelui. O mare de verdeaţă îl făcea de nerecunoscut. 40.000 de copăcei au fost pînă în prezent plantaţi aici. Primăvara te îmbată mirosul florilor. Caişii, piersicii au crescut mari şi dau roade Pentru a cinsti iniţiativa şi mun­ca celor trei fete, lu-hua, Tien­­hua şi Cuei-hua, cei de prin par­tea locului au dat muntelui nu­mele de ,Yanhuasan” ceea ce în­seamnă muntele celor 3 „hua“ Anul acesta, Ciu lu-hua a or­ganizat o echipă pentru plantarea trandafirilor pe Sanhuasan. Ian Tien-hua, care urmează şcoala medie la Siniciu şi Ciu Cuei-hua care e acum căsătorită şi locuieşte în altă parte, şi-au făcut timp şi au venit şi ele să ajute la înfru­museţarea muntelui. Angajamen­tul luat de Ciu lu-hua în faţa C.C. al V.T.C. a fost îndeplinit. DMN IO Tinere de naţionalitate Pai din multinaţionala provincie lunnan Foto: CHINA NOUA A X-a aniversare a proclamării­­. înflăcărată generaţie tânără a Chinei noi Imagine luată noaptea la Ansan, unul din centrele siderurgice ale R. P. Chineze. Foto: CHINA NOUA ta cita­rtaduri­ ­. Astăzi China produce au­tocamioane, autoturisme, loco­motive, avioane, vapoare mari, pe care nu le-a putut produce pînă la eliberare. •fc Industria de cărbune a Chinei s-a dezvoltat rapid. Producția ei se situează pe lo­cul al treilea din lume. -fc Industria de filatură de bumbac a Chinei s-a dezvol­tat vertiginos. Producţia de fire de bumbac a ajuns în 1958 la 6,1 milioane baloturi, adică de 4,4 ori mai mare de­cit cea a anului 1949.­­|| In primele 7 luni ale a­­nului curent, volumul total al vânzărilor în comerţul cu a­­mănuntul a fost cu 20,7 la sută mai mare decât în pe­rioada corespunzătoare a anu­lui trecut. Cu zece ani în urmă numai, Gansu era considerată o provincie îndepărtată şi pustie. Deşi monumentele naturale de aici cum ar fi peşterile Tunhuan, tre­­cătoarea Giacu şi muntele Maigişan, îi aduceau o anumită faimă în lume, to­tuşi condiţiile geografice şi climaterice făceau să se spună despre ea că e „un colţ uitat de lume”. Dar în muntele Ci­liensan se ascundeau bogate zăcăminte de metal. Cum să se ajungă însă la ele cînd pe aceste pămînturi stăpîneau ge­rul şi zăpada, vîntul cu nisip şi adese­ori seceta. Industria era aproape inexi­stentă iar agricultura extrem de îna­poiată. După eliberare, la chemarea Parti­dului Comunist Chinez, 400.000 de muncitori din diferite colțuri ale marii noastre patrii, în majoritate tineret, au venit în Gansu să transforme aceste locuri într-o regiune înfloritoare, în ca­­drul unei echipe de geologi care a venit în 1953 să muncească aici se afla şi tînărul Ion Iu­de, de fel din provincia Săciuan. într-o zi, a fost chemat de se­cretarul organizaţiei de partid a echipei geologice. „Iţi încredinţăm o sarcină grea care va trebui s-o îndeplineşti în numai nouă zile“. Şi i-a spus despre ce este vorba. Trebuia să se cerceteze un drum de munte pe care urma să meargă expediţia spre un bogat zăcămînt de metale. Drumul era foarte îngust şi stră­juit de prăpăstii înspăimîntătoare. Pe acolo nu mai pătrunsese nimeni. A primit drept călăuză pe tibetanul Iu Sue-cen. Au pornit la drum călare. Drumul era foarte greu de străbătut. La început trebuiau să treacă peste ape şi să se caţere pe stînci abrupte. în curînd cai, au devenit o povară. In Sue-cen mergea mai în vale, iar Ian Iu­de se căţăra pe înălţimi căt­înd o cărare. Noaptea dormeau ghemuiţi sub o stîncă mai mare. în depărtări se auzea urle­tul lupilor. A treia zi după-amiază, în munţi a început să sufle un vînt turbat şi apoi începu să plouă torenţial. Stîn­­cile deveniseră alunecoase de parcă ar fi fost unse cu ulei. Deodată, un vîrtej de vînt cu ploaie îi izbi in faţă şi Ion Iu­de alunecă rostogolindu-se în jos. A încercat să se apuce cu mîinile de vreun colţ dar deodată n-a mai ştiut ce se întîmplă cu el... Cînd îşi veni în fire era întuneric deja. Simţi că se află la o adîncime de mulţi metri. în cădere rămăsese agăţat de o piatră uriaşă sub care curgea nă­valnic o apă. Merindele îi căzuseră în apă. Ion Iu­de nu se dădu bătut. Se ridică şi porni cu curaj mai departe Dar pe măsură ce înainta, apa devenea din ce în ce mai adîncă Se întoarse din drum şi începu să caute muntele. Cînd îl răzbea foamea se tîra spre mal şi sorbea apă. A şasea zi a trebuit să-şi lepede încălţămintea şi călcîiele îi erau pline de băşici roşii. Foamea îi producea ameţeală. în clipele cele mai grele, Ion Iu­de se gîndea : „Trebuie să răzbesc. Tova­răşii aşteaptă de la mine să le deschid calea spre comorile de care are patria nevoie”, îşi aminti de „Povestea Unui om adevărat“, de dîrzenia lui Meresiev. El deschise harta şi calculă cu atenţie. Nu mai putea fi mult pînă la ieşirea din munţi. Se în­curaja singur : „Am de străbătut ultima etapă. Fiecare minut trebuie cîştigat !”. Şi deşi a mai avut de întimpinat destule greutăţi, şi-a îndeplinit misiunea cu două zile înainte de termen. ★ Pe vasta întindere a provinciei Gansu printre sute de mii de tineri şi tinere care au venit să sprijine construcţia so­cialismului în acest colţ al patriei sunt mulţi asemenea lui Ian­­u­de, ,oameni adevăraţi". Tînărul muncitor­­ Tin­fan scrie într-o poezie plină de entuziasm ! Vintul urlă şi aleargă nnebunit Ca un cal sălbatic scăpat din frîu. Temperatura a ajuns la 40 grade tub zero Zăpada îngheţată atrage bocancii ca magnetul. Dar cîntecul nostru de muncă, Străbate spre muntele Cib­ansan. Pămîntul aici e o foaie de hîrtie ima­culată. Pe care vom desena cu supa şi tîrnă­­copul linii de drum. Vom construi un drum al fericirii pînă la muntele plin de comori. în ultimii zece ani, împreună cu lo­cuitorii provinciei Gansu, tinerii şi tinerele care au venit să muncească aici au transformat complect înfăţişa­rea acestor locuri. Aici a apărut oraşul petrolifer Luimîn. La Land­ou s-au ri­dicat rafinării şi cîteva zeci de uzine moderne cum e Combinatul chimic, U­­zina constructoare de maşini, multe fa­brici textile, centrale electrice etc. E­­chipele de geologi înalţă mereu stea­guri roşii pe piscurile cele mai înalte. Pe căile ferate ce străbat în lung şi în Cei 400.000 din provincia Gansu O nouă biografie muncitorească Copil fiind, am îndurat foame şi frig. Eram obişnuită să hoină­resc aiurea. Nimeni nu-mi purta de grijă. îmi amintesc cît de mult invidiam copiii avuţi care se du­ceau fericiţi la şcoală. In acele zile triste şi întunecate din vremu­rile regimului trecut, şcoala­­ nu era la îndemîna copiilor săraci. De la vîrstă de 11 ani am fost nevoi­tă să-mi agonisesc singură traiul muncind la o fabrică de textile. Adesea veneam acasă bătută şi jig­nită. Atunci plîngeam în braţele mamei, zicînd că nu mă mai în­torc la lucru. Răspunsul din tot­­deauna al mamei era: „Dar, co­pilul meu, din ce vom trăi noi dacă n-ai să te mai duci la lucru ?“ Plîngea şi ea împreună cu mine, cu surioara mea care avea doar şase ani. îmi uscam lacrimile şi ma uiram din nou la fabrică. Via­ţa îmi era un şir fără sfîrşit de lipsuri şi umilinţe. A venit eliberarea şi odată cu a­­ceasta, viaţa noastră s-a schimbat din rădăcini. In primăvara anului 1951 s-a deschis o şcoală medie specială pentru muncitori şi ţărani. Partidul a hotărît să mă trimită la şcoală. In noaptea aceea n-am mai putut dormi de emoţie. Aproa­pe că nu-mi venea să cred că unui simplu muncitor i s-au deschis porţile şcolii. Eram nespus de fe­ricită pentru că partidul mă aju­ta să-mi împlinesc un vis, o veche dorinţa, aceea de a învăţa. Cînd m-am dus prima dată la şcoală, admiram toate cîte le ve­deam în jurul meu. Clădirea nouă cu pereţii orbitor de albi mă în­­cînta. Stăteam în faţa tablei vi­­sînd cu ochii deschişi la tot soiul de lucruri. Atunci, in faţa acelei table, m-am hotărît să depun toa­te strădaniile pentru a învăţa bine. In primul semestru am muncit din greu. De fiecare dată secreta­rul de partid m-a ajutat, m-a încu­rajat. Convorbirile noastre îmi făceau bine, îmi dădeau tărie. Co­legii mei de şcoală ma ajutau cu toată răbdarea. De atunci studiam cu şi mai mult zel. Nu ştiu cum s-a făcut că despre succesele mele pe care le-am­ dobîndit în cele din urmă, s-a auzit şi în alte şcoli. Am primit invitaţii de a vorbi despre aceasta. In 1955, după absolvirea şcolii, m-am reîntors la fabrica noastră din Sîcluantuang. Tovarăşii mei de muncă m-au copleşit cu urările lor povestindu-mi şi despre prefacerile rare au avut loc în a­­telier de la plecarea mea. Curînd am fost numită şefă de atelier. To­varăşii m-au asigurat de sprijinu­' lor. O muncitoare mi-a spus: — Tu ești acum mai cultă, știi mai multe decit înainte. Cînd te-ai întors, noi eram curioși să vedem dacă te-ai schimbat. — Cum era sâ mă schimb ? i-am răspuns. Cinstea aceasta de a merge la școală am dobindit-o datorită partidului. Voi sînteţi fa­­milia mea. Cum aş fi putut să-mi schimb atitudinea faţă de voi ? Şi m-am purtat cu tovarăşele mele de muncă întocmai ca şi pinâ atunci. In schimb, toată lumea ve­nea la mine cînd avea nevoie de un sfat. Existind o strînsă colabo­rare între noi, producţia din ate­lierul meu atingea mereu un pro­cent mai înalt atît calitativ cît și cantitativ. Anul trecut partidul m-a trimis la un institut tehnic superior pen­tru continuarea studiilor. Acesta a fost un lucru la care nici n-am îndrăznit să visez. Munca mea în acest institut n-a fost nici ea u­­şoară. Partidul m-a sprijinit şi aici nu toate împrejurările. Secreta­rul de partid şi decanul se interes­sau îndeaproape de munca mea. Profesorii foloseau tot felul de mijloace pentru a mă face să pri­cep mai lesne cele ce se predau. Ei s-au străduit să mă lumineze şi să mă încurajeze. Desigur că am fost foarte mişcată şi nu odată m-am încurajat singură zicîn­­du-mi: „Jing-feng, cum ai putea să-ţi arăţi mai din plin recunoştin­ţa faţă de partid, faţă de aceşti oameni, decit muncind din toate puterile tale ?“. Vreau să spun că deşi toate aceste întîmplări mi-au părut mie atît de noi şi neobişnuite, ele se petrec astăzi în tot locul pe întin­sul marei noastre patrii. Dacă îna­inte de eliberare celor ce mun­cesc li se închideau cu trufie în nas uşile şcolilor, astăzi ele stau larg deschise în faţa muncitorilor, ţăranilor şi fiilor lor, partidul no­stru îi îndeamnă şi-i sprijină să înveţe. Numărul şcolilor a cres­cut considerabil. S-au înfiinţat şcoli de toate gradele pe lîngă în­treprinderi. Celor ce învaţă li se oferă însemnate înlesniri materiale. Căci, ţara noastră, în plin avînt al muncii de construire a socialis­mului, are nevoie de cadre cu o pregătire cît mai înaltă. Şi cu această ocazie festivă, cea de a 10-a aniversare a sărbătorii noastre naţionale, nu pot să nu mă gîndesc la acest lucru. YEN JING-FENG Întoarcerea fiului de Li Ghi Ben Matca mea, ţi-arunca ocmi-n zare, Ţi se-ntoarce fiul tău iubit; La Djuitzin sosit prin Poarta Mare Luminos in prag ţi s-a ivit! Ţii tu minte toamna-ntunecată, Cînd vrăjmaşu-n geamuri ne-a bătut ? Şi-am fugit din fanză, şi pe zloată într-o hrubă neagră am stătut­­ ? Tu te-ai strîns la pieptu­ mi ghemuită ! Doar o clipă aşa ai lăcrimat Şi apoi cu mîna ta, iubită, Mi-ai deschis al uşilor canat. Drag copil — de-ai să te-ntorci acasă, Doar pe Poarta Mare tu să-mi vii! Mi-ai şoptit! — Şi-n noaptea viforoasă Am pornit spre crunte bătălii. Şi-am trecut prin bălţi, pe mii de coaste! Amintirea-ntr-una caldă,mi­e ! Mă primiră î n vajnica lor oaste, Partizanii dragi ai lui Ciu Del Nu te teme, mamă, nu te teme ! Gîndul tău nu l-am uitat nicicînd ! Şi-a trecut de­ atunci atîta vreme ! Tu De ce mii minunini lăcrimînd ? Ţi-am adus a muncit primăvară ! Visul nostru.n China a înviins 1 Şi pe Poarta Mare, seculară Am intrat, cu braţul meu întins 1 Şi priveşte, sus, pe piscuri albe. Unde-n lupte aspre,am sîngerat : Stele — cinci — cum ard ca nişte salbe 1 Roşul steag de vînturi fluturat 1 Haide-mbracă­ ţi rochia cea mai dragă s Din bătrîna ta odaie, ieşi! Vom cînta cu pruncii ziua-ntreagă ! Timpul nou, cu noi e megieş ! Ne-mplinirăm visurile toate ! Toţi purtăm o floare de rubin ! Nu-s prin China cîmpuri înfiorate­­Cîte-s azi la Pekin şi Djuitzin ! Ţi­ aminteşti de noaptea de-astă dată, Noaptea cruntă — a salvelor de tun­­? Azi aclamă China-nghirlandată Un cîrmaci slăvit: Mao Tze-dun ! Mamă scumpă, caldă mumă-a Chinii ! Mîndru sînt de marea-i sărbătoare C-am intrat cu zorile luminii. Cu poporul tot — prin Poarta Mare! In romînește de Mihail Cosma PATRIEI de Niu Han In spatele vrăjmaşului, prin munţii Huantsia Detaşamentul nostru pe stînci se căţăra Tufişuri nu-s pe-acolo: în veci nu calcă fiara! Nu-ţi scaldă — ochii un şipot! Şi stîncile-s ca para! Doar vîntul, steagul nostru şi vîntul flutura, De nopţi şi zile-ntr-una, prin munţii Huantsia! Ni se-aşternuse colbul pe inimi ca o placă Şi nici cărări, nici rouă ! Cît vezi: Doar Stîncă seacă ! Dar noi urcam într-una, urcam cu pas tăcut, Spre piscul cel sălbatec de vînturi doar bătut. Şi am ajuns şi iată: Iantsiul de rubin Şi crestele albastre din munţii Avilin. Vedeam pămînturi, parcă, de picturi colorate Şi codrii, ce nici glonţul nu le-ar putea străbate ! Vedeam slăvita-m­i ţară, magnifica-i splendoare, Cu tot ce-o înfloreşte, cu tot ce dă în floare ! Vedeam în orice mugur izvorul ei de pîine, Tufişuri de răcoare, lumina ei de mîine ! Şi fluviile — o mie — şi micul pîrîiaş Cum scaldă pomi şi sate pe-ogoru-i uriaş ! Vedeam frumoasa-mi ţară, cu bolta ei adîncă Şi îi juram : „Chiar ierbii — i-om fi de-apururi — stîncă! In romîneşte de Mihail Cosma Tînără muncitoare manevrînd tabloul de comandă la topitoria de oţel din Ansan Foto: GHINA NOUA lat provincia Gansu aleargă zi şi noapte trenurile încărcate cu materiale de construcţii sau călători. Ogoarele dali an de an recolte mai bogate, în a­­ceastă provincie, unde înainte majori­­tatea populaţiei era neştiutoare de car­te s-a generalizat învăţămîntul elemen­tar şi funcţionează multe institute de învăţămînt superior şi Cercetări ştiin­ţifice. Cei 400.000 de oameni veniţi în ul­timii zece ani în provincia Gansu sînt hotărîţi să rămînă aici pentru toată viaţa. Iată ce scrie tînăra U Tin-fun logodnicului ei : „Aici mai sînt greu­tăţi, mai ales pentru noi, geologii, pio­nieri ai industriei. Escaladînd munţi de peste 4.000 metri înălţime, ne cuprinde uneori oboseala. Adesea avem de în­fruntat uraganul. Dar cînd găsim un zăcămînt de minereu, se termină con­strucţia vreunei şosele sau fabrici, ce bucurie simţim . Fără hărnicia muncii nu se poate obţine bu­curia unei re­colte bogate. Ca o tînără a unei epoci noi şi o fiică a partidului, mă simt mîndră că am lăsat urme de paşi ai ti­nereţii mele pe pămîntul din Nord- Vestul patriei noastre. Sunt convinsă că după ce ai să vii şi tu aici, ai să iubeşti mult acest pămînt. Fie ca se­minţele muncii noastre să încolţească şi să prindă rădăcini, să dea in floare pe pămîntul acesta drag !“. SEN­­ZIN

Next