Scînteia Tineretului, decembrie 1966 (Anul 22, nr. 5454-5480)

1966-12-01 / nr. 5454

• Să e sa • Să tăm • Să • Să discutăm discutăm c a discutăm discutăm despre despre diseu despre despre despre SA DÃRUIM VIEŢII VIAŢA! î 7 PERSONAJE PRINCI­PALE : mama, tata şi copilul. DECORUL : oraşe şi sate din regiunile Bra­şov şi Hunedoara. SCENARIU ŞI REGIA: viaţa. ACŢIUNEA se petrece în zilele lui noiembrie 1966. Oraşul Victoria are arhiva doar din 1934. Este un oraş nou pe harta ţării, născut în timpul anilor noştri de construcţie socialistă . O vizită la maternita­tea din Oraşul Victoria ne prezintă cîteva date interesante. După ce dr. Ciucu, directorul spita­lului ne informează cu satisfacţie că de la 1 ia­nuarie 1967, maternita­tea­ îşi va dubla paturi­le, vizităm saloanele. Rodica, Dorin, Gheor­­ghe, Victoria şi iar Gheorghe... Cinci nume, cinci omuleţi care au intrat triumfător pe poarta vieţii şi stau a­­cum sub privirea emo­ţionată a celor cinci ma­me care pentru prima oară au născut. Au dă­ruit vieţii ce li s-a dat şi vor trece ani şi aceşti oameni vor da şi ei via­ţă mai departe. Propunere pentru o statuie „Găsesc bine venit decretul Consiliului de Stat privind reglemen­tarea întreruperii cursu­lui sarcinii, ne declară dr. Alexandru Muntea­­nu, şeful maternităţii. Am asistat la aproape 2 000 de naşteri. Am au­zit aproape 2 000 de voci care spuneau pen­tru prima oară într-un limbaj numai lor cunos­cut „bun găsit, viaţă“ , dar am asistat cum, fă­ră motiv de cele mai multe ori, femei tinere renunţau la sarcină. Vi­talitatea unei naţiuni este in funcţie de numă­rul de copii care-i are şi nu ne poate fi indi­ferent ca cetăţeni şi ca patrioţi propăşirea nea­mului nostru“. Cînd m-am oprit pen­tru cîteva clipe mai tîr­­ziu pe strada principală a oraşului ca să admir minunata casă de cultu­ră şi partea de sud a oraşului nou, ochii s-au oprit şi asupra statuii din piaţă. Aş fi vrut să văd pe acest loc nu ima­ginea unui om culcat, pe gînduri ci statuia unei femei înalte cu un copil în braţe, imaginea victo­rioasă a maternităţii. (Ziarele) dată cu marele combi­nat chimic de aici. Are 6 717 locuitori şi căsăto­riile sunt mereu în creş­tere. Arborele viguros al familiei La Scorei, în raionul­­ Sibiu, a avut­ loc de cu- I rind un simpozion pe marginea hotărîrii de partid şi de stat privind creşterea natalităţii şi ocrotirea familiei cu mulţi copii, organizat de comitetul de cultură şi artă raional în cola­borare cu secţia sanita-­­ ră şi tribunalul raional.­­ Au participat cîteva su-­­ te de femei în marea­­ majoritate mame cu­­ mai mulţi copii. în pri- j mele rînduri, gătite în frumosul lor port mocă­nesc, amintind portul femeilor dace, stăteau cele 12 mame al căror număr de copii depăşeş­te cifra unei jumătăţi de duzină. — Priviţi-le, mi le-a arătat tovarăşul Gavri­­lă, preşedintele Sfatului popular din comuna Scorei. Aşa cum stau cu copiii şi nepoţii lor în­­ jur îmi par ca nişte falnici arbori adine în­fipţi, în glia satului no­stru. Ramuri puternice, mlădiţe tinere, muguri ce aşteaptă să plesneas­că la viaţă, iată parcă simbolul familiei. Şi ce altceva decit ar­bore viguros poate fi familia lui Halmagi Ion şi a Anei ? Ei au 6 co­pii şi al doilea băiat al lor Constantin are şi el la rîndul lui 6 copii. Cel mai mare Nicolae are 17 ■ ani (jumătate vîrsta mamei lui) şi desigur că nu vor trece 5 ani şi pe vechiul arbore al Hălmăgenilor vor mai răsări o mlădiţă. Irina Laufceag a ple­cat cu un bărbat, în 12 mai 1966, de atunci n-a mai revenit nici la ser­viciu, nici acasă. „Cred că l-a uitat, ne mărtu­riseşte îndurerat soţul şi tatăl“. L-ai uitat pe Adrian, Irina Laufceag ? Vreau să-ţi reamin­tesc că în aceste aproa­pe şapte luni de cînd nu l-ai mai văzut a crescut, s-a mai îngrăşat cu 820 gr (aşa mi-a zis bunica lui, a învăţat încă două poezii şi a fost bolnav de pojar. Şi dacă nici aceste iub­ilci nu te in­teresează, noi te rugăm să ne răspunzi ce să îi spunem lui Adi, ce sa-i spuie soţul tău cînd Adi întreabă mereu cînd vi­ne mămica de la spital. Căci tatăl lui n-a vrut şi nu vrea să-i spuie în­că adevărul. Aşteptăm răspunsul tău. Cop­iu­l liant puternic al căsniciei Sebeşul este capitala I raionului cu acelaşi nu-: • me şi oraş unde a copi­­l­­ărit poetul Lucian Bla-­­ ga. Ne-am oprit la acest­­ oraș sem­nalînd datele­­ statistice îmbucurătoare pe care le consemnăm mai jos. In oraș: tm O -Z. —D *- fcH —* J­ T» © 1/1 fS .£ z u o 1955 287 ,152 11 1965 386 146 2 1966 369 144 8­­ Pe raion s-au înregis­trat pe semestrul I 1966, 1 329 căsătorii și pe ace­­­­eași perioadă au rămas definitive 29 de divor- I­ţuri pe raion. Procent I 8,8 la sută. Interesant de remarcat, ce ne arată datele pri­vitoare la defalcarea­­ divorţurilor pe număr de copii. 18 divorţuri in familii fără copii. 6 divorţuri în familii cu un copil. 3 divorţuri în familii cu doi copii, şi cite unul în familii­le cu trei şi peste patru copii. O familie cu copii este totdeauna mai trainică şi soliditatea ei stă în raport direct cu numărul acestora. O spun cifrele. Ispas I-Ispas II La maternitatea din Sebeş, dr. Eneia Maniu ne-a făcut cunoştinţă cu ultimii gemeni născuţi: Ion şi Ni­colae Ispas. Pe mî­­nuţele lor o brăţară de pînză pe care o mină grijulie a scris cu amici roşui: Ispas I, Ispas II, Ion şi Nicolae. Ma­ma, Iustina, iar tatăl, o veche cunoştinţă a noa­stră din Daia . Ion Is­pas, cooperator fruntaş, în sat l-am cunoscut şi pe primul lor născut în vîrstă de 4 ani. „De-acum vreau şi o fată, vorba ceea, poate două“, ne-a răspuns la­­ urările noastre de bine ! Ion Ispas. La maternitatea din Sebeş circulă o zicală: „Ziua şi copilul“. Cei de­ aci ar vrea-o puţin modificată, „Ziua şi co­piii“. Pe tovarăşul Tocan Ion l-am găsit pîndind o fereastră a maternităţii cu­­ Sorin, băiatul cel mare, de mină. „O aşteptăm pe Ana să apară la geam. Poate ni-l arată pe Ovidiu. Dumneavoastră l-aţi vă­zut? E frumos ?“­­ Desigur, tovarăşe e ! cel mai­ frumos copil ,­­ pe care l-am văzut. „Oare, ne răspunde e­ I­­­moţionat tatăl“. Şi o fiară din pădure işi iubeşte pUN­ (din folclor) Străbatem Ţara Haţe­gului, vatra strămoşilor noştri daci, mărturie a marii încleştări dintre daci şi romani, leagăn de naştere al poporului român. Ne îndreptăm spre Sarmizegetusa, în drum poposim la Haţeg, raionul cu cele mai pu­ţine divorţuri din re­giune. HAŢEG 1984 — 74 de divorţuri 1985 — 68 „ „ 1886 - 44 „ la 1 octombrie 1966. Ce fel de suflet ai Justin L ? Şi totuşi­ la tribunale­le din Haţeg a avut loc de curînd unul din cele mai cutremurătoare pro­cese din regiune. Un dosar­ cu nr. 812 1966 al unui Tribunal popular din regiunea Hunedoara. O şedinţă publică cu martori, pă­rinţi, oameni din satele din jur. In boxa acuza­ţilor un copil. O fată de 15 ani : Emilia. Poves­tea pare la început sim­plă şi obişnuită. O femeie, Catinca I., al cărei soţ murise pe front şi o lăsase vă­duvă cu trei copii l-a întîlnit pe Justin’L. S-a căsătorit cu el şi­ a mai avut încă doi copii : pe Gheorghe şi pe Emilia. Credea că noua ei căsă­torie şi-a atins scopul. După doi ani, Justin a gonit-o de acasă, de un­de muncise , şi născuse doi copii. El s-a recăsă­torit şi ca în poveştile cu mama maşteră au în­ceput pentru Gheorghe şi Emilia zile grele. Bă­taia, bătaie cruntă, a început să domnească în casa lor. • Catinca, re­căsătorită, a aflat şi şi-a cerut copiii. Justin L. l-a dat doar pe băiat. Emilia, a rămas la el în timp ce Gheorghe, a fost dat la învăţătură şi azi e elev în anul III al unei şcoli profesionale. Ce făcea in acest timp Emilia ? Mînca bătaie. Cu parul. Cu frânghia udă. Cu pumnii. Călcată în picioare O închidea in pivniţa întunecoasă şi nu-i dădea de mîn­­care cu zilele. Alteori, o bătea, călcînd-o în pi­cioare şi cînd leşina o trezea cu o căldare de apă vărsată pe ea. ’—■ Niciodată acest copil n-a cumpărat vreo bomboană (din declara­ţia Măriei Lăzărescu, gestionară la cooperati­va din sat). — Trei zile şi trei nopţi a stat fugită, pe cîmp, hrănindu-se doar cu măcriş, înspăiminta­­tă şi hăituită ca un ani­mal (din­ declaraţia lui Vasile Timiş). — S-a aruncat în apa rîului, ru­gînd să-şi curme zilele (din decla­raţia lui V. Sighişan). De ce o bătea atît de crunt omul care se nu­meşte tatăl ei ? — Pentru că a uitat un ghem de lină pe pat. — Pentru că a luat un patru. — Pentru că-l enerva, pentru că rivnea poate, la o ciocolată pe care niciodată n-a avut-o... La 15 ani, Emilia nu mai este un c­opil. A îm­­bătrînit, în sufletul ei, amintirea păpuşilor n-a dăinuit niciodată. Nu le-a cunoscut. Singură bătaia, umilinţa şi dure­rea loviturilor, ura faţă de omul căruia-i spunea tată, zghriau micuţa ei inimă. „Mi-a spus cineva să fac o faptă urîtă ca să ajung la miliţie pentru că numai aşa voi fi tri­misă la corecţie să învăţ în linişte, să deprind o meserie, declară în faţa tribunalului, Emilia Lup. Şi aşa a făcut. La 27 mai 1966 cînd îm­plinea 15 aur, Emiliei i s-a făcut dosar pentru furt şi vagabondaj, în ziua de 21 mai 1966, a furat nişte haine de la o cunoştinţă. S-a îmbră­cat cu ele. Pentru prima oară cu haine noi, cu­rate. Şi a aşteptat să fie prinsă. A recunoscut imediat fără vreo ezi­tare, declarînd : „Trimi­teţi-mă la închisoare, sau oriunde. Mai rău decit acasă nu poate fi. La tata nu mă mai în­torc, eu vreau să învăţ o meserie, să mă cali­fic“, în sală asistau şi ma­ma ei, Catinca şi noul ei soţ, Alexandru Z. Lao­laltă cu ceilalţi oameni, a aflat şi această femeie de soarta tristă a fetii ei. Lacrimi amare şi grele i se prelingeau pe obraz. Deodată a simţit cum mina aspră a lui Alexandru, îi str­înge mina ei, şi vocea lui uşor răguşită a cerut Tribunalului ca fata „lor“, Emilia să nu fie trimisă la şcoala de co­recţie şi să le fie încre­dinţată. . Acum Emilia este de cîteva săptămîni elevă în clasa a VIII-a. înva­ţă nu numai carte, dar şi să zîmbească, să re­devină copil. Şi în timpul acesta, Justin L. continuă să trăiască în colectivitate, să ruda, să vorbească, şi să poarte numele de tată. Oare nu există o lege care să-i răpească acest drept pe care l-a pîngărit pentru totdea­una ? In sate vechi rde cînd lumea, Clopotiva, Suseni şi Rîu de Mor’i sînt asemenea aşezări. De ele vă voi vorbi. încă din cele mai vechi timpuri, condiţiile biofizice favorabile au determinat o intensă şi permanentă aşezare a oamenilor pe aceste me­leaguri. De-a lungul Rîu­lui Mare, pînă departe sub poalele Retezatului oamenii de cînd se ştiu au înjghebat aşezări a căror viaţă se constată pe bază de descoperiri arheologice că are ve­chime de mii de ani. De aceea un sondaj prin a­­­ceste locuri care păstre­­ză o permanenţă a înal­telor virtuţi strămoşeşti ne-a interesat cu deose­bire. — în Clopotiva căsă­toriile se fac numai din dragoste (Cînde Ana — 76 ani) — Divorţurile la noi se socotesc pe cite un deceniu şi dacă găsiţi vreo patru să ştiţi că ele nu provin din familiile băştinaşilor ci le înre­gistrăm din numărul ce­lor ce trec prin satul nostru. (Secretarul, sfa­tului popular din co­mună) — 22 de copii au ab­solvit anul acesta 8 clase elementare. Dintre ei 14 au plecat la şcoli medii şi profesionale (directo­rul Şcolii generale de 8 I ani)— Cîtă-i lumea, toată­­ neam Nu, eu pe nimeni n-am. — Sintem­ ce-am­ fost Cu mîndru rost“ (Din cîntece populare) Copiilor li se spune­­ pe-aci „gloate“. Singu­­­­larul nu se obişnuieşte.­­ (Din bătrîni) De la bunici la strănepoţi în camera mare din noua casă ridicată de fa­milia Ciorogariu mi­roase a mere aromate şi focul ce arde în vatră , răspîndeşte o lumină ro- r şietică pe mobila de-a­­bia cumpărată. E în a­­murg. Familia s-a adu­nat în jurul mesei. Vreo şapte. Ca un vrednic urmaş al nobililor Căciulari ai lui Decebal, bătrinul Ciorogariu poartă răb­dător şi dîrz aproape un veac pe umerii săi. Are 98 de ani. Lingă el, sprijinindu-l, nevasta. Pe genunchi stă Elena, strănepoata, de trei ani­­ şi jumătate. Stă şi as- J cultă pentru a cita oa- I ră ? — povestea despre­­ cetatea de îă marginea I satului: Cetatea de Colţ.­­ Şi azi, patru genera­ţii ascultă cu ace­eaşi tainică mîndrie I cum comuna lor a fost I „loc al cnejilor români, unde au domnit înte­meietorii Ţării Româ­neşti. Litovoi şi urmaşii Io­- Basarabi “. In aceste părţi longe­vitatea este un lucru o­­bişnuit. „Şi cumnata mea Pa­­raschiva a trăit tot 100 de ani. Aşa că poate eu şi bărbatul meu vom a­­puca-o pe Lenuţa cu şorţul de şcoală“. Şi de ce nu ? Azi în locul opaiţului strălucesc prin curţi becuiţi cu neon, în­că un Rîu de Mori, încă un Suseni, încă o nouă Clopotiva. Şi azi se mai poartă porţi „făloa­se“ dar ele nu mai închid privirii sărăcia mândri­lor pădureţii şi lasă să se vadă prin gardurile de fier curţile cu ham­bare îmbelşugate. LIANA ANGHENE „Acum 16 ani aceste locuri nu recunoşteau alte legi decit cele ale naturii, alte locuinţe decit vizuinele fiarelor, iar drumurile erau poteci în­tunecoase prin pădure fără de sfîrşit“. DATE STATISTICE : Căsătorii Natu­feri Divorţuri 1955 82 192­9 1960 96 211 15 1965 57 215 15 1966 80 168 10 M-ai uitati mamica ! Aşa întreabă Adrian in fiecare seară încet, cu capul în pernă, îna­inte să se culce. Unde-i mămica, îl întreabă­­ pe tăticul lui, Iosif Lauf­ceag, maistru filator la Uzinele „Firul roşu“ din Tîlmaci. • „Copiii mei se vor bucura că au părinţi tineri“ • „Greutăţi ? Sunt, dar de cele mai multe ori vorbesc despre ele cei ce nu au copii“ • „Copiii te fac să simţi că, intr-adevăr, merită să trăieşti“ 1.O casă fără copii e ca un cîmp­ără recoltă, ne scrie un cores­pondent din Bucureşti. Comparaţii s-ar găsi destule, e suficient să răsfoim volume de versuri, anto­logii filozofice pentru a ne da sea­ma că nu sînt scriitori sau gîndi­tori care să nu fi pus pe­ntru­e elogii la adresa unor sentimente umane înălţătoare cum sunt a­­celea ale maternităţii. Din nordul Moldovei de la Cîn­­deşti ne-a sosit zilele acestea la redacţie o scrisoare semnată de TACHE VASILACHE. „La noi în Moldova nu e ceva neobişnuit o mamă cu 8 copii, sunt foarte mul­te care au şi 10 şi 12 copii". Au­torul scrisorii ne prezintă una din aceste familii, cea a muncitorului forestier Gîrbea Gheorghe. Mama celor 8 copii, Catinca, este o fe­meie tînără, are 34 de ani. Nu i se pare nimic extraordinar că a putut să nască, să educe 8 copii, îşi aminteşte că ea a avut la pă­rinţi 10 fraţi, care sunt acum oa­meni în toată firea, sănătoşi, cu casa lor. „Sunt mîndria mea aceşti copii, mărturiseşte Catinca Gîrbea. Mi-a fost cam greu cu ei, dar acum, Gheorghe şi Vasilică, cei mai mari, muncesc la cooperativa agricolă, au cîte 200 zile-muncă, mă mai ajută şi pe-acasă, şi mi-e mai mare dragul să-i văd cînd se string seara în jurul mesei". Este un sentiment sincer şi firesc, o dăruire pe care Catinca Gîrbea şi soţul ei o primesc înapoi în­zecit, prin fiecare copil al lor. Nemulţumit de „exigenţele" unor ingineri care, avînd o situaţie ma­terială foarte bună, îşi pun zeci de probleme inutile cu privire la creşterea şi educarea copiilor, P. VICTOR din din Bucureşti ne scrie: „Un copil, după părerea mea, în­seamnă mult mai mult decît ma­şinile ultramoderne sau cecurile cu valori băneşti. Şi eu sunt destul de exigent, am analizat bine situa­ţia familială şi mi-am spus, împre­ună cu soţia, că putem creşte şi educa copii. Avem abia 23 de ani, sîntem de curînd căsătoriţi, dar cred că e mai bine să avem copii acum. Copiii mei se vor bucura că au părinţi tineri..." A avea copii în primii ani de căsnicie este o problemă pe care şi-o pun mulţi cititori : „încă n-avem de toate, mărturiseşte SIMA ION din Arad, dar mi se pare că un copil va fi un îndemn în căsnicia noastră să fim chib­zuiţi, să cumpărăm lucruri folosi­toare nouă şi lui... Mă bucur la gîndul că soţia mea va naşte foar­te curînd, şi am nişte emoţii gro­zave ca viitor tată..." Este de remarcat faptul că foar­te multe probleme legate de copii, de răspunderea celor doi părinţi pentru creşterea şi educarea lor, şi le pun bărbaţii, simţind că în această perioadă, cînd soţia duce şi o activitate socială, datoriile lor faţă de familie cresc infinit. Ci­tăm în acest sens scrisoarea lui NAFTAILA COMAN din Tg. Mu­reş : „Femeia e sortită de a fi mamă. Dintre multiplele îndeletniciri pe care le are o femeie, aceea de a naşte şi creşte copii, o înnobilea­ză cel mai mult şi o preocupă mai înainte de toate. Nimic în lume nu a fost mai mult slăvit de poeţi şi scriitori ca femeia-mamă. Copiii se nasc cu acordul ambi­lor soţi, cel puţin aşa ar fi nor­mal şi firesc Nu-i de-ajuns ca sin­gură femeia să dorească copii. O mare răspundere în această privin­ţă o are bărbatul, căci de cele mai multe ori de atitudinea soţului de­pinde numărul copiilor în familie. Cînd soţia îşi întreabă cu îngrijo­rare bărbatul : „oare vom putea să mai creştem încă un copil ?", dacă răspunsul soţului este hotarît şi încurajator, spunîndu-i să nu-şi facă grijă din această privinţă atîta timp cît îl are alăturea de ea, fe­meia va accepta în majoritatea cazurilor cu multă plăcere, cu multă satisfacţie, chiar cu recu­noştinţă, dorinţa soţului de a mai avea încă un copil, cu toate că ştie precis că cele mai multe griji cu creşterea copilului îi revin ei. Adesea se vorbeşte că sunt greu­tăţi cu creşterea copiilor şi că a­­ceste greutăţi se înmulţesc odată cu numărul lor. De cele mai multe ori vorbesc despre aceste greutăţi acei care încă nu au avut copii. Să nu se uite însă că şi multe bucurii şi satisfacţii aduc ,copiii în familie şi că şi acestea cresc pe măsură ce ei sînt mai mulţi. Acum cînd nici un copil nu mai este în situaţia de a umbla desculţ şi flă­­mînd, datorită condiţiilor materiale asigurate, rîsul şi voioşia se aud în familiile cu mai mu­lţi copii. Griji şi necazuri există, în îngri­jirea şi creşterea copiilor, dar a­­cestea fac ca bucuriile să fie mai împlinite. Ca în orice domeniu, şi la creşterea copiilor eforturile de­puse dau satisfacţia ţelului atins. Numai bărbatul care a aşteptat cu nerăbdare o noapte întreagă în holul maternităţii ştie cîtă bucurie simte în clipa cînd e anunţat : e băiat, sau­­ aveţi o fată. Dar a­­ceastă clipă e doar începutul. După momente de răbdare ca să vezi cum face primii paşi, cum pronunţă primele cuvinte, te face să simţi că într-adevăr merită să trăieşti, ca apoi cînd cresc copiii, cînd îmbătrîneşti, să simţi că nu ai trăit în zadar, că ai lăsat în urmă urmaşi". G. B.

Next