Scînteia Tineretului, octombrie 1971 (Anul 27, nr. 6959-6984)
1971-10-14 / nr. 6970
rSClNTEIA TINERETULUI" pag. 4 JOI 14 OCTOMBRIE 1971 DIAMANTUL — piatra preţioasă a tehnicii Nimeni nu poate spune cu exactitate unde şi cînd anume a fost descoperit primul diamant. In schimb se poate afirma cu toată certitudinea că nici o altă piatră din cite a cunoscut omenirea n-a concentrat in jurul său, în decursul a mii de ani, atita admiraţie, atîtea pasiuni şi suferinţe ca diamantul. Frumuseţea, transparenţa cristalină, sclipirea multicoloră a cristalelor, asociate cu o duritate neobişnuită, au atras încă din vechime atenţia oamenilor asupra diamantului. NOTA 10 LA EXAMENUL DURITĂŢII Pentru capacitatea lui de a zgîria toate corpurile fără ca vreunul dintre ele să-l poată zgîria, grecii antici l-au denumit „adamas“ — „invincibilul“. In scaraMohs a fost plasat pe cea mai înaltă treaptă — a zecea. Dar, în valoare absolută, el este de 150 de ori mai dur decit corindonul și de 100 de ori mai dur decit cuarţul. Istoricii susţin că egiptenii au folosit — cu 4 000 de ani înaintea erei noastre — cristalele de diamant împlîntate la capătul unor tuburi de bronz pentru sfredelirea stincilor in vederea despicării uriaşelor blocuri de piatră necesare înălţării piramidelor. In 1863, un ceasornicar elveţian a avut ideea de a folosi diamantul în forajul rocilor dure ; şi astăzi, o mare cantitate de diamante — 10 la sută din total — se utilizează în acest scop. Din ce în ce necesităţile devin mai mari. Dar de unde atit de multe diamante ? SINTETIZAREA ÎNLOCUIEŞTE NATURA Exploatarea unei mine diamantifere se consideră foarte rentabilă atunci cînd la 50 milioane de părţi de rocă, se găseşte numai o parte de diamant ! Firesc, gîndurile s-au îndreptat spre obţinerea de diamante pe cale sintetică. Şi în acest caz este aproape imposibil de aflat cine a făcut prima încercare. In 1880, scoţianul Hannay a introdus în cîteva ţevi groase de fier un amestec de petrol, parafină, ulei de oase şi litiu metalic. După ce le-a închis ermetic, le-a încălzit 14 ore pînă la roşu. Mare parte au explodat, dar din cele 3 care au rezistat a fost scoasă o masă în care s-au găsit citeva cristale extrem de dure, cele mai mari nedepășind 0,4 mm. Comunicarea lui Hannay că a realizat sinteza diamantului nu a fost luată în seamă. Abia după 63 de ani, prin mijloacele fizicii moderne s-a putut constata că el nu se înșelase ,11 din cele 12 cristale aflate în muzeu erau diamante ! Anul 1955 a adus în sfîrşit încununarea — de data aceasta neîndoielnică — a eforturilor. Cantităţi mici de grafit ultrapur supuse la presiuni de 20 000 atmosfere şi la temperaturi de 3 000° C şi-au părăsit structura hexagonală dînd naştere primului diamant sintetic — un cristal minuscul cu un volum de circa 1 mm’. Doi ani mai tîrziu, în mai multe ţări funcţionau deja uzine speciale pentru sinteza diamantelor industriale. Dimensiunile reduse ale cristalelor nu constituie o piedică în dezvoltarea acestei industrii, deoarece actualmente jumătate din diamantele tehnice se folosesc sub formă de pulbere. Intre timp, evoluţia tehnicii şi-a spus cuvintul şi în acest domeniu. S-a reuşit obţinerea unor diamante artificiale de dimensiuni ceva mai mari dar în condiţii deosebit de greu de realizat: temperatura de 2 000° C şi presiunea de un milion de kilograme pe centimetrul pătrat. In anul 1970, producţia mondială de diamante s-a cifrat la 52 milioane de carate faţă de 49 milioane în anul 1969. BIJUTERIE PENTRU... INDUSTRIE ŞI VIAŢA De pe atâtea diamante 7 Vom răspunde cu formularea dată nu de mult de savanţii participanţi la un simpozion Internaţional : „Diamantul este cheia desăvârşirii tehnologiei, ridicării calităţii şi asigurării siguranţei în funcţionare a maşinilor de orice fel". Intr-un studiu recent efectuat de un grup de experţi se menţionează că renunţarea la întrebuinţarea diamantului în industria S.U.A., pentru o perioadă foarte scurtă, ar reduce potenţialul industrial al ţării de două ori ! Se poate afirma că astăzi nu există industrie sau domeniu economic netribuit ar diamantului. Mai mult, noi toţii sîntem recunoscători. Nu ar fi fost posibilă începerea în 1909 a fabricării becurilor electrice cu filament din wolfram fără existenţa diamantului. Sîrmuliţa aceasta ce rezistă la temperaturi de 2 500° C se obţine prin „tragere" primtr-o filieră de diamant, cu viteza de 60 de metri pe secundă. S-a ajuns — prin acest procedeu — la obţinerea unor, conductori cu diametrul de 0,001 mm. Şi tot prin asemenea filiere se obţin firele extrem de subţiri şi netede din materiale sintetice folosite la realizarea ţesăturilor de paraşută. Cea mai mare parte a imensului tezaur mondial de diamante răspunde însă nevoilor industriei constructoare de maşini, înalta stabilitate chimică, rezistenţa perfectă in faţa acizilor şi bazelor ca şi faptul că în aer arde la peste 800° C determină utilizarea pulberilor de diamante la fabricarea sculelor. Cuţitele de strung din acest material au devenit auxiliarul preţios al uzinelor de automobile şi avioane. Ele se folosesc pentru prelucrarea celei mai variate game de materiale, de la oţelurile speciale pînă la masele plastice. Prelucrarea acestora din urmă cu diamant în locul carburii de wolfram conduce la o creştere a productivităţii de 900 de ori ! Granitul şi marmura, sticla tehnică şi cristalul pot fi modelate în formele cele mai complicate numai în prezenţa .,invincibilului“. Utilizînd pastilele de diamant la prelucrările optice, specialiştii români au reuşit nu numai să reducă de 60 de ori timpul de prelucrare, dar şi să obţină o calitate a suprafeţei net superioare. In ultimul timp au apărut burghie confecţionate din diamant, cu ajutorul cărora se execută găuriri de precizie cu o viteză de 3 ori mai mare faţă de cea realizată cu scule obişnuite. Pînza din acelaşi material a unui fierăstrău este de cîteva sute de ori mai rezistentă decit cea din oţeluri aliate. Tăierea la dimensiuni milimetrice a siliconiului pentru semiconductor nu ar fi posibilă fără existenţa materialului măsurat în carate. Cea mai fidelă înregistrare pe disc sau redare a unui fonograf se obţine cu ace din diamant. Şi medicina profită de binefacerile pietrei preţioase. Ea constituie unicul material capabil să taie cele mai fine ţesuturi ale corpului omenesc fără să le rupă. Pe această proprietate se bazează un bisturiu cu lamă de diamant realizat în S.U.A., care şi-a dovedit calităţile în cadrul celor 200 de operaţii la care a fost utilizat. Cu el s-au putut grefa vase sanguine şi opera urechea interioară. Introdus în materialele plastice din care se execută coroanele dentare, praful de diamant le sporeşte considerabil rezistenţa. NOI STRĂLUCIRI PE FIRMAMENTUL ELECTRONICII Aşadar, nestemată preţuită şi material tehnic unic prin duritatea sa. Două domenii pe cit de diferite, pe atit de bogate. S-ar putea crede că diamantul şi-a încheiat cuceririle... Iată însă că de citva timp acest cristal minunat se impune in una din cele mai generoase ramuri a electronicii moderne, revendicînd o nouă întrebuinţare : cea de semiconductor ! După iradierea cu radiaţii ultraviolete, aşa-numitele diamante albastre devin intens fosforescente, prezentînd şi fotoconductibilitate. Faptul că proprietăţile semiconductoare ale diamantelor rămîn nealterate pînă la 500° C a permis crearea unor tipuri speciale de tranzistor. Termistorii (rezistente termosensibiile) realizaţi pe bază de diamant funcţionează ireproşabil între —50 şi +250° C. Printre semiconductorii din familia diamantului, posesori ai unei fuzibilităţi ridicate, se numărătranzistorii şi elementele amplificatoare confecţionate din carbură de siliciu. Faptul că aceştia îşi menţin toate caracteristicile intre —75°C şi +1 tOO^C îndreptăţeşte pe specialişti să afirme că foarte curind diamantul şi carbura de siliciu vor fi cele mai utilizate materiale în toate domeniile electronicii. Aceasta va marca fără îndoială o şi mai accentuată „foame de diamante“, căreia tehnica va trebui să-i facă faţă prin noi tehnologii şi procedee de obţinere pe cale artificială a „pulberilor magice“. Sau poate că nu este departe ziua cînd se va confirma ipoteza geofizicianului George Kennedy de la Universitatea din Los Angeles , la adineimea de 200 km diamantele, sunt la fel de frecvente ca firele de nisip pe plajă. Deocamdată, mijloacele necesare pătrunderii la o asemenea adîncime lipsesc. Spectaculoasa dezvoltare industrială cunoscută în ultimele două decenii de civilizaţia contemporană a pus în faţa omului o problemă destul de dificilă : „foamea" de materiale. La fiecare cinci ani se dublează producţia mondială de mase plastice, la 8 şi respectiv 11 ani cea de aluminiu şi fier. Deşi în 1970 pe glob s-au produs 575 milioane tone de oţel, adică cu 234 milioane mai mult decît în 1960, industria a trebuit totuşi să caute noi căi de reducere a consumului de metal. Pronosticurile computerelor, calculele şi studiile specialiştilor arată că peste un deceniu consumul de piele va depăşi cu circa 30 la sută posibilităţile de livrare ale tabacăriilor, necesarul de hîrtie se va dubla, cerinţele industriei constructoare de maşini la capitolul materiale sinterizate se va tripla. Pe de altă parte se estimează că pînă în anul 2000 producţia de oţel, ciment, plumb şi aluminiu nu-şi va putea menţine ritmul actual de dezvoltare. In deceniile următoare PIELEA NATURALĂ VA DEVENI UN „ARTICOL DE LUX“CA ŞI MĂTASEA, AZI In catalogul produselor deficitare, alături de cupru şi lemn, de titan şi cauciuc natural, şi-a ocupat locul de puţin timp şi unul atit de comun dar mai ales de util nouă : pielea. Evenimentul polarizează atenţia şi eforturile cercetătorilor din întreaga lume spre un sens unic: crearea pielii sintetice. La cea naturală — spun specialiştii — nu ne putem întoarce nu numai pentru că zootehnia nu poate oferi suficientă materie primă dar şi pentru că se pune problema automatizării producţiei, a reducerii costurilor. Bucăţile de piele naturală, trecute prin complexul proces de tăbăcire şi prelucrare, nu se pot preta la procedeele automatizate de lucru, nu pot răspunde imperativului atit de evident, cantităţi extrem de mari de încălţăminte şi produse din piele în timp cit mai scurt. Se pune tot mai des întrebarea : a reuşit pielea sintetică să întrunească în totalitate calităţile celei naturale ? Răspunsul ce poate fi dat fără nici o teamă de inexactitate este unul singur : da. Da, deşi in urmă cu numai doi ani nu am fi putut spune acelaşi lucru. Aceasta deoarece pielea sintetică, asemeni atîtor altor produse, îşi are etapele ei de evoluţie, nu mai puţin zbuciumate, nu mai puţin captivante. După cum un lucru nu trebuie uitat , pantoful sintetic a mers totdeauna la un pas în urma progreselor înregistrate de chimie în domeniul produselor macromoleculare. Cînd şi-au făcut apariţia vindlicele din P.V.C., nu puţini au fost cei ce s-au grăbit săle prevadă o evoluţie de-a dreptul spectaculoasă in acest domeniu. Dar a fost suficient ca obiectele confecţionate din P.V.C. să simtă de cîteva ori „pe propria piele“ acţiunea precipitaţiilor atmosferice pentru a-şi face apariţia crăpăturile şi ondulările. Vina aparţinea in aceste cazuri şi textilelor, ţesute sau neţesute, utilizate ca suport pentru depunerea materia JUJ_U' plastic. Perfecţionarea tehnologiilor, creşterea gamei de materii prime ca şi apariţia unor utilaje corespunzătoare au rezolvat mai curind decît se întrevedea problema rezistenţei mecanice şi a aspectului exterior. S-a ajuns astfel la pielea la fel de rezistentă ca cea naturală şi avind un luciu comparabil, începea acum etapa şi mai dificilă a găsirii modalităţilor de a face pielea sintetică „să respire“. Numai că de data aceasta s-au creat două tabere. Dacă pentru unii igiena încălţămintei constă în a oferi piciorului posibilitatea să respire, pentru alţii mult mai importantă este capacitatea pielii de a absorbi transpiraţia. După cîţiva ani de dispute şi căutări in direcţii diferite, viziunile s-au unificat şi efortul comun s-a îndreptat spre găsirea pielii cu mai bune capacităţi de absorbţie şi cedare a umidităţii. Sunt cunoscute în acest sens succesele obţinute de specialiştii din R. S. Cehoslovacă, care după opt ani de experimentări au oferit pieţii aşa numitul Colaten P.K.K. Era prima piele sintetică ce nu lăsa senzaţia neplăcută a piciorului veşnic ud, datorită faptului că absorbţia şi desorbţia nu se deosebeau cu nimic de ale pielii naturale. Mai mult, spre deosebire de încălţămintea din materiale poromerice obişnuite, pantofii din colaten, deşi cu flexibilitate şi rezistenţă mare, păstrează forma piciorului şi după descălţare. Cam in acelaşi timp, Asociaţia de tehnologie a pielăriei din Japonia anunţa succese importante in fabricarea tălpilor sintetice. Piciorul nu va mai simţi arsurile datorate aceleiaşi lipse a respiraţiei pielii. Prin determinarea unor proporţii optime de emulsie de acrilaţi cu ajutorul cărora se tratează pielea artificială, cercetătorii japonezi obţin un material hidrofob nu numai cu o absorbţie bună a transpiraţiei, dar şi cu o rezistenţă mult superioară faţă de cea a pielii naturale. Un deosebit interes 11 prezintă tehnologiile elaborate de specialiştii români. In cadrul Institutului de cercetări pielărie, cauciuc — mase plastice s-a studiat un înlocuitor de piele destinat feţelor de încălţăminte uşoară şi de iarnă. Prin adăugarea unor substanţe în pasta de material plastic se ajunge ca în timpul prelucrării termice, a gelifierii, să ia naştere micropoli deschişi. Se conferă astfel produsului proprietăţi igienice corespunzătoare. Numitorul comun al tuturor acestor materiale îl constituie insă prezenţa suportului textil — element ce determină de la bun inceput un caracter aparte, de „artificial“. In 1969, după cercetări și experimentări ce au durat 29 de ani, în magazinele engleze îşi fac apariţia primele două milioane şi jumătate de perechi de pantofi fabricaţi din porvair. Este denumirea materialului unanim recunoscut ca cel mai fidel imitator — cel puţin pină azi — al pielii naturale. Cei ce l-au obţinut susţin chiar că pielea H poate invidia pentru calităţile net superioare pe care i le conferă reunirea a tot ce este mai modern în acest domeniu. Coagularea controlată a polimerului şi structura finală a produsului se reglează cu particulele invizibile de... sare de bucătărie. Deci un proces tehnologic ieftin, cu materii prime ce nu ridică probleme deosebite. Elastomerii poliuretanici sunt cei ce dau cu adevărat caracterul special al porvaiiului — lipsa suportului textil. Şi tot ei, prezenţi in proporţii bine definite, regularizează structura şi suprafaţa materialului. Arătam la început că insuficienta cantitate de piele naturală nu este unicul criteriu ce impulsionează producţia de piele artificială. Intilnim concomitent şi probleme de ordin economic. Statisticile arată că, astăzi, încălţămintea din piele sintetică este cu 15 la sută mai ieftină decît cea din piele naturală. Pentru anii următori se prevede o reducere şi mai substanţială a preţului de cost, ajungindu-se pină la 87 la sută. De unde aceste economii ? După materiile prime ieftine, prelucrarea este al doilea element ce concură la un preţ de cost redus. Dispare în acest caz operaţia de coasere, sudarea fiind unicul procedeu de îmbinare. Scade in acelaşi timp simţitor cantitatea de deşeuri datorită faptului că, pe suprafeţe mari de material, croirea se poate face mai bine. In sfîrşit, ornamentele se execută mult mai simplu, cu ajutorul vîrfului metalic Încălzit. Este cazul să amintim aici că Încercările de laborator au dovedit că, de cele mai multe ori, ornamentele făcute pe pantofii din piele naturală le slăbesc acestora rezistența. Trecînd în revistă aceste date referitoare la pielea artificială, nu trebuie omis un alt aspect. Multe din materialele pe care le utilizăm în activităţile noastre cotidiene sunt rodul acelor descoperiri pe care le numim întîmplătoare. Căutind pielea sintetică de cea mai bună calitate, omul a obţinut separatoare pentru acumulatori, materiale textile impermeabile, pansamente medicale prin care pielea poate respira, îmbrăcăminte de protecţie pentru lucrările subterane etc. Toate întregesc gama de satisfacţii pe care ni le oferă sintezele. Iată de ce atenţia specialiştilor de pretutindeni se îndreaptă spre două direcţii principale : realizarea — pe de o parte — pe cale sintetică a unor materiale care să poată satisface calitativ şi cantitativ nevoile unei lumi ce cunoaşte o fantastică explozie demografică şi găsirea, pe de altă parte — a noi metode de elaborare a aşa-numitelor materiale tradiţionale, a sporirii calităţii acestora în scopul prelungirii duratei de exploatare. Mai mult, studiile şi experimentările ce se fac vizează utilizarea unor materiale „moi" şi „slabe" în locul celor „tari" şi „rezistente". Din hîrtie se construiesc poduri rutiere, din ipsos — clădiri, din cauciuc — avioane, din mase plastice — ambarcaţiuni, creîndu-se astfel „rezerve" de beton şi oţel, de lemn şi alţi compuşi naturali. Prezentăm în această pagină cîteva preocupări integrate în acest context, al satisfacerii nevoilor de materiale, preocupări aflate azi pe agendele de lucru ale oamenilor de ştiinţă de pe tot globul. In laboratorul de utilizare raţională a oţelurilor de la I.C.E.M. tinăra fiziciană Doina Olteanu lucrează la microscopul electronic cu blocaj — aparat de înaltă tehnicitate pe măsura operaţiilor ce se execută. Cu ajutorul microscopului metalografic, tinărul cercetător Traian Dumitrescu execută, în laboratorul de metalurgie fizică de la I.C.E.M., noi analize ale pulberilor. Fotografiile de TAVEL TINJALA La întreprinderile de poduri şi construcţii metalice, ca şi la uzinele constructoare de material rulant, în preajma focului continuu de la Reşiţa, Galaţi şi Hunedoara, ca şi pe şantierele de construcţii, iniţialele I.C.E.M. stau alături de majoritatea succeselor înregistrate de tehnica românească în domeniul elaborării şi prelucrării metalului. Le-au rostit constructorii podului de la Giurgeni , Vadu Oii şi cei ai şantierelor navale, iar de curind au devenit cunoscute şi participanţilor la Salonul Internaţional de Invenţii de la Viena, unde una din lucrările realizate in institut — un arzător toroidal — a obţinut medalia de argint. Pe drept cuvînt, Institutul de cercetări metalurgice poate fi numit părintele realizărilor de prestigiu ale metalurgiei româneşti. O recentă vizită în institut ne prilejuieşte consemnarea cîtorva preocupări ale colectivelor de cercetare de aici. „Ne-am angajat — ne spune dr. ing. Nicolae Lascu-Simion, de la secţia de utilizarea raţională a oţelurilor — în lupta pe care specialiştii din toată lumea o duc împotriva coroziunii — acest cancer al metalului. Putem afirma cu certitudine că am învins, prin punerea la punct a reţetei de elaborare a unui oţel anticoroziv. Odată format un strat de oxid aderent, coroziunea nu mai avansează în profunzime. Experimentările au demonstrat incontestabila eficientă a materialului. Unul din marile avantaje ale noului oţel 11 reprezintă fără îndoială faptul că el nu necesită vopsire. Cînd motive de estetică o impun totuşi, aceasta trebuie repetată la un interval de circa 5 ori mai mare decît în mod obişnuit. De alei mari, foarte mari economii de material şi manoperă“. Nu este însă unica realizare capabilă să demonstreze capacitatea specialiştilor români. Brevetat în ţară ca invenţie, aflat în curs de brevetare în cîteva ţări industrializate din Europa, noul flux de solidificare, răcire şi încălzire a lingourilor mari de tablă în vederea laminării se recomandă prin ceea ce dr. ing. Martha Sălcudeanu numeşte „ceva avantaje“. Dar, pentru a înţelege cit de „infime“ sunt avantajele temei ce s-a bucurat de un sprijin substanţial din partea conducerii ministerului, să reamintim un lu■cru cunoscut: turnarea oţelului se face in aşa-numitele lingotiere, în care rezultă după solidificare lingoul. Numai că după ce s-a răcit, transmiţind mediului ambiant milioane de kilocalorii, lingoul trebuie încălzit din nou pentru a putea fi prelucrat. De data aceasta însă consumul de energie este imens, pentru a-i da lingoului o calorie, trebuie să cheltuieşti cel puţin trei. Ce-au făcut specialiştii de la I.C.E.M. in colaborare cu cei de la Combinatul siderurgic Galaţi ? Au stabilit timpul optim la care lingoul se poate scoate din lingotieră şi transporta în cuptoarele speciale, astfel că o mare parte din căldură rămine in masa de metal. Simplu, remarcă autorii, uitînd sutele de zile în care s-au elaborat studii și calcule, s-au făcut nenumărate probe și experimentări. Toate, sintetizate acum în acele „ceva avantaje“ care în cifre înseamnă : reducerea timpului de încălzire a lingourilor in medie cu 60 la sută, scăderea aproape la jumătate a consumului de gaz metan. Şi, în sfîrşit, după aceste reduceri şi două creşteri : cea a capacităţii de încălzire cu 35 la sută şi, mai ales, o sensibilă creştere a calităţii tablei. Remarca făcută că noua tehnologie implică şi o reducere a consumului de material refractar, ne-a amintit şi de o altă preocupare a I.C.E.M.-ului consacrată elaborării de noi materiale refractare, care să conducă la reducerea substanţială a acestui consum. Noile materiale refractare ca cimentul, betoanele, masele de stampare, masele de toreretare şi blocurile prefabricate din beton au durabilităţi cel puţin duble faţă de materialele clasice , aceasta este şi explicaţia pentru care ponderea acestor materiale în bilanţul de produse refractare, are o ascensiune rapidă, atit pe plan mondial cit şi în ţară. Avantajele materialelor monolitice sunt evidente, deşi uneori nu pot fi calculate în bani; se menţionează astfel că numai prin reducerea consumului specific de cărămizi aceste avantaje se cifrează la circa 20 milioane lei anual. De ce betonul refractar? Pentru că materialul clasic — cărămizile — necesită la înzidiri un mortar care, la temperaturi ridicate, se contractă, in timp de cărămida se dilată, îşi fac apariţia in acest fel fisurile. In cazul betonului nu numai că pericolul de fisurare este eliminat, dar se poate aplica cunoscutul sistem de prefabricate. In loc de două opriri pe an a instalaţiilor pentru refacerea zidăriei refractare din cărămidă, prin utilizarea betonului este nevoie de o singură oprire. Motive ce au dinamizat căutările cercetătorilor români pentru găsirea procedeelor optime de realizare a betoanelor refractare. Unul din ele, realizat în institut și aplicat deja în practică, ridică coeficientul de durabilitate a zidurilor refractare de 2—3 ori ! Un alt fapt ni se pare insă ca fiind si mai concludent pentru nivelul atins de cercetările noastre in acest domeniu , România a vindut Franţei licenţa unui ciment refractar elaborat după o tehnologie a I.C.E.M.-ului. Or, se ştie, Franţa este cel mai mare producător de ciment refractar de pe continent şi, practic, prima ţară din lume ce a realizat materiale de acest tip. De altfel, se poate vorbi curent de interferenţa a două fe ■ nomene ce domină de la un timp I rezultatele muncii colectivului • de aici , în timpce se exportă tot mai multe brevete, se reduce I substanţial importul de licenţă. Aşa cum remarca inginera Cristina Zamfirescu: „Nu nu- I mai că prin rezultatele obţinute I de noi s-a renunţat la cumpă- * rarea unei licenţe de fabricare a plăcuţelor aşchietoare, dar în I timpul experimentărilor, cele româneşti s-au dovedit compe- I titive cu cele din import“. Sau I precizarea inginerului Petre _ Marcu la Întrebarea noastră : — Ghidajele laminoarelor de ■ sirmă realizate de institut sunt ■ competitive cu cele produse pes- | te hotare ? — Nu se pot face comparaţii. I Şi asta pentru că cele din im- I port nici măcar nu puteau fi _ utilizate. Miile de bucăţi fabri- I cate în institut se comportă excelent, rezultînd şi efecte econo- mice de zeci de milioane lei pe an. Cititorul a observat desigur că ■ nu am amintit pe parcursul a- I cestor rinduri — aşa cum de obicei o facem — cuvîntul tînăr. I Nu dintr-o eroare. Intrebînd : I „Ce tineri şi-au adus contribuţia la această realizare ?“, pretutin- I deni ni s-a răspuns . Aproape în TM întregime colectivul nostru este ■ format din tineri. Tineri — a- idăugăm noi — a căror maturitate în gîndire şi creaţie, în mo- I dul de abordare a problemelor majore pe care economia naţională le pune în faţa metalurgiş- I tilor, a fost dovedită cu priso- ■ tință. ■ CUPTOARELE REFRACTARE „puşculiţă" in care cercetătorii de la I.C.E.M. economisesc milioane de... kilocalorii • Cocs. O serie de tehnologii puse la punct în diferite ţări se pare că vor permite sporirea producţiei de cocs din cărbuni inferiori, paralel cu reducerea poluării atmosferei de către gazele emanate în cadrul coacerii . Se porneşte in general de la preincălzirea cărbunelui, care este trimis apoi prin conducte în cuptoare. Aprecierile preliminare prevăd o creştere a producţiei cu aproape 80 la sută şi o micşorare a cantităţii de fum cu aproape două treimi. • Planete noi în sistemul solar ? Astronomul sovietic Saveli Hamburg a emis o ipoteză conform căreia între Soare şi Mercur ar fi trebuit să se mai afle corpuri cereşti incă necunoscute. In acelaşi timp dincolo de Pluton, la circa 7,5 miliarde kilometri, ar trebui să existe una sau poate chiar trei planete. Savantul sovietic presupune că se vor mai descoperi noi sateliţi ai planetelor cunoscute: 5 în cazul lui Saturn şi 3 in jurul lui Jupiter. • Roşii tratate electric. Catedra de fizică a Institutului agricol din Perm a electrificat un sol artificial (keramzit) in care cultivă roşii. Cimpul electric creat intensifică sensibil fotosinteza, circulaţia substanţelor nutritive şi acumularea glucidelor. Legumele se coc în 70 de zile, atingînd dimensiuni cu totul remarcabile. Recolta se ridică la 60 kilograme pe un metru pătrat. Pagină realizată de ing. DAN MĂRGINEANU -și ing. IOAN VOICU