Scînteia Tineretului, martie 1966 (Anul 22, nr. 5220-5238)

1966-03-01 / nr. 5220

S de vedere.­­ şeful catedrei de me­todică şi practică pe­dagogică Universita­tea Bucureşti „La Universitatea din Bucureşti există o catedră de metodică şi practică pedagogi­că. Asemenea catedre fiinţează şi la Cluj şi Timişoara. De altfel, noi am preluat expe­rienţa Clujului, care datează de cinci ani. După trei ani de expe­rienţă proprie, putem conchide că această soluţie organizatorică este foarte bună. Am avea de adăugat dezi­deratul ca şi titularilor cursurilor de Pedago­gie generală de la fa­cultăţi să li se nor­meze contribuţia valo­roasă pe care o pot a­­duce în deosebi pe li­nia desfăşurării prac­ticii educative. Practica pedagogică este o componentă im­portantă a procesului de învăţămînt în fa­cultăţile care pregătesc profesori. De îndruma­rea ei e firesc deci să se ocupe oamenii cei mai competenţi. Exis­­tînd o catedră de me-­­­todică şi practică pe­dagogică, avem într-a­­devăr posibilitatea să asigurăm o îndrumare corespunzătoare şi o ţinută ştiinţifică prac­ticii pedagogice. Cate­dra de metodică este încadrată, pentru fie­care facultate, în a­­fara metodicianului titular al cursului, cu câte 1—3 asistenţi, a căror normă didac­tică este alcătuită din conducerea şi îndrumarea practicii pedagogice a 3—4 gru­pe de studenţi.­­ Meto­­dicienii conduc, de a­­semenea, şi ei direct una-două grupe de practică, în afara sar­cinii ce o au de a con­d­, ncvKcirwUa, Cum desfăşoară practica pedagogică pe întreaga facultate. Avantajele acestui mod de organizare nu se referă numai la po­sibilităţile sporite de a asigura îndrumarea şi controlul practicii, ci şi la problemele de con­ţinut. Cuprinşi într-o catedră de practică, metodicienii au posibi­litatea să-şi lărgească, într-un cadru organi­zat, orizontul pregătirii lor, să dobîndească o mai mare competenţă în munca pe care o desfăşoară. In felul a­­cesta, ei desfăşoară o viaţă de catedră în­tr-un colectiv care se ocupă exclusiv de me­todica şi practica pe­dagogică, discută în mod organizat proble­me de specialitate, a­­nalizează cursurile, desfăşoară — aşa cum e normal pentru un colectiv didactic uni­versitar — o muncă ştiinţifică. Subliniez că la asemenea activităţi participă şi profesorii din şcoli care se ocupă de îndrumarea practi­cii pedagogice. Totul pledează aşa­dar pentru înfiinţarea, în toate instituţiile de învăţămînt superior ca­re formează profesori, a catedrelor de meto­dică şi practică peda­gogică. Conducerea Univer­sităţii a analizat de­seori desfăşurarea practicii pedagogice; această formă de pre­gătire se bucură de toată atenţia consiliu­lui ştiinţific. Cu prile­­jul unor asemenea a­­nalize s-au sesizat u­­nele neajunsuri care ne ţin în loc în ceea ce priveşte desfăşura­rea normală a practi­cii. Am să mă refer la unul dintre aceste ne­ajunsuri, care ţine de o defecţiune organiza­torică. Noi avem un număr mare de stu­denţi care desfăşoară practica pedagogică — peste 2 000 pe întreaga Universitate. La ora actuală, nu toate gru­pele de practică peda­gogică sunt îndrumate şi controlate înde­aproape. Există mai multe posibilităţi în rezolvarea acestei si­tuaţii. Prima ar fi re­partizarea de către fa­cultăţi a unor condu­cători de grupă de practică (conferenţiari, lectori sau asistenţi) cărora evident să li se normeze activitatea desfăşurată în practi­ca pedagogică. S-a în­cercat o asemenea so­luţie şi, putem s-o spu­nem, n-a dat rezultate prea bune. în Univer­sitate există foarte puţine cadre, la unele facultăţi deloc, care să fi lucrat un timp în li­cee, să aibă experienţa muncii în şcoală, deci să poată da studenţi­lor îndrumări compe­tente în procesul com­plex al practicii peda­gogice , îndrumări va­loroase pedagogice şi metodice în alcătuirea planului de lecţie, în analizele de lecţii, în­tocmirea caracterizării psiho-pedagogice a e­­levilor, în munca edu­cativă cu elevii din li­ceu etc., etc. A doua posibilitate ar consta în mărirea numărului de asistenţi în cadrul catedrei de metodică şi practică pedagogică. Şi în sfîrşit, o a treia so­luţie : de a încredinţa această sarcină unor profesori de liceu care să aibă funcţia de ba­ză în liceu, dar să fie degrevaţi de anumite ore pentru a se putea ocupa de practica pe­dagogică, acordîndu-li­­se pentru această acti­vitate de la 1/3 sau 1/2 din norma ce-i re­vine unui asistent. O­­piniez pentru luarea în discuţie a ultimelor două posibilităţi, am­bele prezentînd deopo­trivă avantaje. Este foarte important să corelăm mai bine orarul facultăţii cu cel al şcolilor, să se stabi­lească perioadele de pregătire, zilele şi ore­le de practică în func­ţie de conţinutul pro­gramei şcolare şi cea a studenţilor, de orarul celor doi factori — şcoala şi facultatea. Este poate un amă­nunt, dar mi se pare un amănunt esenţial. Ar trebui generalizat procedeul ca, la fiecare început de an, de se­mestru şi, respectiv, de trimestru în şcoală, să se elaboreze în comun orarele, astfel ca şi in­teresele şcolii şi cele ale facultăţii să fie sa­tisfăcute. Deşi este greu de re­zolvat, consider că este posibil să restrîngem numărul şcolilor de ba­lă unde se desfăşoară p­ractica. Aceasta ar avea o mare valoare în asigurarea unei în­alte ţinute practicii pe­dagogice. Cunoaştem ce răs­punderi îi revin astăzi unui cadru universitar. Metodicianul şi îndru­mătorul de practică este deopotrivă de so­licitat ca oricare cadru universitar. Avînd în vedere că aceştia dau studenţilor nu numai cunoştinţe de speciali­tate, ci îi învaţă — cum arată titlul acestei an­chete — arta de a în­văţa pe alţii, trebuie să le cerem să-şi perfec­ţioneze continuu pre­gătirea, să se autode­­păşească continuu. Am arătat că în cadrul ca­tedrelor de specialitate au avantajul unei ase­menea pregătiri. Dar mi se pare că, pentru competenţa lor, pentru prestigiul lor, trebuie să le cerem mai mult. Apare de aici, după mine, necesitatea în­fiinţării sistemului de calificare prin doctorat şi pentru metodicieni, ca şi includerea lor în acţiunea de trimitere la specializare. Ei se pot înscrie în pre­zent la doctoratul în specialitatea respectivă — fizica, matematica, chimia etc. — dar foar­te mulţi insistă pentru aprobarea doctoratului în Metodică. Studierea şi rezolvarea de către forurile superioare de învăţămînt a acestei probleme ar constitui un stimulent foarte mare pentru metodici­­eni, în general, iar metodica ca ştiinţă şi disciplină de învăţă­­mînt în şcoala supe­rioară nu ar avea decit de cîştigat ca ţinută şi valoare. Desigur că sunt mul­­­­te aspecte care trebu­iesc studiate în legă­tură cu continua per­fecţionare a practicii pedagogice. Unele au fost arătate şi nu aş vrea să le mai repet. Aş sublinia, între alte­le, faptul că este nea­părat necesar să se lu­­­­creze la elaborarea u­­­­nui regulament de practică pedagogică (aşa cum există un re­gulament de practică pentru studenţii de la politehnică). Acesta ar asigura sintetizarea celei mai bune expe­rienţe, stabilizarea­­ celor mai bune soluţii­­ în funcţie de speciali- t tăţile diferite, caracter­­ unitar practicii. De asemenea, men-­­­ţionăm şi necesitatea elaborării unei progra­me generale a practicii pedagogice, programă care ar urma să fie a­­daptată în funcţie de condiţiile practice pe­dagogice specifice fie­cărei instituţii de în­­văţămînt superior“, prorector al Universi­tăţii din Timişoara , practica pedagogică este foarte complexă atît prin laturile pe care le cuprinde, cît şi prin factorii care sunt implicaţi în reali­zarea ei. Aceasta face ca organizarea într-un sistem care să fie con­siderat general vala­bil, să întîmpine di­ficultăţi şi să dea naş­tere la părerei diferi­te. Nu văd un lucru rău în aceasta ; dim­potrivă, socotesc că din confruntarea punctelor de vedere se pot sinte­tiza cele mai bune căi de realizare a unei practici pedagogice pe măsura nevoilor actu­ale ale învăţămîntului nostru. O justă aşezare a sistemului de practică pedagogică, trebuie să pornească atît de la considerente teoreti­ce, cît şi de la învăţă­mintele care se des­prind din experienţa bogată pe care o avem şi în acest domeniu. Mi-aş permite să e­­număr condiţiile esen-­­ ţiale care cred că trebuie să le întru­nească practica peda­gogică. Să aibă un con­ţinut corespunzător principalelor aspecte şi componente ale muncii instructiv edu­cative pe care o vor desfăşura tinerii ca profesori ; să aibă o organizare care să a­­sigure o anumită con­tinuitate în consolida­rea cunoştinţelor teo­retice, in­­formarea priceperilor şi deprin­derilor pe care le im­plică munca didactică în şcoală ; să existe o justă corelare în timp a pregătirii teoretice cu etapele practicii pe­dagogice ; să fie eco­nomicoase ca timp şi ca forţe pe care le foloseşte pentru reali­zarea obiectivelor ei; să aibă un autentic­­ caracter educativ şi să­­ dezvolte pasiunea pen­tru profesiunea didac­tică. Prima concluzie pe care o desprindem din aceste condiţii, este necesitatea de a ela­bora o programă de practică şi o dată cu aceasta să se stabileas­că principalele ei for­me organizatorice. In ceea ce priveşte­­ programa, sunt de pă­rere că ea va trebui să cuprindă nu numai temele caracteristice din punct de vedere didactic diferitelor o­­biecte de învăţămînt sau diferitelor compar­timente ale muncii di­dactice, ci şi teme re­feritoare la metodica­­ folosirii în procesul­­ instructiv-educativ a­­ diferitelor mijloace şi­­ procedee, soluţii orga-­­ nizatorice etc. cu va-­­ loare aplicativă mai generală (cum se folo­sesc anumite procedee tehnice, modul de a lucra cu clasa etc.). Aceasta ar impune o practică pedagogică sau cel puţin ore de lucrări practice chiar in cadrul cursurilor de pedagogie, cînd se predau cunoştinţele generale (îndeosebi pentru problematica legată de munca edu­cativă). De asemenea, ideal ar fi ca metodicile de specialitate să fie pre­date înaintea practicii, eventual strîns legată de practica demons­trativă. In acest fel, cunoştinţele de meto­dică vor reuşi să ruti­­neze practica. După părerea mea, trebuie să fim mult mai atenţi la organiza­rea şi modul de desfă­şurare a practicii de­monstrative ; aceasta să ofere studenţilor modele tipice ale muncii instructiv-e­­ducative. Studentul intr-adevăr trebuie să observe ceea ce reali­zează profesorul, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie să fie un spectator pasiv. Pen­tru a preîntîmpina o asemenea situaţie, e nevoie să se accentu­eze aplicarea noţiuni­lor teoretice în cadrul unor analize compe­tente şi multilaterale­­ lecţiilor realizate de către profesori pe lin­gă care studenţii îşi desfăşoară practica. Practica demonstra­tivă trebuie să dobîn­dească un pronunţat caracter intensiv şi să nu aibă o durată prea mare. CUM SE ARTA DE A ÎNVĂŢA PE ALŢII ÎNVAŢĂ Reuşita practicii de­pinde în mare măsură de condiţiile în care se desfăşoară. După pă­rerea mea, s-ar putea studia posibilitatea de a înfiinţa şcoli de a­­plicaţie — 1—2 pe lin­gă fiecare institut, după numărul studen­ţilor — unde să se des­făşoare practica de­monstrativă şi probele finale de încheiere a practicii. Aceste şcoli­­ ar constitui pentru vi­itorii profesori adevă­rate modele atît ca înzestrare şi organiza­re, cît şi ca nivel al măiestriei pedagogice a cadrelor didactice. Pentru practica pro­­priu-zisă se pot alege şi alte şcoli­­din­­locali­tate sau localităţi în­vecinate. Trebuie să fim însă atenţi să nu le aglomerăm cu stu­denţi. Mi se pare re­zolvabilă soluţia de a trimite în timpul săp­­tămînii cite 2—3 stur­­­denţi la practică — a­­ceştia să lipsească în mod programat de la unele cursuri — şi nu­­ să trimitem grupe de 10—15 studenţi într-o­­ zi, într-o şcoală. In a­­cest fel, practica con­tinuă ar lua o altă în­făţişare şi l-am pune pe student în mod in­dividual în legătură cu cadrul didactic din şcoală. Desigur, adop­­tînd o asemenea solu­ţie, sporeşte răspunde­rea cadrului didactic din şcoală. Acesta, aşa cum s-a mai arătat, trebuie eliberat de o parte din sarcinile di­dactice şcolare, iar in­demnizaţia — sporită substanţial — să o primească de la cate­dra de metodică şi practică pedagogică. Şi pentru că s-a pomenit de catedra de metodică şi practică pedagogi­că, întăresc propune­rea de a se înfiinţa peste tot în institutele care pregătesc profe­sori asemenea cate­dre". prorector al Institutu­lui pedagogic de 3 ani din Bacău : „Cerinţele trasate de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român fac necesară ridicarea în continuare a nivelului pregătirii viitoarelor cadre di­dactice şi, deci, a ni­velului desfăşurării practicii pedagogice din institutele pedago­gice. Care sunt, după părerea noastră, prin­cipalele direcţii ale ac­ţiunilor ce trebuie în­treprinse în acest do­meniu, îmbogăţirea şi preci­zarea conţinutului practicii pedagogice a studenţilor. Practica pedagogică trebuie să asigure absolventului o pregătire multilate­rală pentru activitatea ce o va desfăşura în şcoli ca profesor, ca diriginte şi educator, ca activist cultural. Incercînd să supli­nim deficienţele din­­ Treuih,­­m­ii -am ma­­i tradus, cu bune re-­­ zultate, pe lingă acti­vitatea didactică pro­­­­priu-zisă şi alte genuri de practică pedagogică.­­ Astfel, s-a acordat o a­­tenţie deosebită practi­cii educative, fiecare student fiind obligat să ţină cel puţin o oră de dirigenţie. Ne-a pre­ocupat, de asemenea, iniţierea studenţilor cu munca desfăşurată în rîndul pionierilor, în conducerea cercurilor pe obiecte, în activita­tea cu elevii pe timpul vacanţelor şcolare etc. In ce priveşte prac­tica didactică propriu zisă, i-am deprins pe studenţi cu ţinerea u­­nor tipuri varite de lecţii, cu confecţiona­rea şi utilizarea mate­rialului didactic, mî­­nuirea mijloacelor au­­dio-vizuale şi altele. In felul acesta, practica pedagogică capătă un profil propriu la fieca­re facultate, făcînd să difere practica pedago­gică de la facultatea de educaţie fizică de cea de la facultatea de ma­tematică, filologie ş.a.m.d. Această delimitare a conţinutului practicii pedagogice este valabi­lă în egală măsură şi pentru practica educa­tivă. Este necesar ca Ministerul Invăţă­­mîntului să concretize­ze, în funcţie de aceste elemente, conţinutul practicii pedagogice într-o programă cores­punzătoare. După pă­rerea mea, această programă trebuie să îndeplinească urmă­toarele condiţii: să a­­sigure pregătire va­riată şi multilaterală a studenţilor (didactică, educativă culturală), să ■fie adaptată specificu­lui fiecărei facultăţi. Valorificarea optimă a conţinutului practicii pedagogice necesită şi o fundamentare ştiin­ţifică corespunzătoare. Aceste cerinţe ridică cel puţin două proble­me : a) o mai judicioa­să corelare a practicii pedagogice cu alte dis­cipline pedagogice ; b) constituirea practicii într-un sistem eşalo­nat, potrivit anumitor criterii şi anume: a­­sigurarea trecerii de la forme mai simple la forme mai complexe, sporirea gradului de independenţă a studen­tului în cadrul practi­cii pedagogice. In ambele laturi, actua­lul plan de învă­ţămînt este defici­tar prin aceea că unele discipline care ar trebui să premear­gă practicii pedagogi­ce, fundamentînd-o din punct de vedere teoretic (metodica, munca culturală de masă, cursul de mij­loace audio-vizuale şi altele) sunt predate paralel cu desfăşura­rea practicii pedagogi­ce sau către sfîrşitul acesteia, iar practica continuă este interca­lată în mijlocul peri­oadei de desfăşurare a acesteia. Aceasta face ca nici cerinţele privi­toare la creşterea gra­dată şi continuă a dificultăţii şi comple­xităţii practicii peda­gogice, a independen­ţei studentului în ca­drul practicii să nu se realizeze. Firesc este ca practi­ca pedagogică să se desfăşoare în trei eta­pe distincte: practica observativă, practica de probă (cînd stu­dentul ţine lecţii) şi practica continuă. So­luţia optimă ar avea în vedere o eşalonare pe semestre în felul următor : în semestrul 1 să se predea cursul de metodica, întrucît se încheie încă din se­mestrul I predarea di­dacticii la pedagogia generală şi se începe­­ practica observativă în­­ şcoli. Astfel şi cursu- I rile de pedagogie şi I . psihologie pedagogică , vor avea de cîştigat de pe urma contactului studenţilor cu şcoala, în semestrele III şi IV să se desfăşoare prac­tica de probă corelată cu predarea discipline­lor, munca culturală de masă şi mijloace audio-vizuale, iar în semestrul V practica să se încheie cu o lu­nă (şi nu două săptă­mâni) de practică con­tinuă. La sfîrşitul pe­rioadei de practică continuă, studentul să efectueze o zi întreagă de practică pedagogică în care să susţină 2-3 ore lecţii la clase dife­rite şi o oră de diri­genţie. După aceasta să se treacă la ţinerea lecţiilor finale cu care să se încheie practica pedagogică. Aceasta se poate realiza în condiţiile trecerii la durata de 4 ani a în­văţămîntului în insti­tutele pedagogice. Şcoala generală nr. 23 — Bucureşti Aşa cum au arătat şi alţi tovarăşi, practica pedagogică — atît de importantă în proce­sul pregătirii viito­rilor profesori e sus­ceptibilă la îmbunătă­ţiri şi perfecţionări. In momentul de fa­ţă nu există o unitate de cerinţe în ceea ce priveşte realizarea o­­biectivelor de practi­că. Lipsesc o progra­mă şi o metodică pri­vind desfăşurarea practicii pedagogice. Noi, cei din şcoală mai ales, care ne ocupăm de îndrumarea studen­ţilor, resimţim mai mult această lipsă şi solicităm reme­dierea ei. Ştiu că nu se poate elabora a­­tît de rapid o metodi­că de practică pedago­gică care să ne dea jaloanele principale şi pentru realizarea în­drumării. Pînă se rea­lizează o asemenea metodică — dacă se va găsi necesar aceas­ta — am propune ca profesorii din şcoli să fie mai legaţi de ca­tedra institutului; a­­ceastă legătură să aibă un caracter organizat şi permanent. După părerea mea, prin sta­bilirea acestei legături s-ar realiza analize periodice a nivelului activităţii cu studenţii practicanţi, schimburi de experienţă, infor­mări asupra ceea ce este nou în domeniul­­ specialităţii respective,­­ cunoaşterea cerinţelor­­ institutului. M-am­ gîndit că ar fi bine, în interesul spo-­­ ririi competenţei de în-­­ drumători de practi­că, să se organizeze un cerc pedagogic care să cuprindă, pe speciali­tăţi, pe toţi profesorii de şcoală care se o­­cupă şi de practică. De asemenea, mă în­treb de ce publicaţiile de specialitate nu a­­fectează cu regulari­tate spaţii dezbaterii de către profesori şi metodicieni a proble­melor care-i preocupă privind practica peda­gogică. Eu cred că Ga­zeta învăţămîntului ar putea iniţia o tribună cu profesor viun îns­ru­­mător de practică, ca­re să apară cu mare regularitate. O altă observaţie, izvorîtă din experienţa proprie, se referă la ceea ce cerem studen­tului. In general, stu­denţii au o pregătire teoretică de specialita­te şi pedagogică cores­punzătoare. La practi­că îi cerem tînărului ceea ce-i cerem unui profesor după 10 ani de activitate la cate­dră. E mult prea mult. Nu pledez pentru lip­să de exigenţă ci pentru un spirit re­alist cînd avem de-a face cu tinerii ca­re se iniţiează în mun­ca didactică. In perioa­da de practică să a­­vem deci în vedere conţinutul ştiinţific al lecţiilor, să-l iniţiem pe student în metodi­ca ţinerii lor. Aceste iniţieri se fac direct, în procesul ţinerii lec­ţiilor de către studen­ţi ,dar, mai ales, ar trebui să se facă foarte dese „disecţii“ ale lec­ţiilor ţinute de ei şi de către profesori. Sunt de părere că ar trebui să se folosească mai larg magnetofonul pen­tru aceste disecţii. De ce spun aceasta : me­todicianul care face a­­semenea analize n-are la îndemînă exemple, nici măcar propria sa experienţă didactică în şcoală, deoarece cerin­ţa ca ei să aibă un număr de ore la cate­dra şcolii n-a fost sa­tisfăcută. Imprimarea a cît mai multe lecţii pe banda magnetofo­nului este o metodă foarte eficace şi con­stituie un material do­o­cumentar valoros. Dar pentru aceasta este ne­voie să se organizeze un cabinet metodic , la institut, sau la şco­lile de bază unde se face practica, care să fie înzestrat cu mag­­netofoane, aparate de proiecţie, diafilme, dia­pozitive etc., iar stu­denţii să fie iniţiaţi în mînuirea acestora. Liceul „Aurel Vlaicu“ Bucureşti: Fără îndoială că­­ munca în clasă a stu­dentului practicant a­­ ocupat şi ocupă locul major în timpul prac­ticii. Ar fi însă cu totul greşit să se creadă că munca profesorului se limitează numai la activitatea lui din cla­să — mai ales pentru un absolvent al facul­tăţii de filozofie. Ro­lul său în viaţa socia­lă este cel puţin tot atît de mare ca şi cel de la catedră. De aceea, antrenarea studenţilor la celelalte activităţi ale şcolii,, are rolul să dea acestora o imagine foarte apropiată de cea a condiţiilor în care vor munci după absolvire. Participarea la consiliile pedagogi­ce, la orele de dirigen­ţie, la lectoratele cu părinţii şi la convor­birile individuale cu aceştia, la unele pro­bleme de conducere a şcolii, ca şi antrenarea lor la munca organiza­ţiei U.T.C. (pregătirea adunărilor generale a organizaţiilor de bază, participarea la şedinţe de birouri şi de comi­tet, manifestări cultu­­ral-artistice etc.) sunt activităţi în care stu­denţii s-au încadrat cu multă dăruire. Din activitatea, de , 1 *]îni;.i "acum "mii dau seama că pentru a asi­gura o practică al că­rei scop să se realize­ze într-o măsură mai mare este necesară îmbogăţirea acesteia cu unele măsuri pe care va trebui să le ia Ministerul Invăţămîn­­tului. In primul rînd, cred că lecţiile de observa­re ar fi bine să încea­pă în semestrul al II- lea al anului III, pen­tru ca în anul IV să înceapă practica pro­­priu-zisă: predarea lecţiilor. Numărul de ore re­zervat practicii este sub limita necesară pregătirii pedagogice de specialitate. De a­­cest lucru sunt­­convinşi înşişi studenţii şi un număr de 10 lecţii le-ar asigura un mi­nim de experienţă pentru munca pentru care se pregătesc. O altă observaţie care se impune e în legătură cu programa­rea practicii. Cele 7­ săptămini afectate din cele 35 posibile, sunt acum inutilizabile pen­tru că programarea lor coincide cu vacan­ţele elevilor şi studen­ţilor. O eficienţă reală ar avea dacă s-ar des­făşura numai în tri­mestrele şcolare I şi III. In plus, socotesc că practica să se des­făşoare pînă înaintea sesiunii de iarnă a anului V, iar ultimul semestru din viaţa de student să fie rezervat exclusiv pregătirii e­­xamenului de stat. Cred că îndruma­rea atentă şi compe­tentă a grupelor de studenţi cu care lu­crăm, impune degre­varea de un număr de ore­ din norma didac­tică pe care o avem. Anchetă realizată de LUCREŢIA LUSTIG ub titlul paginei de faţă am publicat în nume­rele din I şi 10 februarie ale ziarului nostru cîteva puncte de vedere ale unor cadre didac­tice din Institutul pedagogic de 3 ani din Ga­­laţi şi Braşov. In numărul de astăzi continuăm discuţia. Pline de grijă pentru formarea multilaterală a celor ce vor lucra mîine la catedră, şi alte cadre didactice care se preocupă de pregătirea viito­rilor profesori ne-au împărtăşit din părerile lor, ne-au re­latat observaţiile pe care le au, propunerile pe care le consi­deră utile în perfecţionarea unei „discipline“ de mare impor­tanţă pentru însuşirea măiestriei de educator : practica pe­dagogică. Pagina de astăzi îşi propune să sintetizeze aceste puncte Profesorul preda la catedră. Viitorii profesori, In băncile şcolii Învaţă arta de a invol­­ta pe alţii asistlnd la ore. Fotoreporterul nostru E­­mil Cojocaru, a surprins o asemenea imagine: studente din anul IV — Biologie la o lecţie demonstrativă care a avut loc de aurind la Li­ceul „Gh. Lazăr“ din Bucu­reşti

Next