Scînteia Tineretului, decembrie 1982 (Anul 38, nr. 10423-10449)

1982-12-01 / nr. 10423

DESÂVÂRŞIREA UNUI ÎNDELUNGAT PROCES ISTORIC Unirea celor două Princi­pate române — Muntenia şi Moldova —, înfăptuită la 24 ia­nuarie 1859, reprezintă un eve­­niment de mare însemnătate care, răspunzind unor cerinţe obiective ale dezvoltării so­­cial-economice şi politice a naţiunii noastre, a pus bazele României moderne, incheind prima etapă a făuririi statului naţional unitar român. Reali­zat prin lupta unită a maselor populare ţărăneşti şi orăşe­neşti, actul unirii a marcat împlinirea unui deziderat de importanţă primordială pentru toţi românii. Pregătirea unirii a avut loc în condiţii externe deosebit de complexe. La Congresul de pace de la Paris al marilor puteri, din 1856, unde s-a luat in discuţie şi situaţia Princi­patelor române, unele state au sprijinit unirea, altele s-au si­tuat pe poziţii potrivnice. S-a hotârit, atunci, consultarea po­porului, care, prin intermediul reprezentanţilor săi in Adună­rile ad-hoc s-a pronunţat, cu entuziasm, in 1857, pentru unire. A impresionat, în mod deosebit, atitudinea profund patriotică a deputaţilor ţărani care, fără a renunţa la expri­marea deschisă a principalei lor doleanţe — pămintul de muncă —, au înţeles că mo­mentul politic impunea reali­zarea, mai intii, a unirii şi au susţinut, din toată inima, şter­gerea graniţei artificiale şi nefireşti dintre cele două­ ţări surori. Unirea n-a fost, deci, darul dezinteresat al marilor puteri, ci rezultatul luptei şi acţiunii unite a poporului român în­suşi. „Unirea, naţiunea a fă­cut-o“, declara Mihail Kogăl­­niceanu. Acest fapt este ates­tat de momentele istorice din 5 şi 24 ianuarie 1859, atunci cind Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti, confirmind hotăririle Adunărilor ad-hoc, au înfăptuit unirea, procla­­mind ca domn, în ambele ţări române, pe Alexandru Ioan Cuza, luptătorul de la 1848, omul politic ce întruchipa nă­zuinţele şi aspiraţiile români­lor. Zecile de mii de locuitori ai Bucureştilor şi de ţărani din comunele învecinate, pre­zenţi in jurul clădirii unde se ţineau şedinţele Adunării elective de la Bucureşti, au dat tărie marelui act naţional. înfăptuirea statului naţional român modern a înr­urit pozi­tiv asupra luptei pentru de­plina unitate a tuturor româ­nilor. La scurt timp după is­torica zi de 24 ianuarie 1859, patriotul transilvan Al. Papiu Ilarian ii scria domnitorului Al. L Cuza : „Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aci aşteaptă semnalul, numai de aci-şi văd scăparea“. în acest fel, unirea înfăptuită la 24 ianuarie 1859 s-a înscris pentru totdeauna .In istoria noastră ca un eveni­ment eroic ce reprezintă, după cum subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „un mo­ment crucial în destinele po­porului nostru, marcind in­trarea României intr-o nouă etapă a evoluţiei sale isto­rice“. Unirea a dat, in acelaşi timp, un nou imbold acţiunii între­gului nostru popor pentru cu­cerirea independenţei de stat depline a României. Când, la 9 mai 1877, Parlamentul român vota istorica declaraţie de in­dependenţă absolută a pa­triei, românii au înţeles că ţara noastră reintra in posesia deplină a unui străvechi atri­but statal, dar au mai înţeles şi faptul că neatârnarea tre­buia consfinţită, întărită şi a­­părată pe câm­pul de luptă, că pentru aceasta trebuiau făcute jertfe materiale şi de singe. Pe front sau in ţară, ei s-au con­siderat cu toţii mobilizaţi pen­tru a-şi susţine dreptul la in­dependenţă.­­Un singur front, o singură voinţă, un sublim efort colectiv — iată argumen­te ce conferă războiului de independenţă un profund ca­racter naţional şi popular. Mobilizarea armatei a pus clar in evidentă climatul de înălţătoare efervescenţă, patriotică ce domnea in în­treaga ţară. „Apelul făcut de guvern la rezervişti şi mili­ţieni spre a veni la concen­trare — nota ziarul „Telegra­ful“ — a fost primit cu multă bunăvoinţă de toţi... Rezer­viştii au răspuns imediat ape­lului şi­ animaţi de patriotis­mul strămoşilor lor, veneau in gloate, de prin toate comunele, spre a se ataşa la unităţile lor“. Este foarte semnificativ faptul că printre numeroşii voluntari, mulţi dintre ei ti­neri elevi şi studenţi, s-au aflat români din teritoriile subjugate de Austro-Ungaria care, infruntind toate piedicile ridicate de autorităţile impe­riale, au trecut Carpaţii p­en­­tru a contribui la victoria României, ţara tuturor româ­nilor. Forţele armate ale Româ­niei, întrunind circa 100 000 de ostaşi şi ofiţeri, au luptat cu bărbăţie, făcîndu-şi pe deplin datoria. Alături de soldaţii ruşi şi de voluntarii bulgari, os­taşii români au dat pilde de înălţător eroism — la Griviţa şi Rahova, la Plevna, Smir­­dan şi Vidin — pecetluind cu singele a aproape 10 000 de morţi şi răniţi independenţa absolută a patriei. Celălalt front, cel din ţară, frontul muncii şi al sacrificii­lor materiale, s-a arătat şi el a fi la înălţimea cimpului de bătaie. Rechiziţiile, incartirui­­rile de trupe, transporturile, donaţiile in bani pentru com­pletarea armamentului şi mu­niţiilor, in alimente, îmbrăcă­minte şi material sanitar, ve­nite din toate colţurile ţării, s-au constituit in principale mijloace pe care poporul ro­mân le-a pus la dispoziţia os­taşilor. „A fost o pildă fru­moasă de trăinicie a neamului, de credinţă şi m­îndrie naţio­nală — avea să scrie George Coşbuc —, câ întreg neamul s-a ridicat deodată, unii apu­­cind armele, iar cei rămaşi acasă rupînd bucăţica de piine in două şi trimiţînd-o jumăta­te celor ce luptau. Inima ro­mânului e darnică, iar pe vre­mea războiului s-a văzut ,cit de multă inimă are românul cind e vorba de ţara lui“. O vie activitate — ca semn al unităţii de aspiraţii şi idealuri — au desfăşurat românii de peste Carpaţi, îndreptăţind cu­­vintele-simbol exprimate de publicaţia braşoveană „Gazeta Transilvaniei“ : „Cauza osta­şului român e o cauză genera­lă română ; victoria lui e a în­tregii naţiuni“. In aceste împrejurări istori­ce a fost declanşat, in terito­riile româneşti subjugate de Austro-Ungaria, un amplu proces naţional-revoluţionar în vederea unirii lor cu România, proces favorizat şi de eveni­mentele externe — victoria Revoluţiei Socialiste din Oc­tombrie şi prăbuşirea imperiu­lui habsburgic. Conducerea marii mişcări de masă pentru unire­a stră­vechiului pămint românesc al Transilvaniei, Banatului, Cri­­şanei şi Maramureşului cu Ţara a fost asigurată de Con­siliul Naţional Român Central, alcătuit din cite şase­­ repre­zentanţi din partea Partidului Naţional Român şi a Partidu­lui Social-Democrat. Sub con­ducerea sa au fost constituite consiliile naţionale locale, care au înlocuit vechile organe ad­ministrative, precum şi gărzi naţionale, in toate localităţile, în care intrau muncitori, ţă­rani, intelectuali. Consiliul Naţional Român Central a hotărit să convoace o mare adunare naţională pentru, a hotărî unirea Tran­silvaniei cu România, consi­­derind, in mod just, că numai prin participarea largă şi de­mocratică a poporului se pu­tea înfăptui practic idealul naţional. Alegerea Albei Iulii ca loc de desfăşurare a adună­rii simboliza indestructibila legătură cu trecutul — aici realizase Mihai Viteazul pri­mul pas spre unirea celor trei ţări române, aici suferiseră, din­ suprema jertfă pentru cauza libertăţii. Horea, Cloşca şi Crişan, aici fusese întemni­ţat un alt mare erou al româ­nilor, Avram Ia­ncu, încă de la 27 noiembrie au început să sosească la Alba Iulia —­in „cetatea istorică a neamului“ — delegaţii aleşi din toate colţurile pământului transilvan, împuterniciţi să voteze unirea. Alături de ei, masive grupuri de ţărani, muncitori, studenţi, elevi ve­neau hotărîţi să susţină mare­le act, să-i dea tărie de g­ranit, în sunetele marşurilor şi cin­­tecelor patriotice — „Deşteap­­tă-te române“, „Hora Unirii», „Pe-al nostru steag» — ei au conferit o aură solemnă şi sărbătorească oraşului din ini­ma Transilvaniei. La 1 Decembrie 1918, alături de cei 1228 de delegaţi (din­tre care 150 reprezentau pro­letariatul organizat) s-au aflat peste 100 000 de oameni, mar­tori şi părtaşi direcţi şi activi la unul dintre cele mai mari evenimente din istoria noas­tră naţională. Se reedita ast­iel, la proporţii amplificate, epopeea de la Blaj din 1849. Ca şi atunci, stindardele trico­lore dominau imensa mulţime, printre ele steagurile roşii, cu panglică de asemenea tricolo­ră, d­esemnind participarea muncitorilor, a socialiştilor. Era o simbioză simbolică, cu un înţeles istoric, exprimat de muncitorii înşişi in cuvintele : „Vrem dreptate socială, dar aceasta o voim prin unirea cu România“. Evenimentul central al marii adunări populare şi naţionale de la Alba Iulia l-a constituit adoptarea­ hotăririi privind Unirea Transilvaniei cu Româ­nia. Rezoluţia adunării a fost primită cu entuziasm de toţi cei prezenţi. Cei care au luat cuvintul au susţinut ideile cu­prinse in acest document, vorbind in numele muncitori­lor, un reprezentant al social­­democraţiei transilvane de­clara : „Astăzi, venim şi noi, reprezentanţii adevăraţi ai muncitorimii române din Transilvania şi Banat, venim şi declaram in faţa dvs., in faţa Internaţionalei socialiste şi a întregii lumi, că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi suntem­ gata de a lupta cu toate mijloacele pentru în­făptuirea şi apărarea unirii“. Lucrările adunării s-au mu­tat apoi în mijlocul mulţimii de pe timpul lui Horea, unde s-a dat citire declaraţiei de unire, ce a fost aprobată şi aici, cu mare entuziasm, de către toţi cei prezenţi. Ea de­venea astfel expresia hotăririi nestrămutate a tuturor româ­nilor transilvăneni de unire. Si aceasta cu atit mai mult cu cit, in ceasurile solemne ale forumului naţional de la­­Alba Iulia, in toate localităţile Transilvaniei s-au desfăşurat adunări locale consacrate fău­ririi statului naţional unitar român. Rememorind acele cli­pe de neuitat, presa timpului relata : „Cind răsună cuvintul care este singura dorinţă a naţiunii noastre române, se re­varsă din mii de guri cuvintele bucuriei : româ­nii s-au unit. Un lanţ s-a sudat intre inimi. El nu poate fi sfarimat. Ceea ce a urmat ni se pare un vis. Ştafetele călări duc ştirea. Răsună trim­­­biţele, orchestrele, este difuzat imnul român şi masa porneşte acum in jos. S-a in­făptuit. Un popor s-a eliberat“. Realizată pe cale democrati­că, plebiscitară, Marea Unire consfinţea înfăptuirea idealu­lui de două ori milenar al po­porului nostru, în atare condi­ţii, tratatele de pace încheiate după terminarea primului război mondial n-au făcut de­cât să consacre o situaţie de fapt, realizată prin acţiunea energică a poporului ro­mân. „Formarea statului na­ţional unitar român — sub­liniază tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU —- nu este rezul­tatul unor înţelegeri incheiate la masa tratativelor, ci rodul luptei întregului popor, însu­fleţit de năzuinţa seculară a unităţii, de hotărirea de a îm­plini visul pentru care au lup­tat şi s-au jertfit atitea gene­raţii de înaintaşi“. Făurirea statului naţional unitar român a deschis o nouă etapă în istoria României. Ea a creat condiţii pentru dezvol­tarea economico-socială a ţă­rii, a forţelor progresiste ale societăţii, pentru intensifi­carea mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, in frunte cu Partidul Comunist Român, făurit, in 1921, in România imită. Condiţiile favorabile înflo­ririi impetuoase a naţiunii noastre, descătuşării energii­lor sale creatoare şi înfăptui­rii năzuinţelor de progres ale maselor populare s-au realizat după victoria revoluţiei de eli­berare naţională şi socială antifascistă şi antiimperialistă începută in august 1944, cind clasa muncitoare, in alianţă cu ţărănimea muncitoare, a cucerit puterea in stat şi po­porul a devenit stăpin deplin al propriilor destine. Astăzi, România se înfăţi­şează lumii întregi ca un stat socialist , liber şi independent, in plină afirmare a capacităţi­lor creatoare ale unui popor ce-şi făureşte conştient noua istorie. Ideea de unitate, ce străbate ca un fir roşu In­­­­treaga noastră istorie, se regă­seşte mai vie ca oricind, in faptul că, unit, în jurul Parti­dului Comunist Român, al secretarului său general, pre­şedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, poporul nostru, toţi fiii patriei, fără deosebire de naţionalitate, fău­­resc societatea socialistă mul­tilateral dezvoltată, dau viaţă istoricelor hotărîri ale Congre-­­ sului al XII-lea al partidului şi pun temelii trainice înain­tării României spre comunism. ALBA IULIA IN ACEA ZI DE GLORIE Din marea carte a istoriei noastre naţionale SUPREMUL ACT DE VOINŢĂ AL ÎNTREGULUI POPOR „încununare a aspiraţiilor de veacuri ale poporului pentru eliberare naţionalul rezultat al luptei duse de cele mai înaintate forţe social-politice ale vremii — in cadrul cărora rolul hotăritor lau avut masele populare — unirea din 1918 a reprezentat o adevărată piatră de hotar in dezvoltarea României moderneNICOLAE CEAUSESCU V „VOIM DACIA AŞA CUM EA FII» După cucerirea independen­ţei de stat a României, sub­liniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „progresul socie­tăţii româneşti impunea, ca o cerinţă obiectivă, încheierea procesului de făurire a statu­lui naţional unitar — aspiraţie multiseculară a întregului nos­tru popor“. Pentru aceasta, toate clasele şi păturile sociale, toate ener­giile creatoare­ ale poporului au fost mobilizate în lupta pentru sprijinirea mişcării de eliberare a românilor subju­gaţi şi pentru unirea lor cu statul naţional român. In ca­drul acestui proces o contri­buţie de preţ a adus clasa muncitoare, mişcarea revolu­ţionară a proletariatului. Prezent in primele rinduri ale luptătorilor încă din timpul marilor momente ce jalonează Istoria noastră la începutul evului său modern — revoluţiile din 1821 şi 1848, unirea din 1859, războiul inde­pendenţei din 1877—1878 — pro­letariatul,­in frunte cu partidul său politic făurit în 1893, s-a impus, aşa cum apreciază Pro­gramul Partidului Comunist Român, ca „purtătorul idea­lurilor celor mai revoluţionare ale maselor populare, expo­nentul aspiraţiilor vitale ale întregului popor muncitor spre dezvoltarea patriei pe calea progresului, spre o viaţă liberă şi demnă, spre făurirea uni­tăţii naţionale". In viziunea socialiştilor ro­mâni, numai patria unită pu­tea oferi cadrul propice pro­păşirii poporului, dezvoltării sale multilaterale, realizării marilor prefaceri care să con­ducă naţiunea la deplina sa emancipare socială. Situarea lor fermă pe poziţiile socialis­mului ştiinţific le-a permis formularea unui program de luptă in care idealul unităţii naţionale se îmbina cu acela al dreptăţii sociale. „Voim Da­cia aşa cum ea fu — declarau tinerii socialişti în paginile revistei semnificativ intitulate „Dacia viitoare“ — fiindcă is­toria şi dreptul, tradiţiunea şi plebiscitul, trecutul şi prezen­tul, ne dau dreptul a aspira la o Dacie română. Acest pâmint, udat cu singele şi sudoarea străbunilor noştri, înmulţit cu ţărîna lor de douăzeci de ori seculară, e al nostru“. Anul 1892 a marcat un mo­ment important in dezvoltarea luptei de eliberare a români­lor din Transilvania, prin de­clanşarea mişcării memoran­­diste. Represiunile împotriva memorandiştilor au determinat in România mari acţiuni de protest, de solidaritate unani­mă cu luptătorii pentru liber­tatea românilor asupriţi. Cu a­­cest prilej, scriau ziarele so­cialiste, datoria întregului popor este de a lupta pentru împlinirea „acelui ideal fru­mos, spre a cărui realizare trebuie să tindem şi la care fatalmente vom ajunge“, idea­lul de a făuri „o Românie mare, care să grupeze pe toţi fiii ei“. Tuturor acestor acţiuni, că­rora li s-au adăugat alte mij­loace prin care s-au dezvoltat puternice legături între miş­carea revoluţionară de pe ambele versante ale Carpaţi­­lor — schimbul de publicaţii, de broşuri şi alte materiale de propagandă socialistă, partici­parea reciprocă a unor dele­gaţi la congresele muncito­reşti, la întruniri şi demon­straţii — au consolidat unita­tea mişcării clasei muncitoa­re, a întregului popor român. Evenimentele primului răz­boi mondial, la care România a participat, în anii 1914—1916, din dorinţa de a-şi înfăptui unitatea naţional-statală, au scos în evidenţă elanul patrio­tic, dăruirea şi devotamentul naţiunii române în ansamblul său. In marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română, susţinută prin efortul maselor largi de la oraşe şi sate, a devenit un pu­ternic scut de apărare a gliei străbune. In slujba salvgardă­rii libertăţii şi independenţei naţionale, pentru zdrobirea ar­matelor invadatoare, pentru răsturnarea planurilor impe­rialiste ce ţinteau desfiinţarea statului naţional român, os­taşii patriei — ţărani, munci­tori, intelectuali —, încrezători in dreptatea cauzei pentru care luptau, au dat pilde nepieritoare de vitejie şi înalt patriotism. „io, Mihai Voievod şi Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“ „Noi vrem să ne unim cu Ţara“ PERMANENŢA IDEALURILOR UNITĂŢII (Urmare din pag. I) Citaţii sale de înţelegere a im­perativelor vremii, fapt reflec­tat, înainte de toate, în contu­rarea tot mai precisă a nece­sităţii reunirii românilor între fruntariile vechii Dacii. Acest înalt obiectiv a fost realizat în timpul domniei lui Mihai Viteazul, voievodul care, in 1600, la capătul unei veritabile epopei a unităţii poporului, se putea intitula „Voievod şi Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“ şi reunea, intr-un unic simbol heraldic, însemne­le tradiţionale ale celor trei principate române. Fapta eroică a lui Mihai Vi­teazul a demonstrat nu numai posibilitatea înfăptuirii ma­relui ideal, dar ea a rămas pentru veacurile următoare o pildă vie şi un îndemn la ac­ţiune pentru domnitorii­ şi căr­turarii neamului, pentru ma­sele largi ale poporului de la Carpaţi, Dunăre şi Mare. Pen­tru aceasta, subliniază tovară­şul Nicolae Ceauşescu, unirea din 1600 „s-a înscris pentru totdeauna, cu litere de aur, in hronicul ţării, acest act deve­nind un simbol strălucit, insu­­f­er­­i­­­or pentru toate generaţii­le care au aspirat spre consti­tuirea statului unic naţional“ A demonstrat-o marea ridi­care la luptă a Transilvaniei din 1784, cu care prilej Horea era numit „rex Daciae“ (rege­le Daciei) şi cind numai inter­venţiile otomană şi habsbur­­gică au împiedicat extinderea fluxului revoluţionar la sud şi răsărit de Carpaţi, ca şi sprijinul muntenilor şi moldo­venilor pentru Transilvania răsculată. A probat-o revoluţia din 1821 care, cuprinzind in între­gime Ţara Românească, a in­­r­urit profund asupra Moldo­vei şi Transilvaniei. Tudor Vladim­irescu era conştient, de necesitatea colaborării revolu­ţionare cu Moldova, „ca unii ce suntem­ de-un neam şi de-o lege“, iar in Transilvania „crăiutul Tudor“ era aşteptat ca un eliberator, pentru „a se face şi acolo dreptate“. Rezultat al veacurilor „de trude, de suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“ — după inspirata şi adevărata expresie a lui Ni­colae Bălcescu —, revoluţia română din 1848 a avut ca obiective fundamentale inde­pendenţa, unitatea şi liberta­tea poporului român. „Plămă­dite în condiţii asemănătoare — apreciază tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU — desfăşurindu-se in aceeaşi pe­rioadă, proclamind ţeluri co­mune, evenimentele revolu­ţionare din 1848 au avut un caracter unitar in toate ţările române : in centrul lor se aflau pretutindeni desfiinţarea servitutilor feudale şi elibe­rarea ţărănimii iobage, scutu­rarea dominaţiei străine şi realizarea unităţii şi indepen­denţei naţionale — obiective democratice care interesau cele mai largi pături sociale, corespundeau năzuinţelor afir­mării de-sine-stătătoare a na­ţiunii române". Pentru a realiza unirea, a­­ceastă „cheie a bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul na­ţional», cum definea Mihail Kogâlniceanu dezideratul uni­tăţii, pentru a întrupa „un singur stat, o singură naţiune, o singură Românie mare şi puternică“, poporul român şi-a manifestat ataşamentul pro­fund faţă de cauza revoluţiei, a susţinut guvernul provizoriu al Ţării Româneşti şi regimul revoluţionar din Munţii Apu­seni, dînd jertfe de singe in apărarea ideilor libertăţii, independenţei şi neatimarii. Iar la Blaj, din piepturile a peste 40 000 de participanţi la impresionanta adunare naţio­nală (cea mai mare din Europa cuprinsă atunci de revoluţie) au răsunat cu putere cuvintele unei istorice chemări : „Noi vrem să ne unim cu Ţara“. Cele două revoluţii ce au ur­mat — „o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai tir­­ziu, pentru independenţa na­ţională“ — previzionate, la vremea sa, de Nicolae Bălces­cu — s-au încununat victo­rioase in 1859 și 1877. Tineretul Capitalei demonstrează în sprijinul memorandiștilor Unirea în conştiinţa naţiunii ■ „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară in sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o ma­nifesta lumii. Pentru dinsa ei trăiră, munciră, suferiră şi mu­riră". NICOLAE BĂLCESCU, Mersul revoluţiei în istoria românilor ■ „Unirea României intr-un singur stat nu este o idee numai in capetele citorva români prea înaintaţi ; nu este o idee ieşită din dezbaterile de la '43 încoace ; ea a fost sen­timentul naţional in toate părţile României de cind istoria a început a ne spune cite ceva despre Dacia". CEZAR BOLLIAC, Unitatea României ■ „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul genera­ţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea genera­ţiilor viitoare, este Unirea Principatelor intr-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că in Moldova şi in Valahia suntem­ acelaşi popor, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri in trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, in sfirşit, aceeaşi misie de împlinit". HOTĂRIREA ADUNĂRII AD-HOC A MOLDOVEI ■ „Lumea întreagă ştie astăzi că întotdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor Principate au fost să re­­ciştige unitatea lor naţională ; că ei sunt un singur popor, omogen, identic ; că au aceeaşi origină, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi civilizaţie, aceeaşi tradiţiune, aceeaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri ; aceleaşi primejdii a înconjura ; aceleaşi trebuinţe a mulţumi, aceleaşi păsuri, bucurii, femeri, speranţe, suveniri, aspirări, instincte , aceeaşi ursită, aceeaşi misiune, acelaşi geniu, acelaşi suflet". HOTĂRIREA ADUNĂRII ŢÂRII ROMÂNEŞTI AD-HOC A ■ „După alegerea domnului Alexandru Ioan Cuza se pre­făcu capitala României într-o mare de făclii, indată se im­proviza o iluminăciune măreaţă... O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul, care răsuna de urări : să trăiască prinţul României, AI. I. Cuza", „GAZETA TRANSILVANIEI" ■ „Nu numai în privinţa limbei, ci şi in aceea a teritoriului este absolutamente imposibil de a trage o linie de demar­­caţiune intre moldoveni şi munteni ; moldovenii sunt munteni, muntenii sunt moldoveni, moldovenii şi muntenii sunt transil­vani, transilvanii sunt moldoveni şi munteni, iată singurul aspect adevărat şi posibil al acestui majestuos tablou de unitate naţională". BOGDAN PETRICEICU HASDEU ■ „Străbunii noştri ne-au conservat limba şi pămintul strămoşesc , părinţii noştri, generaţiunea care se duce, au făcut Unirea, independenţa şi mult lucrat-au pentru libertate. Acum e rîndul nostru : nouă ne este dat a completa unitatea naţională, a întări libertatea şi a face ca egalitatea să nu fie un van nume". „DACIA VIITOARE" • „la Alba Iulia se va începe un nou capitol al istoriei naţionale româneşti. Iar conţinutul acestui capitol va fi dat prin vrednicia celor de faţă şi a urmaşilor noştri. Ne vom gindi la noi, la urmaşii noştri, la drepturile noastre, la liber­tatea noastră". „DRAPELUL" (Lugoj) ■ „Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 decembrie in Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii ! Lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă, căci in această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc". „UNIREA" (Blaj) ■ „Ştiam că va veni. Aşteptăm numai ceasul binecuvintat cind acest măreţ act naţional să iasă la lumină, împins de puterea legilor eterne ce conduc răsăritul soarelui. Ardealul s-a aruncat în braţele patriei mame. Peste o sută de mii de feciori şi bărbaţi, înfăţişînd poporul acela robust, crescut in leagănul munţilor, şi-au contopit glasurile intr-o singură voin­ţă. Ştiam că aşa are să fie". „DACIA” (Bucureşti) Recunoaşterea lumii ” ■ „Consiliul Naţional Român din Transilvania, Banat, Cri­­şana şi Maramureş a proclamat unirea provinciilor române cu regatul României. Drapelul român flutură pe toate edifi­ciile publice. Entuziasmul este de nedescris. Oamenii pling şi se îmbrăţişează pe străzi. Vechile colonii saxone din Tran­silvania (saşii - n.n.), care au împărtăşit de secole suferinţele cu românii, participă din toată inima la bucuria lor". „LE MATIN" ■ „O mare sărbătoare a românilor transilvăneni a avut loc la Alba Iulia, la nord de Sibiu, în ziua de 1 decembrie, cind Adunarea Naţională a proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România. O mulţime de 100 000 de oameni, îmbrăcaţi in costume pitoreşti, a aclamat cu entuziasm cuvintările frunta­şilor naţionali... S-a adoptat, în unanimitate, o rezoluţie care declară unirea tuturor românilor, din toate teritoriile locuite de ei, asupra întregului teritoriu". „THE NEW YORK TIMES” * „Adunarea (de la Alba Iulia - n.n.) a proclamat in unanimitate unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România. O mulţime de peste o sută de mii de români, veniţi din toate colţurile ţării, au aclamat proclamarea hotăririi", „LE TEMPS” ■ „In mijlocul unui mare entuziasm, românii din Transilva­nia, Banat şi din alte districte au votat in unanimitate pentru unirea necondiţionată cu regatul României... Saşii din Tran­silvania sunt satisfăcuţi de regimul prezent. La adunarea lor de la Mediaş, de la 8 ianuarie 1989, ei au votat in unanimi­tate pentru unirea cu regatul României şi o delegaţie de saşi a plecat la Bucureşti spre a prezenta actul lor de adeziune la unire". „THE TIMES" Pagină realizată de dr. VASILE NICULAE

Next