Scînteia Tineretului, octombrie 1971 (Anul 27, nr. 6959-6984)

1971-10-14 / nr. 6970

„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 5 (Urmare din pag. I) ba măcar de-o navetă accep­tabilă... — Profesaţi undeva ? — Nicăieri. Să-mi rezolve cei de la învăţămînt situaţia ! Amelia Constantinescu invocă motivul apropierii de părinţi . Eugen Virtosu şi Ecaterina Na­­chia s-au aciuit ca educatori : — Am depus dosar de supli­nitori şi... aşteptăm. Prost e că suntem­,mulţi de română... Dacă eram de matematică... Intr-adevăr, cererile de su­pliniri pentru limba română sunt numeroase. Răsfoiam nu demult, la Inspectoratul şcolar al municipiului Bucureşti, ci­te­va din cele 340 de dosare în­registrate pentru această dis­ciplină. Un procent însemnat din ele aparţin profesorilor cu vechime efectivă la catedră sub 3 ani. — Pentru un suplinitor, a­ceastă vechime efectivă în­seamnă cîţiva ani pierduţi, fi­indcă el trebuie să aştepte pe­rioade lungi între două oferte ocazionale — ne relata inspec­torul Dumitru Marian. Timp în care, desigur, un cadru di­dactic intrat pe filiera norma­lă, evoluează intr-o creștere profesională constantă. Supli­nitorii totalizează cu greutate vechimea cerută pentru a se putea prezenta la examenele de grad didactic... Ce fac în timpu­l acesta ? Nimic. Ei aș­teaptă un probabil concediu de boală al unui titular, un con­mitrescu, Mircea Grigorescu, Georgeta Calcişcă, sunt doar pa­tru dintre suplinitorii care nu acceptă orice fel de numire... In viziunea lor, ei pot să aș­tepte încă, pînă când li se va oferi ceva convenabil aproape de Bucureşti sau de ce nu, chiar în Capitală ! ? Sunt, desigur, şi numeroase exemplele în care ti­nerii profesori s-au prezentat neîntîrziat la posturile lor, por­nind cu elan la realizarea a ceea ce şi-au propus încă de pe băncile facultăţii : să slujească cu devotament catedra. La Ul­­meni, mai zilele trecute, patru din tinerii dascăli (bucureşteni care s-au prezentat la post) pu­teau fi văzuţi împreună cu ele­vii, cu mîinile-n var, construind noul atelier al şcolii... Şi exem­plul nu este deloc singular. Cum de sînt posibile comportări atît de contradictorii între reprezen­tanţii aceleiaşi promoţii ? Des­pre cei ce îmbrăţişează cu atîta seninătate „cariera“ de suplini­tor am purtat o lungă discuţie cu inspectorul şef Nicolae Hoa­­ră de la Inspectoratul şcolar al municipiului Bucureşti. „Opţiu­nea tînărului profesor pentru so­luţia suplinirii este favorizată în multe cazuri şi de formalismul cu care se operează la repartizarea absolvenţilor. Pentru că, dacă atunci, în faza incipientă a alegerii, s-ar cântări mai mult criteriile individuale, ar putea fi evitate unele nepre­­zentări la posturi, răzgindiri etc., situaţii care tinărul profesor pretinde apoi a-i fi rezolvate de Sala Apollo . Expoziţia Complexului de sticlă şi faianţă Sighişoara Foto : VAL PIETREANU SUPLINITOR DE PROFESIE sediu de maternitate, o detaşa­re , o cit de mică perioadă, la o materie oarecare, numai des­pre o şcoală din Bucureşti să fie vorba. Şi ţin foarte mult la programul de audienţe... Aşadar, o categorie anume de profesori, între care foarte mulţi sunt tineri pentru a că­ror pregătire în facultate sta­tul a investit sume importante, s-a constituit ca o anexă a corpului didactic încă de la de­butul în carieră. Trebuie să spunem, din capul locului, că ni­meni nu susţine ideea inutilităţii suplinitorilor. Fie şi numai dacă ne gindim că în învăţămînt pon­derea o are elementul feminin, trebuie să admitem că pe par­cursul unui an şcolar se vor ivi destul de numeroase situaţii în care se acordă, îndeosebi, pe­rioade de concediu pentru ma­ternitate. Trebuie să existe deci, în rezerva Inspectoratului, un număr de cadre didactice dispo­nibile, cu care să se poată opera anumite înlocuiri temporare. Sunt, de asemenea, destul de frecvente situaţiile in care, con­form statutului corpului profe­soral, unele cadre didactice tre­buie să-şi schimbe domiciliul şi locul de muncă , pentru apro­piere de soţ, de familie, pentru cazuri de boală (și alte motive întemeiate). Aceste cadre alcă­tuiesc de drept, temporar, re­zerva de suplinitori care poate fi folosită. Dar de aici și pînă la a se depozita la Inspectorate sute de dosare, între care cele mai multe reunesc actele unor profesori tineri ce refuză din capul locului repartizările comi­siilor guvernamentale şi care văd in statutul de suplinitor o trambulină de pe care se poate obţine „catedra de Bucureşti“, ni se pare o anomalie demnă de toată atenţia... Profesoară de limba franceză, Constanţa Ioan, proaspătă absolventă a Univer­sităţii, repartizată la Urziceni cu catedră întreagă la­ şcolile generale nr. 1 şi 2, refuză postul şi se „înrolează“ rapid ca supli­nitoare („N-am învăţat atîţia ani ca să ajung în Urziceni!“ — declară ea cu seninătate la una din audienţele acordate de in­spectorul şef Stelian Păun). Ni­colae Florea, profesor de educa­ţie fizică, neprezentat la Stoe­­neşti, şi-a completat şi el for­mularele... Elena Mihai, profe­soară care îşi motivează cererea de a obţine ore de suplinire prin „apropierea de părinţi“, se arată contrariată pentru faptul că în satul Axintele unde fusese re­partizată, „nu este încălzire centrală ! ?...“. Inconştienţă, ci­nism­ sau lipsă de educaţie ?... Din păcate, promoţia 1971 a profesorilor mai furnizează şi alte asemenea exemple de tristă faimă. Problema suplinitorilor „de profesie“, a acelora care acceptă deliberat degradarea sau chiar pierderea calităţilor profesionale prin vînarea tem­porară a orelor disparate şi la orice materie — uneori ani la rînd şi fără nici o altă perspec­tivă — rămîne, în esenţă, o pro­blemă de educaţie şi conştiin­ţă. Cum altfel putem califica, decît ca lipsă de educaţie şi conştiinţă profesională refuzul a 9 titulari — promoţia 1971 — de a se prezenta la posturile din zona comunei Frăsinetul de Jos şi, mai apoi, a aproape 20(!!) de suplinitori care preferă în continuare tocmeala la audienţe sau dulcea retragere în aştep­tarea unei oferte mai bune (ci­tiţi... „apropierea de familie“) Elena Răducanu, Camelia Du­către Inspectorat. Cit priveşte numirea suplinitorilor, din ex­perienţa pe care am dobîndit-o pînă acum, sîntem de părere că aceasta ar trebui făcută prin concurs şi nu numai pe crite­riul actelor de la dosar“. Intr-adevăr, aşa cum ni s-a confirmat şi la Inspectoratul ju­deţean Ilfov, rolul inspectorului delegat la comisie este neînsem­nat. El este întrebat doar asu­pra localizării teritoriale a unui post, despre mijloacele de trans­port, posibilităţi de navetă etc. Asigurarea unui rol activ în co­misie pentru acest reprezentant, al cărui cuvînt ar putea avea putere de decizie la repartizare, ni se pare o propunere valoroasă. La fel ca şi aceea a introducerii concursului pentru suplinitori, pentru ca măcar în acest fel — dacă un colectiv de elevi trebuie să suporte totuşi fluctuaţia pro­fesorilor — să se compenseze situaţia printr-o predare la un nivel ridicat. La urma urmei să fie vorba de competenţă şi nu de „binefacere“ socială ! Iată o temă, tânărul profesor şi „cariera“ de suplinitor — a­­supra căreia vom mai reveni, de altfel , pe care o supunem, cu toată seriozitatea, atenţiei Mi­nisterului Invăţămîntului şi chiar Consiliilor asociaţiilor studenţeşti a viitorilor pro­fesori. Nu la inspectorat, ca suplinitori, trebuie să descifreze tinărul profesor sensul­­ nobilei meserii (misiuni !) de dascăl, ci acolo, în amfiteatrul universitar unde, alături de flacăra studiu­lui, trebuie să ardă, mai viu, flacăra conştiinţei politice ! IMPRESIONANTĂ TRANSCRIERE SCENICĂ A UNUI MOMENT AL REVOLUŢIEI Teatrul Academic „Vladimir Maiakovski“, creat acum a­­proape 50 de ani, a fost tot­deauna un teatru de mare prestigiu prin obiectivele sale artistice, ca şi prin personali­tăţile care l-au servit: aici s-au pus în scenă primele pie­se ale scriitorilor sovietici — predominanţa dramaturgiei o­­riginale rămînînd neschimba­tă, aici au lucrat mari crea­tori, de talia lui Stanislavski, Tairov, Meyerhold — tradiţia fiind şi în această privinţă respectată. Oaspete pentru a doua oară al publicului româ­nesc, colectivul moscovit ofe­ră încă o dată prilejul de a remarca consecvenţa activi­tăţii sale, atît în ceea ce pri­veşte opţiunea repertorială, cît şi realizarea artistică. Cele trei reprezentaţii ale turneului, cu piese din dramaturgia rusă şi sovietică — „Infrîngerea“ de M. Zaharov şi I. Prut, „Co­piii lui Vaniuşin“ de S. Naidi­­nov, „Talente şi admiratori“ de A. N. Ostrovski — sunt transpuse scenic, într-un limbaj modern, de către prestigioşi continuatori ai marilor lor maeştri: Goncearov, Zaharov, Knebel. Turneul actual a fost inaugurat printr-un spectacol de gală cu piesa „Infrîngerea“, prezentat marţi seara la Opera Română, spectacol la care a asistat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena Ceauşescu, precum şi alţi con­ducători de partid şi de stat. „Infrîngerea“ a oferit pu­blicului nostru­ versiunea dra­matică a uneia dintre cele mai celebre romane so­vietice, aparţinînd lui Al. Fadeev, care a evocat cu strălucire un moment din lupta eroică a mişcării de partizani, în Siberia anilor 1920. Experienţa revoluţionară a scriitorului, forţa talentului său au făcut nemuritoare aces­te pagini de istorie vie, a sta­tului sovietic, prin exemplul oamenilor care l-au apărat cu preţul unor uriaşe sacrificii. Dramatizarea unei asemenea glorii literare ar fi rămas o temeritate, ca de obicei sus­ceptibilă comparaţiilor, dacă autorii ei şi-ar fi propus să-i egaleze valoarea artistică. M. Zaharov şi X. Prut au avut însă, în mod evident, un obiec­tiv poate mai important — transpunerea esenţei revoluţio­nare a mesajului conţinut de opera literară : patosul, devotamentul şi încrederea neţărmurită într-o victorie sigură, care în drumul său nu poate să nu cunoască şi înfrîngeri. Infrîngeri trecă­toare, care nu-i slăbesc pe co­munişti ci îi fortifică, care TURNEUL TEATRULUI ACADEMIC „VLADIMIR MAIAKOVSKI“ nu-i descurajează pe luptători ci-i înarmează. Versiunea sce­nică propusă de Teatrul Ma­iakovski, de altfel ca şi car­tea, prezintă detaşamentul din Primorie ca pe o celulă uma­nă tînără, vie, aflată în plină transformare. Departe de a fi perfecţi, oamenii sunt perfec­tibili în focul revoluţiei, iar comandantul lor poartă în egală măsură răspunderea pen­tru soarta revoluţiei, ca şi pen­tru evoluţia umană a fiecărui soldat din detaşament. Levin­son, acest celebru personaj al mişcării de partizani, a intrat în legendă prin bogăţia lui spirituală, prin calitatea deo­sebită a relaţiilor sale cu oa­menii, definind trăsăturile noului şi adevăratului condu­cător. Tînărul regizor al acestui spectacol, M. Zaharov, a con­dus direcţia de scenă în sen­sul sublinierii marilor idei ale operei, al conţinutului lor etern valabil, permanent con­temporan. Fără a-i seca sîmburele emoţional şi totoda­tă fără a propune exclusiv e­­moţia, regizorul a potenţat viguros aceste idei, prin mij­loacele cele mai sobre şi mo­derne. Raţională şi sensibilă în egală măsură, gîndirea re­gizorală a imprimat spectaco­lului echilibrul necesar între momentele de mare tensiune şi cele lirice, între scenele patetice şi clipele de calm, re­culegere, omenie. O mişcare scenică remarcabilă, perma­nent inspirată, a fost aliata fidelă a ideilor regizorale dato­rită forţei sale de sugestie. Fi­reşte, realizarea acestor idei, dar mai ales definirea atîtor stări psihologice prin care este evocată atmosfera şi oamenii revoluţiei nu era posibilă fără aportul actorilor. Jocul lor u­­nitar, de reală virtuozitate, a contribuit incontestabil la deplina reuşită a acestui spectacol. Din distribuţia nu­meroasă vom remarca, în pri­mul rînd, pe A. Djigarhanian, interpretul comandantului Le­vinson , beneficiind de o par­titură actoricească complexă ,şi, în primul rînd, de un re­marcabil talent, A. Djigarha­nian a realizat, cu o mare ştiinţă a dozării, cel mai au­tentic, mai convingător por­tret al comandantului revolu­ţionar. Alături de el, şi îm­preună cu el, A. Samoilov, ar­tist al poporului al R.S.F.S.R., I. Ohlupin, E. Karelskih, S. Mizeri, S. Nemoleaeva, ca şi absolut toţi ceilalţi interpreţi au făcut din creaţiile lor de­monstraţia unor certe valori interpretative. Turneul Teatrului Academic „Vladimir Maiakovski“ a de­butat, aşadar, printr-un specta­col ce s-a bucurat de admi­raţia şi interesul publicului faţă de arta poporului sovie­tic, de care poporul nostru e legat printr-o puternică şi du­rabilă prietenie. VIORICA TANASESCU Foto : ED. HO­FER ÎNŞTIINŢARE Se aduce la cunoştinţă întreprinderilor, instituţiilor, biblio* te.țl,.?lr Ș»T°i9^îîzat,î,?.r ob?,e*fi câ/ în luna octombrie a.c. oficiile P.T.T. din mediul urban şi rural efectuează contrac­tarea de abonamente la : ZIARE ȘI REVISTE Contractarea abonamentelor se face pe baza Catalogu­lui presei^ R.S.R. în care se afla înscrise publicațiile ce se adresează tuturor domeniilor de activitate, grupate pe ca­pitole : — ZIARE CENTRALE. — REVISTE POLITICE, SOCIALE, CULTURALE. — PUBLICAŢII PENTRU TINERET SI COPII. — REVISTE DE LITERATURA SI ARTA. — PUBLICAŢII DE CULTURA FIZICA SI SPORT. — PUBLICAŢII DESTINATE SATULUI­ SI SPECIALIŞTILOR DIN AGRICULTURA. — PERIODICE DE INFORMAŢIE PUBLICITARA. — PUBLICAŢII DEPARTAMENTALE, PROTECŢIA MUNCII, PAZA CONTRA INCENDIILOR, ETC. — PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE SI TEHNICE. — PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE ÎN LIMBI STRĂINE. — PUBLICAŢII JURIDICE, BULETINUL OFICIAL, ETC. — REVISTE ÎN LIMBI STRĂINE. — PUBLICAŢII INTERNATIONALE SI EXTERNE ÎN LIMBA ROMÂNA. — PRESA LOCALA — ZIARE SI REVISTE CE APAR ÎN JUDEŢE. Pentru a se asigura colecţiile de publicaţii de la nr. 1/ 1972, vă recomandăm să vă adresaţi din timp oficiilor P.T.T. în vederea definitivării abonamentelor. CONTRACTAŢI ABONAMENTELE PE ÎNTREGUL AN. vvsvvwwvwvwvvwwwwvwwwl (Urmare din pag. 1) Cum să-i explic cine sunt şi ce vreau ? — Tu ai auzit de Darie ? — Care Darie, că sunt mulţi pe la noi. Ii privesc ochii mari, albaştri. Mi-a răspuns la întrebari şi pare satisfăcut că mă poate ajuta. In drum, aproape de ieşirea din sat, dăm peste Staţiunea de ma­şini agricole, în curte, pustiu. Din atelier însă se aud zgomo­tele specifice dialogului dintre om şi metal. Intru. In jurul unui tractor, cîţiva mecanici demontează ceva. Le dau bineţe. Şi cum ei mă privesc cu surprindere, mă tre­zesc că nu mai ştiu ce să-i întrebi Mă uit şi eu la ei. — Ne amărîm sufletul cu ra­bla asta, îmi prinde unul privi­rea. De dimineață ne chinuim la el. Cel care îmi vorbește este un tînăr blond, îndesat, cu salopeta și mîinile pătrunse de unsoarea neagră a pieselor. E strungar. îl cheamă Marian Mătură. — Toate celelalte sînt la cîmp. Numai ăsta lenevește pe aici. I s-a rupt pinionul. La tractoarele bătrîne aşa se întîmplă.­­ — Unde-ai învăţat meseria ? — La Turnu-Măgurele. Pînă la încorporare am lucrat la com­binat. — De ce te-ai întors in sat ? — După armată mi s-a urît de unul singur. Oameni mulţi, da străini. Aici barem, îi cu­nosc pe toţi. Poate, dacă-mi gă­sesc vreo fată, mă însor... — Dacă nu cumva ţi-ai şi gă­­sit-o. . — J)gca... Are 22 de ani. E utecist. Il în­treb dacă se strică des tractoa­rele. — Ei, tractorul e maşină, nu om, cind îi vine vremea... că și omul cind ii vine sorocul... Mai trist e cind ţi se strică tractorul înainte de vreme. Da’ la noi asta se-ntîmplă foarte rar... Vrea să spună prin asta că ei, aici, în Salcia, îşi cunosc bine­ meseria. In curte Dănuţ a găsit nişte şuruburi cu piuliţe şi s-a apucat să le monteze. — Ce-ai să te faci cînd ai să fii mare ? Se uită spre atelier, apoi spre sat, spre case şi ridică ochii spre mine. — Plutonier major. La tancuri. Pornim. Dănuţ îmi sugerează mergem mai întii la vie. „Sunt oameni şi-acolo, zice el, tot din Salcia”. Ghicesc că-i e tare poftă de un strugure. ...Am ajuns la vie. Oameni mulţi. Unii culeg, alţii aşează lăzile pline în re­morci. Sînt grăbiţi. N-am cu cine sta de vorbă. Dănuţ a dis­părut — cind ? cum ? — printre araci. In cărare, n-a rămas de­cît Marian Kardi, şeful de e­­chipă, un tînăr de vreo 23 de ani. Supraveghează, atent, totul, notează cantităţile. Se mişcă repede şi eficient. E o toamnă grea, bogată, „nebună“, de Te­leorman. Mă gîndesc că descul­ţilor din Omida le puneau vătafii botniţe ca să nu mănînce struguri la cules... Intre timp, un tractor cu două remorci s-a şi umplut. Mă urc împreună cu Kardi şi luăm drumul înapoi spre sat. Vorbim. Soţia lui, părinţii lucrează în e­­chipe conduse de el. 47 de oa­meni are Marian Kardi în e­­chipă. — Să nu vă-nchipuiţi cine ştie, ce, fiecare are treaba lui bine stabilită. Frate, frate dar­, ştiţi vorba. De mic copil a stat numai prin vie şi printre pomi. îşi cunoaşte bine şi livezile şi oamenii şi me­seria. — E bogată recolta de anul — Da. Poama e bună. Tractorul şi remorcile, de data asta pline cu lăzi goale, pleacă din nou la vie. Pleacă şi Kardi. Dănuţ, a rămas şi el la vie... A­­cum, fără călăuză, mă simt dez­orientat. E trecut de amiază. Mă îndrept către Primărie. Soarele de toamnă se statorniceşte ge­neros chiar în creştetul satului încremenit de linişte. Deodată aud un cor de voci subţirele unite într-o melodie simplă : „Trece raţa Dunărea“... Ies cei mici de la grădiniţă. Cu şorţuleţele bine călcate, cu ghiozdănele de tablă colorată prinse pe după gît. Se ţin de mîini sub privirile atente ale e­­ducatoarelor : cei mai mici lo­cuitori ai Sălciei (i-or fi visat vreodată astfel, pe copiii viito­rului, în visele lor cele mai pline de nădejde, desculţii de demult, din Omida ? Cine poate şti ?). Stau de vorbă cu directoarea grădiniţei, Iulia Rolea. „Direc­toare“ sună cam prea solemn. Este o tînără de vreo 22 de ani, cu priviri vesele. Are şi ea un copil, în vîrstă de 6 luni. Soţul ei, tehnician chimist, lucrează la oraş. Face naveta. Lucia Rolea a absolvit liceul pedagogic de e­ducătoare şi s-a întors în co­mună. — Care este cea mai mare bucurie a unei educatoare ? — Cînd trimit o nouă serie de copii pe băncile şcolii sunt în­grijorată. Dacă aud că învăţăto­rii nu au bătaie de cap cu ei înseamnă că mi-am făcut dato­ria. Şi-atunci am o bucurie. Pen­tru alţii n-o fi prea mare, pen­tru mine însă... — Putem discuta aici în drum, despre conştiinţă ? — Despre asta se poate dis­cuta oriunde. In ce ne priveşte pe noi, educatorii, conştiinţa ţine de puterea de a-i vedea pe co­pii, mereu, cum vor arăta mîine. Cit despre copii — mă refer la ăştia mărunţei — pentru ei, a­­cum, la început, este neapărat nevoie să ştie cîteva lucruri a­­devărate despre bine şi rău. — Cum este viaţa în sat ? — Aici m-am născut, aici am crescut. Aici lucrez. Am stat şi la oraş, patru ani, pe timpul li­ceului. Nu contează locul ei fe­­­tul în care îţi faci viaţa. Peste tot se munceşte, şi asta e princi­palul. Ne despărţim. Ne urăm succes Copiii mă salută cu un : Bun­­uu-năăă-zii-uu-aaa melodios, care-mi răsună-n suflet tot dru­mul... Pînă la primărie. Aici Stelică Ţepurică, secretarul U.T.C. pe comună stă la un birou și veri­fică situația recoltărilor. — Merge ? — Merge. O ZI-OASPETE IN SALCIA ăsta ? (Urmare din pag. I) ducerea la un număr de „sche­­­ me“, este de părere tovarăşul ing Const. Stăncescu, preşedin­tele Consiliului Tineret Munci­toresc din municipiul Braşov.­­ Bineînţeles că nu serveşte la mare lucru un concurs orga­nizat fără a-i găsi forma cea mai potrivită cu locul de mun­că unde se află tinerii respec­tivi — intervine Liviu Pinţa, secretarul comitetului U.T.C. de la Uzina nr. 2. Oriunde s-ar ţine, va trebui să îndeplinească însă o condiţie esenţială : cu­prinderea în etapa întîi, de fapt cea mai importantă, a tuturor tinerilor din organizaţia respec­tivă. — Asupra acestui aspect nici măcar n-ar mai trebui insistat. De la bun început concursurile şi-au precizat ca scop îmbună­tăţirea pregătirii profesionale a tinerilor — intervine ION IS­­TRATE, secretarul comitetului U.T.C. de la Uzina de autoca­mioane. Aceasta însemnînd ve­rificarea şi îmbogăţirea cunoş­tinţelor teoretice dar şi o şle­fuire a îndemînării practice. La ce am face-o numai pentru cîţiva ? CE SA PRETINDEM TINERILOR AFLAŢI IN CONCURS? — Aş ilustra felul cum înţe­legem răspunsul noi, cei de la „Rulmentul“, relatînd modul în care am procedat cu tinerii rec­tificatori — ne spune Marin Ma­tei, secretarul comitetului U.T.C. Am pornit de la realitatea exis­tentă în uzină unde se execută atît lucrări de serie cît şi lu­crări specializate. Am ţinut cont de faptul că la „serie“ nivelul de calificare este mai scăzut. La sectoarele auxiliare — meca­nic şef de exemplu — muncesc de obicei numai absolvenţi ai şcolii profesionale. De aceea, practic, întrecerea rectificatori­lor a avut din capul locului o desfăşurare distinctă, pe două „divizii“ : „producţie de serie“ şi „producţie specializată“. — Ar fi interesant de ştiut : în ce a constat deosebirea în cursul desfăşurării concursului propriu-zis ? — Am procedat la organiza­rea fazei practice în cazul mun­citorilor de la „serie“ care lu­crează în schimburi, în mai multe treffte­ — pe atelier, pe schimb şi apoi pe secţie. La au­xiliari, în schimb, concurenţii au fost supuşi unui examen clasic de execuţie a aceleiaşi piese, bineînţeles, aleasă astfel încît să fie cît mai reprezentativă. Iar la proba orală, şi într-un caz şi în celălalt, s-a insistat pe cunoştinţe practice, imediate. — Atît în cadrul acestor com­petiţii, cît şi al altor concursuri am avut în vedere să răspun­dem necesităţii ca fiecare me­seriaş să reuşească prin partici­parea sa, să cunoască mai bine utilajul la care lucrează — este de părere Constantin Şuhani, rectificator la Uzina Tractorul. De asemenea, mai buna cunoaştere a produ­sului asigură în mod cert o mobilizare conştientă pentru îmbunătăţirea calitativă a aces­tuia. — In ce ne priveşte, am acor­dat atenţie meseriilor cele mai răspîndite la noi, organizînd competiţii pentru operatori chi­­mişti, electricieni, strungari, ne relatează Nicolae Breazu, se­cretarul comitetului U.T.C. din Combinatul chimic Victoria. Deşi nu deţinem o experienţă prea mare, avem totuşi convin­geri formate cu privire la utili­tatea acestor forme de stimu­lare a pregătirii. Ne gindim de pildă ca în afara uteciştilor din organizaţia respectivă să invităm şi tineri din meserii înrudite. De asemenea, vrem să creăm cadrul pentru a partici­pa ucenicii de la şcoala profe­sională şi chiar elevii de la li­ceul din oraş. Este un bun pri­lej de orientare profesională pe care nu trebuie să-l scăpăm. CUM DESFĂŞURĂM FAZA PRACTICA IN ETAPA DE MASA? — Concurenţii cu cele mai bune rezultate în producţie au primit dreptul de a-şi disputa titlul de cîştigător pe scenă, în­trebările cu subiecte finind de domeniul respectiv de activita­te, avizate de un „consiliu teh­nic“ au dat posibilitatea celor aflaţi în întrecere să-şi verifi­ce serios cunoştinţele, după ce în prealabil îi obligase la com­pletarea lor, povesteşte tovară­şul ing. Vasile Cioc, de la Uzi­na Metrom. Relatări identice am aflat şi de la ceilalţi. „ In funcţie de meserie, par­tea practică s-a desfăşurat în mod diferit, ne spune tovarăşul Marin Matei. La electricieni, de exemplu, am urmărit, ca şi la rectificatori cum lucrează tine­rii o lună de zile. Adică s-au luat în consideraţie rezultatele reale. La montatori, i-am convo­cat într-o dimineaţă şi le-am dat să efectueze o probă de lu­cru : montajul a 100 de rul­menţi. — Datele pe care le deţinem noi, la nivelul municipiului ne demonstrează că un asemenea mod de a organiza momentul practic în faza de masă deter­mină o îmbunătăţire substanţi­ală a creşterii producţiei, spune tovarăşul C. Stăncescu. — Cît de mult ar trebui să se întindă această fază pentru a asigura o­­ eficienţă cît mai mare ? — Noi ne-am oprit la 2—3 luni dar pentru viitor ne gindim s-o prelungim la 6—8 luni, este de părere Ion Istrate. Iată şi opinia unui „subiect“, cîştigătorul concursului strun­garilor din acest an pe judeţul Braşov — tînărul Manea Pas­­cu. — In etapa de masă cred că o perioadă mai lungă nu are decît avantaje. Aşa cum s-a mai spus, omul se simte obli­gat să nu greşească. Dar nici un timp prea îndelungat nu ar fi recomandabil. — Adevărul e că se observă uşor creşterea­­eficienţei în ca­zul duratelor mai mari, o lună de exemplu, relatează Constan­tin Suhani. Dar cu cît prelun­gim acest interval cu atît devi­ne greoi şi sistemul de urmă­rire. — Oricum, durata de desfăşu­rare a părţii practice, spune în concluzie tovarăşul Stăncescu, trebuie să fie stabilită de la caz la caz. Acolo unde se poate, ea să dureze însă cît mai mult pentru a realiza esenţialul — creşterea deprinderilor practice. In construcţii eu sînt de păre­re că ar putea­ să se întindă pe toată durata execuţiei unui o­­biectiv. CUM CONTRIBUIM LA IMPUNEREA „VEDETEI IN SALOPETA" Că întrecerile reuşesc să deli­miteze un anume statut al ve­detei in meserie este un lucru de acum recunoscut. Ce face organizaţia O.T.C. pentru a sub­linia, şi pe această cale, prin popularizarea „vedetei“, do­rinţa de afirmare în meserie la tineri ? — Căutăm ca numele lor să apară cît mai des în dările de seamă, în cadrul adunărilor ti­nerilor (Nicolae Breazu, Com­binatul chimic Victoria). — La gazeta „Tineretul şi producţia“ le-am făcut o largă popularizare, afişind şi fotogra­fiile cîştigătorilor (Vasile Cioc, uzina Metrom). — In întreprindere, folosim staţia de radioamplificare, or­ganizăm întîlniri ale cîştigăto­rilor cu tinerii din uzină (Ma­rin Matei, Uzina Rulmentul). — In interiorul uzinei, frun­taşii în producţie sînt de obicei cunoscuţi. Noi avem şi avanta­jul ziarului uzinal (Constantin Suhani, Tractorul Braşov). — Deşi mă deranjează ştiind că aş putea fi privit vorbind ca o „vedetă“, pot spune că rezul­tatele profesionale mi-au creat un anumit prestigiu în rîndul tinerilor. Este categoric un me­rit al concursurilor. (Manea Pascu, strungar, Uzina de auto­camioane). Şi totuşi trebuie s-o spunem că despre aceşti tineri se vor­beşte încă prea puţin. Se face mult prea puţin pentru a le populariza numele, meritele, pasiunea pentru meserie. Măsu­rile prin care se încearcă acest lucru sunt încă puţine, timide, sporadice va trebui făcut mai mult, mult mai mult. Ca un elogiu adus meseriei, muncii în general. ETAPA DE MASĂ IN FOTOGRAFII: nouă interlocutori braşoveni — nouă priviri asupra competiţiei profesionala a tinerilor Foto: P. TINJALA JOI 14 OCTOMBRIE 1971 Pe perete, la loc de cinste, o diplomă de onoare emisă de co­mitetul judeţean U.T.C. , locul I pe judeţ pentru rezultate deo­sebite obţinute în activitatea vo­­luntar-patriotică în cinstea semi­centenarului partidului. Ciţi utecişti sunt în organiza­­ţie ? — 550. Erau mai mulţi, dar au plecat pe la şcoli, pe şantiere. — Cum a fost cu diploma asta ? — Voiam să arătăm că sîntem tari... Şi am fost ăi mai tari. E drept, speram noi la un loc fruntaş, dar cînd ne-am văzut chiar în vîrf nu mai era nimeni ca noi. Acum vrem s-o ţinem tot aşa. — Dacă o să puteţi. — Dacă Ambiţioşi sint oamenii din Va­lea Călmăţuiului. Şi încăpăţî­naţi. Şi îndărătnici. Unii­ spun că asta e o treabă de caracter. Plecăm împreună la cîmp, unde se recoltează porumb. E departe de sat şi luăm I.M.S.-ul cooperativei. Cît cuprinzi cu o­­chii, lanuri de porumb. Mai în jos, pe văi, ară tractoarele. Se pregăteşte semănatul. Aici, la recoltat, domneşte o atmosferă de front. In capul şirurilor, oa­menii apar cînd şi cînd şi golesc coşurile de porumb. In capul şi­rurilor s-a format un munte de aur. Recolta. Se munceşte pe în­trecute. Femeile îngînă cîntece vechi, melodii din bătrîni. Nici aici nu am cu cine schimba o vorbă. Dar sînt mulţumit. Este ca şi cum aş purta un dialog im­portant. Un dialog cu munca. Cu munca oamenilor din Salcia. Pe drum, înapoi spre sat, îl întreb pe secretar la cît va re­veni ziua-muncă. — Potrivit. — Se plinge cineva că e prea puţin ? — Se plinge. Cine dă din colţ în colţ la muncă, se plinge. — Sunt mulţi ? — Ei, mulţi ! Degetele unei mâini. Spre amurg m-am despărţit de secretarul U.T.C. şi am por­nit către gară. Pe uliţe, încă pu­ţini oameni. In acest anotimp, se ştie, la sate ziua de muncă este ziua-lumină. Cînd să ies din sat, cu cine mă întilnesc ? Cu Dănuţ. Muşcă cu poftă dintr-o uriaşă felie de piine unsă cu unt. E şi el uns pînă la urechi. Aşa cum arăta acum, nu aduce deloc cu un plutonier major. Ne fa­cem semn cu mina şi ne zimbim. Sîntem complici. Ar vrea să-mi spună ceva şi nu poate. Are gura plină. Ţopăie... Duc cu mine pentru totdeauna imaginea co­pilului mînjit cu unt, ţopăind în pulberea drumului cu nişte bascheţi minusculi şi aerodina­mici.

Next