Scînteia Tineretului, martie 1973 (Anul 29, nr. 7397-7423)
1973-03-01 / nr. 7397
SCIUTEIA TINERETULUI" pag. 2 Relaţiile de familie sunt socotite, îndeobşte, ca avid un caracter intim, personal şi pe bună dreptate. Fiindcă raporturile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre alte rude apropiate sunt determinate de legile fiin omeneşti, sunt ■ şi trebuie să fie întemeiate pe dragoste şi respect reciproc. Tocmai de aceea familiei i-a fost creat în societatea noastră un cadru propice, partidul şi statul manfestind o erija deosebită şi acordind sprijin în forme multiple pentru promovarea intenselor familiale, pentru creşterea şi educarea în condiţii tot mai bune a tinerelor generaţii. „ Aceeaşi finalitate o urmăreşte şi legislaţia noastră socialistă. Codul familiei şi alte prevederi legale privitoare la familie, constituie un cadru juridic favorabil constituirii şi consolidării familiei, întemeierii ei pe înaltele principii ale moralei comuniste, protejării mamei şi copiilor. Prin lege sunt stabilite drepturile şi obligaţiile corelative ale persoanelor unite prin legături de familie, sunt instituite sancţiuni menite să apere valorile moralei materiale ale grupului familial şi de membrilor săi. Omenia, responsabilitatea, cinstea şi demnitatea care caracterizează marea masă a oamenilor din societatea noastră fac ca, in genere, relaţiile din grupul familial să se desfăşoare corect, potrivit normelor eticii comuniste şi în conformitate cu legile ţării. Totuşi, în unele cazuri, relaţiile de familie sunt grav deteriorate, unul sau altul dintre părinţi, tributari unor concepţii vetuste care nu-şi mai au demult locul în societatea noastră găsesc cu cale să sfideze legile omeniei, să încalce normele juridice care reglementează viaţa de familie. Printre cele mai grave manifestări de acest gen se înscrie şi abandonul de familie, considerat infracţiune şi pedepsit de art. 305 din Codul penal al R.S.R. Este socotit abandon de familie săvirşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la aceasta a unuia din următoarele fapte : a. Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale. b. Neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege. c. Neplata cu rea credinţa, timp de 2 luni sau mai mult, a pensiei de întreţinere stabilită pe cile judecătorească. Obligaţia de întreţinere nu există numai faţă de copii. Codul familiei precizează că aceasta obligaţie există şi între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care înfiază şi înfiat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori etc. In spiritul eticii şi echităţii socialiste, în lege se arată că dreptul la întreţinere i se cuvine numai aceluia care se află în nevoie, care nu se poate întreţine singur. Aşadar, dreptul la întreţinere nu poate constitui pentru nimeni un izvor de venituri fără munca, atita timp cit o persoană este capabilă să muncească sau beneficiază de pensie ea nu poate pretinde acest drept. Corelativ cu aceasta, prin lege e confirmat principiul că întreținerea nu trebuie să împovăreze peste măsură pe cel care o acordă, cuantumul ei fiind proporţional cu resursele materiale ale acestuia. In ţara noastră, după cum se ştie, oamenii care nu mai pot munci din cauza vîrstei sau sănătăţii se bucură de dreptul la pensie sau de alte forme de ajutor social de la stat. lată de ce, în majoritate, victimele în cazurile de abandon familial prezente în practica judecătorească sunt copiii minori, care încă nu-şi pot cîştiga prin muncă proprie existenţa. Cei vinovaţi de abandon familial lovesc, aşadar, în tinerele vlăstare pe care ei înşişi le-au procreat şi faţă de care ar trebui să fie primii care să manifeste grijă şi dragoste părintească. Cel mai adesea sunt chemaţi în faţa judecăţii pentru abandon familial taţii, dar sînt şi cazuri cînd mama este cea care-şi părăseşte familia lăsîndu-şi fără îngrijire copiii minori. Privitor la vîrsta autorilor acestui gen de infracţiune practica a relevat că ei sunt în general tineri, aflaţi la puţini ani după constituirea familiei, insuficient educaţi în spiritul responsabilităţii faţă de familie. Cu aceasta am ajuns la cauzele cărora se datorează, în general, comiterea infracţiunii de abandon de familie. Prima şi cea mai importantă dintre acestea este mentalitatea înapoiată a unor tineri, care aturci cînd se căsătoresc, consideră că familia înseamnă numai drepturi şi nicidecum obligaţii, că nu sunt cu nimic datori faţă de soţie şi copii. La primele dificultăţi care apar ei dau bir cu fugiţii, îşi părăsesc familia şi dispar pentru a se sustrage judecăţii. Lipsa de responsabilitate, o mentalitate deformată cu privire la obligaţiile sociale stau şi la baza infracţiunii în cazurile de neplată cu rea credinţă a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Să menţionăm aici şi un alt aspect, frecvent întrunit. Pentru a nu achita pensiile de întreţinere, asemenea „părinţi“ obişnuiesc să-şi schimbe des locul de muncă, să-şi piardă urma călătorind din localitate în localitate. Potrivit legii, serviciile de personal şi cei ce angajează în general au datoria de a verifica dacă angajaţii au asemenea obligaţii şi de a anunţa pe cei care trebuie să primească întreţinerea, pentru a se putea efectua reţinerea pensiei. Dar, fie din necunoaşterea legii, fie dintr-un exces de comoditate, foarte des unii funcţionari omit această îndatorire, contribuind astfel, prin nepăsarea lor, la menţinerea în condiţii nefavorabile a copiilor părăsiţi. Necunoaşterea legii, despre care vorbeam mai sus, îi împinge pe unii părinţi lipsiţi de răspundere la acte care înseamnă mai mult decât un abandon de familie, care depăşesc pur şi simplu limitele înţelegerii noastre. O asemenea cauză ieşită din comun a fost judecată, nu demult, la Iaşi. Toma Ananii, electrician la cooperativa „Prestarea“ din localitate îşi părăsise familia — soţie şi doi copii minori — încă din 1968. Dar T. A. nu s-a mulţumit să stea departe de ai săi, ci minat de instinctul răzbunării, refuzînd să judece omeneşte, a hotărât să-i lipsească de adăpost. Pentru a-şi satisface această hotărîre neomenoasă nu s-a dat înapoi de la a-şi demola (!1) propria locuinţă aruncind în stradă pe cei doi copii şi soţia. Lipsa de ţinută morală, absenţa unor principii fundamentale ale eticii noastre sunt, în genere, caracteristice tuturor celor care, abandonîndu-şi familia, abdică de bună voie de la normele unei comportări demne în societate. Desigur, pedeapsa prevăzută de lege pentru asemenea „părinţi“ nu poate înlătura decât parţial efectele acestei infracţiuni. O compensaţie materială nu poate repara traumele morale pe care le generează abandonul de familie, sechelele lăsate în conştiinţa soţului inocent şi, mai ales, a copiilor. Iată de ce, pentru a se evita asemenea situaţii, pentru a se preveni comiterea abandonului de familie e necesară o susţinută muncă educativă în rîndul tinerilor, e nevoie de o amplă activitate de educare juridică a acestora. Pe de altă parte, aşa cum se dovedeşte deseori în faţa judecătorilor opinia publică nu acţionează întotdeauna cu fermitate şi operativitate necesare pentru a împiedica pe cei tentaţi să lezeze relaţiile familiale. Colegii, tovarăşii de muncă, vecinii se menţin în pasivitate faţă de climatul care duce la destrămarea familiei, faţă de manifestările, adesea publice, care preced abandonul de familie. De multe ori în aceeaşi pasivitate se complac şi organizaţiile obşteşti cu sarcini educative. Iată, dar, cîţi factori pot şi trebuie să contribuie la evitarea dramelor generate de abandonul de familie, gravă încălcare, în primul rînd, a legilor omeniei. Oare cei care îşi abandonează copiii rnu se gîndesc că, în curvia, aceştia vor fi oameni în toată firea ? Nu se întreabă cum vor fi judecaţi de propriii copii pentru această iresponsabilă şi nedemnă comportare şi, în sfirşit, nu se întreabă ce mentalitate perpetuează prin actele lor, contrare legilor firii, normelor omeniei ? Iată întrebări pe care, în mod obligatoriu ar trebui să şi le pună cei trimişi în faţa judecăţii pentru că şi-au abandonat familia. GEORGE BIANU procuror la Procuratura generală a R.S.R. O INFRACŢIUNE, O ABDICARE DE LA LEGILE OMENIEI Oradea în prag de primăvară. Foto : EU. TIMI ALA Sen Alexandru. Oricît de ciudat ar putea să vi se pară, m-am întrebat de multe ori cum se explică atracţia puternică pe care o exercită asupra adolescenţilor perspectiva, destul de îndepărtată, a maturităţii. Consider ca firesc interesul pentru tinereţea care „bate la uşă“, dar îmi explic în mai mică măsură preocuparea pentru acel moment încă îndepărtat de la „jumătatea drumului vieţii noastre“. Şi iată că acum Adrian Severin ne-a propus acest colocviu despre maturitate. De ce ? Adrian Severin : L-am propus tocmai pentru că interesul faţă de tot ce va urma este specific tinerilor. La patruzeci, cincizeci de ani te gîndeşti mai curind la ceea ce ai făcut cu douăzeci de ani în urmă decît la ceea ce vei face peste douăzeci de ani. Noi, tinerii, ne gîndim cu intensitate la ceea ce vom fi, căutăm să ne înfăţişăm nouă înşine aşa cum vom fi chiar într-un viitor mai îndepărtat. S. Al.: Dacă-mi îngădui o paranteză, aş dori să te încredinţez că şi la cincizeci de ani te gîndeşti cu aceeaşi intensitate la ceea ce vei mai face pînă la şaizeci sau chiar mai mult..., dar, fireşte, din alt unghi de vedere. Cît despre proiecţia intensă spre viitor la care te-ai referit, cum rămîne cu prezentul care este şi el deosebit de interesant ? Eugen Dîrbău: Acest interes, cred eu, se explică prin schimbarea radicală pe care maturitatea o presupune. Ani de zile ai învăţat, ai acumulat, te-ai pregătit, ţi-ai însuşit un rol, ai făcut numeroase repetiţii. In sfirşit, vine un moment în care laşi în urmă şcoala — dar o „laşi“ cu adevărat ? ! — şi începi să fructifici ceea ce ai acumulat, să creezi. Intere- I sul pentru maturitate se justifică prin bucuria de a şti ce o să se întîmple cu tine. I Este ca rezolvarea unei probleme, destul de complicate : raportul între fiecare dintre noişi societate, natura experienţei noastre de viaţă. Gîndindu-ne la maturitate, ne gîndim la acel I moment în care vom fi noi în ■ sine. Vionja Petruţ: Interesul pentru această etapă de viaţă se I leagă, pentru mine, de faptul că la un amerbcit moment al dezvoltării devenim conştienţi că ne aflăm într-un proces de evoluţie, simţim că înaintăm în timp, că facem o călătorie spre acea etapă de finalizare a acestui proces în care vom realiza ceea ce astăzi ne putem îngădui numai să proiectăm. Interesul vine deci din aşteptarea — o „aşteptare“, fireşte, activă ! — acestei împliniri, acestei rotunjiri a personalităţii. S. Al.: Cu alte cuvinte, dacă tinereţea este proiect de creaţie, maturitatea este creaţie înfăptuită. Interesul pentru maturitate s-ar înfăţişa deci ca o pasionantă aşteptare a acelui moment fundamental. Adrian: A aştepta ca maturitatea să vină de la sine, numai ca efect al acumulării anilor, nu mi se pare o speranţă justificată. Fiecare dintre noi a întîlnit oameni care trebuia, după vîrstă, să fie socotiţi ca maturi, dar ca judecată şi comportare erau departe de a îndreptăţi o astfel de apreciere, după cum sînt şi tineri surprinzător de maturi în ciuda vîrstei. De aceea, încercînd, aşa cum a propus Viorela, o definiţie a maturităţii, trebuie să ne referim la capacitatea de gîndire materializată în creaţie şi abia după aceea la vîrstă. Maşa lanoşi: Şi eu aş propune un amendament la definiţia lui Adrian. Dacă am înţeles bine, el confundă maturitatea cu eficienţa gîndirii. Totuşi, oamenii pot fi influenţaţi în acest sens de anumitle condiţii externe care nu depind de propria lor eficienţă. Astăzi, de pildă, putem vorbi despre tendinţa ca tinerii să se maturizeze mai repede. In acelaşi sens, războiul, după cum ştim, poate maturiza o întreagă generaţie. Cu alte cuvinte, factorul obiectiv, care poate fi şi un factor afectiv, joacă un rol important în maturizare. S. Al.: Cu alte cuvinte, aci s-au manifestat două orientări: una intelectualistă, care consideră maturitatea în primul rînd ca pe o expresie a puterii intelectului, şi alta emoţională, care socoteşte că afectivitatea, trăirile emoţionale, împrejurările care influenţează aceste trăiri joacă un rol însemnat. Dar este destul de dificil să luăm o situaţie obiectivă atît de complexă cum este maturitatea şi să o reducem la un singur aspect. De altfel, mi se pare că în chiar desfăşurarea discuţiei noastre a apărut ideea că maturitatea unui om se exprimă mai ales în comportamentul lui global. Am întîlnit în practica mea de psiholog clinician oameni cu o gîndire eficientă şi chiar creatoare, dar al căror comportament nu justifica în nici un fel calificativul de matur. Ei se temeau de viaţă, fugeau de răspundere, nu erau capabili să ia o hotărîre şi cînd îi scoteai din domeniul lor strict de activitate se comportau ca nişte copii neajutoraţi. Adrian : Cînd am spus gîndire, m-am referit la înţelegere, la capacitatea de a înţelege toate fenomenele vieţii, legitatea care guvernează viaţa socială, biologică, intelectuală. S. Al.: înţelegerea nu poate oferi, singură, o acoperire. Maturitatea se manifestă în acţiune. Violeta Cănunţaşu : Aş avansa şi eu o ipoteză. Comparînd-o cu copilăria, care este vîrsta întrebărilor, maturitatea îmi apare ca o vîrstă a răspunsurilor. Poate că aşa se explică atracţia tinerilor pentru maturitate : ei se aşteaptă ca, păşind pe această treaptă, nu numai să găsească formulat gata, ci să-şi poată răspunde ei înşişi la numeroase întrebări. Cu alte cuvinte, noi, tinerii, ne punem numeroase întrebări, unele dintre ele foarte intense, care ne creează o adevărată trebuinţă de a le rezolva. Această trebuinţă devine la un moment dat o forţă care ne duce înainte şi care ne face să sperăm că va veni o vreme cînd, cel puţin în parte, vom răspunde noi înşine acestor întrebări. Problema este care sunt acele întrebări şi cum le vom răspunde atunci cînd nu ne vom mai putea sprijini de părinţi sau de profesori. De fapt, întrebarea fundamentală se referă la propria realizare: cum voi arăta la vîrsta maturităţii ? Voi izbuti să-mi realizez visele, să fiu ceea ce doresc să fiu sau cine ştie cum, împins de anumiţi factori, voi ajunge undeva la periferie ? Asta cred eu că este întrebarea pe care şi-o pun cei mai mulţi dintre noi. Adrian : Cei care nu realizează nimic în viaţă sau realizează foarte puţin rămîn la periferia imaginii pe care şi-au făcut-o despre ei înşişi. S. Al.: Adică la periferia visurilor lor ? Adrian: Da, în sensul că nu pot realiza esenţa acestor visuri. Fericit este acela care ajungînd la vîrsta de nouăzeci de ani îşi poate spune că a realizat foarte, foarte multe. Esenţial este că a făcut ceva. Dar eu, spre deosebire de Maşa, n-aş dori să ştiu dinainte în mod amănunţit ceea ce voi realiza. Pentru că viaţa îşi găseşte frumuseţea şi în surprizele pe care le oferă. Eugen : Bucuria jucătorului de pronosport... Adrian: Cine se bucură să cunoască înainte soluţia unei ghicitori ? Toţi dorim să trăim cît mai mult, dar chiar dacă am şti în mod cert că vom trăi o sută de ani asta nu ne-ar aduce nici o plăcere dacă am cunoaşte data la care vom muri. S. Al.: Dar mie tocmai asta nu mi se pare o dovadă de maturitate. A te lega la ochi pentru a ignora anumiţi factori inevitabili sau a evita deplina luciditate pentru că ea ar ucide surpriza, mi se par atitudini contrare unei poziţii mature în faţa vieţii. Mi se păruse că am făcut un pas înainte ajungînd la concluzia că a fi matur înseamnă a înfăptui cu responsabilitate, a realiza o coeziune între gînd şi faptă care să poarte pecetea personalităţii lor. Şi acum reiese că oamenii ar fi fericiţi dacă ar păstra în necunoscut anumite momente ale devenirii lor, pentru a-şi conserva o anumită cantitate de surpriză. Or, un om matur este în primul rind un om lucid care se străduieşte să smulgă necunoscutului cît mai multe taine şi, desigur, căile propriei vieţi, este un om care-şi construieşte viaţa ca un arhitect. Adrian : Fireşte, marile realizări se obţin totdeauna în cunoştinţă de cauză, trebuie să luăm în consideraţie posibilităţile obiective, legităţile care ar putea influenţa drumul ales. Cînd am spus că nu mi-ar face plăcere să ştiu exact cît voi realiza din ceea ce mi-am propus m-am referit la amănunte, la finalizare şi la modul de a realiza. Maturitatea nu va fi mai puţin împlinită dacă păstrăm şi un dram de romantism. S. Al. : Depinde ce se înţelege prin romantism. Acei oameni care în momentul bilanţului îşi dau seama că viaţa lor s-a desfăşurat aşa cum şi-au propus, că existenţa lor a fost un reflex al voinţei lor de a trăi conform unor principii înalte nu se simt mai puţin romantici. In ceea ce mă priveşte, rămîn la părerea că maturitatea înseamnă a şti ce vrei să faci şi a te realiza pe tine însuţi aşa cum ţi-ai propus fără a păstra, experimental, mistere numai pentru că este plăcut să existe în viaţă şi mistere. Adrian: De fapt sîntem în consens, poate nu m-am exprimat eu suficient de clar. Dialogul cu societatea nu îngăduie neclarităţi. Dar mai există şi dialogul cu tine însuţi şi aci nu totdeauna totul este perfect clar. De pildă, chiar momentul cînd ne simţim pe deplin maturi... Eugen : Uneori ţi se pare că împlinind 18 ani, poate chiar la serbarea majoratului, ai fi devenit matur. In realitate, eu însumi nu-mi pot răspunde singur la întrebare. Numai societatea îfi poate recunoaşte această calitate căci numai ea te poate judeca obiectiv, în lumina faptelor tale. Viorela: Problema nu este chiar atît de simplă. Există oameni care în aparenţă posedă toate atributele maturităţii dar, în realitate, în împrejurări dificile, cei din jur constată că este vorba numai despre aparenţe. De unde le vine totuşi aerul acesta de maturi ? Un fruct ar trebui să se coacă întîi pe dinăuntru apoi pe dinafară, să fie copt întîi miezul şi apoi coaja. Poate că este vorba de o perfectă adaptare la ambianţă. Omul a învăţat pe de rost nişte răspunsuri la anumite întrebări şi le dă cînd trebuie şi astfel ni se pare matur Dar sine o împrejurare în care aceste răspunsuri nu mai concordă cu întrebările, omul trebuie să ia o poziţie, o hotărîre şi atunci se vede că maturitatea sa este iluzorie. Cu alte cuvinte, nu este suficient să te adaptezi la nişte condiţii gata create, trebuie şi să poţi da un răspuns adecvat stimulilor dinăuntrul tău. Omul matur nu se adaptează pasiv la realitate ci se integrează el creator. Să zicem că maturitatea reprezintă, intr-un anumit sens, un acord între noi şi societate. Cită vreme nu putem hotărî noi înşine dacă sîntem sau nu maturi ci avem nevoie de opinia celor din jur. Intervine acordul între noi şi societate , noi ajungem la concluzia că faptele, realizările noastre ne îndreptăţesc să ne simţim maturi iar societatea confirmă această convingere rl.„du-ne încrederea să ■ '■ ----------! COLOCVIU DESPRE MATURITATE o discuţie condusă de SEN ALEXANDRU Dacă tonul plîngăcios, de lamentare al unor corespondente stârneşte surlsuri ironice mai ales atunci cînd nu are acoperire intr-o situaţia care să convingă, fiind doar produsul unor stări trecătoare, de moment, — aceeaşi reacfie dar întrucîtva mai acidă, mai corosivă o provoacă tonul altor scrisori. Este vorba de acela în care fragilele trăiri emoţionale sunt privite dintr-un unghi întrucîtva administrativ, ca nişte „treburi“ ori „probleme" lesnicios rezolvabile. Şi frumos, frumos fireşte ghilimetat, este că aceste soluţii aparţin tot unor tineri, tineri care se socotesc cu un cap sau fie chiar cu un deget deasupra colegilor lor. O scrisoare, o să bănuiţi uşor de ce este „argeşană“, propune ca anual să se facă o intîlnire a tuturor tinerilor ţării care vor să se împrietenească, băieţi şi fete, la Trivale în Piteşti. Aceasta, afirmă autorul scrisorii, maai mult sau mai puţin îndreptăţit „pentru că sunt împotriva anunţurilor matrimoniale“ şi.........astfel s-ar contracara situaţia cînd un tînăr caută o femeie cu bani şi o fată un bărbat cu FIAT“. Rezolvarea este de la început vulnerabilă pentru că cei care scriu nu intenţionează aşa ceva. Dimpotrivă. Şi am să citez din altă scrisoare : „Principalul e să ştii să alegi ce e bun (aş completa „bogat“) in tine şi apoi în celălalt. Deci scrisoarea argeşană ar propune un fel de muntele Găina — în varianta veche — mutat fără vîrfuri şi pante — administrativ teritorial şi emoţional la Trivale. Pentru că scrisoarea curge astfel : „Văzând realizările din oraş, Piteştiul este în plină ascensiune, şi cunoscînd realizările, s-ar putea naşte multe IDILE, iar rezultatele vor fi pozitive“. (Majusculele aparţin scrisorii). Mă îndoiesc că un grup mare, chiar foarte mare, masiv, văzînd un furnal nou, impunător sau un baraj arcuit şi alcătuit solid şi splendid, va incita la IDILE şi un tinăr din dreapta va prinde mina unei necunoscute aflată in partea stingă : — Vrei să fii de acum prietena mea ? ! Şi fata, sper, că o să tacă glndindu-se că o să-i primească mina doar atunci cind va fi părtaş la o astfel de construcţie. Desigur mentalitatea ori pornirea aceasta administrativă a „prieteniei", cum pudic şi reticent denumesc corespondenţele primele şi fulgerătoarele treceri ale iubirii peste manuale, inimi şi frunţi nu se opreşte doar aici. Deoarece uscaţii, de fapt uscăţivii sufleteşte, prieteni ai „prieteniei" pudice, au şi ei o mişcare a lor. Mişcare psihologică şi în sufletul şi în mişcarea intimă a celorlalţi. Ei, aceşti tineri aparent prematuri, se aşează sicîitori lingă un coleg de bancă, de strung, ori de desen tehnic, să spunem, nu cu o experienţă, ci cu ziceri, blindate de exemple triste ori prăbuşiri pilduitoare. Sau umbresc bucuria colegului lor cu : — Nu uita ce a păţit Sandu cu Marinda... Aceşti pedagogi improvizaţi, săraci în trăiri proprii, împrumutînd trăirile altora şi dorind să le corecteze spre perimetrul lor restrins de obicei şi plicticoşi. Ei vorbesc infernal de mult şi atunci cind li se destăinuie ceva autentic despre „prietenie" împărtăşită încep să caşte, plictisiţi. ...îi iertăm pe cei care ne plictisesc şi obosesc pe noi, spunea parcă altădată filozoful, dar niciodată nu-i iertăm pe cei plictisiţi de noi... Ei atunci cască, neîncrezători şi mai tîrziu amar. Dar nefiind deloc, acum, nocivă această plictiseală, mă gîndesc, păgîn, să răsucesc ruga din copilărie , adică să le iertăm celor care ne plictisesc precum şi plictisiţii noştri ne vor ierta altă dată, de NICOLAE VELEA LA TRIVALE, LA PITEŞTI JOI 1 MARTIE 1972 Explicaţia convingătoare Am fost acum două zile oaspetele unor tineri constructori din Capitală. Mă invitaseră pentru a discuta împreună cîteva lucruri care cel puţin pentru ei erau de o importanţă incontestabilă. Bineînţeles, subiectul discuţiei nu putea fi altul debit organizaţia lor, activitatea organizaţiei lor şi, pe um plan care lărgea aria problematicii, elementele care imprimă specificul uunei organizaţii U.T.C. din construcţii. Nu are, probabil, prea multă însemnătate modul cum s-a desfăşurat întreaga întâlnire Şi spun lucrul acesta şi pentru motivul că n-am intenţia să derulez acum filmul acţiunii propriu-zise. Aşa cum n-am de gind să insist nici asupra răspunsurilor pe care le-am dat. Răspunsurile au existat, fireşte, pentru că au existat şi nişte întrebări, însă nu puteau fi, inevitabil, decit mai mult sau mai puţin teoretice, QSd CUTII Silit ElC multe ori sfaturile venite din afară, din partea unui om care nu cunoaşte decit într-o oarecare măsură şi mai ales problemele de ordin general pe care le ridică o organizaţie de pe un şantier de construcţii, însă nu şi trăsăturile proprii, profund personale, ale, colectivului de utecişti în faţa căruia mă aflam. Adevănul acesta l-am subliniat în dese rîndui, pe parcursul discuţiilor, insistând asupra faptului că cele mai potrivite sugestii şi modalităţi de rezolvare a ţinut situaţii nu şi f® poate oferi decit organizaţia respectivă, în funcţie de condiţiile şi împrejurările concrete in care acţionează, în funcţie de propriile mie posibilităţi, pe care tot ea şi le cunoaşte cel mai bine. Întrebările, însă, întrebările care mi s-au pus, mai multe la număr, merită, mi se pare, o atenţie cel puţin egală cu adevărurile pe care le semnalau, de aceea mă voi opri mai pe îndelete asupra lor. Am fost întrebat, de pildă, cum cred că ar trebui concepută şi organizată activitatea în condiţiile dispersării tinerilor în puncte de lucru aflate la mare distanţă. O altă întrebare căuta să afle cum se face că, de cite ori propune organizaţia cite o acţiune, tinerii, sau unii din ei preferă altele, de ordin personal, îşi găsesc adică preocupări în afara cadrului organizat, ameninţînd astfel sudura dintre om şi colectiv. Acelaşi tînăr ar fi dorit să ştie de ce se mai întîlnesc unii, dintre cei aleşi în fruntea organizaţiilor U.T.C., care, deşi în adunările de alegeri şi-au luat angajamente, asigurînd asistenţa că sînt onoraţi de mandatul încredinţat, acum nu fac nici un efort de a şi-l onora într-adevăr şi de a-şi privi îndatoririle cu seriozitate. Iar secretarul comitetului U.T.C. pe întreprindere era, la rîndul său, frămîntat de deosebirile de nivel politic şi cultural între categoriile de tineri de pe şantier şi căuta răspuns la dorinţa de a le consolida o temeinică pregătire pe toate planurile şi tuturor. N-au fost desigur, numai acestea subiectele puse în discuţie. Mă opresc însă aici cu enumerarea lor pentru că şi atitea sunt suficiente pentru a-mi justifica nedumerirea pe care, trebuie să mărturisesc, am încercat-o la un moment dat. Eram, într-adevăr surprins de atitudinea pe care o descifram dincolo de întrebări, sau mai bine zis, odată cu S) ele. Erau întrebări « care puneau in lu- S) mină situaţii nu tocmai plăcute, 15 puncte nevralgice τ› ale tunei activităţi tt ce trăda neîmpli- ZZ niri şi insatisfacţii 5$ şi care în alte părţi S) — de ce n-aş spu- ţ) ne-o! — tm» erau mai degrabă ascun- dise sau disimulate SS măcar în spatele cZ formulei „la noi merge treaba destul ›? de bine“, decât să-ţi fie oferite de-a « dreptul, fără nici ›› un ocoliş şi fără cc nici o rezervă. Era ›› fără îndoială, lim- Zţ pede că, aşa cum a’ soluţiile nu puteau › fi căutate decit în a' modalităţile de lu- g, cru ale organizaţiei ZZ însăşi, nici cauzele ţţ acestor neajunsuri nu se aflau decit ›‹ tot în interiorul a- ZZ celeiaşi organizaţii, ›› dezvăluind deci ca- ZZ renţe ale stilului de ‹› muncă de pînă a- ›s cum. Mă surprin- ›› dea de aceea cu ›$ atit mai mult cu ›Z raiul, şi francheţea, \x şi sinceritatea cu ZZ care tinerii mă în s› trebau şi se între- › bau totodată, ştiind ţţ foarte bine că reproşurile li se vor y› adresa tot lor în ZZ primul rind. ›› Apoi însă, trep- « tat, nedumerirea a SS făcut loc explicaţi- ›› ei logice. Găsisem, într-adevăr, o explicaţie şi nu putea V‹ fi decât aceea una singură. Ea argu- tmenta frămmtarea reală a celor pre- ‹› zenţi şi dorinţa, tot \\ atît de reală, de a Zţ modifica punctele ›x nevralgice în punc- ZZ te ciştigate. ›› Nu ştiu dacă am ţZ izbutit , să le ofer, $) de fiecare dată, ca Zi răspuns la atitudi- SS nea lor atît de deschisă, cele mai po tţ trivite sugestii. Dar « sint convins că a- V a ceeaşi explicaţie, ›› care îi îndemnase ţţ să purta atitea înc› trebări, va sta şi la ţţ baza răspunsurilor ›Z pe care şi le vor da 5) tot ei înşişi, în pro- ţţ cesul muncii de fie- ţţ care zi.ss D. MATALA