Scînteia Tineretului, mai 1976 (Anul 32, nr. 8380-8405)
1976-05-01 / nr. 8380
„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 3 \ „Avem in faţă un minunat program de \ J dezvoltare a patriei, de înălţare a ei pe \ t culmi tot mai inalte de progres şi civilizaţie j \ socialistă. Prin realizarea acestui luminos j \ program vom asigura un viitor fericit patriei \ \ noastre—şi pentru aceasta merită să ne dăru- \ |im toate forţele, întreaga noastră capacitate de muncă şi creaţie“ ! NICOLAE CEAUŞESCU — în cadrul colectivităţii săteşti aveţi o dublă răspundere: aceea de specialist şi conducător. Cum înţelegeţi^ dv. să fie un conducător, cum sunteţi dv. în această ipostază ? — Teoretic, s-ar putea spune multe despre însuşirile unui conducător. In ce mă priveşte, cea dinţii datorie mi-a fost aceea de a-mi apropia oamenii, de a mă face cunoscut şi urmat de ei, de a le fi eu lor apropiat, de a mă numi de-al lor. Aceasta nu se poate realiza decit , fiind tu primul, oferind tu întîiul exemplu personal. Dincolo de modestie, susţin că am fost, continui să fiu, primul care începe munca, ultimul care las uneltele din mină. Nici asta nu-i însă de ajuns. Mai trebuie să ştii să cultivi oamenilor încrederea in ei, în valoarea propriei capacităţi. — Ce satisfacţii aţi mai trăit in această perioadă ? — Un moment pe care nu-l voi uita niciodată a avut loc in 1971. Aveam 25 de ani, trei de muncă in C.A.P., din care unul ca inginer şef. Activam, de asemenea, în organizaţia U.T.C. Atunci, în 1971, mi s-a făcut cinstea de a fi primit în rindurile Partidului Comunist Român. După care continuă : „Așa am devenit un om al Bărăganului. Intre timp mi-am clădit aici o familie, am un prunc ; m-am impămîntenit, cum se zice. Să vă spun o vorbă pe care mi-a zis-o mai demult, un cooperator de aici. „Tovarășe inginer — îmi zice — de la noi ai toate șansele“. Pentru mine, şansa aceasta este pămintul care mi s-a lipit de încălţări, la primii paşi în profesie, pămint de care nu mă mai despart. I.andreiţa navigat luni de zile pe oceanele lumii şi nici nu au înfruntat năprasnice furtuni. Mulţi dintre ei insă, dacă nu toţi, nu ar accepta niciodată să se despartă de portul Constanţa. Este şi convingerea lui Bruno Caracas, secretarul comitetului U.T.C. al organizaţiei de tineret din sectorul „Căi navigabile“, şi a colegului său Ionel Revencu. Mi-au vorbit despre munca lor, despre evenimentele înscrise intr-un jurnal de bord sui generis. Revencu vorbea despre „premiera“ care a avut loc cu ceva mai mult timp in urmă, dar care nu poate fi uitată cu una cu două, deoarece tinerii au muncit din răsputeri şi au realizat un lucru însemnat pentru întreaga ţară. „Adincimea, in port, era de 13 metri. Ca să poată ancora şi vase de peste 100 000 tdw trebuia să avem o adincime de 15 metri. S-a lucrat intens şi, uneori, din proprie iniţiativă, uteciştii au cerut să efectueze ore de muncă patriotică, in afara programului, pentru a termina mai repede operaţiunile. Noi am atins, astfel, adincimea de 15 metri intr-un timp record. Miaduc aminte că primul vas de 100 000 tdw care a intrat în port a fost un vas sub pavilion grecesc“. Bruno Caracas intervine in discuţie : „La această lucrare, organizaţia noastră de tineret a dat un examen, a fost o confruntare din care am ieşit învingători şi care, in plus, ne-a ajutat să ne dăm seama că dispunem de forţă şi că, atunci cind ne unim eforturile, avem un cuvînt greu de spus în orice împrejurare. Aşa se explică şi cel mai mare angajament al nostru, al uteciştilor, asumat imediat după încheierea lucrărilor forumului tineretului comunist, prin care ne-am propus să executăm diferite reparaţii cu mijloacele bordului. Am să vă dau un exemplu. La macaraua „Titan“ de 50 tone trebuia executată cimentarea tancurilor de apă potabilă. In mod normal aceasta se face la şantierul traval şi se execută în timp de două săptămîni. Deci, 14 zile o macara ar fi scoasă din funcţiune. Vă daţi seama, in aceste condiţii, ce economii s-ar obţine dacă lucrarea ar fi executată cu mijloacele bordului. Aşa ne-am gîndit noi, urediţii, aşa am şi acţionat, conform angajamentului de care pomeneam mai sus. Am curăţat cimentul vechi din cele patru tancuri, am îndepărtat rugina şi, apoi, am pus cimentul nou.Vă aceste operaţiuni a participat întregul echipaj al macaralei „Titan“, adică 16 marinari, dintre care 14 utecişti. Tinerii portului... TEODOR POGOCEANU „MILIOANELE" TINERILOR CERCETĂTORI In urmă cu patru ani, un grup de tineri comunişti de la întreprinderea constructoare de maşini „Unirea“ din Cluj-Napoca, printre care Vasile Hadnagy, Mircea Turcu, CUstinian Cirstea, Vasile Socaciu, Ioan Csitron, Liviu Jiga şi Lucia Moraru, proaspeţi absolvenţi ai institutului politehnic, şi-au propus să se constituie într-un „cerc de creaţie tehnică" în care să fie atraşi toţi tinerii ingineri, economişti şi tehnicieni cu aptitudini pentru cercetare. Scopul fusese limpede formulat de la început , participarea, cu întreaga lor capacitate creatoare, la progresul tehnicoştiinţific, la introducerea tehnicii noi, la creşterea eficienţei economice. „Am venit aproape toţi din facultate, cu note foarte mari — ne spune Vasile Hadnagy, responsabilul cercului, dar eram conştienţi că in producţie stă adevăratul examen de capacitate pe care trebuie să-l trecem. Calitatea noastră de comunişti, de utecişti, ne obliga moraliceşte să nu aşteptăm să ni se ceară nimic, ci să dăm noi înşine dovada maturităţii noastre politice şi profesionale, prin angajarea din primele zile in acţiuni de anvergură, de real interes pentru producţia uzinei“. Fiecare membru al cercului îşi înscrisese în agenda sa o tebăi de cercetare din planul , ,,pj,i-pfii,cu termene ferme de rezolvare. încă în acelaşi an se prezentau la sesiune sc de", “promunicări ştiinţifice şitinerilor specialişti din ramura construcţiilor de maşini," organizată de C.C. al U.T.C., cu cireşa, lucrări originale, de mare valoare practică, care şi-au găsit repede aplicarea în producţie. Cu timpul, cercul lor s-a lărgit, în prezent el cuprinde 78 specialişti, adică toţi tinerii ingineri, economişti şi tehnicieni ai întreprinderii. Mai mult de jumătate dintre ei au fost primiţi în partid. Lucrările de cercetare s-au amplificat. Eficienţa lor economică trece acum de câteva milioane. „Pentru acest an , ne spune ing. Stelian Pop, un alt membru al cercului — avem un lucru 23 de lucrări de cercetare de cea mai acută stringenţă pentru progresul tehnic al uzinei, în intrecerea „Tineretul — factor activ în realizarea cincinalului revoluţiei tehnicoştiinţifice“, ne-am angajat pentru acest an să obţinem o economie de 625 000 lei, prin iniţiativa „Fiecare tînăr inginer şi tehnician să reducă prin îmbunătăţiri tehnologice proprii, cu cel puţin 1 la sută, preţul de cost al unui reper“. Mulţi şi-au concretizat deja acest angajament. Pentru că tinerii comunişti îşi respectă cu responsabilitate cuvîntul de onoare, angajamentele asumate în faţa colectivului. Cinci dintre ei — Dumitru Jecan, Vasile Crişan, Alexandru Pop, Emil Macarie şi Dumitru Galeş, muncitori lăcătuşi la secţia maşini de rectificat, au conceput şi realizat 6 dispozitive ingenioase care aduc, fiecare, întreprinderii economii anuale de 20—25 mii lei Exemplele ar putea continua. Ele se regăsesc însă, în totalitatea lor, în fructuosul bilanţ al uzinei pe primul trimestru, dar şi în climatul de muncă şi viaţă comunistă statornicit in prestigiosul colectiv. ROMULUS LAL ..Poate un umarm minus nu s-ar fi simțit, dar unul in plus contează foarte mult“. , , ,vZr■' .vfeV't fii!* Ji ifwiwnír Trlx îTrti ini 11 mc Pljíjísl ®Hâfgi!j511mIfifyByfi RECORDMENI ÎN ABATAJE La Exploatarea minieră Leşu Ursului nu fusesem încă. Şi nici la sectorul 2, la Isipoaia, unde se ajunge pe un drum greu, care urcă la nesfirşit prin munte şise pierde undeva în hăul negru al pădurilor moldave. Nu peste mult timp stau faţă in faţă cu Ion Atodiresei, 30 de ani, şeful „brigăzii tineretului“. — Suntem 13 ortaci. Din aceştia, 11 sunt comunişti. Eu sunt unul dintre cei... bătrini. Cam 28 de ani e media de virstă. Şi de aceea ne numim „brigada tineretului“. Ne-am unit prin ’73. Cam de atunci am fost numit eu la conducerea brigăzii de tineret. Prin ’69, mi-aduc aminte, i-am spus tovarăşului inginer să-mi dea mie o brigadă pe mină şi am să bat toate recordurile. Şi să vezi, mi-a dat ! Iar eu am bătut toate recordurile şi mi-am respectat cuvîntul. Acest cincinal l-am început cu dreptul. Avem un angajament, este al nostru, al comuniștilor din brigada tineretului. Ne-am gîndit bine cind l-am hotărit. Am ajuns la cifra de 3 000 tone peste plan. Asta pentru primul an a! cincinalului! Acum să vă spun cum evoluează treaba: în ianuarie, brigada a dat peste plan 200 tone, în februarie 720 tone, iar acum, la sfîrşitul lui martie, încă nu ştiu precis, dar parcă — parcă am trecut de 450 tone. Şi dumneata ai să mă întrebi cum adică explic eu cifrele astea. Eu le explic lesne. Ţi-am spus : 11 din 13 suntem comunişti. Şi peste toate acestea mai sînt, cum aveam să aflu nu peste mult timp, inimile fierbinţi de mineri. Povesteşte Vasile Agrigoroaie, 26 de ani, care lucrează în mină din ’72 şi care a venit de la Iacobeni şi a rămas in „brigada tineretului“ tocmai pentru că „m-am simţit ca acasă“. ...Şi aş face orice pentru brigada noastră ! Aşa gîndesc eu, aşa gîndesc şi ceilalţi. Ca să vă convingeţi am să vă spun o întâmplare aşa... mai caldă, din ...ianuarie. Noi, după cum aţi aflat, ne gîndiserăm la angajament, hotăriserăm cit şi cum, ne împărţiserăm noi munca şi aşa mai departe, începuserăm bine luna ianuarie, lucram cu spor şi se părea că ne merg toate din plin... Nimic nu ne stătea în cale. Şi, cind ne era lumea mai dragă, a apărut o avarie... S-a spart o conductă de alimentare cu apă drept în... gura galeriei. Şi s-a făcut gheaţă cam de o jumătate de metru şi pe o lungime cam de 100 de metri. Nu se mai puteau căra, cu căruciorul, lemne pentru armături. Era în pericol şi angajamentul nostru! Cred că nu ne-a trebuit prea mult timp şi ne-am şi hotărit. Iată ce am făcut : timp de două săptămîni, am cărat cu spatele cam 40 de metri cubi lemn în fiecare zi. în luna ianuarie, luna cu pricina, am depăşit planul cu 200 tone de minereu. Şi de aceea afirmam eu că noi, minerii, vorbim puţin şi ne străduim să facem mult !“. TEODOR POGOCEANU înalt de tehnicitate, ni se părea îndrăzneaţă, dificilă, greu de înfăptuit. Dar am reuşit. Am adresat mai multor tineri, ce şi-au adus o apreciabilă contribuţie la obţinerea medaliei de aur la Tîrgul internaţional de la Brno o întrebare : „Ce a reprezentat pentru dumneavoastră acest succes ?“ Şi am primit un singur răspuns : „începutul unui drum“. In aceste zile premergătoare aniversării a 55 de ani de la crearea partidului şi a zilei de 1 Mai, constructorii de maşini şi utilaje agricole din Piatra Neamţ sunt preocupaţi de asimilarea în producţie a unor noi tipodimensiuni de utilaje agricole. Tinerii ingineri Vasile Gavriluţă, secretarul comitetului U.T.C., Alexandru Fermuş, Vasile Ştefănescu, Viorica Arsenie, Adriana Bontaş, Constantin Scutea şi Dumitru Majeru, puternic angrenaţi in viguroasa mişcare de inovaţii şi raţionalizări, şi-au propus rezolvarea unor teme de cercetare în scopul îmbunătăţirii calitative a utilajelor agricole, reducerii consumului de metal şi a volumului de manoperă şi manipulări. Un exemplu elocvent al maturităţii profesionale dovedite de tinerii specialişti de aici îl constituie, fără îndoială, faptul că numai cei şapte ingineri citaţi de secretarul U.T.C. vor aduce, prin rezolvarea operativă a temelor de cercetare propuse, economii în valoare de 835 000 lei. In sectorul de proiectare, sub conducerea inginerului Constantin Toma, un grup de tineri proiectanţi au îmbunătăţit prin modificări constructive calităţile semănătoarelor. Dar poate cel mai revelator exemplu al felului în care aceşti tineri înţeleg să-şi aducă contribuţia la continua perfecţionare a maşinilor ce le produc îl constituie faptul că, adeseori, după cum îmi mărturisea strungarul Petru Văcaru — învăţător suplinitor pină acum cîţiva ani, astăzi strungar calificat la locul de muncă — grupele de tineri inovatori constituite în fiecare secţie creează noi dispozitive pentru îmbunătăţirea procesului tehnologic. Transcriu cu mare plăcere nume ale unor astfel de tineri, nume rostite cu căldură de secretarul comitetului de partid, sector 1, tovarăşul Nicolae Mocanu , sculerul matriţei Mihai Purice, strungarul Dumitru Bordei, lăcătuşul Constantin Vasilache, sudorul Ştefan Vasilca, tratamentistul Gheorghe Gotcu, maistrul Ion Ioniţă, echipa condusă de Gheorghe Apăvăloaiei. DAN VASILESCU INVESTIŢIA DE INTELIGENŢĂ în momentul în care am aflat că semănătoarea noastră SPC 8 M a obţinut medalia de aur la Tîrgul internaţional de la Brno — se destăinuie tovarăşul Nicolae Mocanu, secretarul comitetului de partid, sectorul 1, al întreprinderii mecanice „Ceahlău“ din Piatra Neamţ — primul gind ni s-a îndreptat spre momentul acela, de neuitat, când am primit sarcina de onoare de a asimila în producţie maşini şi utilaje agricole. Era la începutul anului 1971, la începutul unui cincinal, al celui mai scurt cincinal din istoria socialistă a ţării. Pentru noi, cei care executam aripi de ploaie pentru sisteme de irigaţii, barăci metalice şi tăvălugi de sfărîmat bolovani, ideea, numai ideea că trebuie să trecem la fabricarea unor utilaje complexe, cu un grad mal ■ UN „FERMIER" DIN BĂRĂGAN Pe Constantin Ţucra îl intilnim la capătul unei tarlale, tocmai cind se termina însămînţarea porumbului. — Atunci, în 1968, la absolvirea Institutului agronomic din Timişoara, cind am văzut pe lista de repartiţie judelui Teleorman am optat imediat. Intr-o cooperativă din Bărăgan era aşteptat un om. Zic, poate un umăr in minus nu s-ar fi simţit atit de mult, oamenii locului şi-ar fi întărit umerii şi pentru cel lipsă şi intr-un fel ar fi scos-o la capăt. Dar un umăr in plus contează foarte mult. Mi s-a oferit postul de inginer agronom la Cooperativa agricolă „7 Noiembrie■“ din comuna Izvoarele. Era acolo şi preşedintele C.A.P. din Frumoasa. „Comună frumoasă — îmi zice — suntem vecini. Dacă vrefi, vă însoţesc". Cind am ajuns la Izvoarele, mi se lipise de incălţări pămint de care aveam să nu mă mai desprind. Pămintu-i bun, oamenii harnici. Ceva, insă, nu mergea cum trebuie ; poate organizarea, poate metodele de muncă. Se trudea mult, se obţinea pufin, împreună am reuşit citeva performanţe, dacă nu omologate la nivel naţional, cel puţin pilduitoare pentru munca noastră. La greu, de pildă, niciodată in istoria unităţii nu se obţinuse mai mult de 2 690 kg la hectar. In aceşti ani am obţinut 3 400—3 .500 kg. De asemenea, la porumb am realizat anual medii de peste 6 000 kg boabe la hectar, in condiţii de sol neirigat. Rezultate bune am avut si in celelalte domenii de activitate. EROI ANONIMI AI MĂRII Tinerii portului... Rămin, deseori, anonimi. Nu sunt nici „lupi de mare“, nu au „ Mai acu’ şapte ani am părăsit Balşul după o meserie care se zicea că o să se facă la Slatina, povesteşte Constantin Gagiu, şef de echipă la secţia metalurgică I a Întreprinderii de prelucrare a aluminiului. Am plecat din Balş la ora la care Balşul începea să fie mai mult decit fabrica „de tucruri“ de lingă gară. Poate că m-ar acuza unii pentru „fugă“, dar eu o să le spun un singur lucru : am vrut să învăţ o meserie cum n-a mai existat in toată Oltenia. Am învăţat-o la Braşov, la „Metrom“, lingă o presă de prin ’39, care scoate mai mult abur din foaie decit profile extrudate. Aşa se face că după ce m-am intors la Slatina, a trebuit s-o iau de la capăt, să învăţ adică butoanele de la maşinile noi şi să-mi spun de nenumărate ori în gind : asta-i treabă de inginer, nu de muncitor cu categoria unu bază. Dar cum asta era lumea Slatinei de atunci — aproape sută la sută oameni cu categoria unu bază — nu puteau inventa ingineri sau muncitori cu înaltă calificare peste noapte. In iunie 1970, cind se cocea prima şarjă de aluminiu prelucrat, tocmai mă întorsesem de la Braşov, aşa că am putut să văd cu ochii mei cit de repede se schimbă oamenii. In luni şi zile străbătuseră şi copilăria, şi adolescenţa, şi treptele de calificare pentru care oamenii obişnuiţi învaţă şi muncesc luni de zile. Constantin Gagiu este unul dintre numeroşii muncitori, şefi de echipă, tehnicieni, maiştri care au fost decoraţi in decursul ultimilor ani cu ordine ale muncii. In 1972, cind i-a fost decernat acest ordin, el era cel mai tînăr din plutonul fruntașilor. După fotografie părea a fi un ins sobru, aproape ceremonios, cu privirea încărcată de centri* neliniște, surprinsă cu stîngăcie de un fotograf începător. In realitate insă, în acea privire urca o virstă încă neatinsă. Netrăită pe dinafară, s-ar zice, dar consumată lăuntric, cu viteza pe care un mare ginditor a introdus-o intr-o savantă ecuaţie pentru a demonstra semenilor săi că timpul este şi el relativ. Astfel se explică şi de ce o oră de-a lui Constantin Gagiu este mai scurtă, cu mult mai scurtă decit ora obişnuită, cea punctată de ticăitul ceasornicelor de fabrică. •— Poate că ar mai fi locuri de muncă pe unde se stă la şuetă şi se despică firul in patru după etapa de fotbal, poate că ar mai fi birouri unde şeful îşi bea căfeluţa şi te roagă să-l mai aştepţi, că e ocupat, or mai fi şi locuri din astea, nu zic nu, dar, vreau să mă înţelegeţi că la presa de 3 600 şi la cea de 2 250 aşa ceva nu există. Metalul nu te aşteaptă. Două minute dacă lipseşti, poţi rebuta o producţie de citeva mii de lei. Şi greşelile, ca şi faptele bune, se plătesc. Cuvîntul colegului de echipă poate să ardă mai rău decit vitriolul. Dacă vreţi să vă convingeţi de asta, intrebaţi-i pe oricare din cei 22 de băieţi din echipă, pe Gheorghe Ştefan, sau pe Ion Grigoraş, sau pe Mihai Marin, sau pe oricare vreţi dumneavoastră. O să ajungeţi la vorba mea : cea mai mare amărăciune care-ţi poate pica pe suflet , atunci cind cel mai bun prieten al tău îţi spune : Nu mai eşti aşa cum te cunoşteam. — Ai trăit vreodată o asemenea clipă ? Omul din faţa mea tace, stinjenit. li face apoi semn unuia din muncitori să se apropie. — El e nea’ Tudor Streche, cel mai in virstă om din echipă. In faţa lui am trăit asemenea amărăciune. Am dat o decizie greşită sau am aplicat-o greşit, nu mai ştiu exact cum a fost. Cert e că nea’ Tudor a tras ponoasele. El şi presa de 3 600 tone forţă, adică, mai în glumă, mai in serios, jumătate din oamenii echipei. A fost ziua cea mai grea din cite am trăit la I.R.A. 48 de ore de-aş fi muncit fără oprire la-aş fi simţit mai uşurat decit după privirile celor de la 3 600. Dacă urci drumul dinspre albia Oltului şi treci de noua casă de cultură a sindicatelor, al cărei gong va suna peste citeva săptămini pentru prima oară ; dacă treci de noul centru civic, vei descoperi ceea ce n-ar fi descoperit nimeni cu două sau trei decenii in urmă : citadela de foc, metal şi sudură a Slatinei. Cuvele de aluminiu, catozii de grafit sută la sută pentru marile oţelării, foliile de aluminiu între 90 şi 150 microni , bărbaţii şi femeile noului oraş. Oameni în palma cărora mai stăruie mirosul de pămint proaspăt arat, oameni in mintea cărora satul rămîne mai mult decit o simplă lume de referinţă. Acea lume din care au plecat pentru a ridica, intr-un timp incredibil de scurt, civilizaţia oraşelor rectangulare, a metalului alb, a kilowaţilor aduşi din apa bătrinului Olt. PAVEL PEREI!* O MESERIE CUM N-A MAI EXISTAT! SÍMBÁTA I MAI 1976