Scînteia Tineretului, octombrie 1971 (Anul 27, nr. 6959-6984)

1971-10-14 / nr. 6970

rSClNTEIA TINERETULUI" pag. 4 JOI 14 OCTOMBRIE 1971 DIAMANTUL — piatra preţioasă a tehnicii Nimeni nu poate spune cu exactitate unde şi cînd anume a fost descoperit primul diamant. In schimb se poate afirma cu toată certitudinea că nici o altă piatră din cite a cunoscut ome­nirea n-a concentrat in jurul său, în decursul a mii de ani, atita admiraţie, atîtea pasiuni şi suferinţe ca diamantul. Fru­museţea, transparenţa crista­lină, sclipirea multicoloră a cristalelor, asociate cu o duri­tate neobişnuită, au atras încă din vechime atenţia oamenilor asupra diamantului. NOTA 10 LA EXAMENUL DU­RITĂŢII Pentru capacitatea lui de a zgîria toate corpurile fără ca vreunul dintre ele să-l poată zgîria, grecii antici l-au denu­mit „adamas“ — „invincibilul“. In scara­­Mohs a fost plasat pe cea mai înaltă treaptă — a ze­cea. Dar, în valoare absolută, el este de 150 de ori mai dur de­cit corindonul și de 100 de ori mai dur decit cuarţul. Istoricii susţin că egiptenii au folosit — cu 4 000 de ani înaintea erei noastre — cristalele de diamant împlîntate la capătul unor tu­buri de bronz pentru sfredeli­rea stincilor in vederea despi­cării uriaşelor blocuri de piatră necesare înălţării piramidelor. In 1863, un ceasornicar elveţian a avut ideea de a folosi dia­mantul în forajul rocilor dure ; şi astăzi, o mare cantitate de diamante — 10 la sută din total — se utilizează în acest scop. Din ce în ce necesităţile devin mai mari. Dar de unde atit de multe diamante ? SINTETIZAREA ÎNLOCUIEŞTE NATURA Exploatarea unei mine dia­­mantifere se consideră foarte rentabilă atunci cînd la 50 mi­lioane de părţi de rocă, se gă­seşte numai o parte de dia­mant ! Firesc, gîndurile s-au îndreptat spre obţinerea de dia­mante pe cale sintetică. Şi în acest caz este aproape imposi­bil de aflat cine a făcut prima încercare. In 1880, scoţianul Hannay a introdus în cîteva ţevi groase de fier un amestec de petrol, parafină, ulei de oase şi litiu metalic. După ce­­ le-a închis ermetic, le-a încălzit 14 ore pînă la roşu. Mare parte au explodat, dar din cele 3 care au rezistat a fost scoasă o masă în care s-au găsit citeva cristale extrem de dure, cele mai mari nedepășind 0,4 mm. Comunica­rea lui Hannay că a realizat sinteza diamantului nu a fost luată în seamă. Abia după 63 de ani, prin mijloacele fizicii mo­derne s-a putut constata că el nu se înșelase­­ ,11 din cele 12 cristale aflate în muzeu erau diamante ! Anul 1955 a adus în sfîrşit încununarea — de data aceasta neîndoielnică — a eforturilor. Cantităţi mici de grafit ultrapur supuse la presiuni de 20 000 at­mosfere şi la temperaturi de 3 000° C şi-au părăsit structura hexagonală dînd naştere pri­mului diamant sintetic — un cristal minuscul cu un volum de circa 1 mm’. Doi ani mai tîr­­ziu, în mai multe ţări funcţio­nau deja uzine speciale pentru sinteza diamantelor industriale. Dimensiunile reduse ale crista­lelor nu constituie o piedică în dezvoltarea acestei industrii, deoarece actualmente jumătate din diamantele tehnice se folo­sesc sub formă de pulbere. Intre timp, evoluţia tehnicii şi-a spus cuvintul şi în acest domeniu. S-a reuşit obţinerea unor diamante artificiale de di­mensiuni ceva mai mari dar în condiţii deosebit de greu de realizat: temperatura de 2 000° C şi presiunea de un milion de kilograme pe centimetrul pă­trat. In anul 1970, producţia mondială de diamante s-a cifrat la 52 milioane de carate faţă de 49 milioane în anul 1969. BIJUTERIE PENTRU... INDUS­TRIE ŞI VIAŢA De pe atâtea diamante 7 Vom răspunde cu formularea dată nu de mult de savanţii partici­panţi la un simpozion Interna­ţional : „Diamantul este cheia desăvârşirii tehnologiei, ridicării calităţii şi asigurării siguranţei în funcţionare a maşinilor de orice fel". Intr-un studiu recent efectuat de un grup de experţi se menţionează că renunţarea la întrebuinţarea diamantului în industria S.U.A., pentru o perioadă foarte scurtă, ar redu­ce potenţialul industrial al ţării de două ori ! Se poate afirma că astăzi nu există industrie sau domeniu economic netribuit ar diamantu­lui. Mai mult, noi toţi­­i sîntem recunoscători. Nu ar fi fost po­sibilă începerea în 1909 a fabri­cării becurilor electrice cu fila­ment din wolfram fără exis­tenţa diamantului. Sîrmuliţa a­­ceasta ce rezistă la temperaturi de 2 500° C se obţine prin „tra­gere" primtr-o filieră de dia­mant, cu viteza de 60 de metri pe secundă. S-a ajuns — prin acest procedeu — la obţinerea unor, conductori cu diametrul de 0,001 mm. Şi tot prin aseme­nea filiere se obţin firele ex­trem de subţiri şi netede din materiale sintetice folosite la realizarea ţesăturilor de para­şută. Cea mai mare parte a imen­sului tezaur mondial de dia­mante răspunde însă nevoilor industriei constructoare de ma­şini, înalta stabilitate chimică, rezistenţa perfectă in faţa aci­zilor şi bazelor ca şi faptul că în aer arde la peste 800° C de­termină utilizarea pulberilor de diamante la fabricarea sculelor. Cuţitele de strung din acest material au devenit auxiliarul preţios al uzinelor de automo­bile şi avioane. Ele se folosesc pentru prelucrarea celei mai variate game de materiale, de la oţelurile speciale pînă la masele plastice. Prelucrarea a­­cestora din urmă cu diamant în locul carburii de wolfram con­duce la o creştere a productivi­tăţii de 900 de ori ! Granitul şi marmura, sticla tehnică şi cris­talul pot fi modelate în formele cele mai complicate numai în prezenţa .,invincibilului“. Utili­­zînd pastilele de diamant la prelucrările optice, specialiştii români au reuşit nu numai să reducă de 60 de ori timpul de prelucrare, dar şi să obţină o calitate a suprafeţei net supe­rioare. In ultimul timp au apă­rut burghie confecţionate din diamant, cu ajutorul cărora se execută găuriri de precizie cu o viteză de 3 ori mai mare faţă de cea realizată cu scule obiş­nuite. Pînza din acelaşi mate­rial a unui fierăstrău este de cîteva sute de ori mai rezisten­tă decit cea din oţeluri aliate. Tăierea la dimensiuni milime­trice a siliconiului pentru semi­conductor­ nu ar fi posibilă fără existenţa materialului măsurat în carate. Cea mai fidelă înre­gistrare pe disc sau redare a unui fonograf se obţine cu ace din diamant. Şi medicina profită de binefa­cerile pietrei preţioase. Ea con­stituie unicul material capabil să taie cele mai fine ţesuturi ale corpului omenesc fără să le rupă. Pe această proprietate se bazează un bisturiu cu lamă de diamant realizat în S.U.A., care şi-a dovedit calităţile în cadrul celor 200 de­ operaţii la care a fost utilizat. Cu el s-au putut grefa vase sanguine şi opera urechea interioară. Introdus în materialele plastice din care se execută coroanele dentare, pra­ful de diamant le sporeşte con­siderabil rezistenţa. NOI STRĂLUCIRI PE FIRMA­MENTUL ELECTRONICII Aşadar, nestemată preţuită şi material tehnic unic prin duri­tatea sa. Două domenii pe cit de diferite, pe atit de bogate. S-ar putea crede că diamantul şi-a încheiat cuceririle... Iată însă că de citva timp acest cris­tal minunat se impune in una din cele mai generoase ramuri a electronicii moderne, reven­­dicînd o nouă întrebuinţare : cea de semiconductor ! După iradierea cu radiaţii ultravio­lete, aşa-numitele diamante al­bastre devin intens fosforescen­te, prezentînd şi fotoconductibi­­litate. Faptul că proprietăţile semiconductoare ale diamante­lor rămîn nealterate pînă la 500° C a permis crearea unor ti­puri speciale de tranzistor­. Termistorii (rezistente termo­­sensibiile) realizaţi pe bază de diamant funcţionează ireproşa­bil între —50 şi +250° C. Prin­tre semiconductorii din familia diamantului, posesori ai unei fuzibilităţi ridicate, se numără­­tranzistorii şi elementele am­plificatoare confecţionate din carbură de siliciu. Faptul că a­­ceştia îşi menţin toate caracte­risticile intre —75°C şi +1 tOO^C îndreptăţeşte pe specialişti să afirme că foarte curind dia­mantul şi carbura de siliciu vor fi cele mai utilizate materiale în toate domeniile electronicii. Aceasta va marca fără în­doială o şi mai accentuată „foame de diamante“, căreia tehnica va trebui să-i facă faţă prin noi tehnologii şi procedee de obţinere pe cale artificială a „pulberilor magice“. Sau poa­te că nu este departe ziua cînd se va confirma ipoteza geofizi­­cianului George Kennedy de la Universitatea din Los Angeles , la adineim­ea de 200 km dia­mantele, sunt la fel de frecvente ca firele de nisip pe plajă. Deo­camdată, mijloacele necesare pătrunderii la o asemenea a­­dîncime lipsesc. Spectaculoasa dezvoltare industrială cunoscută în ultimele două decenii de civilizaţia contemporană a pus în faţa omului o problemă destul de dificilă : „foamea" de mate­riale. La fiecare cinci ani se dublează producţia mondială de mase plastice, la 8 şi respectiv 11 ani cea de aluminiu şi fier. Deşi în 1970 pe glob s-au produs 575 milioane tone de oţel, adică cu 234 milioane mai mult decît în 1960, indus­tria a trebuit totuşi să caute noi căi de reducere a consumu­lui de metal. Pronosticurile computerelor, calculele şi studiile specia­liştilor arată că peste un deceniu consumul de piele va depăşi cu circa 30 la sută posibilităţile de livrare ale taba­­căriilor, necesarul de hîrtie se va dubla, cerinţele indus­triei constructoare de maşini la capitolul materiale sinteri­­zate se va tripla. Pe de altă parte se estimează că pînă în anul 2­000 producţia de oţel, ciment, plumb şi aluminiu nu-şi va putea menţine ritmul actual de dezvoltare. In deceniile următoare PIELEA NATURALĂ VA DEVENI UN „ARTICOL DE LUX“­CA ŞI MĂTASEA, AZI In catalogul produselor defi­citare, alături de cupru şi lemn, de titan şi cauciuc natural, şi-a ocupat locul de puţin timp şi unul atit de comun dar mai ales de util nouă : pielea. Eveni­mentul polarizează atenţia şi e­­forturile cercetătorilor din în­treaga lume spre un sens unic: crearea pielii sintetice. La cea naturală — spun specialiştii — nu ne putem întoarce nu numai pentru că zootehnia nu poate oferi suficientă materie primă dar şi pentru că se pune pro­blema automatizării producţiei, a reducerii costurilor. Bucăţile de piele naturală, trecute prin complexul proces de tăbăcire şi prelucrare, nu se pot preta la procedeele automatizate de lucru, nu pot răspunde impera­tivului atit de evident, cantităţi extrem de mari de încălţămin­te şi produse din piele în timp cit mai scurt. Se pune tot mai des întreba­rea : a reuşit pielea sintetică să întrunească în totalitate calită­ţile celei naturale ? Răspunsul ce poate fi dat fără nici o tea­mă de inexactitate este unul singur : da. Da, deşi in urmă cu numai doi ani nu am fi pu­tut spune acelaşi lucru. Aceas­ta deoarece pielea sintetică, a­­semeni atîtor altor produse, îşi are etapele ei de evoluţie, nu mai puţin zbuciumate, nu mai puţin captivante. După cum un lucru nu trebuie uitat , pantoful sintetic a mers totdeauna la un pas în urma progreselor înre­gistrate de chimie în domeniul produselor macrom­oleculare. Cînd şi-au făcut apariţia vindli­­cele din P.V.C., nu puţini au fost cei ce s-au grăbit să­­le prevadă o evoluţie de-a drep­tul spectaculoasă in acest do­meniu. Dar a fost suficient ca obiectele confecţionate din P.V.C. să simtă de cîteva ori „pe propria piele“ acţiunea pre­cipitaţiilor atmosferice pentru a-şi face apariţia crăpăturile şi ondulările. Vina aparţinea in a­­ceste cazuri şi textilelor, ţesu­te sau neţesute, utilizate ca su­port pentru depunerea ma­teria­ JUJ_U' plastic. Perfecţionarea tehnologiilor, creşterea gamei de materii prime ca şi apariţia unor utilaje corespunzătoare au rezolvat mai curind decît se în­trevedea problema rezistenţei mecanice şi a aspectului exte­rior. S-a ajuns astfel la pielea la fel de rezistentă ca cea na­turală şi avind un luciu com­parabil, începea acum etapa şi mai dificilă a găsirii modalităţilor de a face pielea sintetică „să respire“. Numai că de data a­­ceasta s-au creat două tabere. Dacă pentru unii igiena încăl­ţămintei constă în a­ oferi pi­ciorului posibilitatea să respire, pentru alţii mult mai impor­tantă este capacitatea pielii de a absorbi transpiraţia. După cîţiva ani de dispute şi căutări in direcţii diferite, viziunile s-a­u unificat şi efortul comun s-a îndreptat spre găsirea pielii cu mai bune capacităţi de ab­sorbţie şi cedare a umidităţii. Sunt cunoscute în acest sens succesele obţinute de specialiştii din R. S. Cehoslovacă, care după opt ani de experimentări au oferit pieţii aşa numitul Co­­laten P.K.K. Era prima piele sintetică ce nu lăsa senzaţia ne­plăcută a piciorului veşnic ud, datorită faptului că absorbţia şi desorbţia nu se deosebeau cu nimic de ale pielii naturale. Mai mult, spre deosebire de încălţă­mintea din materiale poromeri­­ce obişnuite, pantofii din cola­­ten, deşi cu flexibilitate şi re­zistenţă mare, păstrează forma piciorului şi după descălţare. Cam in acelaşi timp, Asocia­ţia de tehnologie a pielăriei din Japonia anunţa succese impor­tante in fabricarea tălpilor sin­tetice. Piciorul nu va mai simţi arsurile datorate aceleiaşi lipse a respiraţiei pielii. Prin deter­minarea unor proporţii optime de emulsie de acrilaţi cu aju­torul cărora se tratează pielea artificială, cercetătorii japonezi obţin un material hidrofob nu numai cu o absorbţie bună a transpiraţiei, dar şi cu o rezis­tenţă mult superioară faţă de cea a pielii naturale. Un deosebit interes 11 prezin­tă tehnologiile elaborate de specialiştii români. In cadrul Institutului de cercetări pielă­rie, cauciuc — mase plastice s-a studiat un înlocuitor de piele destinat feţelor de încăl­ţăminte uşoară şi de iarnă. Prin adăugarea unor substanţe în pasta de material plastic se ajunge ca în timpul prelucrării termice, a gelifierii, să ia naş­tere micropoli deschişi. Se con­feră astfel produsului proprie­tăţi igienice corespunzătoare. Numitorul comun al tuturor acestor materiale îl constituie insă prezenţa suportului textil — element ce determină de la bun inceput un caracter aparte, de „artificial“. In 1969, după cercetări și experimentări ce au durat 29 de ani, în magazi­nele engleze îşi fac apariţia primele două milioane şi jumă­tate de perechi de pantofi fa­bricaţi din porvair. Este denu­mirea materialului unanim re­cunoscut ca cel mai fidel imi­tator — cel puţin pină azi —­ al pielii naturale. Cei ce l-au obţinut susţin chiar că pielea H poate invidia pentru calităţile net superioare pe care i le con­feră reunirea a tot ce este mai modern în acest domeniu. Coagularea controlată a poli­merului şi structura finală a produsului se reglează cu par­ticulele invizibile de... sare de bucătărie. Deci un proces teh­nologic ieftin, cu materii prime ce nu ridică probleme deosebi­te. Elastomerii poliuretanici sunt cei ce dau cu adevărat carac­terul special al porvaiiului — lipsa suportului textil. Şi tot ei, prezenţi in proporţii bine defi­nite, regularizează structura şi suprafaţa materialului. Arătam la început că insufi­cienta cantitate de piele natu­rală nu este unicul criteriu ce impulsionează producţia de piele artificială. Intilnim con­comitent şi probleme de ordin economic. Statisticile arată că, astăzi, încălţămintea din piele sintetică este cu 15 la sută mai ieftină decît cea din piele natu­rală. Pentru anii următori se prevede o reducere şi mai sub­stanţială a preţului de cost, a­­jun­gindu-se pină la 87 la sută. De unde aceste economii ?­­ După materiile prime ieftine,­­ prelucrarea este al doilea ele­ment ce concură la un preţ de cost redus. Dispare în acest caz operaţia de coasere, sudarea fiind unicul procedeu de îmbi­nare. Scade in acelaşi timp simţitor cantitatea de deşeuri datorită faptului că, pe supra­feţe mari de material, croirea se poate face mai bine. In sfîr­şit, ornamentele se execută mult mai simplu, cu ajutorul vîrfului metalic Încălzit. Este cazul să amintim aici că Încer­cările de laborator au dovedit că, de cele mai multe ori, or­namentele făcute pe pantofii din piele naturală le slăbesc acestora rezistența. Trecînd în revistă aceste date referitoare la pielea artificială, nu trebuie omis un alt aspect. Multe din materialele pe care le utilizăm în activităţile noas­tre cotidiene sunt rodul acelor descoperiri pe care le numim întîmplătoare. Căutind pielea sintetică de cea mai bună cali­tate, omul a obţinut separa­toare pentru acumulatori, mate­riale textile impermeabile, pan­samente medicale prin care pielea poate respira, îmbrăcă­minte de protecţie pentru lu­crările subterane etc. Toate în­tregesc gama de satisfacţii pe care ni le oferă sintezele. Iată de ce atenţia specialiştilor de pretutindeni se în­dreaptă spre două direcţii principale : realizarea — pe de o parte — pe cale sintetică a unor materiale care să poată satisface calitativ şi cantitativ nevoile unei lumi ce cunoaşte o fantastică explozie demografică şi găsirea, pe de altă parte — a noi metode de elaborare a aşa-numitelor mate­riale tradiţionale, a sporirii calităţii acestora în scopul prelungirii duratei de exploatare. Mai mult, studiile şi ex­perimentările ce se fac vizează utilizarea unor materiale „moi" şi „slabe" în locul celor „tari" şi „rezistente". Din hîrtie se construiesc poduri rutiere, din ipsos — clădiri, din cauciuc — avioane, d­in mase plastice — ambarcaţiuni, creîn­­du-se astfel „rezerve" de beton şi oţel, de lemn şi alţi com­puşi naturali. Prezentăm în această pagină cîteva preocupări integrate în acest context,­ al satisfacerii nevoilor de materiale, preo­cupări aflate azi pe agendele de lucru ale oamenilor de ştiinţă de pe tot globul. In laboratorul de utilizare raţională a oţelurilor de la I.C.E.M. tinăra fiziciană Doina Olteanu lucrează la microscopul electro­nic cu blocaj — aparat de înaltă tehnicitate pe măsura operaţii­lor ce se execută. Cu ajutorul microscopului metalografic, tinărul cercetător Traian Dumitrescu execută, în labora­torul de metalurgie fizică de la I.C.E.M., noi analize ale pulberilor. Fotografiile de­­ TAVEL TINJALA La întreprinderile de poduri şi construcţii metalice, ca şi la uzinele constructoare de mate­rial rulant, în preajma focului continuu de la Reşiţa, Galaţi şi Hunedoara, ca şi pe şantierele de construcţii, iniţialele I.C.E.M. stau alături de majoritatea suc­ceselor înregistrate de tehnica românească în domeniul elabo­rării şi prelucrării metalului. Le-au rostit constructorii podu­lui de la Giurgeni , Vadu Oii şi cei ai şantierelor navale, iar de curind au devenit cunoscute şi participanţilor la Salonul In­ternaţional de Invenţii de la Viena, unde una din lucrările realizate in institut — un arză­tor toroidal — a obţinut meda­lia de argint. Pe drept cuvînt, Institutul de cercetări metalur­gice poate fi numit părintele realizărilor de prestigiu ale me­talurgiei româneşti. O recentă vizită în institut ne prilejuieşte consemnarea cîtorva preocupări ale colectivelor de cercetare de aici. „Ne-am angajat — ne spune dr. ing. Nicolae Lascu-Simion, de la secţia de utilizarea raţio­nală a oţelurilor — în lupta pe care specialiştii din toată lumea o duc împotriva coroziunii — a­­cest cancer al metalului. Putem afirma cu certitudine că am în­vins, prin punerea la punct a reţetei de elaborare a unui oţel anticoroziv. Odată format un strat de oxid aderent, coroziu­nea nu mai avansează în pro­funzime. Experimentările au demonstrat incontestabila efici­entă a materialului. Unul din marile avantaje ale noului oţel 11 reprezintă fără îndoială fap­tul că el nu necesită vopsire. Cînd motive de estetică o im­pun totuşi, aceasta trebuie re­petată la un interval de circa 5 ori mai mare decît în mod obişnuit. De alei mari, foarte mari economii de material şi manoperă“. Nu este însă unica realizare capabilă să demonstreze capaci­tatea specialiştilor români. Bre­vetat în ţară ca invenţie, aflat în curs de brevetare în cîteva ţări industrializate din Europa, noul flux de solidificare, răcire şi în­călzire a lingourilor mari de tablă în vederea laminării se re­comandă prin ceea ce dr. ing. Martha Sălcudeanu numeşte „ceva avantaje“. Dar, pentru a înţelege cit de „infime“ sunt avantajele temei ce s-a bucu­rat de un sprijin substanţial din partea conducerii ministe­rului, să reamintim un lu­­■­cru cunoscut: turnarea oţe­lului se face in aşa-numitele lin­­gotiere, în care rezultă după so­­lidificare lingoul. Numai că după ce s-a răcit, transmiţind mediului ambiant milioane de kilocalorii, lingoul trebuie încăl­zit din nou pentru a putea fi prelucrat. De data aceasta însă consumul de energie este imens, pentru a-i da lingoului o calo­rie, trebuie să cheltuieşti cel puţin trei. Ce-au făcut specia­liştii de la I.C.E.M. in colabo­rare cu cei de la Combinatul si­derurgic Galaţi ? Au stabilit timpul optim la care lingoul se poate scoate din lingotieră şi transporta în cuptoarele specia­le, astfel că o mare parte din căldură rămine in masa de me­tal. Simplu, remarcă autorii, ui­­tînd sutele de zile în care s-au elaborat studii și calcule, s-au făcut nenumărate probe și ex­perimentări. Toate, sintetizate acum în acele „ceva avantaje“ care în cifre înseamnă : reduce­rea timpului de încălzire a lin­gourilor in medie cu 60 la sută, scăderea aproape la jumătate a consumului de gaz metan. Şi, în sfîrşit, după aceste reduceri şi două creşteri : cea a capacităţii de încălzire cu 35 la sută şi, mai ales, o sensibilă creştere a cali­tăţii tablei. Remarca făcută că noua teh­nologie implică şi o reducere a consumului de material refrac­tar, ne-a amintit şi de o altă preocupare a I.C.E.M.-ului con­sacrată elaborării de noi ma­teriale refractare, care să con­ducă la reducerea substanţială a acestui consum. Noile mate­riale refractare ca cimentul, betoanele, masele de stampare, masele de toreretare şi blocu­rile prefabricate din beton au durabilităţi cel puţin duble faţă de materialele clasice , a­­ceasta este şi explicaţia pentru care ponderea acestor materia­le în bilanţul de produse re­fractare, are o ascensiune rapi­dă, atit pe plan mondial cit şi în ţară. Avantajele materiale­lor monolitice sunt evidente, deşi uneori nu pot fi calculate în bani; se menţionează astfel că numai prin reducerea con­sumului specific de cărămizi a­­ceste avantaje se cifrează la circa 20 milioane lei anual. De ce betonul refractar? Pentru că materialul clasic — cărămizile — necesită la înzidiri un mortar care, la temperaturi ridicate, se contractă, in timp de cărămida se dilată, îşi fac apariţia in a­­cest fel fisurile. In cazul beto­nului nu numai că pericolul de fisurare este eliminat, dar se poate aplica cunoscutul sistem de prefabricate. In loc de două opriri pe an a instalaţiilor pen­tru refacerea zidăriei refracta­re din cărămidă, prin utilizarea betonului este nevoie de o sin­gură oprire. Motive ce au dinamizat căutările cercetăto­rilor români pentru găsirea procedeelor optime de realizare a betoanelor refractare. Unul din ele, realizat în institut și a­­plicat deja în practică, ridică coeficientul de durabilitate a zi­durilor refractare de 2—3 ori ! Un alt fapt ni se pare insă ca fiind si mai concludent pentru nivelul atins de cercetările noas­tre in acest domeniu , România a vindut Franţei licenţa unui ci­ment refractar elaborat după o tehnologie a I.C.E.M.-ului. Or, se ştie, Franţa este cel mai mare producător de ciment refractar de pe continent şi, practic, pri­ma ţară din lume ce a realizat materiale de acest tip. De altfel, se poate vorbi cu­rent de interferenţa a două fe­ ■ nomene ce domină de la un timp I rezultatele muncii colectivului • de aici , în timp­­ce se exportă­­ tot mai multe brevete, se reduce I substanţial importul de licenţă.­­ Aşa cum remarca inginera Cristina Zamfirescu: „Nu nu- I mai că prin rezultatele obţinute I de noi s-a renunţat la cumpă- * rarea unei licenţe de fabricare­­ a plăcuţelor aşchietoare, dar în I timpul experimentărilor, cele româneşti s-au dovedit compe- I titive cu cele din import“. Sau I precizarea inginerului Petre _ Marcu la Întrebarea noastră : — Ghidajele laminoarelor de ■ sirmă realizate de institut sunt ■ competitive cu cele produse pes- | te hotare ? — Nu se pot face comparaţii. I Şi asta pentru că cele din im- I port nici măcar nu puteau fi _ utilizate. Miile de bucăţi fabri- I cate în institut se comportă ex­celent, rezultînd şi efecte econo-­­ mice de zeci de milioane lei­­ pe an. Cititorul a observat desigur că ■ nu am amintit pe parcursul a- I cestor rinduri — aşa cum de o­­bicei o facem — cuvîntul tînăr. I Nu dintr-o eroare. Intrebînd : I „Ce tineri şi-au adus contribuţia la această realizare ?“, pretutin- I deni ni s-a răspuns . Aproape în TM întregime colectivul nostru este ■ format din tineri. Tineri — a- i­dăugăm noi — a căror maturi­tate în gîndire şi creaţie, în mo- I dul de abordare a problemelor­­ majore pe care economia naţio­­nală le pune în faţa metalurgiş- I tilor, a fost dovedită cu priso- ■ tință. ■ CUPTOARELE REFRACTARE­ „puşculiţă" in care cercetătorii de la I.C.E.M. economisesc milioane de... kilocalorii • Cocs. O serie de tehnologii puse la punct în diferi­te ţări se pare că vor permite spori­rea producţiei de cocs din cărbuni inferiori, paralel cu reducerea po­luării atmosferei de către gazele e­­manate în cadrul coacerii . Se por­neşte in general de la preincălzi­­rea cărbunelui, care este trimis a­­poi prin conducte în cuptoare. Apre­cierile preliminare prevăd o creştere a producţiei cu a­­proape 80 la sută şi o micşorare a cantităţii de fum cu aproape două treimi. • Planete noi în sistemul solar ? Astronomul sovie­tic Saveli Ham­burg a emis o ipo­teză conform că­reia între Soare şi Mercur ar fi tre­buit să se mai afle corpuri cereşti in­­că necunoscute. In acelaşi timp din­colo de Pluton, la circa 7,5 miliarde kilometri, ar tre­bui să existe una sau poate chiar trei planete. Sa­vantul sovietic presupune că se vor mai descoperi noi sateliţi ai pla­netelor cunoscute: 5 în cazul lui Sa­turn şi 3 in jurul lui Jupiter. • Roşii tratate electric. Catedra de fizică a Insti­tutului agricol din Perm a electrifi­cat un sol artifi­cial (keramzit) in care cultivă roşii. Cimpul electric creat intensifică sensibil fotosinte­­za, circulaţia sub­stanţelor nutritive şi acumularea glu­cidelor. Legumele se coc în 70 de zile, atingînd di­mensiuni cu totul remarcabile. Re­colta se ridică la 60 kilograme pe un metru pătrat. Pagină realizată de ing. DAN MĂRGINEANU -și ing. IOAN VOICU

Next