Scînteia Tineretului, mai 1976 (Anul 32, nr. 8380-8405)

1976-05-01 / nr. 8380

„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 3 \ „Avem in faţă un minunat program de \ J dezvoltare a patriei, de înălţare a ei pe \ t culmi tot mai inalte de progres şi civilizaţie j \ socialistă. Prin realizarea acestui luminos j \ program vom asigura un viitor fericit patriei \ \ noastre—şi pentru aceasta merită să ne dăru- \ |­im toate forţele, întreaga noastră capacitate­­ de muncă şi creaţie“­­ ! NICOLAE CEAUŞESCU­­ — în cadrul colectivităţii să­teşti aveţi o dublă răspundere: aceea de specialist şi conducă­tor. Cum înţelegeţi^ dv. să fie un conducător, cum sunteţi dv. în această ipostază ? — Teoretic, s-ar putea spune multe despre însuşirile unui conducător. In ce mă priveşte, cea dinţii datorie mi-a fost aceea de a-mi apropia oamenii, de a mă face cunoscut şi urmat de ei, de a le fi eu lor apropiat, de a mă numi de-al lor. Aceasta nu se poate realiza decit , fiind tu primul, oferind tu întîiul exemplu personal. Dincolo de modestie, susţin că am fost, con­tinui să fiu, primul care începe munca, ultimul care las unelte­le din mină. Nici asta nu-i însă de ajuns. Mai trebuie să ştii să cultivi oamenilor încrederea in ei, în valoarea propriei capaci­tăţi. — Ce satisfacţii aţi mai trăit in această perioadă ? — Un moment pe care nu-l voi uita niciodată a avut loc in 1971. Aveam 25 de ani, trei de muncă in C.A.P., din care unul ca inginer şef. Activam, de a­­semenea, în organizaţia U.T.C. Atunci, în 1971, mi s-a făcut cinstea de a fi primit în rindu­­rile Partidului Comunist Român. După care continuă : „Așa am devenit un om al Bărăganului. Intre timp mi-am clădit aici o familie, am un prunc ; m-am impămîntenit, cum se zice. Să vă spun o vorbă pe care mi-a zis-o mai de­mult, un cooperator de aici. „To­varășe inginer — îmi zice — de la noi ai toate șansele“. Pentru mine, şansa aceasta este pămin­­tul care mi s-a lipit de încăl­ţări, la primii paşi în profesie, pămint de care nu mă mai des­part. I.­andreiţa navigat luni de zile pe oceanele lumii şi nici nu au înfruntat nă­prasnice furtuni. Mulţi dintre ei insă, dacă nu toţi, nu ar accepta niciodată să se despartă de por­tul Constanţa. Este şi convinge­rea lui Bruno Caracas, secreta­rul comitetului U.T.C. al organi­zaţiei de tineret din sectorul „Căi navigabile“, şi a colegului său Ionel Revencu. Mi-au vor­bit despre munca lor, despre e­­venimentele înscrise intr-un jurnal de bord sui generis. Re­vencu vorbea despre „premiera“ care a avut loc cu ceva mai mult timp in urmă, dar care nu poate fi uitată cu una cu două, deoarece tinerii au muncit din răsputeri şi au realizat un lucru însemnat pentru întreaga ţară. „Adincimea, in port, era de 13 metri. Ca să poată ancora şi vase de peste 100 000 tdw tre­buia să avem o adincime de 15 metri. S-a lucrat intens şi, une­ori, din proprie iniţiativă, ute­­ciştii au cerut să efectueze ore de muncă patriotică, in afara programului, pentru a termina mai repede operaţiunile. Noi am atins, astfel, adincimea de 15 metri intr-un timp record. Mi­­aduc aminte că primul vas de 100 000 tdw care a intrat în port a fost un vas sub pavilion gre­cesc“. Bruno Caracas intervine in discuţie : „La această lucrare, organizaţia noastră de tineret a dat un examen, a fost o con­fruntare din care am ieşit în­vingători şi care, in plus, ne-a ajutat să ne dăm seama că dis­punem de forţă şi că, atunci cind ne unim eforturile, avem un cuvînt greu de spus în orice împrejurare. Aşa se explică şi cel mai mare angajament al nostru, al uteciştilor, asumat imediat după încheierea lucră­rilor forumului tineretului co­munist, prin care ne-am propus să executăm diferite reparaţii cu mijloacele bordului. Am să vă dau un exemplu. La macaraua „Titan“ de 50 tone trebuia exe­cutată cimentarea tancurilor de apă potabilă. In mod normal a­­ceasta se face la şantierul traval şi se execută în timp de două săptămîni. Deci, 14 zile o macara ar fi scoasă din funcţiune. Vă daţi seama, in aceste condiţii, ce economii s-ar obţine dacă lucra­rea ar fi executată cu mijloacele bordului. Aşa ne-am gîndit noi, ured­iţii, aşa am şi acţionat, con­form angajamentului de care pomeneam mai sus. Am curăţat cimentul vechi din cele patru tancuri, am îndepărtat rugina şi,­­ apoi, am pus cimentul nou­.­­Vă­­ aceste operaţiuni a participat în­tregul echipaj al macaralei „Ti­tan“, adică 16 marinari, dintre care 14 utecişti. Tinerii portului... TEODOR POGOCEANU „MILIOANELE" TINERILOR CERCETĂTORI In urmă cu patru ani, un grup de tineri comunişti de la întreprinderea constructoare de maşini „Unirea“ din Cluj-Na­­poca, printre care Vasile Had­nagy, Mircea Turcu, CUstinian Cirstea, Vasile Socaciu, Ioan Csitron, Liviu Jiga şi Lucia Moraru, proaspeţi absolvenţi ai­­ institutului politehnic, şi-au propus să se constituie într-un „cerc de creaţie tehnică" în care să fie atraşi toţi tinerii ingineri, economişti şi tehnici­eni cu aptitudini pentru cerce­tare. Scopul fusese limpede for­mulat de la început , participa­rea, cu întreaga lor capacitate creatoare, la progresul tehnico­­ştiinţific, la introducerea tehni­cii noi, la creşterea eficienţei economice. „Am venit a­­proape toţi din facultate, cu note foarte mari — ne spune Vasile Hadnagy, responsabilul cercului, dar eram conştienţi că in producţie stă adevăratul exa­men de capacitate pe care tre­buie să-l trecem. Calitatea noastră de comunişti, de ute­cişti, ne obliga moraliceşte să nu aşteptăm să ni se ceară ni­mic, ci să dăm noi înşine do­vada maturităţii noastre politi­ce şi profesionale, prin angaja­rea din primele zile in acţiuni de anvergură, de real interes pentru producţia uzinei“. Fiecare membru al cercului îşi înscrisese în agenda sa o teb­ăi d­e­­ cercetare din planul , ,,pj,i-pfii,cu termene ferme de rezolvare. încă în ace­laşi an se prezentau la se­­siune sc de", “promunicări ştiinţi­fice şi­­tinerilor specialişti din ramura construcţiilor de ma­şini," organizată de C.C. al U.T.C., cu cireşa, lucrări origi­nale, de mare valoare practică, care şi-au găsit repede a­­plicarea în producţie. Cu timpul, cercul lor s-a lărgit, în prezent el cuprinde 78 specialişti, adică toţi tinerii ingineri, economişti şi tehnicieni ai întreprinderii. Mai mult de jumătate dintre ei au fost primiţi în partid. Lu­crările de cercetare s-au am­plificat. Eficienţa lor economică trece acum de câteva milioane. „Pentru acest an , ne spu­ne ing. Stelian Pop, un alt membru al cercului — avem un lucru 23 de lucrări de cerceta­re de cea mai acută stringenţă pentru progresul tehnic al uzinei, în intrecerea „Tinere­tul — factor activ în realizarea cincinalului revoluţiei tehnico­­ştiinţifice“, ne-am angajat pen­tru acest an să obţinem o eco­nomie de 625 000 lei, prin ini­ţiativa „Fiecare tînăr inginer şi tehnician să reducă prin îm­bunătăţiri tehnologice proprii, cu cel puţin 1 la sută, preţul de cost al unui reper“. Mulţi şi-au concretizat deja acest angajament. Pentru că tinerii comunişti îşi respectă cu responsabilitate cuvîntul de o­­noare, angajamentele asumate în faţa colectivului. Cinci din­tre ei — Dumitru Jecan, Va­sile Crişan, Alexandru Pop, Emil Macarie şi Dumitru Ga­leş, muncitori lăcătuşi la sec­ţia maşini de rectificat, au conceput şi realizat 6 dispozi­tive ingenioase care aduc, fie­care, întreprinderii economii anuale de 20—25 mii lei Exemplele ar putea continua. Ele se regăsesc însă, în tota­litatea lor, în fructuosul bilanţ al uzinei pe primul trimestru, dar şi în climatul de muncă şi viaţă comunistă statornicit in prestigiosul colectiv. ROMULUS LAL­ ­ ..Poate un umarm minus nu s-ar fi simțit, dar unul in plus contea­­ză foarte mult“. , , ,vZr■' .vfeV't fii!* Ji ifwiwnír Trlx îTrti ini 11 mc Pljíjísl ®Hâfgi!j511mIfifyByfi RECORDMENI ÎN ABATAJE La Exploatarea minieră Leşu Ursului nu fusesem încă. Şi nici la sectorul 2, la Isi­­poaia, unde se ajunge pe un drum greu, care urcă la ne­­sfirşit prin munte şi­­se pier­de undeva în hăul negru al pădurilor moldave. Nu peste mult timp stau faţă in faţă cu Ion Atodiresei, 30 de ani, şeful „brigăzii tineretului“. — Suntem­ 13 ortaci. Din aceştia, 11 sunt comunişti. Eu sunt unul dintre cei... bătrini. Cam 28 de ani e me­dia de virstă. Şi de aceea ne numim „brigada tineretului“. Ne-am unit prin ’73. Cam de atunci am fost numit eu la con­ducerea brigăzii de tineret. Prin ’69, mi-aduc aminte, i-am spus tovarăşului inginer să-mi dea mie o brigadă pe mină şi am să bat toate recor­durile. Şi să vezi, mi-a dat ! Iar eu am bătut toate recordu­rile şi mi-am respectat cuvîn­­tul. Acest cincinal l-am început cu dreptul. Avem un angaja­ment, este al nostru, al comu­niștilor din brigada tineretului. Ne-am gîndit bine cind l-am ho­­tărit. Am ajuns la cifra de 3 000 tone peste plan. Asta pentru pri­mul an a! cincinalului! Acum să vă spun cum evoluează treaba: în ianuarie, brigada a dat pes­te plan 200 tone, în februarie 720 tone, iar acum, la sfîrşitul lui martie, încă nu ştiu precis, dar parcă — parcă am trecut de 450 tone. Şi dumneata ai să mă întrebi cum adică explic eu cifrele astea. Eu le explic les­ne. Ţi-am spus : 11 din 13 sun­tem­ comunişti. Şi peste toate acestea mai sînt, cum aveam să aflu nu pes­te mult timp, inimile fierbinţi de mineri. Povesteşte Vasile Agrigoroaie, 26 de ani, care lu­crează în mină din ’72 şi care a venit de la Iacobeni şi a ră­mas in „brigada tineretului“ tocmai pentru că „m-am simţit ca acasă“. ...Şi aş face orice pentru brigada noastră ! Aşa gîndesc eu, aşa gîndesc şi cei­lalţi. Ca să vă convingeţi am să vă spun o întâmplare aşa... mai caldă, din ...ianuarie. Noi, după cum aţi aflat, ne gîndi­­serăm la angajament, hotărise­­răm cit şi cum, ne împărţiserăm noi munca şi aşa mai departe, începuserăm bine luna ianuarie, lucram cu spor şi se părea că ne merg toate din plin... Nimic nu ne stătea în cale. Şi, cind ne era lumea mai dragă, a apă­rut o avarie... S-a spart o con­ductă de alimentare cu apă drept în... gura galeriei. Şi s-a făcut gheaţă cam de o jumătate de metru şi pe o lungime cam de 100 de metri. Nu se mai puteau căra, cu căruciorul, lemne pentru armături. Era în pericol şi angajamentul nostru! Cred că nu ne-a trebuit prea mult timp şi ne-am şi hotărit. Iată ce am făcut : timp de două săptămîni, am că­rat cu spatele cam 40 de me­tri cubi lemn în fiecare zi. în luna ianuarie, luna cu pri­cina, am depăşit planul cu 200 tone de minereu. Şi de aceea afirmam eu că noi, minerii, vorbim puţin şi ne străduim să facem mult !“. TEODOR POGOCEANU înalt de tehnicitate, ni se părea îndrăzneaţă, dificilă, greu de înfăptuit. Dar am reuşit. Am adresat mai multor tineri, ce şi-au adus o apreciabilă con­tribuţie la obţinerea medaliei de aur la Tîrgul internaţional de la Brno o întrebare : „Ce a repre­zentat pentru dumneavoastră a­­cest succes ?“ Şi am primit un singur răspuns : „începutul unui drum“. In aceste zile premergă­toare aniversării a 55 de ani de la crearea partidului şi a zilei de 1 Mai, constructorii de ma­şini şi utilaje agricole din Pia­tra Neamţ sunt preocupaţi de asimilarea în producţie a unor noi tipodimensiuni de utilaje a­­gricole. Tinerii ingineri Vasile Gavriluţă, secretarul comitetului U.T.C., Alexandru Fermuş, Va­sile Ştefănescu, Viorica Arsenie, Adriana Bontaş, Constantin Scu­tea şi Dumitru Majeru, puternic angrenaţi in viguroasa mişcare de inovaţii şi raţionalizări, şi-au propus rezolvarea unor teme de cercetare în scopul îmbună­tăţirii calitative a utilajelor a­­gricole, reducerii consumului de metal şi a volumului de mano­peră şi manipulări. Un exem­plu elocvent al maturităţii pro­fesionale dovedite de tinerii specialişti de aici îl constituie, fără îndoială, faptul că numai cei şapte ingineri citaţi de se­cretarul U.T.C. vor aduce, prin rezolvarea operativă a temelor de cercetare propuse, economii în valoare de 835 000 lei. In sectorul de proiectare, sub conducerea inginerului Constan­tin Tom­a, un grup de tineri proiectanţi au îmbunătăţit prin modificări constructive calităţile semănătoarelor. Dar poate cel mai revelator exemplu al felului în care aceşti tineri înţeleg să-şi aducă con­tribuţia la continua perfecţio­nare a maşinilor ce le produc îl constituie faptul că, adese­ori, după cum îmi mărturisea strungarul Petru Văcaru — în­văţător suplinitor pină acum cîţiva ani, astăzi strungar cali­ficat la locul de muncă — gru­pele de tineri inovatori consti­tuite în fiecare secţie creează noi dispozitive pentru îmbună­tăţirea procesului tehnologic. Transcriu cu mare plăcere nume ale unor astfel de tineri, nume rostite cu căldură de secretarul comitetului de partid, sector 1, tovarăşul Nicolae Mocanu , scu­lerul matriţei Mihai Purice, strungarul Dumitru Bordei, lă­cătuşul Constantin Vasilache, sudorul Ştefan Vasilca, trata­­mentistul Gheorghe Gotcu, mais­trul Ion Ioniţă, echipa condusă de Gheorghe Apăvăloaiei. DAN VASILESCU INVESTIŢIA DE INTELIGENŢĂ în momentul în care am aflat că semănătoarea noastră SPC 8 M a obţinut medalia de aur la Tîr­­gul internaţional de la Brno — se destăinuie tovarăşul Nicolae Mo­­canu, secretarul comitetului de partid, sectorul 1, al întreprin­derii mecanice „Ceahlău“ din Piatra Neamţ — primul gind ni s-a îndreptat spre momentul acela, de neuitat, când am pri­mit sarcina de onoare de a asi­mila în producţie maşini şi uti­laje agricole. Era la începutul anului 1971, la începutul unui cincinal, al celui mai scurt cin­cinal din istoria socialistă a ţă­rii. Pentru noi, cei care execu­tam aripi de ploaie pentru sis­teme de irigaţii, barăci metalice şi tăvălugi de sfărîmat bolovani, ideea, numai ideea că trebuie să trecem la fabricarea unor u­­tilaje complexe, cu un grad ­­mal ■ UN „FERMIER" DIN BĂRĂGAN Pe Constantin Ţucra îl intil­­nim la capătul unei tarlale, toc­mai cind se termina însămîn­­ţarea porumbului. — Atunci, în 1968, la absolvirea Institutului agronomic din Timi­şoara, cind am văzut pe lista de repartiţie judelui Teleorman am optat imediat. Intr-o coope­rativă din Bărăgan era aşteptat un om. Zic, poate un umăr in minus nu s-ar fi simţit atit de mult, oamenii locului şi-ar fi întărit umerii şi pentru cel lipsă şi intr-un fel ar fi scos-o la ca­păt. Dar un umăr in plus con­tează foarte mult. Mi s-a oferit postul de inginer agronom la Cooperativa agricolă „7 Noiem­brie■“ din comuna Izvoarele. Era acolo şi preşedintele C.A.P. din Frumoasa. „Comună frumoasă — îmi zice — suntem­ vecini. Dacă vrefi, vă însoţesc". Cind am ajuns la Izvoarele, mi se li­pise de incălţări pămint de care aveam să nu mă mai desprind. Pămintu-i bun, oamenii harnici. Ceva, insă, nu mergea cum tre­buie ; poate organizarea, poate metodele de muncă. Se trudea mult, se obţinea pufin, împreu­nă am reuşit citeva performan­ţe, dacă nu omologate la nivel naţional, cel puţin pilduitoare pentru munca noastră. La greu, de pildă, niciodată in istoria u­­nităţii nu se obţinuse mai mult de 2 690 kg la hectar. In aceşti ani am obţinut 3 400—3 .500 kg. De asemenea, la porumb am realizat anual medii de peste 6 000 kg boabe la hectar, in con­diţii de sol neirigat. Rezultate bune am avut si in celelalte do­menii de activitate. EROI ANONIMI AI MĂRII Tinerii portului... Rămin, deseori, anonimi. Nu sunt nici „lupi de mare“, nu au „ Mai acu’ şapte ani am părăsit Balşul după o meserie care se zicea că o să se facă la Slatina, po­vesteşte Constantin Gagiu, şef de echipă la secţia metalurgică I a Întreprinderii de prelucrare a alumi­niului. Am plecat din Balş la ora la care Balşul în­cepea să fie mai mult decit fabrica „de tucruri“ de lingă gară. Poate că m-ar acuza unii pentru „fugă“, dar eu o să le spun un singur lucru : am vrut să învăţ o meserie cum n-a mai existat in toată Oltenia. Am învăţat-o la Braşov, la „Metrom“, lingă o presă de prin ’39, care scoate mai mult abur din foaie decit profile ex­­trudate. Aşa se face că după ce m-am intors la Slatina, a tre­buit s-o iau de la capăt, să în­văţ adică butoanele de la maşi­nile noi şi să-mi spun de nenu­mărate ori în gind : asta-i trea­bă de inginer, nu de muncitor cu categoria unu bază. Dar cum asta era lumea Slatinei de a­­tunci — aproape sută la sută oa­meni cu categoria unu bază — nu puteau inventa ingineri sau muncitori cu înaltă calificare peste noapte. In iunie 1970, cind se cocea prima şarjă de aluminiu prelucrat, tocmai mă întorsesem de la Braşov, aşa că am putut să văd cu ochii mei cit de repede se schimbă oamenii. In luni şi zile străbătuseră şi copilăria, şi adolescenţa, şi trep­tele de calificare pentru care oamenii obişnuiţi învaţă şi muncesc luni de zile. Constantin Gagiu este unul dintre numeroşii mun­citori, şefi de echipă, tehnicieni, maiştri care au fost decoraţi in decursul ultimilor ani cu ordine ale mun­cii. In 1972, cind i-a fost decernat acest ordin, el era cel mai tînăr din plutonul fruntașilor. După fotogra­fie părea a fi un ins sobru, aproape ceremonios, cu privirea încărcată de c­entri* neliniște, surprinsă cu stîngăcie de un fotograf începător. In realitate insă, în acea privire urca o virstă încă neatinsă. Netrăită pe dinafară, s-ar zice, dar consumată lăuntric, cu viteza pe care un mare ginditor a introdus-o intr-o savantă ecuaţie pentru a demonstra semenilor săi că timpul este şi el relativ. Astfel se explică şi de ce o oră de-a lui Constantin Gagiu este mai scurtă, cu mult mai scurtă decit ora obişnuită, cea punctată de ticăitul ceasornicelor de fabrică. •— Poate că ar mai fi locuri de muncă pe unde se stă la şuetă şi se despică firul in patru după etapa de fotbal, poate că ar mai fi birouri unde şeful îşi bea căfeluţa şi te roagă să-l mai aştepţi, că e ocu­pat, or mai fi şi locuri din astea, nu zic nu, dar, vreau să mă înţelegeţi că la presa de 3 600 şi la cea de 2 250 aşa ceva nu există. Metalul nu te aşteaptă. Două minute dacă lipseşti, poţi rebuta o producţie de citeva mii de lei. Şi greşelile, ca şi faptele bune, se plătesc. Cuvîntul colegului de echipă poate să ardă mai rău decit vitriolul. Dacă vreţi să vă convingeţi de asta, intrebaţi-i pe oricare din cei 22 de băieţi din echipă, pe Gheorghe Ştefan, sau pe Ion Grigoraş, sau pe Mihai Marin, sau pe oricare vreţi dumneavoastră. O să ajungeţi la vorba mea : cea mai mare amără­ciune care-ţi poate pica pe suflet , atunci cind cel mai bun prieten al tău îţi spune : Nu mai eşti aşa cum te cunoşteam. — Ai trăit vreodată o asemenea clipă ? Omul din faţa mea tace, stinjenit. li face apoi semn unuia din muncitori să se apropie. — El e nea’ Tudor Streche, cel mai in virstă om din echipă. In faţa lui am trăit asemenea amărăciu­ne. Am dat o decizie greşită sau am aplicat-o gre­şit, nu mai ştiu exact cum a fost. Cert e că nea’ Tu­dor a tras ponoasele. El şi presa de 3 600 tone forţă, adică, mai în glumă, mai in se­rios, jumătate din oamenii echi­pei. A fost ziua cea mai grea din cite am trăit la I.R.A. 48 de ore de-aş fi muncit fără o­­prire la-aş fi simţit mai uşurat decit după privirile celor de la 3 600. Dacă urci drumul dinspre al­bia Oltului şi treci de noua casă de cultură a sindicatelor, al că­rei gong va suna peste citeva săptămini pentru prima oară ; dacă treci de noul centru civic, vei descoperi ceea ce n-ar fi descoperit nimeni cu două sau trei decenii in urmă : citadela de foc, metal şi sudură a Slatinei. Cuvele de aluminiu, catozii de grafit sută la sută pentru marile oţelării, foliile de aluminiu între 90 şi 150 microni , bărbaţii şi femeile noului oraş. Oa­meni în palma cărora mai stăruie mirosul de pămint proaspăt arat, oameni in mintea cărora satul rămîne mai mult decit o simplă lume de referinţă. Acea lume din care au plecat pentru a ridica, intr-un timp incre­dibil de scurt, civilizaţia oraşelor rectangulare, a me­talului alb, a kilowaţilor aduşi din apa bătrinului Olt. PAVEL PEREI!* O MESERIE CUM N-A MAI EXISTAT! SÍMBÁTA I MAI 1976

Next