Scînteia Tineretului, ianuarie 1972 (Anul 28, nr. 7038-7062)
1972-01-14 / nr. 7048
„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 3 GENERALITĂŢILE (Urmare din pag. I) unităţii, a căror rezolvare ar conduce la sporirea producţiilor, a veniturilor. Generalităţile nu îşi mai au locul în acest proces care trebuie să concorde cu ritmul de dezvoltare al agriculturii prevăzut în planul de stat. De aceea, aceste cercuri trebuie să fie organizate pe ferme şi în cadrul acestora pe formaţiuni de cooperatori, pe anumite culturi şi chiar operaţii din tehnologie, pe categorii de animale etc. In programele lecţiilor consultate, ni s-a oferit din păcate prilejul de a constata prezenţa, încă manifestă, a formalismului, a lucrului făcut în pripă,din birou, fără corespondenţă exactă cu realitatea. Am întîlnit titluri ca : „Tehnologia culturii porumbului", „Cultura sfeclei de zahăr“, „Producţia de lapte“, prevăzute a fi epuizate într-o singură lecţie. De oricît talent pedagogic ar dispune lectorul şi oricît de mare ar fi capabicitatea de înţelegere a cursanţilor, este imposibil să se trateze cum se cuvine doar într-o lecţie asemenea subiecte foarte ample. Unul din cele trei cercuri organizate la cooperativa agricolă din Năsturelu este cel de zootehnie la care sunt înscrişi 26 de cursanţi. Lecţiile tratează şi probleme de îngrăşare a tineretului taurin şi probleme de creştere a ovinelor, pentru că cei 26 de îngrijitori provin din ambele sectoare. In acest sistem, cu siguranţă că la predarea lecţiilor privind îngrăşarea tineretului taurin îngrijitorii de la sectorul ovin nu vor fi decit foarte puţin interesaţi, şi invers în cazul celorlalte teme. Bine era dacă se iniţiau două cercuri, fiecare avînd de dezbătut doar problemele, şi aşa numeroase, ale unei singure specii. Iată un alt exemplu : la cooperativa agricolă „Hărnicia“ Brătăşani există un singur cerc la un singur profil : cultura mare. Cursanţi — doar 56 de cooperatori (să notăm că în imitate numai titeciştii sunt în număr de 67). Tematica lecţiilor, de toate pentru toţi. Evident, în asemenea lecţii, tovarăşul inginer Ion Stanciu, în postura sa de lector, nu va putea expune elevilor săi decit generalităţi şi lucruri incomplete. Drept iniţiativă bună, întîlnită în marea majoritate a cooperativelor agricole de producţie, semnalăm ampla dezbatere care se face, în cadrul cercurilor agrozootehnice, a problemelor legate de generalizarea acordului global. Experienţa bună care s-a acumulat în decursul anului 1971, rezultatele convingătoare, impun o intensă muncă de popularizare pentru ca acest sistem superior de retribuire să fie aplicat în toate unităţile, înţelegerea perfectă a esenţei acestuia, a modalităţilor de aplicare, a sistemului de calcul, se face mai bine ca oriunde în cadrul acestor cercuri. O condiţie indispensabilă pentru reuşită, pentru ridicarea producţiei, este predarea tehnologiilor de producţie pentru fiecare ramură (grîu, porumb, sfeclă de zahăr, îngrijirea taurinelor pentru îngrăşat, a porcinelor etc) în strînsă corelare cu principiile de aplicare a acordului global. Alături de conţinutul lecţiilor ne-a interesat şi celălalt aspect al programului de perfecţionare a pregătirii profesionale , cum, în ce condiţii învaţă cursanţii ? Sunt unităţi, cum este cazul cooperativei agricole din Brînceni, care au organizat un cadru adecvat, stimulator, pentru cei care iau loc în bănci. Sălile încălzite, rechizitele necesare predării, bogăţia materialelor documentare ajutătoare fac uşoară atît expunerea cît şi aprofundarea cunoştinţelor de către participanţi. In altele însă, cei care vin sînt întîmpinaţi de săli reci, fără bănci, de multe ori cu „profesorul“ lipsă la apel. Statul a investit milioane de lei pentru difuzarea, prin intermediul televiziunii, a unor lecţii expuse de cei mai buni specialişti şi practicieni în materie. Chiar dacă la Brătăşani, Brînceni, Bujoru, Bragadiru, există televizoare, cei care iau loc în faţa micului ecran sunt puţini. La Năstureni, conducerea cooperativei nu s-a ostenit nici măcar pentru a pune la dispoziţia cooperatorilor un asemenea aparat-profesor. Ne aflăm aproximativ la jumătatea anului de învăţămînt, în multe unităţi chiar la primele lecţii. Există, aşadar, posibilitatea înlăturării neajunsurilor de pînă acum şi mai ales a continuării celorlalte lecţii într-o concepţie care să determine antrenarea tuturor cooperatorilor şi aprofundarea celor mai importante probleme organizatorice şi de producţie pe care le are unitatea respectivă. Organizaţiilor U.T.C. de la sate le revine misiunea de a susţine o permanentă muncă de mobilizare a tinerilor cooperatori, pentru ca participarea acestora la cursurile agrozootehnice să fie corespunzătoare nu numai numericeşte ci şi ca eficienţă. (Urmare din pag. I) de către Ministerul educaţiei şi al invăţămîntului. Ne-am convins, însă că problema principală care-i preocupă pe organizatorii învăţămîntului din judeţele cu specific agricol, este profilarea activităţilor practice potrivit perspectivelor mecanizării masive a muncilor agricole, realizarea unei vaste reţele de irigaţii, şi de fapt, potrivit transformării fundamentale a ocupaţiei de agricultor in meserie. Am consemnat, cu prilejul unei „mese rotunde“ organizate de redacţia noastră, la care au participat inspectori şcolari generali, inspectori şefi şi de specialitate din judeţele Ialomiţa, Teleorman, Mureş şi Arad, în ce constau aceste propuneri, cum se perfecţionează profilul practicii productive a elevilor în mediul rural. Titus Niţu, inspector general al Inspectoratului şcolar judeţean Ialomiţa sublinia : „Ministerul educaţiei şi al învăţământului a lăsat judeţelor posibilitatea să acţioneze conceptual, dinamic şi eficient, corespunzător posibilităţilor şi necesităţilor locale în organizarea activităţilor tehnico-productive, ceea ce, cred eu, a dublat răspunderea noastră Inspectoratul şcolar a pornit de la criterii specifice judeţului, în condiţiile în care activitatea economică preponderentă este agricultura mecanizată în proporţie de 70 la sută, un sistem de irigaţii care cuprinde 60 la sută din teritoriul judeţului şi perspectiva de mare dezvoltare a unor ramuri industriale cu obiective tangente agriculturii, ca industriile alimentară şi chimică, în raport cu cele de pînă aici, se observă şi schimbări profunde în structura populaţiei, creşterea elementului muncitoresc, creşterea interesului pentru tehnică. Pornind de la acestecondiţii, în mediul rural al judeţului s-au organizat 80 de ateliere săteşti profilate pe lăcătuşerie, mecanică agricolă, motopompe. Pentru perioadele cînd lucrările agricole nu permit efectuarea practicii în cîmp, sunt prevăzute lucrări în ateliere anexe, prelucrarea maselor plastice, ţesătorii de covoare, iar pentru fete — croitorie. Sunt localităţi unde funcţionează laboratoare-ateliere pentru reparaţia uneltelor electrice de uz casnic, electrotehnică, radio — la Grădiştea şi in comuna Griviţa“. Preocuparea de a forma în şcoala generală muncitorul agricol specializat este prezentă şi în judeţul Teleorman, aflăm de la tovarăşul Petre Ioan, inspector şcolar şef. Aici funcţionează 170 de ateliere şcolare săteşti pentru meseriile de lăcătuşerie, tîmplărie, dogărie Pentru asigurarea activităţii permanente, s-au înfiinţat bio-bazele agricole, atelierele de ţesut covoare. De asemenea, elevii au luat în exploatare cîteva iazuri, ocupîndu-se cu piscicultura. „Ni se pare important să dezvoltăm spiritul gospodăresc al elevilor, în ocupaţiile din mediul rural împletindu-se nenumărate aspecte „SPECIFIC LOCAL“ are marii agriculturi intensive, dar şi ale grădinăritului, apiculturii, îngrijirea livezilor, deprinderi pe care nu trebuie să le neglijăm“. Tovarăşul Mitea Constantin, inspectorul general şcolar din judeţul Mureş, consideră că legarea invăţămîntului de viaţă vizează în perspectivă posibilitatea de integrare rapidă a tineretului in munca productivă pentru aceasta însă, este necesar ca în activităţile practice cu elevii claselor a IX-a şi a X-a ale şcolii generale din mediul rural, aceştia să fie iniţiaţi în problemele mecanizării şi întreţinerii maşinilor agricole. „Pe elevi trebuie să-i pregătim pentru mecanizare şi electrificare, pentru culturi mari şi mai ales pentru admiterea în şcolile profesionale. Mergînd pe linia minimei rezistenţe, limitîndu-ne la artizanat, cojocărie, cioplitorie, dogărit sau promovînd numai aspectul productiv, alergînd după venituri nu vom răspunde sarcinii de conţinut şi, mai ales, nu vom realiza premisele integrării profesionale rapide a tinerilor“. Reluînd ideea pregătirii elevilor pentru examenele de admitere în învăţămîntul profesional, inspectorul general şcolar al judeţului Arad, tovarăşul Gogu Gheorghe, observă că reducerea perioadei de şcolarizare în şcoala profesională în strictă concordanţă cu generalizarea învăţămîntului de 10 ani, obligă şi şcoala din mediul rural să profesionalizeze elevii de la sat şi în meserii industriale incit aceştia să nu fie handicapaţi la concursul de admitere de către elevii veniţi din medii industriale Pornind de la acest considerent, în judeţul Arad s-au organizat 42 de ateliere săteşti iar echipe de elevi sunt afiliate în fiecare comună cooperativelor meşteşugăreşti „Nu trebuie să ne imaginăm că mecanizarea masivă a agriculturii înseamnă totodată că fiecare agricultor va lucra pe un tractor sau o semănătoare , ocupaţiile se diversifică, în comune va fi nevoie de meseriaşi de toate categoriile, mecanici, timplari, electrotehnicieni, croitori, frizeri, de aceea şi practica in şcolile din mediul rural trebuie să fie diversificată, să servească orientarea profesională şi formarea spiritului gospodăresc". Ceea ce ne-a surprins a fostfaptul că în discuţie nu s-au reliefat preocupări pentru organizarea activităţilor practice în sectorul zootehnic. Intrebînd de ce se întîmplă lucrul acesta, am aflat că ar exista unele restricţii de ordin sanitar, nu întotdeauna cel mai judicios elaborate. Şi totuşi, credem că de zootehnicieni este şi va fi nevoie, că unele incercări s-ar putea face, pe linia aceasta. Deci, pe cînd grupuri de practică şi în zootehnie ? In timpul discuţiilor s-a conturat clar ideea că activitatea practică a elevilor şcolilor generale din mediul rural trebuie să se structureze , pe de o parte, pe ideea mecanizării masive a proceselor de muncă agricolă, iar pe de altă parte, să dea elevilor deprinderi de muncă echivalente cu a acelora din mediul urban incit, în situaţia în care optează pentru o şcoală profesională cu profil industrial ei să fie iniţiaţi în meserie, însă în şcoala generală. (Urmare din pag. I) — Suntem cu un an în avans, ne spune tovarăşul inginer Vlad Popescu. Lucrările care se fac acum erau prevăzute iniţial pentru începutul anului 1973. O vom da în folosinţă într-o primă etapă cu un an mai devreme. — Cu ocazia vizitei făcute în şantierul nostru în iulie anul trecut, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a arătat că interesele economiei naţionale cer ca Uzina de utilaj chimic şi forjă din Rîmnicu- Vilcea să intre in funcţiune cu un an mai repede, ne explică tovarăşul Gheorghe Bolboşe, secretarul comitetului de partid pe platforma chimică. In urma vinei analize temeinice, de amănunt, cu toţi factorii de răspundere — constructor, beneficiar şi proiectant — s-a văzut că intrarea parţială în funcţiune cu un an mai devreme a acestei uzine este pe deplin posibilă. Este lesne de înţeles de ce atenţia noastră este îndreptată in permanenţă spre acest mare obiectiv. — In toamnă am avut aici o mare concentrare de forţe : s-au montat în paralel stîlpi de beton armat, grinzile precomprimate şi chesoanele pentru acoperiş, adaugă tovarăşul inginer Vlad Popescu. în acelaşi timp s-au montat şi construcţiile metalice pentru hala mare. Aşa am reuşit să intrăm în iarnă cu hala mică acoperită, pregătiţi să menţinem ritmul de avansare al lucrărilor impus de noul grafic. Intrăm în şantier. Hala, aşanumită mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu trei terenuri de fotbal alăturate. Dar acoperite cu chesoane. — Tot ce vedeţi aici, de noi e făcut, ne spune cu mîndrie primul muncitor pe care-l intîlnim, dulgherul Ion Budică din echipa lui Ilie Diaconu. Lucrăm la fundaţia cuvelor şi decofrarea coridorului tehnic la turnul de răcire şi la blocul administrativ. Fiecare din cei 18 oameni cîţi numără echipa ştie ce are de făcut. Treaba merge strună. Continuăm turul celor trei „terenuri de fotbal“ acoperite cu chesoane spre următoarele fronturi de lucru. Este ora 11. Echipa lui Nicolae Zorodin trăieşte un eveniment de care îşi va aminti multă vreme , toarnă primul camion de beton, apoi al doilea din pardoseala halei mici. — Ne mai vin cel puţin 8 maşini pînă deseară, ne spune şeful echipei, pentru că betonierele merg la întreaga capacitate, reuşesc să acopere cererile noastre. La 31 martie hala mică trebuia să fie complet închisă şi cu pardoseala terminată, ne spune inginerul Gheorghe Ciocoiu, şeful şantierului. Se lucrează in două schimburi pentru a putea turna cite 60 m3 de beton pe zi. La celelalte fronturi de lucru, alte echipe de sudori, betonişti sau dulgheri muncesc în acelaşi ritm, se străduiesc să execute cit mai repede şi mai bine lucrările care le-au fost repartizate. „ Intr-o lună trebuie să dăm gata instalaţiile de scurgere pentru a putea trece la hala mare, ne spune sudorul Dumitru Traşcă din echipa lui Ciurlea Cristache. In această luptă cu timpul victoria constructorilor este asigurată printr-o perfectă organizare de şantier, prin aprovizionarea ,,la mină“ cu materialele şi sculele necesare. „La ora actuală nu ne lipseşte nimic, avem absolut tot ce ne trebuie pentru a respecta noul grafic al lucrărilor, ne spune şeful şantierului. Nu ne rămîne decit să ne organizăm bine treaba şi în continuare. Suntem siguri că vom reuşi să închidem pină la 30 ianuarie hala mare, că la sfirşitul lunii septembrie în hala mică se vor putea fabrica primele utilaje chimice. Continuînd raidul nostru pe şantierul Uzinei de sodă nr. 3 am întîlnit aceeaşi concentrare de forţe dublată de o organizare de şantier menită să asigure o maximă eficacitate a muncii. Şi aici constructorii se străduiesc să asigure intrarea parţială in funcţiune a uzinei înainte de termenul iniţial. — Pentru Uzina de sodă nr. 3 o parte din utilajele comandate la import au venit încă din 1971, ne spune tovarăşul inginer Vlad Popescu. S-a creat, astfel, posibilitatea intrării în funcţiune cu cel puţin un an înainte de termen a cuptoarelor de var. Prin organizarea judicioasă a activităţii constructorilor s-au creat premise certe ca această posibilitate să devină realitate. Echipa de betonişti condusă de Nicolae Simionescu a turnat deja 4 cuptoare şi jumătate din cele şase cite sunt de toate. Se toarnă în continuare fără întrerupere chiar dacă plouă şi temperatura este apropiată de 0°C. — Nu ne sperie pe noi ploaia, ne spune rîzînd Nicolae Simionescu. Ploaia, frigul, celelalte dificultăţi fac şi ele parte din „program“, sînt primite de constructori cu familiaritate, ca nişte dificultăţi la care se aşteptau, care pot fi depăşite cu fruntea senină, fără să diminueze realizările. CU UN AN MAI DEVREME * Tinerii creatori sînt de pe acum preocupaţi de lucrările care ii vor reprezenta în apropiata expoziţie consacrată aniversării semicentenarului Uniunii Tineretului Comunist. O privire oricit de fugară asupra proiectelor lor, proiecte ce vor cunoaşte sensibile şi fireşti transformări pînă la stadiul lucrării definitive, ne dezvăluie stăruinţa de a da chip sentimentelor, idealurilor Ce animă societatea noastră socialistă, o societate aflată intr-o continuă şi profundă transformare. In lucrările lor, extrem de diverse ca tematică şi stil, exprimate intr-un limbaj plastic limpede, pregnant şi convingător descoperi, în primul rînd, dorinţa de a celebra dimensiunile eroice, profund semnificative ale existenţei noastre cotidiene, de a lumina romantismul ei, patosul ei revoluţionar Ideile generoase, aspiraţia către un nou umanism sunt elocvente — fără îndoială dincolo de realizarea valorică diferită, datorată unor talente şi posibilităţi diferite, — pentru modul de a gîndi, de a se integra eforturilor generale de emancipare a întregiisocietăţi, a celei mai tinere generaţii de artişti. Ziarul nostru îşi face o obligaţie firească din a aduce la cunoştinţa publicului preocupările lor, prin publicarea unor proiecte comentate de autorii înşişi. Acţiunea de publicare a acestor proiecte are desigur un caracter selectiv suficient de larg, însă, pentru a promite, aducerea la cunoştinţa publicului a unui număr cit mai mare de tineri şi lucrări dedicate semicentenarului organizaţiei noastre. NICUPETRE: „Un omagiu puterii de muncă. Pe invenţie şi de sacrificiu ! a omului" Am închipuit o coloană omagială, capabilă, cred eu să evoce privitorului un sentiment de tenică, descătuşare. Un zbor un avînt încremenit simbolic , ntro clipă. Pe o coloană muros geometrică, calmă, cizeată minuţios, vibrată de cîteva puternice caneluri am aşezat ceastă arhitravă avîntată, agiată, simbol al aspiraţiilor noasre, al dorinţei noastre de deăvirşire, de mişcare, de acUne In ciuda acestei „antite-0“, volum calm, volum agitat, udtarea are cred Un echilibru o rigoare care se revendică vechii arte monumentale greeşti, pentru că descopăr în imanismul acesteia destule similitudini cu umanismul epocii noastre, cu modul în care este elebrată puterea de muncă, de avenţie şi de sacrificiu a amului. Am intenţia să realizez ceastă lucrare din trei mateiale diferite : piatră, lemn şi netal. Mă obsedează asocierea acestor materiale şi posibilităţile ei noi de expresie. Nu ştiu dacă o voi face pînă la sfîrşit. Poate voi amina această „îndrăzneală“ pentru altă dată. Aş fi fericit dacă lucrarea finită va însemna o realizare, pentru că urmăresc realizarea unei lucrări şi nu doar o festivă participare nominală, dacă ea va întruni adeziunea publicului. BENONE SUVĂILĂ: „Marile teme cer expresii simple, larg accesibile" Mi-am ales ca temă 0 „Maternitate“. O temă, am zice, epuizată. Poate că de aceea am şi ales-o. Eu o cred mereu nouă. Nu i-am căutat nu ştiu ce soluţii plastică inedite, complicate cu orice preţ, cu nu ştiu ce filozofie absconsă, nu ştiu ce preţioasă „meditaţie" asupra naşterii materiei vii şi pur şi simplu o „maternitate", un echivalent cit mai firesc, mai omenesc al acestei veşnice minuni, al dragostei pentru cel mai tînăr vlăstar al omului. Nu am făcut intenţionat nici o metaforă. Dar cînd metafora este excesiv cultivată, cînd începem să vorbim în simboluri, orice reprezentare simplă, firească cum e viaţa însăşi, devine paradoxal o metaforă. Sau e suspectată de metaforă. Ceea ce infăţişez e numai o schiţă, o eboşe. Lucrarea va arăta, altfel, dar nu esenţial altfel. MIHAI BUCULEI: „Vreau să realizez un personaj pe înţelesul tuturor" Lucrarea mea pentru apropiata expoziţie consacrată aniversării Semicentenarului U.T.C. va reprezenta un personaj simbolic intitulat „Tinereţe". Un personaj realizat într-o manieră figurativă, limpede, pe înţelesul tuturor straturilor publicului. Un personaj care să NICAPETRE: „Omagiu“ (strigă) BENONE ŞUVAILA: „Maternitate“ (dreapta) traducă frumuseţea, eroismul existenţei tineretului nostru, existenţă care, să nu uităm, n-a fost dintotdeauna aşa, existenţă asigurată cum se ştie cu preţul eforturilor întregii societăţi. Acestei imagini fericite a tinereţii noastre îi datorăm toată puterea noastră de muncă, de creaţie, căci ea nu este un „dar", ci un fapt la realizarea căruia se cuvine să contribuim zi de zi, cu fiecare faptă şi noi, tinerii. In proiect n-am adîncit detaliile.Am căutat sentimentul, viziunea generală a noii lucrări, proporţiile, structura ei compoziţională. Sunt convins că voi interveni asupra proiectului Nu este o promisiune formală ci pur şi simplu dorinţa mea de a realiza un lucru de valoare, un lucru care să mă reprezinte. In ce măsură am să reuşesc nu se va putea şti decit în momentul confruntării cu publicul, cu critica. Deci în expoziţie. Anchetă realizată de C.R. CONSTANTINESCU MIHAI BUCULEl — „Tinereţe“ VINERI 14 IANUARIE 7972 Ma cALINEscu: „Clasicismul european“ Pentru cine cunoaşte activitatea lui Matei Călinescu această carte (apărută la Editura Enciclopedică Română) ar putea să pară surprinzătoare. Interpret al „titanismului eminescian“, simpatizant declarat al romantismului şi al literaturii secolului al XVIII-lea, critic al poeziei moderne și moderniste, explorator al „Conceptului modern de poezie", preocupat de cristalizarea conceptului românesc de poezie modernă (vezi articolul din „Literatura în actualitate", Editura Dacia, 1971), eseist imperturbabil, Matei Călinescu abordează acum domeniul atît de cunoscut şi atît de controversat al clasicismului. Chiar dacă legitimă, înaintea lecturii, stupefacţia dispare imediat după parcurgerea celor circa 200 de pagini. Fixîndu-şi ca domeniu de investigație vasta arie a clasicismului european, Matei Călinescu nu oferă nici „o istorie strict factologică“ (ar fi „nu numai o exagerare, ci o gravă greşeală intelectuală") dar nici nu foloseşte tema ca un pretext pentru divagaţii mai mult sau mai puţin tangenţiale cu aceasta. El se supune conştiincios obiectului, îi pătrunde sensurile, reuşind, pînă la urmă, să-i fixeze cadrul şi structura, dominîndu-l dezinvolt. Fără a ajunge la denaturările, să zicem, ale celor care au încercat să asimileze clasicismul barocului sau altor fenomene, dar şi fără exagerările celor care l-au supraestimat, Matei Călinescu oferă imaginea actuală a clasicismului, un clasicism în accepţia modernă. Ultima pagină a cărţii prezintă crezul autorului. Citindu-l pe T.S. Eliot, el crede, ca şi acesta, „că nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum prezentul este îndrumat de trecut“. Căci, zice Matei Călinescu, noul „nu intervine ca o ruptură“, şi chiar dacă uneori aşa se înfăţişează, „el nu-şi dovedeşte autenticitatea decit atunci cînd iluzia rupturii se risipeşte şi ceea ce trebuia să continue continuă“. Ideea continuităţii îl călăuzeşte pe eseist. De aici, meritul pe care îl găseşte el unor termeni şi concepte pe cît de uzitate de unii, pe atît de discreditate de alţii. Şi tot de aici, conştiinţa relativismului valorilor, al receptării lor, de mare supleţe intelectuală şi real bun simţ: „Desigur, reprezentările pe care le-au avut istoricii literari despre acest clasicism s-au schimbat. Nu încape îndoială că ele se vor schimba şi de aici înainte“. Dar asta nu pune sub semnul îndoielii „însuşi conceptul de clasicism, suficient de flexibil spre a le putea cuprinde fără să-şi piardă identitatea semantică, şi nici legitimitatea studierii sale. Am insistat mai mult asupra acestei ultime pagini a eseului, deoarece ea mi s-a părut deosebit de importantă pentru etica criticii actuale și pentru că originalitatea acestui eseu o dă în primul rînd metoda, sensul investigaţiei. Preocupat de gândul unei perspective generale şi moderne, precum avertizează la început, Matei Călinescu ajunge la ceea ce şi-a propus,, prin împletirea celor două căi ale studierii clasicismului: cea istorică şi cea tipologică, fără exces nici într-o parte, nici în cealaltă. Această împletire îi oferă mobilitatea de care avea nevoie pentru a se putea detaşa de obiect şi a-l analiza într-un plan al generalităţii, pentru a privi, in fond, clasicismul cu ochii modernităţii. După un capitol de „Terminologie“ menit să avertizeze asupra relativismului termenilor de clasic şi clasicism, şi după un altul despre baroc, criticul analizează poetica, doctrina estetică a clasicismului şi, apoi, manifestările concrete ale literaturii clasice. Cu privirea ţintind mereu generalul şi perspectiva ansamblului, el epuizează lapidar toate implicaţiile. Lapidaritatea sa fiu înseamnă însă superficialitate. Căci a vedea, de pildă, indispreţuiţii şi ridiculizaţii preţioşi „nişte premergători ai marilor moralişti clasici“, presupune nu o îndrăzneală de limbaj, nici o supraestimare a preţiozităţii, nici o subestimare a clasicismului, dar o pătrunzătoare observaţie, în spatele căreia e de bănuit o efervescentă şi îndelungată meditaţie. Neajunsul acestei cărţi ■— dacă trebuie căutat unul — rezidă tocmai în cuminţenia, în modestia şi discreţia sa. O oarecare monotonie şi un anume iz de didacticism tocmai de la această cuminţenie pornesc. Cuminţenie care vine puţin în contradicţie cu mobilitatea şi elasticitatea de spirit a criticului. In fine, nu înţelegem prea bine omisiunea lui Caragiale şi Creangă dintr-o lucrare care studiază clasicismul european, inclusiv difuziunea sa in literatura română. Dacă „Scrisorile“ lui Eminescu înseamnă „culminaţia“ genului satiric şi epistolar (pag. 182), dacă pe alocuri sunt citaţi Stendhal, Balzac şi Proust, iar în cazul fabulei, se menţionează chiar numele lui Arghezi (pag. 186), e de neînţeles de ce numele lui Caragiale, Creangă sau Coşbuc nu apar. Asupra clasicismului lor nu cred că Matei Călinescu se îndoieşte. FANUS baileşteanu Este îmbucurător faptul că după succesele incontestabile dobîndite de marile noastre formaţii de amatori a sporit şi numărul publicaţiilor destinate lor, dar nu mai puţin a valorii acestora. Dacă nu demult se putea vorbi de un număr apreciabil de lucrări tipărite, calitatea lor era totuşi îndoielnică. In recentele tipărituri introducerea unui mai mare număr de compozitori profesionişti şi de cintece şi poeme expresive a făcut ca prin simplitate să nu se mai înţeleagă simplism, ca în accesibilitate să se includă şi noţiunea de măiestrie. In culegerea „Cîntare muncii“ apărută sub egida Uniunii Generale a Sindicatelor din România s-au tipărit lucrări inspirate din bucuria muncii. Ce tradiţie frumoasă avem în această privinţă ! Nu a creat Mandicevski cintecul mobilizator, reliefînd sensul cuvintelor in virtutea cărora adevărata muncă în ea însăşi îşi găseşte răsplata ? , nemaivorbind de catrenul lui Blaga tălmăcit expresiv de Doni Popovici: „Uşor nu e nici cintecul / Zi şi noapte nimic nu-i uşor pe pămînt / Căci rouă e sudoarea privighetorilor ! Ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd". In această culegere atrage atenţia mobilizatorul opus „Cintecul tinerilor brigadieri“ de Gh. Dumitrescu pe text de S. Meiţoiu care reprezintă prin tonul său luminos o certă reuşită corală. Doru Popovici a folosit tehnica madrigalului renascentist cu versuri nobile de Irina Toma („Munca e simbolul nostru / prin ea făurim binele...“). Foarte dramatic cintecul „Bătrînul ceferist“ de Laurenţiu Profeta (versuri N. Bulgaru), plină de prospeţime bucolica lui Zoltán Aladar „Pădurea ne cheamă", în timp ce „Mîini de aur“ de Liviu Dandara (versuri Ovidiu Alexandru) ne apare ca un cîntec dina Trei culegeri de cintece corale mic şi senin. Mai adăugăm lucrările expresive de Andrei Peretz, Gh. Dumitrescu, Florin Comişel, Gh. Bazavan, Zaharia Popescu, Sava Ilin, Gh. Stănescu. Al doilea ciclu închinat muncii: este „Munca e izvor de bucurii“. De data aceasta sentimentul muncii este tălmăcit in lucrări mai larg accesibile. Se detaşează pregnant „Cintecul marinarilor“ de Gh. Dumitrescu, arătînd multilateralitatea preocupărilor corale ale autorului. O bogată experienţă corală o reclamă Matei Socor în expresivul cîntec „Din firiz şi din săcure". Un lirism fremătător se desprinde din nobila piesă „Doina“ de Grigore Iosub şi o policromie vocală din compoziţia „De s-ar afla cineva“ de A. Goroev, care atrage atenţia nu numai asupra talentului său dirijoral, ci şi componistic, mai puţin cunoscut. O simplitate expresivă se remarcă în piesa „De nuntă" de Gh. Vancu, în timp ce o fluienţă folclorică larg accesibilă, nu în detrimentul calităţii, se conturează în cintecul lui Constantin Romaşcanu „Munca noastră e floare rară“. Adăugind şi piesele inspirate ale lui D. D. Stancu, S. Alexandrescu, N. Petri, Birtalan Joszef, putem vorbi de o culegere care şi-a atins intr-adevăr scopul. Un al treilea ciclu, editat tot de Uniunea Generală a Sindicatelor, poartă titlul „Partid erou, partid victorios“. Cintecul lui D.D. Botez, care poartă de altfel acelaşi titlu ca şi al culegerii ne apare cel mai expresiv, dovedind pe de o parte simplitatea vocală, pe de altă parte măiestrie incontestabilă. Piesa lui Gh. Dumitrescu „Rodita holda noastră iarăşi“ este interesantă nu numai prin scriitura corală, ci şi prin figuraţiile pianistice pre-I tabile la o frumoasă orchestrație. Un caracter pastoral se conturează în piesa „Slăvite zilele" de Laurențiu Profeta pe versuri de Miron Radu Paraschivescu. Ne-am bucura dacă și alți compozitori de cintece de masă ar arăta exigenţa lui Profeta în alegerea textului literar, deoarece oricît de bun ar fi cintecul, el nu se poate separa de vers. Mai amintim în această ambianţă lucrările lui Emil Sorescu, Teodor Bratu, Norbert Petri etc. Cum Radiodifuziunea a imprimat în ultimul timp peste 200 de cintece patriotice, sperăm că nu va neglija nici aceste recente apariţii. Ba chiar am sugera un ciclu de emisiuni — Tema muncii oglindită în muzica românească de azi. Nici Televiziunea nu ar trebui să rămînă indiferentă, dar mai ales ansamblurile de amatori, fiindcă culegerile oferă deopotrivă piese simple, unele de un grad mediu şi unele ceva mai pretenţioase, soluţii diverse pentru repertoriul diferitelor ansambluri corale. Nici nu ne închipuim apariţia acestor 3 culegeri decit ca un început promiţător, care trebuie continuat cu atît mai mult cu cît Editura Muzicală nu beneficiază de un număr de tiraje aşa de mare. lată de ce sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm acum un caiet dedicat tineretului, formaţiilor corale ale acestuia, menit să completeze un repertoriu specific îndeajuns de sărac, dar în acelaşi timp să contribuie şi la consolidarea unei tradiţii revoluţionare şi a unei reale vocaţii româneşti pentru cintecul coral. DOINA MOGA O MINĂ DE AJUTOR! (Urmare din pag. I) verbală sau scrisă (pe ziduri, prin lifturi), de vocabularul indecent și primitiv („Gagiu", „Cafteale“, „Haleală", etc.), toate vînturate în prezența celor mai mici decit ei, care le preiau la început fără discernămînt, propagînd, la rindul lor, cele „împrumutate". Ce-ar fi, mă întreb, dacă adolescenţii în general — cei mai mulţi foarte serioşi, civilizaţi, demni, alegîndu-şi modele admirabile dintre adulţii pe care-i intîlnesc — şi-ar propune ca, la rîndul lor, să fie MODELE pozitive de urmat pentru copii, pentru generaţie imediat următoare (şi, totodată, să-i combată pe acei colegi de-ai lor, colegi de vîrstă, care consideră, în cel mai bun caz, că răspunderea lor se exercită doar de la ei în sus, adică faţă de adulţi, şi nu şi în direcţie contrarie, de la ei în jos, adică faţă de copii). Ar fi un punct cîştigat, o garanţie în plus a evoluţiei cît mai fericite, din punct de vedere educativ, a celor mici, un deosebit de important ajutor dat celor mari. Nu vreţi voi, adolescenţi, să ne daţi o mină de ajutor . Ba, vreţi ! Sînt absolut convins.