Scînteia Tineretului, februarie 1987 (Anul 43, nr. 11716-11739)

1987-02-02 / nr. 11716

„SC`NTEIA TINERETULUI’’ pag. 2 MAMLOCK­­SPUHOF ALE SOCIETĂȚII I împreună pentru o viaţa „MAREA NOASTRĂ BUCURIE - COCONII“ — O familie tînără, harnică şi cu copii ? Păi, aici, in Maramureş, o să tot găsiţi pentru că moroşenilor le-au plăcut dintotdeauna pruncuţii. Aşa de mult le-au plăcut incit i-au numit, cu dragoste, coconi ! Iar cu hărnicia?! De lucru să aibă moroşanul că un rest... Cu această pre-documentare am plecat către Ch­irlău, într-o dimineaţă de iarnă frumoasă şi uşor artificială ca o ilustrată. Am plecat la Ch­irlău împreună cu primarul co­munei, Zamfir Meszaroş, care a ţinut să ne însoţească, măcar pentru a-şi mai spori cunoştinţele despre oamenii comunei. Pentru că, fiind primar numai de la 1 mai 1986, a avut­­timp să se familiarizeze cu problemele mari ale comunei, dar nu şi cu toate aspectele acestor probleme, foarte mari, dare se numesc oamenii ! In primărie s-a tocmit un mic stat. S-au numit două, trei, patru, mai multe familii, dar părerile au coincis, pînă la urmă , Zete. Nu s-ar putea spune că sunt puţine gospodării bine toc­mite in Ch­irlău, dar casa lor, a familiei Zete, îţi atrage imediat atenţia. Nu numai pentru că este nouă, nu numai pentru că noutatea ei nu a înlăturat specificitatea caselor marram­ureşene, ci şi pentru sentimentul pe care ţi-l creează: că­­gospodarii sînt totdeauna bucuroşi de oaspeţi. Chiar şi faptul că afli că e apă curentă în casă, dar pe gospodină ai găsit-o la fîntînă, în curte, îţi spune despre cit de adine sînt înrădăcinate aici tradiţiile, adică felul de a munci şi de­­a gîndi al oamenilor. Cu Viorica, dialogul se încheagă repede. Le ştie şi le spune şi pe cele bune şi pe cele rele, şi necazurile, şi frumuseţile. In 10 noiembrie 1986 s-au îm­plinit 18 ani de la căsătorie. Cum a fost ? ! ,,Parcă­ ar fi fost vis, parcă nici nu era vorba despre mine. Au fost în ziua aia şapte nunţi in sat şi toate s-au făcut după cum sunt obiceiurile la noi. Părea satul a fi tot numai o sărbătoare. Iar eu nu aveam decit 18 ani. Abia terminasem şcoala. Nici nu ştiam gospodări. Nu ştiam a face nici ochiuri ! După nuntă, Nicolae s-a dus la lucru, eu am rămas acasă şi n-am ştiut­­a mă lua de nici unele. La prînz m-am dus de-am mîncat la mama şi m-am gindit : cînd a veni Nicolae, oi vedea eu cum m-oi descurca. Nu m-am putut descurca. O făcut tot el mămăligă cu brinză şi lapte. Şi-apo’, cind ne-am tocmit şi noi o brumă de gospodărie, a zis Nicolae : «Eu Viorica, iau vacă, da’ ce-am face cu multul ?!•* Că eu nici a multe nu ştiam, dară erau la noi şi tata şi mama şi de ruşine m-am apucat să mulg. O mers cam greu, dar o mers. Acum...“, îşi aminteşte cu drag de începutul căsătoriei lor pentru că timpul nu a stat în joc şi familia Zete, soţii aju­­tîndu-se unul pe altul, inţelegîndu-se şi iubindu-se. hărni­cind împreună, a reuşit să se impună ca una din familiile trainice şi frumoase ale Cicirlăului. Şi-au făcut şi masă şi maşină şi şură şi şi-au pus şi apă in casă. Şi-au venit şi copiii („asta mi-o ta’ cea mai mare bucurie, zice Viorica, să-trti văd copiii crescînd că spuneam, îl aveam numai pe Daniel, numa’ să-l văd in grup­a mare, apo’ numa’ la şcoală să-l văd şi acu’ aş avea eu o bucurie mare de-a reuşi ce vrea el : să se facă inginer la mină şi să vină înapoi aici, la Cîrnilău“). Daniel, cel mai mare este în clasa a IX-a la Liceul industrial nr. 2 din Baia Mare, Nicoleta e în­ clasa a VI-a, iar Anamaria este în grupa mare la grădiniţă. Au drag de gospodărie şi fiecare îşi ştie rostul în casă. Daniel a­ cosit td­ată vara alături de tatăl lui, apoi a strîns finul şi cînd vine acasă are grija vitelor. Nicoleta, şi chiar Ana­­mari­a cit e de mică, o ajută pe mama la curăţenie, la tre­burile casei. Fără asta nu se poate, mai spune Viorica. „Aşa o foc mered­ la noi, aşa trebe să fie măcar că vrei să înveţi carte şi să ajungi inginer : la noi, omul gospodar se cunoaşte după şură, şi-apoi dacă ai şură mare (vite multe, traducem­­ noi) şi munca-i mare.“ Vibrica este cooperatoare (a terminat o şcoală comercială, ,0 vreme a lucrat la un magazin la Bîrgău), iar Nicolae — tractorist la I.P.E.G. Dar, acestea sunt meseriile, ca să zicem aşa, oficiale, pentru că, dacă ar fi să punem cap la cap tot ceea ce fac ei, ar trebui să-i numim, mai simplu, dar mai exact , gospodari. Adică, oameni care schimbă o haină de lutru cu o altă haină de lucru, oameni pentru care ziua începi, ceva mai devreme decât pentru alţii şi se termină şi ceva mai tirziu. Au pornit-o la drum numai cu dragostea şi cu gundul statorniciei („de unde să avem ? că la Nicolae au foost dopte copii acasă, iară noi am fost cinci fete, şi la mine, cea noal mică, n-a mai rămas nimică“), şi cu încrederea că nu te- Încurcă de nici un fel copiii. Ba, dimpotrivă , te uiţi la el şi te bucuri cind le vezi crescînd şi ştii că ai pentru cine munci. „Or fost şi greutăţi, zice Viorica, la Bîrgău îi luam clnd mergeam la serviciu, pe Daniel şi pe Nicoleta pe bicicletă , unul pe portabagaj, altul­­ pe cadru, şi apoi stăteau cu miire la magazin pină terminam. Dar, cînd e înţelegere...“. Aşa e : cînd e Înţelegere şi necazurile parcă îşi au rostul lor, vin parcă doar să încerce trăinicia familiei. Vin şi pleacă fără să lase urme. Dragostea de familie, de casa ta, de ai tăi se învaţă zi de zi nu chiar familia in care te-ai născut și-ai crescut. Plecat pentru prima dată dintre ai săi, Daniel plîngea de rupea pămîntul. A trebuit ca mamă-sa să stea o lună cu el la Baia Mare pentru a intra in ritmul orașului, al școlii. In luna aceea a luat notele cele mai mari. Intim­­plarea pare a scoate in evidentă faptul că sentimentul fa­miliei, in cazul familiei Zete, s-a transmis, cu putere, şi siguranţă. Este o zestre tare preţioasă aceasta ! CONSTANTIN STAN Ne mindrim cu copiii noştri 0 SEMNIFICATIVA SCHIMBARE Tudor Moldovan este unul dintre acei copii atît de inte­ligent! incit te-ar aduce la dis­perare, dacă spiritul lor isco­ditor, dorinţa de a afla, re­plica ironică nu ar fi perma­nent dublate de bun simţ. Elev în clasa a V-a la Şcoala generală „Gh. Lazăr“ din Za­lău. Tudor are o seriozitate „academică“ în ceea ce pri­veşte studiul, o „obrăznicie“ copilărească in ceea ce priveş­te amendarea locurilor comu­ne, a clişeelor din vorbire şi gindire şi o candoare in rela­ţiile personale care-i trădează virsta. Nici tatăl lui, nici mama lui nu au aflat decit într-un tirziu că Tudor scrie. Sigur că erau mai ciudate compunerile lui, sigur că s-au mirat de cuvintele cu ştiinţă alese, sigur că şi-au dat sea­ma că Tudor citeşte din clasa a IlI-a, a IV-a, cărţi mult peste nivelul obişnuit al unui copil, dar primele schiţe au căzut din întîmplare sub ochii tatălui, prilej cu care a avut loc şi primul dialog despre literatură. Pentru că tatăl, Ioan Moldovan, este adeptul unei proze tradiţionale, de at­mosferă, molcomă, iar fiul îşi începe schiţa „Cum trebuie să scrie un mare scriitor“, in felul acesta : „...deci, proza are un stil aparte, în care eroii principali, de obicei me­dici, ţărani, bogaţi sau săraci, sau tilhari (pozitivi) intră la cofetărie şi comandă pizza“, şi continuă astfel : „Cei negativi (nu prea sunt) abia scapă de­­miliţie“. Nu vreau să intru în nu mai ştiu ce subtilităţi de analiză literară, dar este evi­dentă tendinţa spre, ceea ce spuneam la început, amenda­rea clişeelor de orice fel, a­­mendare ce are ca suport iro­nia. Un spirit critic extrem de ascuţit, o intuiţie sigură ne în­dreptăţesc să credem că Tudor Moldovan va fi, cel puţin, un aspru cititor, iubind şi trăind literatura, iubind şi trăind limba română Ca orice copil, aş spune ca orice copil al se­colului nostru, este atras de science-fiction, alunecarea spre fantasticul rece (fantasticul tehnicii moderne, i-am putea zice) avînd însă o aceeaşi ten­tă ironică. In finalul schiţei „Calea trezirii“, cuvintelor, stărilor le sunt asociate culori, dar intr-un mod foarte puţin obişnuit: „Tirrr, ţirrr !... Pe birou sună telefonul. — Alo ! Da ! (curcubeu pe faţa craini­cului). Nemaipomenit ! (Roz). Formidabil ! (verde, maro, al­bastru, în final, roşu). Bine ! (amestec de culori)“. Nu vrem să facem prono­sticuri hazardate. De altfel, nu pentru a anunţa posibila ivire a unui scriitor am scris despre Tudor Moldovan (de acest lucru ocupîndu-se cei în­clinaţi spre descoperiri de ta­lente literare). El ne supune atenţiei o psihologie, nu apar­te, ci aceea a unei alte gene­raţii. O generaţie care, iată, nu este alta decit aceea a co­piilor noştri. Din acest punct de vedere, mijloacele educa­ţionale se cer şi ele moderni­zate, adaptate acestor copii ce se dezvoltă extrem de rapid în inteligenţă, ce ne obligă (aşa cum era şi cazul puştiului Ji­­gorea, specialist în calcula­toare !), pe noi, părinţii, la perfecţionare, la a ţine pasul cu ei. O frumoasă şi am spune o semnificativă schimbare în relaţia părinţi-copii se întim­­plă sub ochii noştri. Trebuie să ţinem seama de ea. Și să fim mîndri că ea există. CONSTANTIN ION Universul familiei, in care copilul deprinde învăţămintele celor „şase ani de-acasă“ şi în care adolescentul işi gă­seşte oricind înţelegerea „zbo­rurilor“ sale Independente, este completat in mod fericit şi efi­cient de instituţiile de invăţă­­mint şi cultură. Iată de ce, pentru a vedea cum aceste in­stituţii îşi exercită rolul în e­­ducarea şi instruirea tinerilor, am ales drept gazdă „Casa pionierilor şi şoimilor patriei“ din oraşul Slobozia. Ca prim interlocutor o avem pe direc­toarea Maria Mihăescu, pro­fesor de limba şi literatura română. „Tânăra generaţie de azi îşi confirmă personalitatea prin fapte, ne spune în deschide­rea discuţiei noastre. La con­fluenţa şcolii cu producţia şi cercetarea, personalitatea tînă­­rului se dezvoltă cu vigoare, armonios. Tinerilor trebuie să li se aprecieze îndrăzneala şi entuziasmul, receptivitatea la adevăr şi noutate, la principii trainice, despre viaţă. Noi, a­­dulţii, suntem­ cei care trebuie să le împărtăşim metodic, cu har şi răbdare din experienţa noastră, să le asigurăm toate condiţiile pentru afirmarea lor plenară. Munca aceasta de modelator al caracterelor, de orientare spre ceea ce trebuie să facă în viitorul mai apro­piat (mă refer la anii de şcoală), sau mai îndepărtat (adică atunci cînd îşi vor e­­xercita profesiunea aleasă), revine atît famiiiei, cut mai ales şcolii, educatorilor. De aceea, activitatea noastră în cadrul Casei pionierilor şi şoi­milor patriei o consider ca parte integrantă a amplului program instructiv-educativ, de dezvoltare a aptitudinilor începind de la o vîrstă ce se situează intre copilărie şi a­­dolescenţă. Copiii de azi, cu rezultate bune obţinute la di­verse concursuri judeţene sau naţionale, mîine se pot număra printre personalităţile marcan­te în lumea artei, a tehnicii. Ei sunt mîndria noastră dintot­deauna. Dar scopul activităţii noastre este orientat in mod deosebit spre descoperirea performerilor într-un domeniu sau altul. Mulţumirea sufle­tească şi bucuria educatorilor sunt mari atunci cînd auzim că foştii elevi sunt oameni de bază în unităţile unde mun­cesc, fac cinste prin compor­tare şi destoinicie profesională colectivelor din care fac parte. De unde să ştim noi că tocmai printre cei 4 000 de copii în­scrişi anual în 23 de activităţi nu sint şi talente excepţionale? De aceea ii avem în vedere şi-i considerăm pe toţi egali in faţa viitorului. F­i toţi sint mindria noastră cînd îl vedem sănătoşi, isteţi şi sîntem feri­ciţi şi împăcaţi sufleteşte că menirea dascălului se împli­neşte, pentru că, împreună cu familia, le putem oferi cele mai bune condiţii de formare şi afirmare“. In filele reportajului nostru sunt surprinse cîteva destine la început de drum, mai bine zis în momentele decisive de căutare a „eu“-lui lor. Tre­buie să recunoaştem că fiecare am trecut prin această cum­pănă dintre copilărie şi ado­lescenţă cînd tot ce aveam de făcut ni se părea clar ca puri­tatea unui cristal. Pentru mulţi s-a dovedit a fi aşa, pentru alţii căutările din acele clipe au rămas preocupări secun­dare (acel „hobby“ personal), dar care ne-au creat multiple mici satisfacţii ce ne îmbogă­ţesc existenţa. Mariana Mun­­giu, Antoniu Papacioc, Ga­briel Petraru, Gabriel Marian Rusu sunt protagoniştii pre­zentului reportaj, dar tot atît de posibil şi ai altuia în viitor. Unţanu Maria, profesor de desen, coordonatoarea cercu­lui de pictură, s-a hotărît greu să aleagă dintre ceilalţi copii un reprezentant. Pentru Mariana au pledat distincţiile „Marele Premiu“ la concursul „Centenarul Tonitza“ de la Vaslui şi cel din Tabăra na­ţională de creaţie plastică de la Năvodari, obţinute anul a­­cesta, dar şi marea sensibili­tate artistică, talentul acestei copile delicate şi sfioase, care ne-a mărturisit că frumuseţi­le din jurul ei le exprimă mai uşor cu penelul decit prin cu­vinte. „Ce preferinţe ai Ma­­­­riana ?“ „Desenele mele vor­besc despre modul cum res-, pect realitatea, dar în ele transpun şi gîndurile mele, ju­decăţile proprii despre aceas­ta. Am început să lucrez in mod serios acum trei ani, cînd tovarăşa profesoară Unţanu Maria a venit la şcoala noas­tră (sunt elevă în clasa a Vl-a a Şcolii generale nr. 4) şi m-a îndemnat să mă înscriu la cercul de pictură. Mi-am spus că vor fi văzut cel mari talent în joaca mea de copil. Mă întrebaţi de preferinţe. Intîi mă voi referi la subiectele de­senelor mele. îmi place să pic­tez copiii jucîndu-se. Altul este cel al păcii, nu numai că anul 1986 a fost declarat Anul Internaţional al Păcii, ci şi prin faptul că ţara noastră ocroteşte copilăria prin politi­ca pe care o duce. Aceste lu­cruri încerc să le redau prin prisma simţirilor mele, folo­­sindu-mă de culori pline de viaţă, luminoase, aceasta fiind a doua preferinţă. Am multe de învăţat. Voi fi pictoriţă sau nu, dar consider că atunci cînd iţi stă in puteri şi poţi să bucuri sufletul celor din jurul tău, merită efortul“. De la ceilalţi coordonatori de la cercurile de automode­­lism, aeromodelism (maistru Valerian Zaharia), carturi (profesor Ştefan Roman şi maistru-instructor Marcel Fră­­ţilă), am aflat că în perioada iulie — septembrie pionierii au avut prilejul să crească în înălţimea faptelor de muncă, de hărnicie, in seriozitatea şi responsabilitatea cu care şi-au îndeplinit îndatoririle în ca­drul concursurilor organizate. Gîndurile şi năzuinţele lor, proiectele şi ambiţiile cu care au pornit la drum, sunt oglin­dite acum într-un mare număr de premii şi locuri fruntaşe, care răsplătesc activitatea lor şi, deopotrivă, pe aceea a das­călilor lor. La concursul repu­blican Năvodari, locul II vi­teză şi locul II îndeminare au fost ocupate de pionierul clasei a VIII-a de la Şcoala generală nr. 2, Gabriel Rusu, tot el ob­­ţinind şi locul II la viteză la concursul „Start spre viitor“ de la Cluj-Napoca. Anto­niu Papacioc, tot din cla­sa a VIII-a de la Şcoa­la generală nr. 3, a ocupat locul I la construcţii aeromo­­dele de la Sălişte, judeţul Si­biu. La carturi s-a impus Ga­briel Petraru, de la Şcoala ge­nerală nr. 6, ocupînd locul I la Concursul de îndeminare de la Roman, din judeţul Neamţ, întrebaţi ce vor să se facă cînd vor fi mari, cei trei ne-au mărturisit că vor să devină mecanic­ auto, inginer con­structor de avioane, inginer constructor, „oricum prin me­seriile noastre să producem bunuri folositoare pentru oa­meni şi nu ceva care să le a­­meninţe viaţa“. Este dorinţa copiilor români să trăiască şi să gîndească frumos. Copiii ţării învaţă ce e dragostea de frumos, ei îşi cer dreptul la o viaţă liberă într-o ţară liberă. Aceste plăpînde fiinţe se uită la cei vîrstnici cu încredere, îşi lasă mînuţa în mina noas­tră şi ne cer ocrotire. Alături de ei, prin tot ceea ce facem noi, adulţii de azi, dorim pacea şi liniştea lor de mîine. FLORENŢA MARDALE EGALI ÎN FAJA VIITORULUI Ecouri la­­articolele publicate NOI SUNTEM RĂSPUNZĂTORI DE FRUMUSEŢEA VIEŢII O foarte frumoasă caracteri­zare a situaţiei relatate de ar­ticolul „Cînd nu ţi se mai spune mamă“ ne-o aduce scrisoarea lui Ştefan Paraschiva din Tir­­govişte : căsătorii la fără frec­venţă. Aşa e, o căsătorie nu se poate face cu scutire de frec­venţă nici in ceea ce priveşte prezenţa sentimentelor, nici prezenţa fizică, întemeierea unui cămin, grija pentru copii sunt probleme majore expri­­mind, aproape fără a greşi, în­treg caracterul unui om. „Tre­buia să staţi şi să vă creşteţi copiii, numai astfel vă puteaţi exprima direct dragostea pe care acum doar o strigat!“. A­­ceeaşi atitudine tranşantă o a­­flăm şi in scrisoarea Marianei Caraivan din însurăţei. Brăila : „Sunt Încă la frumoasa virstă a adolescentei, nu ştiu ce în­seamnă responsabilitatea unei familii, in consecinţă nu am dreptul să-i judec pe cei mari, dar am noţiunea de omenesc şi cred că nu-i puţin. Am citit ar­ticolul dumneavoastră cu o ne­spusă curiozitate şi nu numai atît... De ce ? Pentru că felul in care işi asumă L.I. răspunderea de mamă nu mi se pare deloc __________ firesc, deloc omenesc. A greşit enorm faţă de familia sa şi, mai ales, faţă de Luminiţa şi Mi­­haela care, la vârsta lor, au ne­voie de iubire, au nevoie de­ jocurile minunate ale copilăriei. De ce lacrimi ? De ce teamă ? De ce să nu ştie despre cea care le-a dat naştere ? Sunt în­trebări la care nu aşteptăm răs­punsul din partea nimănui, vrem doar să şi le pună L.I. şi tot ea să răspundă. Chiar dacă greşim, sîntem oameni şi pu­tem găsi oricind ajutor şi înţe­legere. Să nu uităm că, uneori, faptele noastre sunt determinate de situaţii nu tocmai uşoare, situaţii în care trebuie să ho­­tărim singuri. Tocmai de aceea nu cred că mama Mihaelei şi a Luminiţei nu mai poate avea nici o şansă la minunatul cu­­vint mami Ajutînd-o pe L.I. azi, mîine ne vor mulţumi Mi­­haela şi Luminiţa şi cum ar putea-o să facă decit ştiind că ele au reînvăţat Surîsul copilă­riei“. Este ceea ce dorim şi noi pentru că articolele noastre nu vor să blameze, ci doar să ajute. DIN NOU NI SE CERE UN SFAT Scrisoarea lui Lili Iris S. — 17 ani şi,jumătate — din Tîrgu Neamţ ne solicită un sfat, ba, chiar ceva mai mult un sprijin. Despre ce este vorba ? „Am numiii mamă. Şi acasă am mai fost o soră — căsătorită — şi doi fraţi mai mari decit mine. După absolvirea celor 10 clase, aş fi vrut să dau treapta, dar mi-a fost jenă ca fraţii să mă tot ajute cu bani. De aceea am hotărît să mă încadrez la o în­treprindere din oraş ca munci­tor necalificat. La început am fost bucuroasă că o pot ajuta pe mămica, dar, după aceea, m­ii-am dat seama că am greşit. Nu pentru că nu-mi place să muncesc, ci pentru că am visat să urm­ez şi eu o profesie. Acum aş vrea să dau la o şcoală profesională, apoi să fac liceul la seral. Vă rog să-mi spuneţi dacă e posibil, împlinesc 18 ani pe 14 mai. Vă rog din suflet să mă ajutaţi, iar dacă nu se poate, măcar să-mi daţi un sfat. Fap­tul că nu am tată să mă oblige oare la retezarea oricăror vise? Cel puţin dacă aş şti unde e, dar de la virsta de 5 ani nu l-am mai văzut. Nici mămica nu cred să mai aibă vreo veste de la el, deoarece evită tot­deauna acest subiect. Dar cred că e cazul să termin cu lamen­tările“. Dragă Lili, iată că un sfat ţi l-ai dat singură : să ter­mini cu lamentările şi să aştepţi plină de speranţă că vei întîlni şi prieteni adevăraţi şi oameni care să te înţeleagă. Pentru a te putea ajuta. Scrie-ne mai pre­cis , adică numele exact, între­prinderea la care lucrezi, me­seria pe care ai vrea să o ur­mezi. Numai în felul acesta te putem sprijini efectiv. Pînă atunci, nu renunţa la visele tale! PLEDOARIE PENTRU ÎNCREDEREA IN OAMENI Dialogul nostru cu cititorii capătă pe zi ce trece valenţe tot mai mari. Anchetele, repor­tajele noastre i-au invitat pe multi tineri să ne scrie. Să ne scrie despre cele relatate de noi sau despre cele ce li se întimplă in viata lor. Din Buzău, D.M. Horatiu ne propune un caz in­teresant, chiar dacă datele, des­tul de sumare, ne fac doar să presupunem unele lucruri, fără să intrăm in sfera certitudini­lor. Iată, pe scurt, care-i este povestea : în vara anului 1984, în tabăra de la Năvodari, a cu­­noscut-o pe Simona S. din Ti­mişoara. Şi, cum adolescenta este în permanentă căutare a unei persoane către care să se reverse prea plinul sufletesc, confundat adesea cu marea iu­bire, cei doi s-au simţit atraşi unul de celălalt, altfel spus „s-au îndrăgostit“. Horaţiu ne scrie că Simona („datorită con­cepţiilor şi îngrădirilor părinţi­lor ei“) era înclinată spre pesi­mism (de altfel, o altă caracte­ristică a adolescentei, pentru ea neexistînd decit două culori — alb sau negru). Ba, mai mult, Simona ameninţa chiar şi cu sinuciderea (o „poză“ adoles­centină foarte rar întîlnită, dar frecventată în limbaj). După ce zilele de vacanţă au rămas doar în amintire, cei doi şi-au scris şi Simona dădea semne încura­jatoare : „scrisoarea era plină de optimism şi încredere“. „Eram bucuros, ne scrie Ho­­raţiu, credeam că, a înţeles a­­devăratul sens al vieţii, cre­deam că şi-a găsit un ideal, dar, brusc, a încetat corespon­denţa printr-o felicitare de anul nou — 1985 — în încheierea că­reia era scris : uită-mă !“. O prietenă a Simonei îl informează pe Horațiu că­ Simona a fost un spital, luînd o doză ceva mai mare de somnifere, dar că nu s-a întimplat nimic altceva. Apoi, orice veste despre Simona încetează. Foarte îngrijorat, ci­titorul nostru ne roagă să o ajutăm pe Simona cu un sfat, să încercăm noi să-i redăm în­crederea in dragoste şi viaţă. Dacă la mijloc nu este, pur şi simplu, o fantezie a unei fete care vrea să-şi arate la acest mod teribilist prietenia, atunci îi spunem Simonei că la 16—17 ani, cit am înţeles noi că are, nimic nu poate fi atit de dra­matic (nici măcar micile neîn­ţelegeri ale părinţilor, părinţi care şi cînd greşesc, greşesc pentru că vor binele copiilor lor !) incit să merite gînduri întunecate, dar gesturi necu­getate. Viaţa este frumoasă. Viaţa este frumoasă pentru că oamenii şi-o fac frumoasă. De frumuseţea vieţii noastre nu este nimeni responsabil,, ci noi şi numai noi. Mai sint atitea lucruri de descoperit, mai sint atitea bucurii pe care încă nu le ştii. Simona, incit de-abia cînd vei ajunge, cu adevărat, să pricepi bucuriile şi farmecul vieţii, vei preţui fiecare clipă, fiecare zi din existenţa ta. Dragă Simona, sperăm că, vei recepţiona cuvintele noastre, sperăm că totul nu a fost decit o glumă (cam neagră, e adevă­rat !) şi că ii vei răspunde lui Horaţiu, abordind o atitudine mai fermă decit această ceţoasă ameninţare : spune-i că la 16 ani sentimentele se încheagă și se destramă repede, dar asta nu-i nici o nefericire. încrede­rea în oameni trebuie să pri­meze­ încrederea că fiecare iși va afla fericirea. 8. CONSTANTIN V LUNI 2 FEBRUARIE 1987 Un cuvint de neînlocuit: ACASA LOCUL UNDE TE-AI ÎMPLINIT CA OM Noua istorie a Giurgiului Începe, practic, după Con­gresul al IX-lea al Partidu­lui Comunist Român, eveni­mentelor vechi adăugindu-li­­se cele ale timpului nostru, la fel de pline de semnifica­ţii ca şi cele dinţii. Indus­trializarea, cu toate efectele ei, s-a făcut simţită şi aici. In ci­ţi­va ani, Giurgiu a de­venit o citadelă a chimiei, o citadelă a industriei româ­neşti constructoare de ma­şini. „Acasă“ pentru giurgiu­­veni a început să însemne nu doar locul copilăriei, ci şi locul unde era nevoie de ei, de munca, inteligenţa şi pri­ceperea lor. Noile întreprin­deri giurgiuvene aveau ne­voie de specialişti, de oameni calificaţi. Şi ei s-au grăbit să se întoarcă, să fie pre­zenţi de la început, la pune­rea primei pietre la temelia noii istorii. Au apărut în oraş şi oameni de prin alte locuri, veniţi aici să-şi rostuiască viaţa in rînd cu vechii locui­tori. întreprinderea Con­structoare de Maşini şi Uti­laje Grele este înainte de toate un simbol. Un simbol al dorinţei de pace, de bună vecinătate, de colaborare a poporului nostru, întreprin­derea şi-a făurit deja o tra­diţie, devenind una dintre mîndriile Giurgiului de as­tăzi. S-a durat aici o fami­lie, o mare familie a muncii. La I.C.M.U.G. se practică astăzi meserii de care, pină la apariţia unităţii respective pe harta economică a muni­cipiului, nu se auzise încă pe aici. Printre acestea, se nu­mără şi cea de metalurgist. Valerică Mircea a fost şi el, o bucată de vreme, „bucu­­reştean“. Ii plăcuse metalur­gia, voia să se facă turnă­tor, numai că pe vremea a­­ceea oraşul lui natal n-avea cum să-i ofere această posi­bilitate. A plecat la Bucu­reşti. Cînd a avut pentru ce, s-a întors imediat in Giur­giu. Lucrează de la înfiin­ţare la Secţia turnătorie a I.C.M.U.G., folosindu-şi din plin priceperea în meseria pe care şi-a ales-o. Tot la Giurgiu a cunoscut-o şi pe Maricica, venită din Moldova să-şi afle un rost in viaţă in oraşul care trăia o nouă tinereţe. Nu, nu se gîndea să devină chiar metalurgistă, nici nu pare o profesie po­trivită pentru o femeie. Pa­siunea pentru această mese­rie foarte dificilă, i-a trans­mis-o Mircea. S-au căsăto­rit, întemeind încă o tînără familie in marea familie, şi ea foarte tînără, a metalur­­giştilor giurgiuveni. „M-am întors la Giurgiu — îmi spune Valerică Mir­cea — de îndată ce am aflat că şi la mine acasă pot să fac meseria care m-a pasio­nat dintotdeauna. Dar nu nu­mai împlinirea profesională mi-am aflat-o aici, ci şi pe cea de om. M-am căsătorit. Acum, eu şi Maricica avem şi un băieţel. Maricica a ve­nit la gura cuptorului mai întîi din curiozitate. Apoi a început să o pasioneze. S-a hotărît să îmbrăţişeze aceas­tă foarte dificilă profesie, aşa că am devenit una dintre primele familii de metalur­­gişti sută la sută din Giur­giu“. O familie, o familie care s-a clădit sub semnul aspru şi fierbinte al oţelului incan­descent, la fel de trainică, de întemeiată ca o şarjă sclipi­toare. O familie care şi-a găsit în fostul oraş, cu viaţă anonimă şi nostalgia marilor metropole, nu numai împli­nirea profesională, ci şi cea socială. „Acasă“ înseamnă, iată, nu doar locul unde te-ai născut şi ai copilărit, ci şi locul unde te-ai împlinit ca om. SORIN OVIDIU BĂLAN Arta pentru cei mici DIN PREA PLINUL SUFLETULUI De la casele lor de lemn la obiectele de uz casnic, de la por­tul copiilor şi matu­rilor pina la limbajul de fiecare zi, care se încarcă de valen­ţe specific artistice prin folosirea plasti­că a cuvîntului, to­tul in Maramureş are ţinută artistică. Copiii se nasc şi cresc în sentimentul frumosului, poezia şi cintecul însoţin­­du-i pe tot parcursul vieţii — de la cinte­­cele de leagăn, la o­­biceiurile de iarnă sau la oraţiile de nuntă. In sfirşit, un gust desăvirşit pen­tru culoare şi un peisaj excepţional fac ca orice copil să se simtă îmboldit de a lua o foaie de h­îrtie şi creioane sau acuarele şi să trans­mită celor din jur frumuseţea trăită. Existenţa unui mare număr de copii-crea­­tori în Maramureş nu mai miră azi pe nimeni. După cum, valoarea excepţio­nală a creaţiilor lor nu mai miră azi pe nimeni. Putem chiar vorbi de adevărate şcoli de pictură la Vişeu, la Sighetu Marmaţiei, la Tîrgu Căpuş, la Poienile de sub Munte, la Baia Sprie, la Săliş­­tea de Sus, la Copal­­nic Mânăştur, la Baia Mare­­şi am enumerat localită­ţile pentru a da di­mensiunile efective ale mişcării artistice a copiilor maramu­reşeni). Sunt familii întregi care pictea­ză. Nu pentru a ex­pune, nu pentru a face carieră artisti­că, el, pur şi sim­plu, din nevoia de a pune pe hîrtie sau pe priză prea plinul lor sufletesc. Pic­tează cu aceeaşi conştiinciozitate şi grijă cu care-şi fac leagănele pentru co­pii, porţile sau cergile. Cînd arta devine o preocupare cotidiană, cînd ea este resimţită ca ne­voie a omului, a­­tunci se poate spune cu adevărat că În­treaga viaţă se um­ple de frumuseţe şi moralitate. Peisaje şi copii (foarte mulţi copii în pictu­rile micilor mara­mureşeni), tonuri de alb, de roşu şi al­bastru, alăturări de culori amintind tra­diţiile spaţiului lor, o siguranţă a dese­nului extraordinară (siguranţă care le permite şi linia cla­sică şi viziunea, in­terpretarea lumii) sunt regăsibile in orice creaţie. Cuvin­tele sunt cam puţine şi spaţiul prea mic pentru a vorbi pe larg despre cele realizate de co­piii Maramureşului. Bucuria noastră cea mai mare este că ei pictează, că sint, că­ duc pe mai departe tradiţia artistică a Maramureşului, im­­bogăţindu-ne viaţa, lum­inindu-ne-o, fâ­­cîndu-ne-o mai fru­moasă. IONUŢ ALEXANDRU

Next