Scînteia Tineretului, decembrie 1982 (Anul 38, nr. 10423-10449)
1982-12-01 / nr. 10423
DESÂVÂRŞIREA UNUI ÎNDELUNGAT PROCES ISTORIC Unirea celor două Principate române — Muntenia şi Moldova —, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă un eveniment de mare însemnătate care, răspunzind unor cerinţe obiective ale dezvoltării social-economice şi politice a naţiunii noastre, a pus bazele României moderne, incheind prima etapă a făuririi statului naţional unitar român. Realizat prin lupta unită a maselor populare ţărăneşti şi orăşeneşti, actul unirii a marcat împlinirea unui deziderat de importanţă primordială pentru toţi românii. Pregătirea unirii a avut loc în condiţii externe deosebit de complexe. La Congresul de pace de la Paris al marilor puteri, din 1856, unde s-a luat in discuţie şi situaţia Principatelor române, unele state au sprijinit unirea, altele s-au situat pe poziţii potrivnice. S-a hotârit, atunci, consultarea poporului, care, prin intermediul reprezentanţilor săi in Adunările ad-hoc s-a pronunţat, cu entuziasm, in 1857, pentru unire. A impresionat, în mod deosebit, atitudinea profund patriotică a deputaţilor ţărani care, fără a renunţa la exprimarea deschisă a principalei lor doleanţe — pămintul de muncă —, au înţeles că momentul politic impunea realizarea, mai intii, a unirii şi au susţinut, din toată inima, ştergerea graniţei artificiale şi nefireşti dintre cele două ţări surori. Unirea n-a fost, deci, darul dezinteresat al marilor puteri, ci rezultatul luptei şi acţiunii unite a poporului român însuşi. „Unirea, naţiunea a făcut-o“, declara Mihail Kogălniceanu. Acest fapt este atestat de momentele istorice din 5 şi 24 ianuarie 1859, atunci cind Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti, confirmind hotăririle Adunărilor ad-hoc, au înfăptuit unirea, proclamind ca domn, în ambele ţări române, pe Alexandru Ioan Cuza, luptătorul de la 1848, omul politic ce întruchipa năzuinţele şi aspiraţiile românilor. Zecile de mii de locuitori ai Bucureştilor şi de ţărani din comunele învecinate, prezenţi in jurul clădirii unde se ţineau şedinţele Adunării elective de la Bucureşti, au dat tărie marelui act naţional. înfăptuirea statului naţional român modern a înrurit pozitiv asupra luptei pentru deplina unitate a tuturor românilor. La scurt timp după istorica zi de 24 ianuarie 1859, patriotul transilvan Al. Papiu Ilarian ii scria domnitorului Al. L Cuza : „Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aci aşteaptă semnalul, numai de aci-şi văd scăparea“. în acest fel, unirea înfăptuită la 24 ianuarie 1859 s-a înscris pentru totdeauna .In istoria noastră ca un eveniment eroic ce reprezintă, după cum subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „un moment crucial în destinele poporului nostru, marcind intrarea României intr-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice“. Unirea a dat, in acelaşi timp, un nou imbold acţiunii întregului nostru popor pentru cucerirea independenţei de stat depline a României. Când, la 9 mai 1877, Parlamentul român vota istorica declaraţie de independenţă absolută a patriei, românii au înţeles că ţara noastră reintra in posesia deplină a unui străvechi atribut statal, dar au mai înţeles şi faptul că neatârnarea trebuia consfinţită, întărită şi apărată pe câmpul de luptă, că pentru aceasta trebuiau făcute jertfe materiale şi de singe. Pe front sau in ţară, ei s-au considerat cu toţii mobilizaţi pentru a-şi susţine dreptul la independenţă.Un singur front, o singură voinţă, un sublim efort colectiv — iată argumente ce conferă războiului de independenţă un profund caracter naţional şi popular. Mobilizarea armatei a pus clar in evidentă climatul de înălţătoare efervescenţă, patriotică ce domnea in întreaga ţară. „Apelul făcut de guvern la rezervişti şi miliţieni spre a veni la concentrare — nota ziarul „Telegraful“ — a fost primit cu multă bunăvoinţă de toţi... Rezerviştii au răspuns imediat apelului şi animaţi de patriotismul strămoşilor lor, veneau in gloate, de prin toate comunele, spre a se ataşa la unităţile lor“. Este foarte semnificativ faptul că printre numeroşii voluntari, mulţi dintre ei tineri elevi şi studenţi, s-au aflat români din teritoriile subjugate de Austro-Ungaria care, infruntind toate piedicile ridicate de autorităţile imperiale, au trecut Carpaţii pentru a contribui la victoria României, ţara tuturor românilor. Forţele armate ale României, întrunind circa 100 000 de ostaşi şi ofiţeri, au luptat cu bărbăţie, făcîndu-şi pe deplin datoria. Alături de soldaţii ruşi şi de voluntarii bulgari, ostaşii români au dat pilde de înălţător eroism — la Griviţa şi Rahova, la Plevna, Smirdan şi Vidin — pecetluind cu singele a aproape 10 000 de morţi şi răniţi independenţa absolută a patriei. Celălalt front, cel din ţară, frontul muncii şi al sacrificiilor materiale, s-a arătat şi el a fi la înălţimea cimpului de bătaie. Rechiziţiile, incartiruirile de trupe, transporturile, donaţiile in bani pentru completarea armamentului şi muniţiilor, in alimente, îmbrăcăminte şi material sanitar, venite din toate colţurile ţării, s-au constituit in principale mijloace pe care poporul român le-a pus la dispoziţia ostaşilor. „A fost o pildă frumoasă de trăinicie a neamului, de credinţă şi mîndrie naţională — avea să scrie George Coşbuc —, câ întreg neamul s-a ridicat deodată, unii apucind armele, iar cei rămaşi acasă rupînd bucăţica de piine in două şi trimiţînd-o jumătate celor ce luptau. Inima românului e darnică, iar pe vremea războiului s-a văzut ,cit de multă inimă are românul cind e vorba de ţara lui“. O vie activitate — ca semn al unităţii de aspiraţii şi idealuri — au desfăşurat românii de peste Carpaţi, îndreptăţind cuvintele-simbol exprimate de publicaţia braşoveană „Gazeta Transilvaniei“ : „Cauza ostaşului român e o cauză generală română ; victoria lui e a întregii naţiuni“. In aceste împrejurări istorice a fost declanşat, in teritoriile româneşti subjugate de Austro-Ungaria, un amplu proces naţional-revoluţionar în vederea unirii lor cu România, proces favorizat şi de evenimentele externe — victoria Revoluţiei Socialiste din Octombrie şi prăbuşirea imperiului habsburgic. Conducerea marii mişcări de masă pentru unirea străvechiului pămint românesc al Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara a fost asigurată de Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din cite şase reprezentanţi din partea Partidului Naţional Român şi a Partidului Social-Democrat. Sub conducerea sa au fost constituite consiliile naţionale locale, care au înlocuit vechile organe administrative, precum şi gărzi naţionale, in toate localităţile, în care intrau muncitori, ţărani, intelectuali. Consiliul Naţional Român Central a hotărit să convoace o mare adunare naţională pentru, a hotărî unirea Transilvaniei cu România, considerind, in mod just, că numai prin participarea largă şi democratică a poporului se putea înfăptui practic idealul naţional. Alegerea Albei Iulii ca loc de desfăşurare a adunării simboliza indestructibila legătură cu trecutul — aici realizase Mihai Viteazul primul pas spre unirea celor trei ţări române, aici suferiseră, din suprema jertfă pentru cauza libertăţii. Horea, Cloşca şi Crişan, aici fusese întemniţat un alt mare erou al românilor, Avram Iancu, încă de la 27 noiembrie au început să sosească la Alba Iulia —in „cetatea istorică a neamului“ — delegaţii aleşi din toate colţurile pământului transilvan, împuterniciţi să voteze unirea. Alături de ei, masive grupuri de ţărani, muncitori, studenţi, elevi veneau hotărîţi să susţină marele act, să-i dea tărie de granit, în sunetele marşurilor şi cintecelor patriotice — „Deşteaptă-te române“, „Hora Unirii», „Pe-al nostru steag» — ei au conferit o aură solemnă şi sărbătorească oraşului din inima Transilvaniei. La 1 Decembrie 1918, alături de cei 1228 de delegaţi (dintre care 150 reprezentau proletariatul organizat) s-au aflat peste 100 000 de oameni, martori şi părtaşi direcţi şi activi la unul dintre cele mai mari evenimente din istoria noastră naţională. Se reedita astiel, la proporţii amplificate, epopeea de la Blaj din 1849. Ca şi atunci, stindardele tricolore dominau imensa mulţime, printre ele steagurile roşii, cu panglică de asemenea tricoloră, desemnind participarea muncitorilor, a socialiştilor. Era o simbioză simbolică, cu un înţeles istoric, exprimat de muncitorii înşişi in cuvintele : „Vrem dreptate socială, dar aceasta o voim prin unirea cu România“. Evenimentul central al marii adunări populare şi naţionale de la Alba Iulia l-a constituit adoptarea hotăririi privind Unirea Transilvaniei cu România. Rezoluţia adunării a fost primită cu entuziasm de toţi cei prezenţi. Cei care au luat cuvintul au susţinut ideile cuprinse in acest document, vorbind in numele muncitorilor, un reprezentant al socialdemocraţiei transilvane declara : „Astăzi, venim şi noi, reprezentanţii adevăraţi ai muncitorimii române din Transilvania şi Banat, venim şi declaram in faţa dvs., in faţa Internaţionalei socialiste şi a întregii lumi, că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi suntem gata de a lupta cu toate mijloacele pentru înfăptuirea şi apărarea unirii“. Lucrările adunării s-au mutat apoi în mijlocul mulţimii de pe timpul lui Horea, unde s-a dat citire declaraţiei de unire, ce a fost aprobată şi aici, cu mare entuziasm, de către toţi cei prezenţi. Ea devenea astfel expresia hotăririi nestrămutate a tuturor românilor transilvăneni de unire. Si aceasta cu atit mai mult cu cit, in ceasurile solemne ale forumului naţional de laAlba Iulia, in toate localităţile Transilvaniei s-au desfăşurat adunări locale consacrate făuririi statului naţional unitar român. Rememorind acele clipe de neuitat, presa timpului relata : „Cind răsună cuvintul care este singura dorinţă a naţiunii noastre române, se revarsă din mii de guri cuvintele bucuriei : românii s-au unit. Un lanţ s-a sudat intre inimi. El nu poate fi sfarimat. Ceea ce a urmat ni se pare un vis. Ştafetele călări duc ştirea. Răsună trimbiţele, orchestrele, este difuzat imnul român şi masa porneşte acum in jos. S-a infăptuit. Un popor s-a eliberat“. Realizată pe cale democratică, plebiscitară, Marea Unire consfinţea înfăptuirea idealului de două ori milenar al poporului nostru, în atare condiţii, tratatele de pace încheiate după terminarea primului război mondial n-au făcut decât să consacre o situaţie de fapt, realizată prin acţiunea energică a poporului român. „Formarea statului naţional unitar român — subliniază tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU —- nu este rezultatul unor înţelegeri incheiate la masa tratativelor, ci rodul luptei întregului popor, însufleţit de năzuinţa seculară a unităţii, de hotărirea de a împlini visul pentru care au luptat şi s-au jertfit atitea generaţii de înaintaşi“. Făurirea statului naţional unitar român a deschis o nouă etapă în istoria României. Ea a creat condiţii pentru dezvoltarea economico-socială a ţării, a forţelor progresiste ale societăţii, pentru intensificarea mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, in frunte cu Partidul Comunist Român, făurit, in 1921, in România imită. Condiţiile favorabile înfloririi impetuoase a naţiunii noastre, descătuşării energiilor sale creatoare şi înfăptuirii năzuinţelor de progres ale maselor populare s-au realizat după victoria revoluţiei de eliberare naţională şi socială antifascistă şi antiimperialistă începută in august 1944, cind clasa muncitoare, in alianţă cu ţărănimea muncitoare, a cucerit puterea in stat şi poporul a devenit stăpin deplin al propriilor destine. Astăzi, România se înfăţişează lumii întregi ca un stat socialist , liber şi independent, in plină afirmare a capacităţilor creatoare ale unui popor ce-şi făureşte conştient noua istorie. Ideea de unitate, ce străbate ca un fir roşu Intreaga noastră istorie, se regăseşte mai vie ca oricind, in faptul că, unit, în jurul Partidului Comunist Român, al secretarului său general, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, poporul nostru, toţi fiii patriei, fără deosebire de naţionalitate, făuresc societatea socialistă multilateral dezvoltată, dau viaţă istoricelor hotărîri ale Congre- sului al XII-lea al partidului şi pun temelii trainice înaintării României spre comunism. ALBA IULIA IN ACEA ZI DE GLORIE Din marea carte a istoriei noastre naţionale SUPREMUL ACT DE VOINŢĂ AL ÎNTREGULUI POPOR „încununare a aspiraţiilor de veacuri ale poporului pentru eliberare naţionalul rezultat al luptei duse de cele mai înaintate forţe social-politice ale vremii — in cadrul cărora rolul hotăritor lau avut masele populare — unirea din 1918 a reprezentat o adevărată piatră de hotar in dezvoltarea României moderneNICOLAE CEAUSESCU V „VOIM DACIA AŞA CUM EA FII» După cucerirea independenţei de stat a României, subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „progresul societăţii româneşti impunea, ca o cerinţă obiectivă, încheierea procesului de făurire a statului naţional unitar — aspiraţie multiseculară a întregului nostru popor“. Pentru aceasta, toate clasele şi păturile sociale, toate energiile creatoare ale poporului au fost mobilizate în lupta pentru sprijinirea mişcării de eliberare a românilor subjugaţi şi pentru unirea lor cu statul naţional român. In cadrul acestui proces o contribuţie de preţ a adus clasa muncitoare, mişcarea revoluţionară a proletariatului. Prezent in primele rinduri ale luptătorilor încă din timpul marilor momente ce jalonează Istoria noastră la începutul evului său modern — revoluţiile din 1821 şi 1848, unirea din 1859, războiul independenţei din 1877—1878 — proletariatul,in frunte cu partidul său politic făurit în 1893, s-a impus, aşa cum apreciază Programul Partidului Comunist Român, ca „purtătorul idealurilor celor mai revoluţionare ale maselor populare, exponentul aspiraţiilor vitale ale întregului popor muncitor spre dezvoltarea patriei pe calea progresului, spre o viaţă liberă şi demnă, spre făurirea unităţii naţionale". In viziunea socialiştilor români, numai patria unită putea oferi cadrul propice propăşirii poporului, dezvoltării sale multilaterale, realizării marilor prefaceri care să conducă naţiunea la deplina sa emancipare socială. Situarea lor fermă pe poziţiile socialismului ştiinţific le-a permis formularea unui program de luptă in care idealul unităţii naţionale se îmbina cu acela al dreptăţii sociale. „Voim Dacia aşa cum ea fu — declarau tinerii socialişti în paginile revistei semnificativ intitulate „Dacia viitoare“ — fiindcă istoria şi dreptul, tradiţiunea şi plebiscitul, trecutul şi prezentul, ne dau dreptul a aspira la o Dacie română. Acest pâmint, udat cu singele şi sudoarea străbunilor noştri, înmulţit cu ţărîna lor de douăzeci de ori seculară, e al nostru“. Anul 1892 a marcat un moment important in dezvoltarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, prin declanşarea mişcării memorandiste. Represiunile împotriva memorandiştilor au determinat in România mari acţiuni de protest, de solidaritate unanimă cu luptătorii pentru libertatea românilor asupriţi. Cu acest prilej, scriau ziarele socialiste, datoria întregului popor este de a lupta pentru împlinirea „acelui ideal frumos, spre a cărui realizare trebuie să tindem şi la care fatalmente vom ajunge“, idealul de a făuri „o Românie mare, care să grupeze pe toţi fiii ei“. Tuturor acestor acţiuni, cărora li s-au adăugat alte mijloace prin care s-au dezvoltat puternice legături între mişcarea revoluţionară de pe ambele versante ale Carpaţilor — schimbul de publicaţii, de broşuri şi alte materiale de propagandă socialistă, participarea reciprocă a unor delegaţi la congresele muncitoreşti, la întruniri şi demonstraţii — au consolidat unitatea mişcării clasei muncitoare, a întregului popor român. Evenimentele primului război mondial, la care România a participat, în anii 1914—1916, din dorinţa de a-şi înfăptui unitatea naţional-statală, au scos în evidenţă elanul patriotic, dăruirea şi devotamentul naţiunii române în ansamblul său. In marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română, susţinută prin efortul maselor largi de la oraşe şi sate, a devenit un puternic scut de apărare a gliei străbune. In slujba salvgardării libertăţii şi independenţei naţionale, pentru zdrobirea armatelor invadatoare, pentru răsturnarea planurilor imperialiste ce ţinteau desfiinţarea statului naţional român, ostaşii patriei — ţărani, muncitori, intelectuali —, încrezători in dreptatea cauzei pentru care luptau, au dat pilde nepieritoare de vitejie şi înalt patriotism. „io, Mihai Voievod şi Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“ „Noi vrem să ne unim cu Ţara“ PERMANENŢA IDEALURILOR UNITĂŢII (Urmare din pag. I) Citaţii sale de înţelegere a imperativelor vremii, fapt reflectat, înainte de toate, în conturarea tot mai precisă a necesităţii reunirii românilor între fruntariile vechii Dacii. Acest înalt obiectiv a fost realizat în timpul domniei lui Mihai Viteazul, voievodul care, in 1600, la capătul unei veritabile epopei a unităţii poporului, se putea intitula „Voievod şi Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“ şi reunea, intr-un unic simbol heraldic, însemnele tradiţionale ale celor trei principate române. Fapta eroică a lui Mihai Viteazul a demonstrat nu numai posibilitatea înfăptuirii marelui ideal, dar ea a rămas pentru veacurile următoare o pildă vie şi un îndemn la acţiune pentru domnitorii şi cărturarii neamului, pentru masele largi ale poporului de la Carpaţi, Dunăre şi Mare. Pentru aceasta, subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu, unirea din 1600 „s-a înscris pentru totdeauna, cu litere de aur, in hronicul ţării, acest act devenind un simbol strălucit, insuferior pentru toate generaţiile care au aspirat spre constituirea statului unic naţional“ A demonstrat-o marea ridicare la luptă a Transilvaniei din 1784, cu care prilej Horea era numit „rex Daciae“ (regele Daciei) şi cind numai intervenţiile otomană şi habsburgică au împiedicat extinderea fluxului revoluţionar la sud şi răsărit de Carpaţi, ca şi sprijinul muntenilor şi moldovenilor pentru Transilvania răsculată. A probat-o revoluţia din 1821 care, cuprinzind in întregime Ţara Românească, a inrurit profund asupra Moldovei şi Transilvaniei. Tudor Vladimirescu era conştient, de necesitatea colaborării revoluţionare cu Moldova, „ca unii ce suntem de-un neam şi de-o lege“, iar in Transilvania „crăiutul Tudor“ era aşteptat ca un eliberator, pentru „a se face şi acolo dreptate“. Rezultat al veacurilor „de trude, de suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“ — după inspirata şi adevărata expresie a lui Nicolae Bălcescu —, revoluţia română din 1848 a avut ca obiective fundamentale independenţa, unitatea şi libertatea poporului român. „Plămădite în condiţii asemănătoare — apreciază tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU — desfăşurindu-se in aceeaşi perioadă, proclamind ţeluri comune, evenimentele revoluţionare din 1848 au avut un caracter unitar in toate ţările române : in centrul lor se aflau pretutindeni desfiinţarea servitutilor feudale şi eliberarea ţărănimii iobage, scuturarea dominaţiei străine şi realizarea unităţii şi independenţei naţionale — obiective democratice care interesau cele mai largi pături sociale, corespundeau năzuinţelor afirmării de-sine-stătătoare a naţiunii române". Pentru a realiza unirea, această „cheie a bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional», cum definea Mihail Kogâlniceanu dezideratul unităţii, pentru a întrupa „un singur stat, o singură naţiune, o singură Românie mare şi puternică“, poporul român şi-a manifestat ataşamentul profund faţă de cauza revoluţiei, a susţinut guvernul provizoriu al Ţării Româneşti şi regimul revoluţionar din Munţii Apuseni, dînd jertfe de singe in apărarea ideilor libertăţii, independenţei şi neatimarii. Iar la Blaj, din piepturile a peste 40 000 de participanţi la impresionanta adunare naţională (cea mai mare din Europa cuprinsă atunci de revoluţie) au răsunat cu putere cuvintele unei istorice chemări : „Noi vrem să ne unim cu Ţara“. Cele două revoluţii ce au urmat — „o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai tirziu, pentru independenţa naţională“ — previzionate, la vremea sa, de Nicolae Bălcescu — s-au încununat victorioase in 1859 și 1877. Tineretul Capitalei demonstrează în sprijinul memorandiștilor Unirea în conştiinţa naţiunii ■ „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară in sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dinsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră". NICOLAE BĂLCESCU, Mersul revoluţiei în istoria românilor ■ „Unirea României intr-un singur stat nu este o idee numai in capetele citorva români prea înaintaţi ; nu este o idee ieşită din dezbaterile de la '43 încoace ; ea a fost sentimentul naţional in toate părţile României de cind istoria a început a ne spune cite ceva despre Dacia". CEZAR BOLLIAC, Unitatea României ■ „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor intr-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că in Moldova şi in Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri in trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, in sfirşit, aceeaşi misie de împlinit". HOTĂRIREA ADUNĂRII AD-HOC A MOLDOVEI ■ „Lumea întreagă ştie astăzi că întotdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor Principate au fost să reciştige unitatea lor naţională ; că ei sunt un singur popor, omogen, identic ; că au aceeaşi origină, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi civilizaţie, aceeaşi tradiţiune, aceeaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri ; aceleaşi primejdii a înconjura ; aceleaşi trebuinţe a mulţumi, aceleaşi păsuri, bucurii, femeri, speranţe, suveniri, aspirări, instincte , aceeaşi ursită, aceeaşi misiune, acelaşi geniu, acelaşi suflet". HOTĂRIREA ADUNĂRII ŢÂRII ROMÂNEŞTI AD-HOC A ■ „După alegerea domnului Alexandru Ioan Cuza se prefăcu capitala României într-o mare de făclii, indată se improviza o iluminăciune măreaţă... O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul, care răsuna de urări : să trăiască prinţul României, AI. I. Cuza", „GAZETA TRANSILVANIEI" ■ „Nu numai în privinţa limbei, ci şi in aceea a teritoriului este absolutamente imposibil de a trage o linie de demarcaţiune intre moldoveni şi munteni ; moldovenii sunt munteni, muntenii sunt moldoveni, moldovenii şi muntenii sunt transilvani, transilvanii sunt moldoveni şi munteni, iată singurul aspect adevărat şi posibil al acestui majestuos tablou de unitate naţională". BOGDAN PETRICEICU HASDEU ■ „Străbunii noştri ne-au conservat limba şi pămintul strămoşesc , părinţii noştri, generaţiunea care se duce, au făcut Unirea, independenţa şi mult lucrat-au pentru libertate. Acum e rîndul nostru : nouă ne este dat a completa unitatea naţională, a întări libertatea şi a face ca egalitatea să nu fie un van nume". „DACIA VIITOARE" • „la Alba Iulia se va începe un nou capitol al istoriei naţionale româneşti. Iar conţinutul acestui capitol va fi dat prin vrednicia celor de faţă şi a urmaşilor noştri. Ne vom gindi la noi, la urmaşii noştri, la drepturile noastre, la libertatea noastră". „DRAPELUL" (Lugoj) ■ „Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 decembrie in Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii ! Lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă, căci in această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc". „UNIREA" (Blaj) ■ „Ştiam că va veni. Aşteptăm numai ceasul binecuvintat cind acest măreţ act naţional să iasă la lumină, împins de puterea legilor eterne ce conduc răsăritul soarelui. Ardealul s-a aruncat în braţele patriei mame. Peste o sută de mii de feciori şi bărbaţi, înfăţişînd poporul acela robust, crescut in leagănul munţilor, şi-au contopit glasurile intr-o singură voinţă. Ştiam că aşa are să fie". „DACIA” (Bucureşti) Recunoaşterea lumii ” ■ „Consiliul Naţional Român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a proclamat unirea provinciilor române cu regatul României. Drapelul român flutură pe toate edificiile publice. Entuziasmul este de nedescris. Oamenii pling şi se îmbrăţişează pe străzi. Vechile colonii saxone din Transilvania (saşii - n.n.), care au împărtăşit de secole suferinţele cu românii, participă din toată inima la bucuria lor". „LE MATIN" ■ „O mare sărbătoare a românilor transilvăneni a avut loc la Alba Iulia, la nord de Sibiu, în ziua de 1 decembrie, cind Adunarea Naţională a proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România. O mulţime de 100 000 de oameni, îmbrăcaţi in costume pitoreşti, a aclamat cu entuziasm cuvintările fruntaşilor naţionali... S-a adoptat, în unanimitate, o rezoluţie care declară unirea tuturor românilor, din toate teritoriile locuite de ei, asupra întregului teritoriu". „THE NEW YORK TIMES” * „Adunarea (de la Alba Iulia - n.n.) a proclamat in unanimitate unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România. O mulţime de peste o sută de mii de români, veniţi din toate colţurile ţării, au aclamat proclamarea hotăririi", „LE TEMPS” ■ „In mijlocul unui mare entuziasm, românii din Transilvania, Banat şi din alte districte au votat in unanimitate pentru unirea necondiţionată cu regatul României... Saşii din Transilvania sunt satisfăcuţi de regimul prezent. La adunarea lor de la Mediaş, de la 8 ianuarie 1989, ei au votat in unanimitate pentru unirea cu regatul României şi o delegaţie de saşi a plecat la Bucureşti spre a prezenta actul lor de adeziune la unire". „THE TIMES" Pagină realizată de dr. VASILE NICULAE