Scînteia Tineretului, decembrie 1989 (Anul 45, nr. 12595-12612)
1989-12-01 / nr. 12595
MSCÎNTEIA TINERETULUI" pag. 20——----------------------------------------- Unitatea indestructibilă a întregului popor in jurul şi sub conducerea Partidului Comunist Român forţă motrice a progresului şi prosperităţii patriei ffAvem un program minunat de muncă şi luptă pentru ridicarea României socialiste pe noi culmi de dezvoltare economicosocială. Ne propunem să străbatem o nouă cale spre înaltele piscuri ale civilizaţiei comuniste. Vom avea multe satisfacţii, dar doresc să menţionez şi acum că vom avea de învins şi multe greutăţi. Urcăm căi nestrăbătute şi trebuie să fim pregătiţi şi să acţionăm pentru a înainta continuu spre înaltele piscuri, învingînd orice lipsuri, orice greutăţi! însăşi istoria de mai bine de 2000 de ani a patriei noastre ne demonstrează şi ne învaţă că nimic nu se obţine fără muncă, fără jertfe. Trebuie să fim, deci, hotărîţi de a acţiona permanent în spirit revoluţionar, de a ţine întotdeauna sus steagul luptei revoluţionare, să facem totul pentru a înălţa tricolond tot mai sus, spre cele mai înalte piscuri! Putem fi siguri, dragi tovarăşi şi prieteni, că orice greutăţi vor fi de învins, acţionînd în deplină unitate cu întregul popor, vom reuşi să urcăm continuu spre măreţele zări ale lumii fără clase, ale celei mai umane societăţi, ale comunismului!“. NICOLAE CEAUŞESCU Trăsătură definitorie a devenirii noastre întoarcem, cu aleasă emoţie şi deosebit respect, file de cronică şi înţelegem astfel şi mai bine cită impresionantă încărcătură de adevăr este conţinută în aceste cuvinte înscrise in magistralul Raport al tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-laa al partidului : „Edificarea cu succes a noii orindniri socialiste in patria noastră constituie o continuare logică a procesului istoric de formare a poporului român, a naţiunii, a statului naţional unitar român, a luptei împotriva dominaţiei străine, a as opririi, pentru libertate şi independenţă, pentru progres economic şi social“. Intr-adevâr, unitatea şi continuitatea vieţii economice,societate şi spirituale a poporului nostru reprezintă baza dezvoltării unitare a societăţii româneşti in spaţiul strămoşesc carpato-danubiano-pontic. Acest sentiment impresionant al continuităţii noastre istorice, al permanenţei idealurilor de libertate, unitate şi independenţă este trăsătura definitorie a profilului spiritual al poporului nostru, pe care au evocat-o ci mindrie şi emoţie atîtea şi atîtea generaţii de cărturari. Sintetizînd în chip strălucit această aleasă lecţie a istoriei noastre, tovarăşul Nicolae Ceauşescu avea să spună : „Nenumărate sunt locurile care vorbesc despre neîntrecuta vitejie a înaintaşilor . Nenumăraţi sunt marii domnitori şi eroi populari care şi-au înscris numele în măreţul nostru hronic naţional ! In Cartea de aur a ţării au rămas nemuritori marii conducători de oşti ca Mircea cel Hâtrul, Vlad Ţepeş, Ioan de Hunedoara, Ioan Vodă cel Viteaz, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul şi atiţia alţii. Dar şi mai mulţi sunt eroii anonimi, masele largi populare care, timp de sute şi sute de ani, au tăcut zid in calea cotropitorilor, păstrind prin vremuri, ca o flacără sacră, libertatea pămintului străbun“. I-a revenit partidului politic al clasei muncitoare misiunea istorică de a asigura unitatea luptei revoluţionare a maselor, a întregului popor, a tuturor forţelor revoluţionare, democratice şi progresiste, făcînd din aceasta o condiţie, hotărîtoare, un factor fundamental al tuturor marilor victorii ale poporului. Depăşind obstacole şi greutăţi, înfruntînd teroarea şi asuprirea, Partidul Comunist Român s-a afirmat ca unică şi autentică forţă politică naţională capabilă să conducă şi să organizeze masele în realizarea celei mai drepte şi umane tarinduiri, să asigure pentru totdeauna înlăturarea exploatării, inegalităţii şi nedreptăţii şi să imprime un nou şi ireversibil curs destinelor noastre naţionale şi sociale. Victoria revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antttimperialistă a deschis calea unor prefaceri fără Precedent si egal, nemaiîntilnite in nici o altă perioadă istorică. Aşa după cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „într-o perioadă istorică scurtă, de numai 45 de ani, România a lichidat starea de înapoiere la care dominaţia străină, de sute de ani, a condamnat-o — şi patria noastră, dintr-o ţară agrar-industrială slab dezvoltată, a devenit o ţară industrial-agrară, cu o industrie modernă, organizată pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, cu o agricultură socialistă înfloritoare“. Anii revoluţiei şi construcţiei socialiste au evidenţiat cu forţă şi claritate că edificarea celei mai drepte orinduiri pe pămintul patriei este opera istorică a acţiunii unita şi libere a tuturor forţelor patriotice, democratice ale naţiunii, a întregului nostru popor. Cu toate acestea, în spiritul şi pe baza adevărului istoric trebuie să remarcăm că o bună perioadă de timp s-au menţinut o seamă de teze şi practici cu totul străine specificului şi legităţilor obiective ale procesului revoluţio- , nar din patria noastră şi care,propovăduind aşa-zisa legitimitate a „modelului unic“, subestimau capacităţile crea-, toare ale partidului şi poporului, aduceau grave prejudicii, însuşi procesului de edificare a socialismului, cu poporul şi pentru popor, în patria noastră. Este meritul nepieritor al istoricului Congres al IX-lea acela că, punind cu desăvârşire, capăt unor asemenea concepţii şi practici, a făcut din partidul Comunist Român continuatorul, pe o treaptă nouă, superioară, a luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România. Astfel s-au creat premisele unei adevărate înţelegeri şi asumări a conştiinţei istoriei, in fapt, a conştiinţei permanenţei şi invincibilităţii marilor noastre idealuri şi aspiraţii. Glorioasele împliniri cu care ne înfăţişăm acum, în anul 45 al libertăţii noastre, anul celui de-al XIV-lea Congres al partidului, vin să ateste în mod strălucit că nimeni şi nimic nu pot să abată din drumul său un popor care şi-a cucerit şi apărat cu uriaşe sacrificii libertatea şi unitatea şi Care este ferm hotărît să lupte alături de toate popoarele planetei pentru dreptul suprem al omenirii, dreptul la pace, dreptul la viaţă, pentru făurirea unei lumi mai bune şi mai drepte, fără arme şi războaie pe planeta noastră, putem afirma cu deplin temei că unitatea clasei muncitoare, a forţelor sale politice, crearea partidului unic muncitoresc, precum şi unitatea larga a tuturor forţelor antifasciste, democratice şi patriotice au constituit factorii hotăritori pentru înfringerea reacţiunii, a încercărilor imperialiste de amestec in treburile interne, pentru trecerea la înfăptuirea revoluţiei socialiste în patria noastră, la victoria socialismului in România“. Analiza riguroasă, obiectivă şi pertinentă a etapelor procesului revoluţionar din patria noastră reliefează faptul că pentru a trece de la unirea statală la unitatea de tip socialist, revoluţionar, trebuia asigurată in primul rînd făurirea economiei socialiste unitare, ca bază a unităţii de interese şi acţiune a întregii naţiuni. Viaţa, practica revoluţionară au demonstrat fără putinţă de tăgadă că numai pe baza proprietăţii socialista se poate asigura deplina comunitate de aspiraţii şi idealuri a întregului popor, in calitatea sa de proprietar, producător şi beneficiar al avuţiei naţionale, făuritor conştient şi devotat al prezentului socialist şi viitorului comunist al patriei. Analizînd totalitatea condiţiilor care fac din proprietatea întregului popor şi cooperatistă temelia de granit a edificării socialismului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia de la inalta tribună a Congresului al XIV-lea al partidului: „Pornind de la toate acestea, este necesar să asigurăm întărirea continuă a proprietăţii întregului popor şi cooperatiste, a proprietăţii socialiste ca bază a întregii dezvoltări a patriei noastre şi a socialismului in general. Să asigurăm perfecţionarea continuă a sistemului democraţiei muncitoreşti-revoluţionare, să aşezăm la baza întregii activităţi principiile fundamentale ale apărării intereselor întregului popor“. Iată de ce şi un viitor se cuvine să se acţioneze cu toatăenergia şi vigoarea pentru păstrarea, sporirea şi apărarea proprietăţii, socialiste, a avuţiei naţionale, aceasta constituind condiţia decisivă a înfăptuirii ,cu succes a marilor programe de dezvoltare economică şi socială a patriei, a ridicării gradului de bunăstare şi civilizaţie al întregii naţiuni socialiste. Este o realitate emblematică a timpului istoric pe care-1 trăim şi îl făurim, faptul că în ultimii 45 de ani, dar în mod cu totul, deosebit in perioada de glorii inaugurată de Congresul al IX-lea al P.C.R., pe baza unor radicală şi pro-'* funde mutaţii care au avut loc in viaţă economico-socială a patriei are loc o crescîndă omogenizare a societăţii noastre,,.care devine, astfel un factor obiectiv şi determinant al întăririi unităţii întregului popor,, jihijsgtel de tip,, socialist, revoluţionar. Prin politica de dezvoltare echilibra!;« şi ar- ' moniăasâ ' 5 tuturor * judeţelor şi localităţilor patriei, prin ridicareacontinuă a nivelului de cultură şi cunoaştere al maselor, prin atenuarea progresivă a diferenţelor dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi munca intelectuală, prin afirmarea viguroasă a conştiinţei socialiste, revoluţionare şi promovarea consecventă a principiilor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste, se asigură totalitatea condiţiilor pentru crearea, în perspectivă, a poporului muncitor unic, înarmat cu concepţia revoluţionară despre muncă şi viaţă, cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi cunoaşterii umane. Iată de ce avem toate temeiurile să afirmăm că unitatea moral-politică a poporului constituie forţa motrice a progresului multilateral al societăţii româneşti, condiţia determinantă a împlinirii destinelor noastre, aşa incit tot ceea ce am realizat constituie rodul muncii pline de abnegaţie, entuziasm şi dăruire a clasei muncitoare, a ţărănimii, a intelectualităţii, a întregului popor care, în deplină unitate sub conducerea partidului nostru comunist, au înfăptuit şi înfăptuiesc neabătut politica internă şi externă, de făurire a socialismuui, de colaborare şi pace. Din această perspectivă, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste dă expresie elocventă fizionomiei unitare a intregii noastre societăţi, îşi aduce o contribuţie importantă la înfăptuirea principiilor fundamentale ale politicii externe a partidului şi statului nostru care se elaborează şi se înfăptuieşte numai cu poporul, numai pentru popor. Subliniind unitatea dialectică dintre socialism şi democraţie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia: „Avem un cadru democratic larg. Pornim de la necesitatea ca toţi oamenii muncii, fără deosebire de iraţionalitate, întregul popor să participe direct,in formele pe care le-am creat, la elaborarea programelor de dezvoltare, la elaborarea politicii interne şi externe a patriei noastre, în acest cadru, aş dori să menţionez rolul important al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, al organismelor sale, care coordonează şi unesc toate categoriile sociale şi toate organizaţiile şi organismele-din statul nostru intr-o direcţie unică. In fond, am putea spune că tocmai Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste constituie expresia celei mai largi democraţii, a reprezentării tuturor categoriilor sociale, indiferent de convingeri. Aici sunt uniţi, intr-o simbioză puternică, şi comunişti şi ne- Comunişti, oameni cu diferite concepţii filosofice, dar cu o singură convingere: aceea de a servi poporul, de a servi patria, socialismul şi comunismul!“. In cadrul armonios şi unitar al democraţiei ilustre muncitoreşti revoluţionare, în structurile şi instituţiile Societăţii noastre socialiste tineretul se manifestă permanent ca o puternică forţă socială, viitorul însuşi al naţiunii noastre socialiste. Sub conducerea partiduluiUniunea Tineretului Comunist se dovedeşte o înaltă şcoală de educare comunistă, patriotică şi revoluţionara — prin muncă şi pentru muncă — a, întregului nostru tineret, a noilor generaţii de făuritori ai noului şi luminosului crestin al ţării şi oamenilor săi. Astfel gîndim si împlinim acest principiu fundamental al existenţei noastre inseşi : în unire stă puterea! Eveniment politic de o excepţională, o epocală însemnătate in istoria modernă, in întreaga istorie multimilenară a patriei." Congresul al XIV- lea al P.C.R. a evidenţiat în chip strălucit, ca o impresionantă forţă de convingere, unitatea indestructibilă, de monolit, a întregii noastre naţiuni socialiste in jurul partidului, centrul vital al naţiunii noasttre şi Socialiste. Aşa după cum sublinia tovarăşul NicolaeCeauşescu : „Ampla şi îndelungata dezbatere democratică a problemelor actuale ale construcţiei socialismului, a documentelor pentru Congresul al XIV-lea a demonstrat cu putere unitatea de nezdruncinat dintre partid şi popor, hotărirea întregii noastre naţiuni de a acţiona şi în viitor, in strinsă unitate, sub conducerea gloriosului nostru partid, pentrt„,,uită p-. toirca Programului ido făurire a societăţii «socialism multilateral dezvoltate şi crearea condiţiilor pentru înaintarea neabătută ,spre comunism, pentru asigurarea unui loc demn al poporului român in rindul naţiunilor libere şi independente ale lumii“. . Expresia cea mai înaltă şi mai impresionantă a deplinei unităţi de gind şi faptă dintre partid şi popor o reprezintă reînvestirea, la marele forum comunist al ţării, tovarăşului Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă de secretar general al partidului, chezăşia cea mai sigură a continuării cu succes a procesului revoluţionar de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de Înaintare a României spre comunism. Revine tovarăşului Nicolae Ceauşescu meritul de geniu de a fi elaborat o concepţie profund ştiinţifică, consecvent revoluţionară despre rolul şi locul partidului in organizarea şi conducerea procesului revoluţionar din patria noastră. Esenţa acestei concepţii este rezumată astfel: „Partidul reprezintă centrul vital al naţiunii noastre, de la partid radiază spiritul revoluţionar, marile impulsuri de înnoire şi transformare a patriei voastre, de ridicare continuă a României pe noi culmi de progres şi civilizaţie, înfăptuirea măreţelor profit ate de dezvoltare a patriei în perioada următoare impu-' de creşterea şi mai puternică' a rolului politic conducător al partidului, perfecţionarea activităţii sale in concordanţă cu noile cerinţe şi realităţi". • Caracterul prin excelenţă proiectiv al acestui impresionant de arters teoretic cu inepuizabile valenţe transformatoare ne este relevat şi mai bine dacă ne raportăm şi la faptul că in momentul de faţă se poartă ample şi intense discuţii în legătură cu o aşa- zisă diminuare a rolului conducator al partidului, în opoziţieradicală cu asemenea teze, lichidatoriste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu evidenţiază principiul că partidul nu îşi diminuează cîtuşi de puţin rolul, dimpotrivă, prin amploarea şi complexitatea lor, problemele actualei etape de edificare a socialismului presupun manifestarea tot mai viguroasă a rolului său de centru vital al societăţii, de strateg politic al întregii vieţi economico-sociale. Aceasta presupune promovarea şi întărirea unităţii partidului, izvorul şi temeiul înaintării României pe piscurile civilizaţiei şi, implicit, întărirea continuă a unităţii de gindire şi acţiune a întregului popor în lupta penru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. Conducerea de către partid a întregii vieţi economico-sociale se afirmă tot mai mult că fac,tol hotâritor al ridicârii patriei pe noi trepte de progres şi civilizaţie socialistă, aşa cum se manifestă cu forţă necesitatea creşterii rolului conducător al partidului, întăririi legăturilor sale cu întregul popor. De la făurireagestului naţional unitar român !a...afirmarea unităţii revoluţionarea întregului poporui jurai partidului — iată, glorios şi impresionant traseu, istorii.. O memorabilă formulare a acestui principiu fundamental al inseşi existenţei noastre.. . datorăm tovarăşului Nicolae Ceauşescu : „Să facem legămintul solemn că vom face totul pentru întărirea continuă a patriei noastre socialiste, pentru dezvoltarea democraţiei muncitoreşti-revoluţionare, pentru ridicarea continuă a bunăstării materiale şi spirituale a poporului, pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale a României! Unirea-i rodul luptelor de veacuri Ale viteazului şi mîndruluii popor român, Unirea-i chezăşia marilor victorii In vremurile comuniste, care vin. Din nou, tovarăşi,.«»ăi facem lesămînt Uniţi in veci să fim .inferez . ___.. şi gind. Să apărăm uniţi ce-avem"'mai stint. Poporul, comunismul, pacea pe pămint! Să facem legămînt că vom acţiona intoideatitia şi iri toate împrejurările pentru întărirea continuă a unităţii întregului popor în cadrul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, sub conducerea Partidului Comtrtţist. Rolifton, forţă politică cătducătoare a întregii naţiuni, că vom munci şi vom lupta cu toate forţele pentru a asigura României un loc demn in undiţi ’"{utUror naţiunilor lumii!“!"']? Cuvinte înflăcărate, de „neuitat, care acum, la acest ales ceas de aniversare, dobindesc incandescenţa pură, Înaltă, şi demnă a unui simbol şi ideal. ŞERBAN CIONOF Datoria noastră cea mai înaltă -întărirea continuă a unităţii socialiste 1 ■ - a întregului popor in jurul şi sub conducerea Partidului Comunist Român Cucerire revoluţionară fundamentală a întregii naţiuni socialiste în impresionanta arhitectu- fră de teze şi idei de o excepţională forţă de pătrundere în dialectica realităţii, a operei filosofice, social-politice a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, un loc de seamă îl ocupă cea cu privire la faptul că unitatea poporului român in jurul partidului constituie o cucerire revoluţionară fundamentală a naţiunii socialiste. Sintetizind in mod strălucit acest principiu cardinal, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta : „P pe baza experienţei proprii RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A MARII UNIRI Marea unire de la 1 Decembrie 1618 reprezintă rezultatul unui proces istoric necesar şi victoria strălucită a mişcării de eliberare a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor de la Dunăre şi Marea Neagră. „Pentru noi — scria N. Iorga in „Neamul românesc" din 35 noiembrie 1916 — e o necesitate istorică ajunsă la recunoaştere şi o suferinţă integnatâ, o muncă ce-şi găseşte răsplata. Şi astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv şi etern“. Cu citeva zile înainte de unirea Transilvaniei, se avansa caracterul reprezentativ al viitoarei adunări şi se exprima convingerea că nimic nu mai poateopri mersul evenimentelor. „Adunarea Naţională de la Alba Iulia — aprecia un ziar al vremii ~ va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român", iar cuvintul ei „va fi vrednic să râmbâ pe vecie în cartea neamurilor“. România întregită s-a realizat — şi faptul nu a rămas fără urmări — pe cale democratică, prin largi adunări cu caracter plebiscitar, in Cadrul Cărora. Intr-adevăr s-a dat expresie liberei voinţe a locuitorilor din teritoriile respective de a se uni cu Ţara. „Prin dreptul de autodeterminare a naţiunilor, principiu recunoscut de Întregul socialism internaţional — observa cu îndreptăţire Decoraţiunea din 13 februarie 1018 a Comitetului Executiv al partidului Socialist şi a Comisiei Generale a Sindicatelor din România — românii din teritoriile subjugate şi-au manifestat, prin hotărârile lor naţionale, voinţa de a se uni cu România, pe baza rezoluţiilor votate. Ca socialişti români Internaţionalist, salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român din provinciile subjugate piha acum şi respectăm legămintele de unire hotărite“. Consemnind Unirea, Rezoluţia adoptată la 1 Decembrie a precizat, in acelaşi timp sensul dezvoltării democratice a societăţii româneşti şi a formulat idei fundamentale ale convieţuirii intre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare. Actele de unire au fost străine de orice şovinism : românii au făcut dovada unei remarcabile maturităţi politice, înfăptuindu-şi dezideratul fundamental cu înţelepciune şi mult simţ moral. Lupta de eliberare naţională a românilor nu a fost un fenomen izolat. Prin ampla ridicare a popoarelor asuprite şi în contextul ascuţirii contradicţiilor din anii primului război mondial, al dislocării imperiului austro-ungar, căderii ţarismului şi infringerii Germaniei imperialiste, se stabilesc hotare noi, în conformitate cu drepturile istorice şi etnice ale naţiunilor. Intr-un anumit sens se poate spune că „secolul naţionalităţilor“ se încheie acum, cind desăvîrşirea unităţii noastre statale se încadra intr-un proces general de constituire sub definitivare a statelor din Europa centrală şi de sud-est : la 28 noiembrie 1918 — Cehoslovacia, la 2 noiembrie — Ungaria (fără a recunoaşte însă, eliberarea Transilvaniei), la 7 noiembrie — Polonia, la 12 noiembrie — Austria, la 24 noiembrie — Regatul sîrbocroato-sloven, S.a. Participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1919—1920) a constituit Încă o pagină din lupta pentru recunoaşterea sa ca stat independent şi suveran. In noile sale graniţe. Diplomaţia română se angaja într-o nouă bătălie, e adevărat inegală, dar şi al cărei rezultat principal nu mai putea fi schimbat. El fusese, in linii generale, hotărît prin lupta plină de sacrificii a poporului român, a celorlalte popoare asuprite, decise să ducă o existenţă naţională liberă şi independentă. Marile puteri şi-au rezervat „dreptul“ de a decide in principalele problemă şi au inclus, în mod arbitrar, o serie de state mici (inclusiv România) in categoria statelor cu „interese limitate“, indepărtîhdu-le de la discutarea unor probleme in care erau direct interesate, impunindu-le chiar condiţii nedrepte. La scurt timp după deschiderea lucrărilor conferinţei. Şeful delegaţiei române scria la Bucureşti : „Marile puteri au luat o atitudine care nu corespunde deloc cu declaraţiunile lor de principii in privinţa drepturilor statelor mici. De fapt, ele tind să se constituie În Tribunal pentru a hotărî soarta tuturor“. Delegaţia României la Conferinţa Păcii a fost interntată cu atitudini şi prevederi ce încălcau independenţa şi suveranitatea naţională ca cele referitoare la „problema minorităţilor“ şi aceea a „tranzitului“ din Tratatul de la Saint-Germain cu Austria. Reprezentanţii marilor puteri se erijau un „apărători“ ai naţionalităţilor conlocuitoare şi puneau o serie de condiţii care încălcau suveranitatea statului român. In fond ei urmăreau să-şi creeze posibilităţi largi de presiune şi intervenţie pentru a-şi realiza propriile interese economice. Ion I.C. Brătianu sesiza foarte bine acest pericol, legind strins unitatea teritorială de menţinerea independenţei. „De fapt, telegrafia ei la Bucureşti, la 3 iunie 1919 ~~ în Tratatul prezentat Austriei, România nu figurează decit pentru a-şi vedea impuse condiţiuni care jicnesc independenţa politică şi-i compromit grav libertatea economică. Convingerea mea este că noi, în nici un fel, nu putem primi asemenea condiţii. Am moştenit o ţară independentă şi chiar pentru a-i consolida graniţele nu-i putem jertfi neatrnarea“. în Adunarea Deputaţilor, prima adunare de acest fel care cuprindea deputaţi din toate provinciile româneşti, se respingeau in decembrie 1919, asemenea tendinţe de imixtiune : „Noi, ca orice stat independent, nu putem să primim, in relaţiile dintre stat şi cetăţenii săi, controlul vreunui alt stat. Şi nici un stat independent, oricare i-ar fi Întinderea, nu se cuvine să primească acest control. Nu poate să-l primească România pentru că nu există in concepţiunea noastră, in ce priveşte independenţa, — state mari şi state mici —, iar noi înţelegem ca să avem la noi, relativ la legile interne şi la relaţiunile statului cu cetăţenii săi in interiorul său, tot atîta libertate şi independenţă, ca oricare altă putere“. In spatele reprezentanţilor marilor puteri din Consiliul Suprem al Conferinţei erau interesele economice ale guvernelor respective, ale unor mari trusturi occidentale. „Dacă delegaţia noastră ar fi fost mai curantă in Chestia petrolului — observa un ziar din Bucureşti — multe ultimatumuri n-am fi primit şi multe articole de gazetă injurioase împotriva noastră nu s-ar fi scris într-o numită presă din America şi Anglia“. La 28 iunie 1919, in condiţii diferite asupra cărora nu putem insista aici, Ion I.C. Brătianu a semnat Tratatul de la Versailles cu Germania, dar imediat delegaţia română a părăsit Conferinţa, refuzînd să semneze tratatul cu Austria. Era o atitudine ce izvora din apărarea drepturilor fundamentale româneşti şi care, in acelaşi timp, avea în vedere noul stadiu de evoluţie a relaţiilor internaţionale, în faţa presiunilor şi ameninţărilor lor de tot felul (inclusiv cu «Uminarea din rindul statelor aliate şi asociate şi cu ruperea relaţiilor diplomatice), guvernul român a semnat, la 10 decembrie 1919, Tratatul de la Saint-Germain cu Austria. Modificările obţinute de delegaţia română nu au înlăturat, complet posibilităţile marilor puteri de a Se amesteca in treburile interne ale tării noastre. Cu toate acestea, Tratatul de la Saint- Germain are meritul de a fi confirmat autodeterminarea popoarelor şi formarea sau întregirea unor state independente şi suverane pe ruinele monarhiei austro-Ungare. Tratatul recunoştea hotărirea de Unire a Bucovinei cu România, adoptată de Congresul general în Adunarea de la Cernăuţi (28 noiembrie 1918). In ce priveşte tratatul cu Ungaria, diplomaţia română a trebuit să depăşească numeroase greutăţi, puse de cercurile revizioniste maghiare, dar şi dii unele cercuri engleze, franceze, americane, italiene etc. De la Începutul Conferinţei, delegaţia română a stăruit serios pentru intrarea sub autoritatea statului român a teritoriului reprezentat la Alba Iulia, pentru a se anula „liniile de demarcaţie“ fixate arbitrar prin armistiţiul de la Belgrad (13 noiembrie 1918) şi prin alte hotăriri ale Aliaţilor. Referindu-se la „linia de demarcaţie" stabilită la Belgrad, cunoscutul istoric englez E.W. Seton-Watson o considera „contrară tuturor principiilor etnografice, geografice şi strategice cunoscute“. Aliaţii au folosit această chestiune vitală pentru România ca mijloc de presiune, urmărind să obţină o serie de avan taje politico-economice. La 6 mai 1920, Conferinţa din Pace a respins pretenţiile delegaţiei ungare conduse de contele Apponyi în legătură cu aşa-zisul drept milenar al Ungariei asupra Transilvaniei şi cu ideea organizării unui plebiscit în fostele teritorii stăpinite de Ungaria. In scrisoarea de răspuns, semnată de A. Millerand, preşedintele Franţei, şi, in această calitate, preşedintele Consiliului Suprem al Conferinţei, se sublinia că „voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci cind dubla monarhie s-a prăbuşit şi cind populaţiile Îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci („.), împrejurările etnografice din Europa centrală sint aşa incit este, intr-adevăr, cu neputinţă ca frontierele politice să coincidă, in toată întinderea lor, cu frontierele etnice (...). Dar nu se poate pretinde, pe temeiul acestei situaţii că ar fi fost mai bine să nu se schimbe vechiul statut teritorial. O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască mai departe cind s-a constatat că e contrarie dreptăţii“. Şi aceasta cu atit mai mult eu cit — adăugăm noi — teza Ungariei „milenare“ şi de aici a „dreptului“ sau asupra Transilvaniei, susţinută ici continuare de revizionismul ungar, nu avea nici o bază reală.. In scrisoarea lui Millerand Sa preciza că hotarele prevăzute nu vor fi modificate şi guvernul, ungar era invitat „să semneze“ tratatul aşa cum este“. După o serie de refuzuri şi modificarea componenţei delegaţiei ungare, la 4 iunie 1920 s-a semnat Tratatul de la Trianon cu Ungaria. La 28 octombrie 1920 s-a semnat la Paris de către reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei, pe de o parte şi ai României, de pe altă parte, tratatul prin care se recunoştea unirea Basarabiei, conform hotărîrii adoptate la Chişinău, la 9 aprilie 1918. In 1933 Statele Unite ale Americii au recunoscut şi ele această ţinire. Tratatele de pace şi Pactul Societăţii Naţiunilor (1910) au creat, intr-o manieră generală, condiţiile, cadrul juridic pentru menţinerea statu quo-ului teritorial al României. Ca membru fondator al Societăţii Naţiunilor, România urmărea cu deosebită atenţie aplicarea art. 10 al Pactului : „Membrii Societăţii se angajează să respecte şi să menţină contra oricărei agresiuni externe, integritatea teritorială şi independenţa politică a tuturor membrilor Societăţii. Obiectivele fundamentale ale politicii externe a statului român erau apărarea independenţei naţionale, a integrităţii teritoriale şi colaborarea cu statele iubitoare de pace. Scopul principal al politicii noastre externe, sublinia N. Titulescu în Adunarea Deputaţilor, la 4 aprilie 1934 — este păstrarea unităţii naţionale , metoda constantă de lucru, coordonarea progresivă a acţiunii noastre cu aceea a statelor cu Interese comune“. Din păcate, in condiţiile conciliatorismului şi ale egoismului manifestat de marile puteri, Statele revizioniste fasciste au devenit tot mai agresive, călcind in picioare drepturile fundamentale ale unor state naţionale, pregătind astfel declanşarea celui de-al doilea război mondial. Ca urmare a evenimentelor care s-au derulat rapid în intervalul august 1939 — iunie 1940, România a devenit complet izolată pe plan extern. Revizuirea care a intervenit în acest context nu a fost — şi putem relua expresia lui N. Titulescu — numai amputarea gliei strămoşeşti, ci amputarea atribuţiilor istorice ale neamului nostru, la scurt timp după ce el îşi desăvirşise unitatea de stat. Marea Unire a fost rezultatul amplei ridicări a naţiunii române, care, în condiţii internaţionale favorabile, a acţionat energic pentru îndeplinirea dezideratului fundamental şi pentru recunoaşterea sa internaţională. „Desfăşurarea evenimentelor istorice — subliniază secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu — a demonstrat cu putere că Unirea de la 1 Decembrie 1918, care a dus la crearea statului naţional unitar român, a fost rezultatul nemijlocit al luptei hotărite a celor mai largi mase populare, a întregului popor, un act in deplină concordanţă cu drepturile inalienabile ale românilor, cu realitatea obiectivă, cu cerinţele logice ale dezvoltării istorice sociale“. Conferinţa de Pace încheiată la 1920, la doi ani după realizarea de fapt a unirii Transilvaniei cu România, n-a făcut decât să consfinţească o realitate concretă, obiectivă. Nimeni, nu mai putea schimba judecata istoriei. Voinţa dirză a unui întreg popor, hotărît, după secole de dezbinare impusă, să trăiască unit, in independenţă şi pace, conf. univ. dr. ION AGRIGOROAIEI 71 de ani de la făurirea statului naţional unitar român VINERI 1 DECEMBRIE 1989