Scînteia Tineretului, martie 1973 (Anul 29, nr. 7397-7423)

1973-03-01 / nr. 7397

SCIUTEIA TINERETULUI" pag. 2 Relaţiile de­ familie sunt soco­tite, îndeobşte,­ ca av­id un ca­racter intim, personal şi pe bună dreptate. Fiindcă raportu­rile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre alte rude apropiate sunt determinate de legile fiin omeneşti, sunt ■ şi trebuie să fie întemeiate pe dragoste şi res­pect reciproc. Tocmai de aceea familiei i-a fost creat în socie­tatea noastră un cadru propice, partidul şi statul ma­n­festind o erija deosebită şi acordind spri­jin în forme multiple pentru pro­movarea intenselor familiale, pentru creşterea şi educarea în condiţii tot mai bune a tine­relor generaţii. „­­ Aceeaşi finalitate o urmăreşte şi legislaţia noastră socialistă. Co­dul familiei şi alte prevederi le­gale privitoare la familie, con­stituie un cadru juridic favora­bil constituirii şi consolidării fa­miliei, întemeierii ei pe înaltele principii ale moralei comuniste, protejării mamei şi copiilor. Prin lege sunt stabilite drepturile şi obligaţiile corelative ale persoa­nelor unite prin legături de fa­milie, sunt instituite sancţiuni menite să apere valorile morale­­i materiale ale grupului fami­lial şi de membrilor săi. Omenia, responsabilitatea, cins­tea şi demnitatea care caracte­rizează marea masă a oamenilor din societatea noastră fa­c ca, in genere, relaţiile din grupul familial să se desfăşoare corect, potrivit normelor eticii comunis­te şi în conformitate cu legile ţării. Totuşi, în unele cazuri, re­laţiile de familie sunt grav de­teriorate, unul sau altul dintre părinţi, tributari unor concepţii vetuste care nu-şi mai au de­mult locul în societatea noastră găsesc cu cale să sfideze legile omeniei, să încalce normele ju­ridice care reglementează viaţa de familie. Printre cele mai gra­ve manifestări de acest gen se înscrie şi abandonul de familie, considerat infracţiune şi pedep­sit de art. 305 din Codul penal al R.S.R. Este socotit abandon de fa­milie săvirşirea de către persoa­­na care are obligaţia legală de întreţinere faţă de cel îndreptă­ţit la aceasta a unuia din urmă­toarele fapte : a. Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale. b. Neîndeplinirea cu rea cre­dinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege. c. Neplata cu rea credinţa, timp de 2 luni sau mai mult, a pensiei de întreţinere stabilită pe cile judecătorească. Obligaţia de întreţinere nu e­­xistă numai faţă de copii. Co­dul familiei precizează că aceas­ta obligaţie există şi între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care înfiază şi înfiat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori etc. In spiritul eticii şi echităţii so­cialiste, în lege se arată că drep­tul la întreţinere i se cuvine nu­mai aceluia care se află în nevoie, care nu se poate întreţine singur. Aşadar, dreptul la întreţinere nu poate constitui pentru nimeni un izvor de venituri fără munca, atita timp cit o persoană este capabilă să muncească sau bene­ficiază de pensie ea nu poate pretinde acest drept. Core­lativ cu aceasta, prin lege e confirmat principiul că între­ținerea nu trebuie să împovăre­ze peste măsură pe cel care o acordă, cuantumul ei fiind pro­porţional cu resursele materiale ale acestuia. In ţara noastră, după cum se ştie, oamenii care nu mai pot munci din cauza vîrstei sau să­nătăţii se bucură de dreptul la pensie sau de alte forme de a­­jutor social de la stat. lată de ce, în majoritate, victimele în cazurile de abandon familial pre­zente în practica judecătorească sunt copiii minori, care încă nu-şi pot cîştiga prin muncă proprie existenţa. Cei vinovaţi de aban­don familial lovesc, aşadar, în tinerele vlăstare pe care ei în­şişi le-au procreat şi faţă de care ar trebui să fie primii care să manifeste grijă şi dragoste părintească. Cel mai adesea sunt chemaţi în faţa judecăţii pentru abandon familial taţii, dar sînt şi cazuri cînd mama este cea care-şi părăseşte familia lăsîn­­du-şi fără îngrijire copiii minori. Privitor la vîrsta autorilor aces­tui gen de infracţiune practica a relevat că ei sunt în ge­neral tineri, aflaţi la puţini ani după constituirea familiei, insuficient educaţi în spiritul responsabilităţii faţă de familie. Cu aceasta am ajuns la cau­zele cărora se datorează, în general, comiterea infracţiunii de abandon de familie. Prima şi cea mai importantă dintre acestea este mentalitatea înapoiată a unor tineri, care a­­tur­ci cînd se căsătoresc, consi­deră că familia înseamnă numai drepturi şi nicidecum obligaţii, că nu sunt cu nimic datori faţă de soţie şi copii. La primele di­ficultăţi care apar ei dau bir cu fugiţii, îşi părăsesc familia şi dis­par pentru a se sustrage jude­căţii. Lipsa de responsabilitate, o mentalitate deformată cu pri­vire la obligaţiile sociale stau şi la baza infracţiunii în cazurile de neplată cu rea credinţă a pen­siei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Să menţio­năm aici şi un alt aspect, frec­vent întrunit. Pentru a nu achita pensiile de întreţinere, asemenea „părinţi“ obişnuiesc să-şi­ schim­be des locul de muncă, să-şi piardă urma călătorind din loca­litate în localitate. Potrivit legii, serviciile de personal şi cei ce angajează în general au datoria de a verifica dacă angajaţii au a­­semenea obligaţii şi de a anunţa pe cei care trebuie să primească întreţinerea, pentru a se putea efectua reţinerea pensiei. Dar, fie din necunoaşterea legii, fie dintr-un exces de comoditate, foarte des unii funcţionari omit această îndatorire, contribuind astfel, prin nepăsarea lor, la men­ţinerea în condiţii nefavorabile a copiilor părăsiţi. Necunoaşterea legii, despre care vorbeam mai sus, îi îm­pinge pe unii părinţi lipsiţi de răspundere la acte care înseamnă mai mult decât un abandon de familie, care depăşesc pur şi sim­plu limitele înţelegerii noastre. O asemenea cauză ieşită din co­mun a fost judecată, nu demult, la Iaşi. Toma Ananii, electrician la cooperativa „Prestarea“ din localitate îşi părăsise familia — soţie şi doi copii minori — încă din 1968. Dar T. A. nu s-a mulţumit să stea departe de ai săi, ci minat de instinctul răzbunării, refuzînd să judece omeneşte, a hotărât să-i lipsească de adăpost. Pentru a-şi satisface această hotărîre neomenoasă nu s-a dat înapoi de la a-şi demola (!­1)­ propria locuinţă aruncind în stradă pe cei doi copii şi soţia. Lipsa de ţinută morală, absen­ţa unor principii fundamentale ale eticii noastre sunt, în genere, caracteristice tuturor celor care, abandonîndu-şi familia, abdică de bună voie de la normele unei comportări demne în societate. Desigur, pedeapsa prevăzută de lege pentru asemenea „pă­rinţi“ nu poate înlătura de­cât parţial efectele acestei infracţiuni. O compensaţie ma­terială nu poate repara trau­mele morale pe care le ge­nerează abandonul de familie, sechelele lăsate în conştiinţa so­ţului inocent şi, mai ales, a co­piilor. Iată de ce, pentru a se evita asemenea situaţii, pentru a se preveni comiterea abandonului de familie e necesară o susţinută muncă educativă în rîndul tine­rilor, e nevoie de o amplă acti­vitate de educare juridică a a­­cestora. Pe de altă parte, aşa cum se dovedeşte deseori în faţa jude­cătorilor opinia publică nu ac­ţionează întotdeauna cu fer­mitate şi operativitate nece­sare pentru a împiedica pe cei tentaţi să lezeze rela­ţiile familiale. Colegii, tova­răşii de muncă, vecinii se menţin în pasivitate faţă de climatul care duce la destrăma­rea familiei, faţă de manifestări­le, adesea publice, care preced abandonul de familie. De multe ori în aceeaşi pasivitate se com­plac şi organizaţiile obşteşti cu sarcini educative. Iată, dar, cîţi factori pot şi trebuie să contri­buie la evitarea dramelor gene­rate de abandonul de familie, gravă încălcare, în primul rînd, a legilor omeniei. Oare cei care îşi abandonea­ză copiii rnu se gîndesc că, în curvia, aceştia vor fi oameni în toată firea ? Nu se întreabă cum vor fi judecaţi de propriii copii pentru această iresponsabilă şi nedemnă comportare şi, în sfirşit, nu se întreabă ce mentalitate perpetuează prin actele lor, con­trare legilor firii, normelor ome­niei ? Iată întrebări pe care, în mod obligatoriu ar trebui să şi le pună cei trimişi în faţa jude­căţii pentru că şi-au abandonat familia. GEORGE BIANU procuror la Procuratura generală a R.S.R. O INFRACŢIUNE, O ABDICARE DE LA LEGILE OMENIEI Oradea în prag de primăvară. Foto : EU. TIMI ALA Sen Alexandru. Oricît de ciudat ar putea să vi se pară, m-am întrebat de multe ori cum se explică atracţia puternică pe care o exercită asupra adolescen­ţilor perspectiva, destul de în­depărtată, a maturităţii. Consi­der ca firesc interesul pentru tinereţea care „bate la uşă“, dar îmi explic în mai mică măsură preocuparea pentru acel moment încă îndepărtat de la „jumătatea drumului vieţii noastre“. Şi iată că acum Adrian Severin ne-a propus acest colocviu despre ma­turitate. De ce ? Adrian Severin : L-am propus tocmai pentru că interesul faţă de tot ce va urma este specific tinerilor. La patruzeci, cincizeci de ani te gîndeşti mai curind la ceea ce ai făcut cu douăzeci de ani în urmă decît la ceea ce vei face peste douăzeci de ani. Noi, tinerii, ne gîndim cu intensitate la ceea ce vom fi, căutăm să ne înfăţişăm nouă în­şine aşa cum vom fi chiar într-un viitor mai îndepărtat. S. Al.: Dacă-mi îngădui o paranteză, aş dori să te încredin­ţez că şi la cincizeci de ani te gîndeşti cu aceeaşi intensitate la ceea ce vei mai face pînă la şaizeci sau chiar mai mult..., dar, fireşte, din alt unghi de vedere. Cît despre proiecţia in­tensă spre viitor la care te-ai referit, cum rămîne cu prezentul care este şi el deosebit de intere­sant ? Eugen Dîrbău: Acest interes, cred eu, se explică prin schim­­barea radicală pe care maturita­tea o presupune. Ani de zile ai învăţat, ai acumulat, te-ai pregătit, ţi-ai însuşit un rol, ai făcut numeroase repeti­ţii. In sfirşit, vine un moment în care laşi în urmă şcoala —­­ dar o „laşi“ cu adevărat ? ! — şi începi să fructifici ceea ce ai acumulat, să creezi. Intere- I sul pentru maturitate se jus­tifică prin bucuria de a şti ce o să se întîmple cu tine. I Este ca rezolvarea unei pro­bleme, destul de complicate : raportul între fiecare dintre noi­­şi societate, natura experienţei noastre de viaţă. Gîndindu-ne la maturitate, ne gîndim la acel I moment în care vom fi noi în­ ■ sine.­­ Vionja Petruţ: Interesul pen­­­tru această etapă de viaţă se I leagă, pentru mine, de faptul că la un amerbcit moment al dezvol­tării devenim conştienţi că ne aflăm într-un proces de evoluţie, simţim că înaintăm în timp, că facem o călătorie spre acea etapă de finalizare a acestui proces în care vom realiza ceea ce astăzi ne putem îngădui nu­mai să proiectăm. Interesul vine deci din aşteptarea — o „aştep­tare“, fireşte, activă ! — acestei împliniri, acestei rotunjiri a per­sonalităţii. S. Al.: Cu alte cuvinte, dacă tinereţea este proiect de creaţie, maturitatea este creaţie înfăptui­tă. Interesul pentru maturitate s-ar înfăţişa deci ca o pasionan­tă aşteptare a acelui moment fundamental. Adrian: A aştepta ca matu­ritatea să vină de la sine, nu­mai ca efect al acumulării anilor, nu mi se pare o speranţă justifi­cată. Fiecare dintre noi a întîlnit oameni care trebuia, după vîrstă, să fie socotiţi ca maturi, dar ca judecată şi comportare erau de­parte de a îndreptăţi o astfel de apreciere, după cum sînt şi ti­neri surprinzător de maturi în ciuda vîrstei. De aceea, încercînd, aşa cum a propus Viorela, o de­finiţie a maturităţii, trebuie să ne referim la capacitatea de gîndire materializată în creaţie şi abia după aceea la vîrstă. Maşa lanoşi: Şi eu aş pro­pune un amendament la defini­ţia lui Adrian. Dacă am înţeles bine, el confundă maturitatea cu eficienţa gîndirii. Totuşi, oame­nii pot fi influenţaţi în acest sens de anumitle condiţii externe care nu depind de propria lor eficienţă. Astăzi, de pildă, pu­tem vorbi despre tendinţa ca ti­nerii să se maturizeze mai re­pede. In acelaşi sens, războiul, după cum ştim, poate maturiza o întreagă generaţie. Cu alte cu­vinte, factorul obiectiv, care poa­te fi şi un factor afectiv, joacă un rol important în maturizare. S. Al.: Cu alte cuvinte, aci s-au manifestat două orientări: una intelectualistă, care conside­ră maturitatea în primul rînd ca pe o expresie a puterii intelectu­lui, şi alta emoţională, care soco­teşte că afectivitatea, trăirile emo­ţionale, împrejurările care in­fluenţează aceste trăiri joacă un rol însemnat. Dar este destul de dificil să luăm o situaţie obiec­tivă atît de complexă cum este maturitatea şi să o reducem la un singur aspect. De altfel, mi se pare că în chiar desfăşurarea discuţiei noastre a apărut ideea că maturitatea unui om se ex­primă mai ales în comportamen­tul lui global. Am întîlnit în practica mea de psiholog clini­cian oameni cu o gîndire efi­cientă şi chiar creatoare, dar al căror comportament nu justifica în nici un fel calificativul de ma­tur. Ei se temeau de viaţă, fu­geau de răspundere, nu erau ca­pabili să ia o hotărîre şi cînd îi scoteai din domeniul lor strict de activitate se comportau ca nişte copii neajutoraţi. Adrian : Cînd am spus gîn­dire, m-am referit la înţelegere, la capacitatea de a înţelege toa­te fenomenele vieţii, legitatea care guvernează viaţa socială, biologică, intelectuală. S. Al.: înţelegerea nu poate oferi, singură, o acoperire. Ma­turitatea se manifestă în acţiune. Violeta Cănunţaşu : Aş avansa şi eu o ipoteză. Comparînd-o cu copilăria, care este vîrsta între­bărilor, maturitatea îmi apare ca o vîrstă a răspunsurilor. Poate că aşa se explică atracţia tine­rilor pentru maturitate : ei se aşteaptă ca, păşind pe această treaptă, nu numai să găsească formulat gata, ci să-şi poată răspunde ei înşişi la numeroase întrebări. Cu alte cuvinte, noi, tinerii, ne punem numeroase în­trebări, unele dintre ele foarte intense, care ne creează o adevă­rată trebuinţă de a le rezolva. Această trebuinţă devine la un moment dat o forţă care ne duce înainte şi care ne face să spe­răm că va veni o vreme cînd, cel puţin în parte, vom răspunde noi înşine acestor întrebări. Problema este care sunt acele întrebări şi cum le vom răspun­de atunci cînd nu ne vom mai putea sprijini de părinţi sau de profesori. De fapt, întrebarea fundamentală se referă la propria realizare: cum voi arăta la vîrsta maturităţii ? Voi izbuti să-mi realizez visele, să fiu ceea ce doresc să fiu sau cine ştie cum, împins de anumiţi factori, voi ajunge undeva la periferie ? Asta cred eu că este întrebarea pe care şi-o pun cei mai mulţi dintre noi. Adrian : Cei care nu realizea­ză nimic în viaţă sau realizează foarte puţin rămîn la periferia imaginii pe care şi-au făcut-o despre ei înşişi. S. Al.: Adică la periferia vi­surilor lor ? Adrian: Da, în sensul că nu pot realiza esenţa acestor vi­suri. Fericit este acela care ajun­­gînd la vîrsta de nouăzeci de ani îşi poate spune că a realizat foarte, foarte multe. Esenţial este că a făcut ceva. Dar eu, spre deosebire de Maşa, n-aş dori să ştiu dinainte în mod amănunţit ceea ce voi realiza. Pentru că viaţa îşi găseşte fru­museţea şi în surprizele pe care le oferă. Eugen : Bucuria jucătorului de pronosport... Adrian: Cine se bucură să cunoască înainte soluţia unei ghicitori ? Toţi dorim să trăim cît mai mult, dar chiar dacă am şti în mod cert că vom trăi o sută de ani asta nu ne-ar aduce nici o plăcere dacă am cunoaşte data la care vom muri. S. Al.: Dar mie tocmai asta nu mi se pare o dovadă de ma­turitate. A te lega la och­i pen­tru a ignora anumiţi factori ine­vitabili sau a evita deplina luci­ditate pentru că ea ar ucide sur­priza, mi se par atitudini con­trare unei poziţii mature în faţa vieţii. Mi se păruse că am făcut un pas înainte ajungînd la con­cluzia că a fi matur înseamnă a înfăptui cu responsabilitate, a realiza o coeziune între gînd şi faptă care să poarte pecetea per­sonalităţii lor. Şi acum reiese că oamenii ar fi fericiţi dacă ar păstra în necunoscut anumite momente ale devenirii lor, pentru a-şi conserva o anumită cantita­te de surpriză. Or, un om ma­tur este în primul rind un­ om lucid care se străduieşte să smulgă necunoscutului cît mai multe taine şi, desigur, căile pro­priei vieţi, este un om care-şi construieşte viaţa ca un arhitect. Adrian : Fireşte, marile reali­zări se obţin totdeauna în cu­noştinţă de cauză, trebuie să luăm în consideraţie posibilităţi­le obiective, legităţile care ar putea influenţa drumul ales. Cînd am spus că nu mi-ar face plăcere să ştiu exact cît voi re­aliza din ceea ce mi-am propus m-am referit la amănunte, la fi­nalizare şi la modul de a realiza. Maturitatea nu va fi mai puţin împlinită dacă păstrăm şi un dram de romantism. S. Al. : Depinde ce se înţele­ge prin romantism. Acei oameni care în momentul bilanţului îşi dau seama că viaţa lor s-a des­făşurat aşa cum şi-au propus, că existenţa lor a fost un reflex al voinţei lor de a trăi conform unor principii înalte nu se simt mai puţin romantici. In ceea ce mă priveşte, rămîn la părerea că maturitatea înseamnă a şti ce vrei să faci şi a te realiza pe tine însuţi aşa cum ţi-ai propus fără a păstra, experimental, mis­tere numai pentru că este plăcut să existe în viaţă şi mistere. Adrian: De fapt sîntem în consens, poate nu m-am expri­mat eu suficient de clar. Dialo­gul cu societatea nu îngăduie neclarităţi. Dar mai există şi dialogul cu tine însuţi şi aci nu totdeauna totul este perfect clar. De pildă, chiar momentul cînd ne simţim pe deplin maturi... Eugen : Uneori ţi se pare că împlinind 18 ani, poate chiar la serbarea majoratului, ai fi deve­nit matur. In realitate, eu însumi nu-mi pot răspunde singur la întrebare. Numai societatea îfi poate recunoaşte această calitate căci numai ea te poate judeca obiectiv, în lumina faptelor tale. Viorela: Problema nu este chiar atît de simplă. Există oa­meni care în aparenţă posedă toate atributele maturităţii dar, în realitate, în împrejurări dificile, cei din jur constată că este vorba numai despre aparenţe. De unde le vine totuşi aerul acesta de maturi ? Un fruct ar trebui să se coacă întîi pe dinăuntru apoi pe dinafară, să fie copt întîi miezul şi apoi coaja. Poate că este vorba de o perfectă adapta­re la ambianţă. Omul a învăţat pe de rost nişte răspunsuri la anumite întrebări şi le dă cînd trebuie şi astfel ni se pare matur Dar sine o împrejurare în care aceste răspunsuri nu mai con­cordă cu întrebările, omul tre­buie să ia o poziţie, o hotărîre şi atunci se vede că maturitatea sa este iluzorie. Cu alte cuvinte, nu este suficient să te adaptezi la nişte condiţii gata create, trebuie şi să poţi da un răspuns adecvat stimulilor dinăuntrul tău. Omul matur nu se adaptea­ză pasiv la realitate ci se inte­grează el creator. Să zicem că maturitatea reprezintă, in­tr-un anumit sens, un acord între noi şi societate. Cită vreme nu putem hotărî noi înşine dacă sîntem sau nu maturi ci avem­ nevoie de opinia celor din jur. Intervine acordul între noi şi societate , noi ajungem la concluzia că fap­tele, realizările noastre ne în­dreptăţesc să ne simţim maturi iar societatea confirmă această convingere rl.„du-ne încre­derea să ■ '■ ----------! COLOCVIU DESPRE MATURITATE o discuţie condusă de SEN ALEXANDRU Dacă tonul plîngăcios, de lamentare al unor corespondente stârneşte surlsuri ironice mai ales atunci cînd nu are acoperire intr-o situaţia care să convingă, fiind doar produsul unor stări trecătoare, de moment, — aceeaşi reacfie dar întrucîtva mai acidă, mai corosivă o provoacă tonul altor scrisori. Este vorba de acela în care fragilele trăiri e­­moţionale sunt privite dintr-un unghi întrucîtva administrativ, ca nişte „treburi“ ori „probleme" lesnicios rezolvabile. Şi frumos, frumos fireşte ghilimetat, este că aceste soluţii aparţin tot unor tineri, tineri care se socotesc cu un cap sau fie chiar cu un deget deasupra colegilor lor. O scrisoare, o să bănuiţi uşor de ce este „argeşană“, propune ca anual să se facă o in­­tîlnire a tuturor tinerilor ţării care vor să se împrietenească, băieţi şi fete, la Trivale în Pi­teşti. Aceasta, afirmă autorul scrisorii, maai mult sau mai puţin îndreptăţit „pentru că sunt îm­potriva anunţurilor matrimoniale“ şi.........astfel s-ar contracara situaţia cînd un tînăr caută o femeie cu bani şi o fată un bărbat cu FIAT“. Rezolvarea este de la început vulnerabilă pen­tru că cei care scriu nu intenţionează aşa ceva. Dimpotrivă. Şi am să citez din altă scrisoare : „Principalul e să ştii să alegi ce e bun (aş com­pleta „bogat“) in tine şi apoi în celălalt. Deci scrisoarea argeşană ar propune un fel de mun­tele Găina — în varianta veche — mutat fără vîrfuri şi pante — administrativ teritorial şi emoţional la Trivale. Pentru că scrisoarea curge astfel : „Văzând realizările din oraş, Piteştiul este în plină ascensiune, şi cunoscînd realiză­rile, s-ar putea naşte multe IDILE, iar rezult­­atele vor fi pozitive“. (Majusculele aparţin scrisorii). Mă îndoiesc că un grup mare, chiar foarte mare, masiv, văzînd un furnal nou, impunător sau un baraj arcuit şi alcătuit solid şi splendid, va incita la IDILE şi un tinăr din dreapta va prinde mina unei necunoscute aflată in partea stingă : — Vrei să fii de acum prietena mea ? ! Şi fata, sper, că o să tacă glndindu-se că o să-i primească mina doar atunci cind va fi părtaş la o astfel de construcţie. Desigur mentalitatea ori pornirea aceasta ad­ministrativă a „prieteniei", cum pudic şi reticent denumesc corespondenţele primele şi fulgerătoa­rele treceri ale iubirii peste manuale, inimi şi frunţi nu se opreşte doar aici. Deoarece uscaţii, de fapt uscăţivii sufleteşte, prieteni ai „prieteniei" pudice, au şi ei o miş­care a lor. Mişcare psihologică şi în sufletul şi în mişcarea intimă a celorlalţi. Ei, aceşti ti­neri aparent prematuri, se aşează sicîitori lingă un coleg de bancă, de strung, ori de desen teh­nic, să spunem, nu cu o experienţă, ci cu zi­ceri, blindate de exemple triste ori prăbuşiri pilduitoare. Sau umbresc bucuria colegului lor cu : — Nu uita ce a păţit Sandu cu Marinda... Aceşti pedagogi improvizaţi, săraci în trăiri proprii, împrumutînd trăirile altora şi dorind să le corecteze spre perimetrul lor restrins de o­­bicei şi plicticoşi. Ei vorbesc infernal de mult şi atunci cind li se destăinuie ceva autentic des­pre „prietenie" împărtăşită încep să caşte, plic­tisiţi. ...îi iertăm pe cei care ne plictisesc şi obo­sesc pe noi, spunea parcă altădată filozoful, dar niciodată nu-i iertăm pe cei plictisiţi de noi... Ei atunci cască, neîncrezători şi mai tîrziu amar. Dar nefiind deloc, acum, nocivă această plictiseală, mă gîndesc, păgîn, să răsucesc ruga din copilărie , adică să le iertăm celor care ne plictisesc precum şi plictisiţii noştri ne vor ierta altă dată, de NICOLAE VELEA LA TRIVALE, LA PITEŞTI JOI 1 MARTIE 1972 Explicaţia convingătoare Am fost acum două zile oaspetele unor tineri constructori din Capitală. Mă invitaseră pentru a discuta împreună cîteva lucruri care cel puţin pentru ei erau de o impor­tanţă incontestabilă. Bineînţeles, subiec­tul discuţiei nu pu­tea fi altul debit organizaţia lor, ac­tivitatea organiza­ţiei lor şi, pe um plan care lărgea a­­ria problematicii, e­­lementele care im­primă specificul uu­­nei or­ga­ni­za­­ţ­i­i U.T.C. din con­strucţii. Nu are, probabil, prea multă însem­nătate modul cum s-a desfăşurat în­treaga întâlnire Şi spun lucrul acesta şi pentru motivul că n-am intenţia să derulez acum fil­mul acţiunii pro­­priu-zise. Aşa cum n-am de gind să in­sist nici asupra răs­punsurilor pe care le-am dat. Răspun­surile au existat, fi­reşte, pentru că au existat şi nişte în­trebări, însă nu pu­teau fi, inevitabil, decit mai mult sau mai puţin teoretice, QSd CUTII Silit ElC multe ori sfaturile venite din afară, din partea unui om care nu cunoaşte decit într-o oare­care măsură şi mai ales problemele de ordin general pe care le ridică o or­ganizaţie de pe un şantier de construc­ţii, însă nu şi tră­săturile proprii, pro­fund personale, ale,­ colectivului de ute­­cişti în faţa căruia mă aflam. Adevănul acesta l-am subli­niat în dese rîndui, pe parcursul discu­ţiilor, insistând asu­pra faptului că cele mai potrivite su­gestii şi modalităţi de rezolvare a ţi­nut situaţii nu şi f® poate oferi decit organizaţia respec­tivă, în funcţie de condiţiile şi împre­jurările concrete in care acţionează, în funcţie de propriile mie posibilităţi, pe care tot ea şi le cu­noaşte cel mai bine. Întrebările, însă, întrebările care mi s-au pus, mai multe la număr, merită, mi se pare, o a­­tenţie cel puţin e­­gală cu adevăruri­le pe care le sem­nalau, de aceea mă voi opri mai pe în­delete asupra lor. Am fost întrebat, de pildă, cum cred că ar trebui conce­pută şi organizată activitatea în con­diţiile dispersării ti­nerilor în puncte de lucru aflate la mare distanţă. O altă în­trebare căuta să afle cum se face că, de cite ori pro­pune organizaţia cite o acţiune, tine­rii, sau unii din ei preferă altele, de ordin personal, îşi găsesc adică preo­cupări în afara ca­drului organizat, a­­meninţînd astfel su­dura dintre om şi colectiv. Acelaşi tî­năr ar fi dorit să ştie de ce se mai întîlnesc unii, din­tre cei aleşi în fruntea organizaţii­lor U.T.C., care, deşi în adunările de alegeri şi-au luat angajamente, asi­­gurînd asistenţa că sînt onoraţi de man­datul încredinţat, acum nu fac nici un efort de a şi-l onora într-adevăr şi de a-şi privi înda­toririle cu seriozita­te. Iar secretarul comitetului U.T.C. pe întreprindere era, la rîndul său, frămîntat de deose­birile de nivel po­litic şi cultural în­tre categoriile de tineri de pe şantier şi căuta răspuns la dorinţa de a le consolida o temei­nică pregătire pe toate planurile şi tuturor. N-au fost desi­gur, numai acestea subiectele puse în discuţie. Mă opresc însă aici cu enu­merarea lor pentru că şi atitea sunt su­ficiente pentru a-mi justifica nedumeri­rea pe care, tre­buie să mărturi­sesc, am încercat-o la un moment dat. Eram, într-adevăr surprins de atitudi­nea pe care o des­cifram dincolo de întrebări, sau mai bine zis, odată cu S) ele. Erau întrebări « care puneau in lu- S) mină situaţii nu tocmai plăcute, 15 puncte nevralgice τ› ale tunei activităţi tt ce trăda neîmpli- ZZ niri şi insatisfacţii 5$ şi care în alte părţi S) — de ce n-aş spu- ţ) ne-o! — tm» erau mai degrabă ascun- di­se sau disimulate SS măcar în spatele cZ formulei „la noi merge treaba destul ›? de bine“, decât să-ţi fie oferite de-a « dreptul, fără nici ›› un ocoliş şi fără cc nici o rezervă. Era ›› fără îndoială, lim- Zţ pede că, aşa cum a’ soluţiile nu puteau ›­ fi căutate decit în a' modalităţile de lu- g, cru ale organizaţiei ZZ însăşi, nici cauzele ţţ acestor neajunsuri nu se aflau decit ›‹ tot în interiorul a- ZZ celeiaşi organizaţii, ›› dezvăluind deci ca- ZZ renţe ale stilului de ‹› muncă de pînă a- ›s cum. Mă surprin- ›› dea de aceea cu ›$ atit mai mult cu­ ›Z raiul, şi francheţea, \x şi sinceritatea cu ZZ care tinerii mă în­ s› trebau şi se între- ›­ bau totodată, ştiind ţţ foarte bine că re­­proşurile li se vor y› adresa tot lor în ZZ primul rind. ›› Apoi însă, trep- « tat, nedumerirea a SS făcut loc explicaţi- ›› ei logice. Găsisem,­­ într-adevăr, o expli­­caţie şi nu putea V‹ fi decât aceea una singură. Ea argu- t­­menta frămmtarea reală a celor pre- ‹› zenţi şi dorinţa, tot \\ atît de reală, de a Zţ modifica punctele ›x nevralgice în punc- ZZ te ciştigate. ›› Nu ştiu dacă am ţZ izbutit , să le ofer, $) de fiecare dată, ca Zi răspuns la atitudi- SS nea lor atît de des­­chisă, cele mai po­ tţ trivite sugestii. Dar « sint convins că a- V a ceeaşi explicaţie, ›› care îi îndemnase ţţ să purta atitea în­­c› trebări, va sta şi la ţţ baza răspunsurilor ›Z pe care şi le vor da 5) tot ei înşişi, în pro- ţţ cesul muncii de fie- ţţ care zi.­ss D. MATALA

Next