Scînteia Tineretului, februarie 1987 (Anul 43, nr. 11716-11739)
1987-02-02 / nr. 11716
„SC`NTEIA TINERETULUI’’ pag. 2 MAMLOCKSPUHOF ALE SOCIETĂȚII I împreună pentru o viaţa „MAREA NOASTRĂ BUCURIE - COCONII“ — O familie tînără, harnică şi cu copii ? Păi, aici, in Maramureş, o să tot găsiţi pentru că moroşenilor le-au plăcut dintotdeauna pruncuţii. Aşa de mult le-au plăcut incit i-au numit, cu dragoste, coconi ! Iar cu hărnicia?! De lucru să aibă moroşanul că un rest... Cu această pre-documentare am plecat către Chirlău, într-o dimineaţă de iarnă frumoasă şi uşor artificială ca o ilustrată. Am plecat la Chirlău împreună cu primarul comunei, Zamfir Meszaroş, care a ţinut să ne însoţească, măcar pentru a-şi mai spori cunoştinţele despre oamenii comunei. Pentru că, fiind primar numai de la 1 mai 1986, a avuttimp să se familiarizeze cu problemele mari ale comunei, dar nu şi cu toate aspectele acestor probleme, foarte mari, dare se numesc oamenii ! In primărie s-a tocmit un mic stat. S-au numit două, trei, patru, mai multe familii, dar părerile au coincis, pînă la urmă , Zete. Nu s-ar putea spune că sunt puţine gospodării bine tocmite in Chirlău, dar casa lor, a familiei Zete, îţi atrage imediat atenţia. Nu numai pentru că este nouă, nu numai pentru că noutatea ei nu a înlăturat specificitatea caselor marramureşene, ci şi pentru sentimentul pe care ţi-l creează: căgospodarii sînt totdeauna bucuroşi de oaspeţi. Chiar şi faptul că afli că e apă curentă în casă, dar pe gospodină ai găsit-o la fîntînă, în curte, îţi spune despre cit de adine sînt înrădăcinate aici tradiţiile, adică felul de a munci şi dea gîndi al oamenilor. Cu Viorica, dialogul se încheagă repede. Le ştie şi le spune şi pe cele bune şi pe cele rele, şi necazurile, şi frumuseţile. In 10 noiembrie 1986 s-au împlinit 18 ani de la căsătorie. Cum a fost ? ! ,,Parcă ar fi fost vis, parcă nici nu era vorba despre mine. Au fost în ziua aia şapte nunţi in sat şi toate s-au făcut după cum sunt obiceiurile la noi. Părea satul a fi tot numai o sărbătoare. Iar eu nu aveam decit 18 ani. Abia terminasem şcoala. Nici nu ştiam gospodări. Nu ştiam a face nici ochiuri ! După nuntă, Nicolae s-a dus la lucru, eu am rămas acasă şi n-am ştiuta mă lua de nici unele. La prînz m-am dus de-am mîncat la mama şi m-am gindit : cînd a veni Nicolae, oi vedea eu cum m-oi descurca. Nu m-am putut descurca. O făcut tot el mămăligă cu brinză şi lapte. Şi-apo’, cind ne-am tocmit şi noi o brumă de gospodărie, a zis Nicolae : «Eu Viorica, iau vacă, da’ ce-am face cu multul ?!•* Că eu nici a multe nu ştiam, dară erau la noi şi tata şi mama şi de ruşine m-am apucat să mulg. O mers cam greu, dar o mers. Acum...“, îşi aminteşte cu drag de începutul căsătoriei lor pentru că timpul nu a stat în joc şi familia Zete, soţii ajutîndu-se unul pe altul, inţelegîndu-se şi iubindu-se. hărnicind împreună, a reuşit să se impună ca una din familiile trainice şi frumoase ale Cicirlăului. Şi-au făcut şi masă şi maşină şi şură şi şi-au pus şi apă in casă. Şi-au venit şi copiii („asta mi-o ta’ cea mai mare bucurie, zice Viorica, să-trti văd copiii crescînd că spuneam, îl aveam numai pe Daniel, numa’ să-l văd in grupa mare, apo’ numa’ la şcoală să-l văd şi acu’ aş avea eu o bucurie mare de-a reuşi ce vrea el : să se facă inginer la mină şi să vină înapoi aici, la Cîrnilău“). Daniel, cel mai mare este în clasa a IX-a la Liceul industrial nr. 2 din Baia Mare, Nicoleta e în clasa a VI-a, iar Anamaria este în grupa mare la grădiniţă. Au drag de gospodărie şi fiecare îşi ştie rostul în casă. Daniel a cosit tdată vara alături de tatăl lui, apoi a strîns finul şi cînd vine acasă are grija vitelor. Nicoleta, şi chiar Anamaria cit e de mică, o ajută pe mama la curăţenie, la treburile casei. Fără asta nu se poate, mai spune Viorica. „Aşa o foc mered la noi, aşa trebe să fie măcar că vrei să înveţi carte şi să ajungi inginer : la noi, omul gospodar se cunoaşte după şură, şi-apoi dacă ai şură mare (vite multe, traducem noi) şi munca-i mare.“ Vibrica este cooperatoare (a terminat o şcoală comercială, ,0 vreme a lucrat la un magazin la Bîrgău), iar Nicolae — tractorist la I.P.E.G. Dar, acestea sunt meseriile, ca să zicem aşa, oficiale, pentru că, dacă ar fi să punem cap la cap tot ceea ce fac ei, ar trebui să-i numim, mai simplu, dar mai exact , gospodari. Adică, oameni care schimbă o haină de lutru cu o altă haină de lucru, oameni pentru care ziua începi, ceva mai devreme decât pentru alţii şi se termină şi ceva mai tirziu. Au pornit-o la drum numai cu dragostea şi cu gundul statorniciei („de unde să avem ? că la Nicolae au foost dopte copii acasă, iară noi am fost cinci fete, şi la mine, cea noal mică, n-a mai rămas nimică“), şi cu încrederea că nu te- Încurcă de nici un fel copiii. Ba, dimpotrivă , te uiţi la el şi te bucuri cind le vezi crescînd şi ştii că ai pentru cine munci. „Or fost şi greutăţi, zice Viorica, la Bîrgău îi luam clnd mergeam la serviciu, pe Daniel şi pe Nicoleta pe bicicletă , unul pe portabagaj, altul pe cadru, şi apoi stăteau cu miire la magazin pină terminam. Dar, cînd e înţelegere...“. Aşa e : cînd e Înţelegere şi necazurile parcă îşi au rostul lor, vin parcă doar să încerce trăinicia familiei. Vin şi pleacă fără să lase urme. Dragostea de familie, de casa ta, de ai tăi se învaţă zi de zi nu chiar familia in care te-ai născut și-ai crescut. Plecat pentru prima dată dintre ai săi, Daniel plîngea de rupea pămîntul. A trebuit ca mamă-sa să stea o lună cu el la Baia Mare pentru a intra in ritmul orașului, al școlii. In luna aceea a luat notele cele mai mari. Intimplarea pare a scoate in evidentă faptul că sentimentul familiei, in cazul familiei Zete, s-a transmis, cu putere, şi siguranţă. Este o zestre tare preţioasă aceasta ! CONSTANTIN STAN Ne mindrim cu copiii noştri 0 SEMNIFICATIVA SCHIMBARE Tudor Moldovan este unul dintre acei copii atît de inteligent! incit te-ar aduce la disperare, dacă spiritul lor iscoditor, dorinţa de a afla, replica ironică nu ar fi permanent dublate de bun simţ. Elev în clasa a V-a la Şcoala generală „Gh. Lazăr“ din Zalău. Tudor are o seriozitate „academică“ în ceea ce priveşte studiul, o „obrăznicie“ copilărească in ceea ce priveşte amendarea locurilor comune, a clişeelor din vorbire şi gindire şi o candoare in relaţiile personale care-i trădează virsta. Nici tatăl lui, nici mama lui nu au aflat decit într-un tirziu că Tudor scrie. Sigur că erau mai ciudate compunerile lui, sigur că s-au mirat de cuvintele cu ştiinţă alese, sigur că şi-au dat seama că Tudor citeşte din clasa a IlI-a, a IV-a, cărţi mult peste nivelul obişnuit al unui copil, dar primele schiţe au căzut din întîmplare sub ochii tatălui, prilej cu care a avut loc şi primul dialog despre literatură. Pentru că tatăl, Ioan Moldovan, este adeptul unei proze tradiţionale, de atmosferă, molcomă, iar fiul îşi începe schiţa „Cum trebuie să scrie un mare scriitor“, in felul acesta : „...deci, proza are un stil aparte, în care eroii principali, de obicei medici, ţărani, bogaţi sau săraci, sau tilhari (pozitivi) intră la cofetărie şi comandă pizza“, şi continuă astfel : „Cei negativi (nu prea sunt) abia scapă demiliţie“. Nu vreau să intru în nu mai ştiu ce subtilităţi de analiză literară, dar este evidentă tendinţa spre, ceea ce spuneam la început, amendarea clişeelor de orice fel, amendare ce are ca suport ironia. Un spirit critic extrem de ascuţit, o intuiţie sigură ne îndreptăţesc să credem că Tudor Moldovan va fi, cel puţin, un aspru cititor, iubind şi trăind literatura, iubind şi trăind limba română Ca orice copil, aş spune ca orice copil al secolului nostru, este atras de science-fiction, alunecarea spre fantasticul rece (fantasticul tehnicii moderne, i-am putea zice) avînd însă o aceeaşi tentă ironică. In finalul schiţei „Calea trezirii“, cuvintelor, stărilor le sunt asociate culori, dar intr-un mod foarte puţin obişnuit: „Tirrr, ţirrr !... Pe birou sună telefonul. — Alo ! Da ! (curcubeu pe faţa crainicului). Nemaipomenit ! (Roz). Formidabil ! (verde, maro, albastru, în final, roşu). Bine ! (amestec de culori)“. Nu vrem să facem pronosticuri hazardate. De altfel, nu pentru a anunţa posibila ivire a unui scriitor am scris despre Tudor Moldovan (de acest lucru ocupîndu-se cei înclinaţi spre descoperiri de talente literare). El ne supune atenţiei o psihologie, nu aparte, ci aceea a unei alte generaţii. O generaţie care, iată, nu este alta decit aceea a copiilor noştri. Din acest punct de vedere, mijloacele educaţionale se cer şi ele modernizate, adaptate acestor copii ce se dezvoltă extrem de rapid în inteligenţă, ce ne obligă (aşa cum era şi cazul puştiului Jigorea, specialist în calculatoare !), pe noi, părinţii, la perfecţionare, la a ţine pasul cu ei. O frumoasă şi am spune o semnificativă schimbare în relaţia părinţi-copii se întimplă sub ochii noştri. Trebuie să ţinem seama de ea. Și să fim mîndri că ea există. CONSTANTIN ION Universul familiei, in care copilul deprinde învăţămintele celor „şase ani de-acasă“ şi în care adolescentul işi găseşte oricind înţelegerea „zborurilor“ sale Independente, este completat in mod fericit şi eficient de instituţiile de invăţămint şi cultură. Iată de ce, pentru a vedea cum aceste instituţii îşi exercită rolul în educarea şi instruirea tinerilor, am ales drept gazdă „Casa pionierilor şi şoimilor patriei“ din oraşul Slobozia. Ca prim interlocutor o avem pe directoarea Maria Mihăescu, profesor de limba şi literatura română. „Tânăra generaţie de azi îşi confirmă personalitatea prin fapte, ne spune în deschiderea discuţiei noastre. La confluenţa şcolii cu producţia şi cercetarea, personalitatea tînărului se dezvoltă cu vigoare, armonios. Tinerilor trebuie să li se aprecieze îndrăzneala şi entuziasmul, receptivitatea la adevăr şi noutate, la principii trainice, despre viaţă. Noi, adulţii, suntem cei care trebuie să le împărtăşim metodic, cu har şi răbdare din experienţa noastră, să le asigurăm toate condiţiile pentru afirmarea lor plenară. Munca aceasta de modelator al caracterelor, de orientare spre ceea ce trebuie să facă în viitorul mai apropiat (mă refer la anii de şcoală), sau mai îndepărtat (adică atunci cînd îşi vor exercita profesiunea aleasă), revine atît famiiiei, cut mai ales şcolii, educatorilor. De aceea, activitatea noastră în cadrul Casei pionierilor şi şoimilor patriei o consider ca parte integrantă a amplului program instructiv-educativ, de dezvoltare a aptitudinilor începind de la o vîrstă ce se situează intre copilărie şi adolescenţă. Copiii de azi, cu rezultate bune obţinute la diverse concursuri judeţene sau naţionale, mîine se pot număra printre personalităţile marcante în lumea artei, a tehnicii. Ei sunt mîndria noastră dintotdeauna. Dar scopul activităţii noastre este orientat in mod deosebit spre descoperirea performerilor într-un domeniu sau altul. Mulţumirea sufletească şi bucuria educatorilor sunt mari atunci cînd auzim că foştii elevi sunt oameni de bază în unităţile unde muncesc, fac cinste prin comportare şi destoinicie profesională colectivelor din care fac parte. De unde să ştim noi că tocmai printre cei 4 000 de copii înscrişi anual în 23 de activităţi nu sint şi talente excepţionale? De aceea ii avem în vedere şi-i considerăm pe toţi egali in faţa viitorului. Fi toţi sint mindria noastră cînd îl vedem sănătoşi, isteţi şi sîntem fericiţi şi împăcaţi sufleteşte că menirea dascălului se împlineşte, pentru că, împreună cu familia, le putem oferi cele mai bune condiţii de formare şi afirmare“. In filele reportajului nostru sunt surprinse cîteva destine la început de drum, mai bine zis în momentele decisive de căutare a „eu“-lui lor. Trebuie să recunoaştem că fiecare am trecut prin această cumpănă dintre copilărie şi adolescenţă cînd tot ce aveam de făcut ni se părea clar ca puritatea unui cristal. Pentru mulţi s-a dovedit a fi aşa, pentru alţii căutările din acele clipe au rămas preocupări secundare (acel „hobby“ personal), dar care ne-au creat multiple mici satisfacţii ce ne îmbogăţesc existenţa. Mariana Mungiu, Antoniu Papacioc, Gabriel Petraru, Gabriel Marian Rusu sunt protagoniştii prezentului reportaj, dar tot atît de posibil şi ai altuia în viitor. Unţanu Maria, profesor de desen, coordonatoarea cercului de pictură, s-a hotărît greu să aleagă dintre ceilalţi copii un reprezentant. Pentru Mariana au pledat distincţiile „Marele Premiu“ la concursul „Centenarul Tonitza“ de la Vaslui şi cel din Tabăra naţională de creaţie plastică de la Năvodari, obţinute anul acesta, dar şi marea sensibilitate artistică, talentul acestei copile delicate şi sfioase, care ne-a mărturisit că frumuseţile din jurul ei le exprimă mai uşor cu penelul decit prin cuvinte. „Ce preferinţe ai Mariana ?“ „Desenele mele vorbesc despre modul cum res-, pect realitatea, dar în ele transpun şi gîndurile mele, judecăţile proprii despre aceasta. Am început să lucrez in mod serios acum trei ani, cînd tovarăşa profesoară Unţanu Maria a venit la şcoala noastră (sunt elevă în clasa a Vl-a a Şcolii generale nr. 4) şi m-a îndemnat să mă înscriu la cercul de pictură. Mi-am spus că vor fi văzut cel mari talent în joaca mea de copil. Mă întrebaţi de preferinţe. Intîi mă voi referi la subiectele desenelor mele. îmi place să pictez copiii jucîndu-se. Altul este cel al păcii, nu numai că anul 1986 a fost declarat Anul Internaţional al Păcii, ci şi prin faptul că ţara noastră ocroteşte copilăria prin politica pe care o duce. Aceste lucruri încerc să le redau prin prisma simţirilor mele, folosindu-mă de culori pline de viaţă, luminoase, aceasta fiind a doua preferinţă. Am multe de învăţat. Voi fi pictoriţă sau nu, dar consider că atunci cînd iţi stă in puteri şi poţi să bucuri sufletul celor din jurul tău, merită efortul“. De la ceilalţi coordonatori de la cercurile de automodelism, aeromodelism (maistru Valerian Zaharia), carturi (profesor Ştefan Roman şi maistru-instructor Marcel Frăţilă), am aflat că în perioada iulie — septembrie pionierii au avut prilejul să crească în înălţimea faptelor de muncă, de hărnicie, in seriozitatea şi responsabilitatea cu care şi-au îndeplinit îndatoririle în cadrul concursurilor organizate. Gîndurile şi năzuinţele lor, proiectele şi ambiţiile cu care au pornit la drum, sunt oglindite acum într-un mare număr de premii şi locuri fruntaşe, care răsplătesc activitatea lor şi, deopotrivă, pe aceea a dascălilor lor. La concursul republican Năvodari, locul II viteză şi locul II îndeminare au fost ocupate de pionierul clasei a VIII-a de la Şcoala generală nr. 2, Gabriel Rusu, tot el obţinind şi locul II la viteză la concursul „Start spre viitor“ de la Cluj-Napoca. Antoniu Papacioc, tot din clasa a VIII-a de la Şcoala generală nr. 3, a ocupat locul I la construcţii aeromodele de la Sălişte, judeţul Sibiu. La carturi s-a impus Gabriel Petraru, de la Şcoala generală nr. 6, ocupînd locul I la Concursul de îndeminare de la Roman, din judeţul Neamţ, întrebaţi ce vor să se facă cînd vor fi mari, cei trei ne-au mărturisit că vor să devină mecanic auto, inginer constructor de avioane, inginer constructor, „oricum prin meseriile noastre să producem bunuri folositoare pentru oameni şi nu ceva care să le ameninţe viaţa“. Este dorinţa copiilor români să trăiască şi să gîndească frumos. Copiii ţării învaţă ce e dragostea de frumos, ei îşi cer dreptul la o viaţă liberă într-o ţară liberă. Aceste plăpînde fiinţe se uită la cei vîrstnici cu încredere, îşi lasă mînuţa în mina noastră şi ne cer ocrotire. Alături de ei, prin tot ceea ce facem noi, adulţii de azi, dorim pacea şi liniştea lor de mîine. FLORENŢA MARDALE EGALI ÎN FAJA VIITORULUI Ecouri laarticolele publicate NOI SUNTEM RĂSPUNZĂTORI DE FRUMUSEŢEA VIEŢII O foarte frumoasă caracterizare a situaţiei relatate de articolul „Cînd nu ţi se mai spune mamă“ ne-o aduce scrisoarea lui Ştefan Paraschiva din Tirgovişte : căsătorii la fără frecvenţă. Aşa e, o căsătorie nu se poate face cu scutire de frecvenţă nici in ceea ce priveşte prezenţa sentimentelor, nici prezenţa fizică, întemeierea unui cămin, grija pentru copii sunt probleme majore exprimind, aproape fără a greşi, întreg caracterul unui om. „Trebuia să staţi şi să vă creşteţi copiii, numai astfel vă puteaţi exprima direct dragostea pe care acum doar o strigat!“. Aceeaşi atitudine tranşantă o aflăm şi in scrisoarea Marianei Caraivan din însurăţei. Brăila : „Sunt Încă la frumoasa virstă a adolescentei, nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea unei familii, in consecinţă nu am dreptul să-i judec pe cei mari, dar am noţiunea de omenesc şi cred că nu-i puţin. Am citit articolul dumneavoastră cu o nespusă curiozitate şi nu numai atît... De ce ? Pentru că felul in care işi asumă L.I. răspunderea de mamă nu mi se pare deloc __________ firesc, deloc omenesc. A greşit enorm faţă de familia sa şi, mai ales, faţă de Luminiţa şi Mihaela care, la vârsta lor, au nevoie de iubire, au nevoie de jocurile minunate ale copilăriei. De ce lacrimi ? De ce teamă ? De ce să nu ştie despre cea care le-a dat naştere ? Sunt întrebări la care nu aşteptăm răspunsul din partea nimănui, vrem doar să şi le pună L.I. şi tot ea să răspundă. Chiar dacă greşim, sîntem oameni şi putem găsi oricind ajutor şi înţelegere. Să nu uităm că, uneori, faptele noastre sunt determinate de situaţii nu tocmai uşoare, situaţii în care trebuie să hotărim singuri. Tocmai de aceea nu cred că mama Mihaelei şi a Luminiţei nu mai poate avea nici o şansă la minunatul cuvint mami Ajutînd-o pe L.I. azi, mîine ne vor mulţumi Mihaela şi Luminiţa şi cum ar putea-o să facă decit ştiind că ele au reînvăţat Surîsul copilăriei“. Este ceea ce dorim şi noi pentru că articolele noastre nu vor să blameze, ci doar să ajute. DIN NOU NI SE CERE UN SFAT Scrisoarea lui Lili Iris S. — 17 ani şi,jumătate — din Tîrgu Neamţ ne solicită un sfat, ba, chiar ceva mai mult un sprijin. Despre ce este vorba ? „Am numiii mamă. Şi acasă am mai fost o soră — căsătorită — şi doi fraţi mai mari decit mine. După absolvirea celor 10 clase, aş fi vrut să dau treapta, dar mi-a fost jenă ca fraţii să mă tot ajute cu bani. De aceea am hotărît să mă încadrez la o întreprindere din oraş ca muncitor necalificat. La început am fost bucuroasă că o pot ajuta pe mămica, dar, după aceea, mii-am dat seama că am greşit. Nu pentru că nu-mi place să muncesc, ci pentru că am visat să urmez şi eu o profesie. Acum aş vrea să dau la o şcoală profesională, apoi să fac liceul la seral. Vă rog să-mi spuneţi dacă e posibil, împlinesc 18 ani pe 14 mai. Vă rog din suflet să mă ajutaţi, iar dacă nu se poate, măcar să-mi daţi un sfat. Faptul că nu am tată să mă oblige oare la retezarea oricăror vise? Cel puţin dacă aş şti unde e, dar de la virsta de 5 ani nu l-am mai văzut. Nici mămica nu cred să mai aibă vreo veste de la el, deoarece evită totdeauna acest subiect. Dar cred că e cazul să termin cu lamentările“. Dragă Lili, iată că un sfat ţi l-ai dat singură : să termini cu lamentările şi să aştepţi plină de speranţă că vei întîlni şi prieteni adevăraţi şi oameni care să te înţeleagă. Pentru a te putea ajuta. Scrie-ne mai precis , adică numele exact, întreprinderea la care lucrezi, meseria pe care ai vrea să o urmezi. Numai în felul acesta te putem sprijini efectiv. Pînă atunci, nu renunţa la visele tale! PLEDOARIE PENTRU ÎNCREDEREA IN OAMENI Dialogul nostru cu cititorii capătă pe zi ce trece valenţe tot mai mari. Anchetele, reportajele noastre i-au invitat pe multi tineri să ne scrie. Să ne scrie despre cele relatate de noi sau despre cele ce li se întimplă in viata lor. Din Buzău, D.M. Horatiu ne propune un caz interesant, chiar dacă datele, destul de sumare, ne fac doar să presupunem unele lucruri, fără să intrăm in sfera certitudinilor. Iată, pe scurt, care-i este povestea : în vara anului 1984, în tabăra de la Năvodari, a cunoscut-o pe Simona S. din Timişoara. Şi, cum adolescenta este în permanentă căutare a unei persoane către care să se reverse prea plinul sufletesc, confundat adesea cu marea iubire, cei doi s-au simţit atraşi unul de celălalt, altfel spus „s-au îndrăgostit“. Horaţiu ne scrie că Simona („datorită concepţiilor şi îngrădirilor părinţilor ei“) era înclinată spre pesimism (de altfel, o altă caracteristică a adolescentei, pentru ea neexistînd decit două culori — alb sau negru). Ba, mai mult, Simona ameninţa chiar şi cu sinuciderea (o „poză“ adolescentină foarte rar întîlnită, dar frecventată în limbaj). După ce zilele de vacanţă au rămas doar în amintire, cei doi şi-au scris şi Simona dădea semne încurajatoare : „scrisoarea era plină de optimism şi încredere“. „Eram bucuros, ne scrie Horaţiu, credeam că, a înţeles adevăratul sens al vieţii, credeam că şi-a găsit un ideal, dar, brusc, a încetat corespondenţa printr-o felicitare de anul nou — 1985 — în încheierea căreia era scris : uită-mă !“. O prietenă a Simonei îl informează pe Horațiu că Simona a fost un spital, luînd o doză ceva mai mare de somnifere, dar că nu s-a întimplat nimic altceva. Apoi, orice veste despre Simona încetează. Foarte îngrijorat, cititorul nostru ne roagă să o ajutăm pe Simona cu un sfat, să încercăm noi să-i redăm încrederea in dragoste şi viaţă. Dacă la mijloc nu este, pur şi simplu, o fantezie a unei fete care vrea să-şi arate la acest mod teribilist prietenia, atunci îi spunem Simonei că la 16—17 ani, cit am înţeles noi că are, nimic nu poate fi atit de dramatic (nici măcar micile neînţelegeri ale părinţilor, părinţi care şi cînd greşesc, greşesc pentru că vor binele copiilor lor !) incit să merite gînduri întunecate, dar gesturi necugetate. Viaţa este frumoasă. Viaţa este frumoasă pentru că oamenii şi-o fac frumoasă. De frumuseţea vieţii noastre nu este nimeni responsabil,, ci noi şi numai noi. Mai sint atitea lucruri de descoperit, mai sint atitea bucurii pe care încă nu le ştii. Simona, incit de-abia cînd vei ajunge, cu adevărat, să pricepi bucuriile şi farmecul vieţii, vei preţui fiecare clipă, fiecare zi din existenţa ta. Dragă Simona, sperăm că, vei recepţiona cuvintele noastre, sperăm că totul nu a fost decit o glumă (cam neagră, e adevărat !) şi că ii vei răspunde lui Horaţiu, abordind o atitudine mai fermă decit această ceţoasă ameninţare : spune-i că la 16 ani sentimentele se încheagă și se destramă repede, dar asta nu-i nici o nefericire. încrederea în oameni trebuie să primeze încrederea că fiecare iși va afla fericirea. 8. CONSTANTIN V LUNI 2 FEBRUARIE 1987 Un cuvint de neînlocuit: ACASA LOCUL UNDE TE-AI ÎMPLINIT CA OM Noua istorie a Giurgiului Începe, practic, după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, evenimentelor vechi adăugindu-lise cele ale timpului nostru, la fel de pline de semnificaţii ca şi cele dinţii. Industrializarea, cu toate efectele ei, s-a făcut simţită şi aici. In ciţiva ani, Giurgiu a devenit o citadelă a chimiei, o citadelă a industriei româneşti constructoare de maşini. „Acasă“ pentru giurgiuveni a început să însemne nu doar locul copilăriei, ci şi locul unde era nevoie de ei, de munca, inteligenţa şi priceperea lor. Noile întreprinderi giurgiuvene aveau nevoie de specialişti, de oameni calificaţi. Şi ei s-au grăbit să se întoarcă, să fie prezenţi de la început, la punerea primei pietre la temelia noii istorii. Au apărut în oraş şi oameni de prin alte locuri, veniţi aici să-şi rostuiască viaţa in rînd cu vechii locuitori. întreprinderea Constructoare de Maşini şi Utilaje Grele este înainte de toate un simbol. Un simbol al dorinţei de pace, de bună vecinătate, de colaborare a poporului nostru, întreprinderea şi-a făurit deja o tradiţie, devenind una dintre mîndriile Giurgiului de astăzi. S-a durat aici o familie, o mare familie a muncii. La I.C.M.U.G. se practică astăzi meserii de care, pină la apariţia unităţii respective pe harta economică a municipiului, nu se auzise încă pe aici. Printre acestea, se numără şi cea de metalurgist. Valerică Mircea a fost şi el, o bucată de vreme, „bucureştean“. Ii plăcuse metalurgia, voia să se facă turnător, numai că pe vremea aceea oraşul lui natal n-avea cum să-i ofere această posibilitate. A plecat la Bucureşti. Cînd a avut pentru ce, s-a întors imediat in Giurgiu. Lucrează de la înfiinţare la Secţia turnătorie a I.C.M.U.G., folosindu-şi din plin priceperea în meseria pe care şi-a ales-o. Tot la Giurgiu a cunoscut-o şi pe Maricica, venită din Moldova să-şi afle un rost in viaţă in oraşul care trăia o nouă tinereţe. Nu, nu se gîndea să devină chiar metalurgistă, nici nu pare o profesie potrivită pentru o femeie. Pasiunea pentru această meserie foarte dificilă, i-a transmis-o Mircea. S-au căsătorit, întemeind încă o tînără familie in marea familie, şi ea foarte tînără, a metalurgiştilor giurgiuveni. „M-am întors la Giurgiu — îmi spune Valerică Mircea — de îndată ce am aflat că şi la mine acasă pot să fac meseria care m-a pasionat dintotdeauna. Dar nu numai împlinirea profesională mi-am aflat-o aici, ci şi pe cea de om. M-am căsătorit. Acum, eu şi Maricica avem şi un băieţel. Maricica a venit la gura cuptorului mai întîi din curiozitate. Apoi a început să o pasioneze. S-a hotărît să îmbrăţişeze această foarte dificilă profesie, aşa că am devenit una dintre primele familii de metalurgişti sută la sută din Giurgiu“. O familie, o familie care s-a clădit sub semnul aspru şi fierbinte al oţelului incandescent, la fel de trainică, de întemeiată ca o şarjă sclipitoare. O familie care şi-a găsit în fostul oraş, cu viaţă anonimă şi nostalgia marilor metropole, nu numai împlinirea profesională, ci şi cea socială. „Acasă“ înseamnă, iată, nu doar locul unde te-ai născut şi ai copilărit, ci şi locul unde te-ai împlinit ca om. SORIN OVIDIU BĂLAN Arta pentru cei mici DIN PREA PLINUL SUFLETULUI De la casele lor de lemn la obiectele de uz casnic, de la portul copiilor şi maturilor pina la limbajul de fiecare zi, care se încarcă de valenţe specific artistice prin folosirea plastică a cuvîntului, totul in Maramureş are ţinută artistică. Copiii se nasc şi cresc în sentimentul frumosului, poezia şi cintecul însoţindu-i pe tot parcursul vieţii — de la cintecele de leagăn, la obiceiurile de iarnă sau la oraţiile de nuntă. In sfirşit, un gust desăvirşit pentru culoare şi un peisaj excepţional fac ca orice copil să se simtă îmboldit de a lua o foaie de hîrtie şi creioane sau acuarele şi să transmită celor din jur frumuseţea trăită. Existenţa unui mare număr de copii-creatori în Maramureş nu mai miră azi pe nimeni. După cum, valoarea excepţională a creaţiilor lor nu mai miră azi pe nimeni. Putem chiar vorbi de adevărate şcoli de pictură la Vişeu, la Sighetu Marmaţiei, la Tîrgu Căpuş, la Poienile de sub Munte, la Baia Sprie, la Săliştea de Sus, la Copalnic Mânăştur, la Baia Mareşi am enumerat localităţile pentru a da dimensiunile efective ale mişcării artistice a copiilor maramureşeni). Sunt familii întregi care pictează. Nu pentru a expune, nu pentru a face carieră artistică, el, pur şi simplu, din nevoia de a pune pe hîrtie sau pe priză prea plinul lor sufletesc. Pictează cu aceeaşi conştiinciozitate şi grijă cu care-şi fac leagănele pentru copii, porţile sau cergile. Cînd arta devine o preocupare cotidiană, cînd ea este resimţită ca nevoie a omului, atunci se poate spune cu adevărat că Întreaga viaţă se umple de frumuseţe şi moralitate. Peisaje şi copii (foarte mulţi copii în picturile micilor maramureşeni), tonuri de alb, de roşu şi albastru, alăturări de culori amintind tradiţiile spaţiului lor, o siguranţă a desenului extraordinară (siguranţă care le permite şi linia clasică şi viziunea, interpretarea lumii) sunt regăsibile in orice creaţie. Cuvintele sunt cam puţine şi spaţiul prea mic pentru a vorbi pe larg despre cele realizate de copiii Maramureşului. Bucuria noastră cea mai mare este că ei pictează, că sint, că duc pe mai departe tradiţia artistică a Maramureşului, imbogăţindu-ne viaţa, luminindu-ne-o, fâcîndu-ne-o mai frumoasă. IONUŢ ALEXANDRU