Scînteia Tineretului, decembrie 1989 (Anul 45, nr. 12595-12612)

1989-12-01 / nr. 12595

MSCÎNTEIA TINERETULUI" pag. 2­0——-----------------------------------------­ Unitatea indestructibilă a întregului popor in jurul şi sub conducerea Partidului Comunist Român forţă motrice a progresului şi prosperităţii patriei ffAvem un program minunat de muncă şi luptă pentru ridi­carea României socialiste pe noi culmi de dezvoltare economico­­socială. Ne propunem să străbatem o nouă cale spre înaltele piscuri ale civilizaţiei comuniste. Vom avea multe satisfacţii, dar doresc să menţionez şi acum că vom avea de învins şi multe greutăţi. Urcăm căi nestrăbătute şi trebuie să fim pregătiţi şi să acţionăm pentru a înainta continuu spre înaltele piscuri, învin­­gînd orice lipsuri, orice greutăţi! însăşi istoria de mai bine de 2000 de ani a patriei noastre ne demonstrează şi ne învaţă că nimic nu se obţine fără muncă, fără jertfe. Trebuie să fim, deci, hotărîţi de a acţiona permanent în spirit revoluţionar, de a ţine întotdeauna sus steagul luptei revoluţionare, să facem totul pen­tru a înălţa tricolond tot mai sus, spre cele mai înalte piscuri! Putem fi siguri, dragi tovarăşi şi prieteni, că orice greutăţi vor fi de învins, acţionînd în deplină unitate cu întregul popor, vom reuşi să urcăm continuu spre măreţele zări ale lumii fără clase, ale celei mai umane societăţi, ale comunismului!“. NICOLAE CEAUŞESCU Trăsătură definitorie a devenirii noastre întoarcem, cu aleasă emo­ţie şi deosebit respect, file de cronică şi înţelegem astfel şi mai bine cită impresionantă încărcătură de adevăr este conţinută în aceste cuvinte înscrise in magistralul Raport al tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-laa al partidului : „Edi­ficarea cu succes a noii orin­­dniri socialiste in patria noas­tră constituie o continuare lo­gică a procesului istoric de formare a poporului român, a naţiunii, a statului naţional unitar român, a luptei împo­triva dominaţiei străine, a a­­s opririi, pentru libertate şi independenţă, pentru progres economic şi social“. Intr-adevâr, unitatea şi con­tinuitatea vieţii economice,­s­oci­etate şi spirituale a poporului nostru reprezintă baza dezvol­tării unitare a societăţii româ­neşti in spaţiul strămoşesc carpato-danubiano-pontic. Acest sentiment impresio­nant al continuităţii noastre istorice, al permanenţei idea­lurilor de libertate, unitate şi independenţă este trăsătura definitorie a profilului spiri­tual al poporului nostru, pe care au evocat-o­ c­i mindrie şi emoţie atîtea şi atîtea ge­neraţii de cărtu­rari. Sintetizînd în chip strălucit această aleasă lecţie a isto­riei noastre, tovarăşul Nicolae Ceauşescu avea să spună : „Nenumărate sunt locurile care vorbesc despre neîntrecuta vitejie a înainta­şilor . Nenumăraţi sunt marii domnitori şi eroi populari care şi-au înscris numele în mă­reţul nostru hronic naţional ! In Cartea de aur a ţării au rămas nemuritori marii con­ducători de oşti ca Mircea cel Hâtrul, Vlad Ţepeş, Ioan de Hunedoara, Ioan Vodă cel Vi­teaz, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul şi a­­tiţia alţii. Dar şi mai mulţi sunt eroii anonimi, masele largi populare care, timp de sute şi sute de ani, au tăcut zid in calea cotropitorilor, păstrind prin vremuri, ca o flacără sacră, libertatea pă­­mintului străbun“. I-a revenit partidului poli­tic al clasei muncitoare mi­siunea istorică de a asigura unitatea luptei revoluţionare a maselor, a întregului popor, a tuturor forţelor revolu­ţionare, democratice şi pro­gresiste, făcînd din aceasta o condiţie, hotărîtoare, un factor fundamental al tuturor mari­lor victorii ale poporului. De­păşind obstacole şi greutăţi, înfruntînd teroarea şi asupri­rea, Partidul Comunist Român s-a afirmat ca unică şi auten­tică­ forţă politică naţională capabilă să conducă şi să or­ganizeze masele în realizarea celei mai drepte şi umane ta­­rinduiri, să asigure pentru tot­deauna înlăturarea exploată­rii, inegalităţii şi nedreptăţii şi să imprime un nou şi ire­versibil curs destinelor noas­tre naţionale şi sociale. Victoria revoluţiei de elibe­rare socială şi naţională, anti­fascistă şi antttimperialistă a deschis calea unor prefaceri fără Precedent si egal, nemai­­întilnite in nici o altă peri­oadă istorică. Aşa după cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „într-o perioadă istorică scurtă, de numai 45 de ani, România a lichidat starea de înapoiere la care dominaţia străină, de sute de ani, a condamnat-o — şi pa­tria noastră, dintr-o ţară agrar-industrială slab dezvol­tată, a devenit o ţară indus­­trial-agrară, cu o industrie modernă, organizată pe baza celor mai noi cuceriri ale şti­inţei şi tehnicii, cu o agri­cultură socialistă înfloritoare“. Anii revoluţiei şi construc­ţiei socialiste au evidenţiat cu forţă şi claritate că edifica­rea celei mai drepte orinduiri pe pămintul patriei este ope­ra istorică a acţiunii unita şi libere a tuturor forţelor pa­triotice, democratice ale na­ţiunii, a întregului nostru po­por. Cu toate acestea, în spiritul şi pe baza adevărului istoric trebuie să remarcăm că o bună perioadă de timp s-au menţinut o seamă de teze şi­ practici cu totul străine spe­cificului şi legităţilor obiec­tive ale procesului revoluţio- , nar din patria noastră şi care,­­propovăduind aşa-zisa legiti­mitate a „modelului unic“, subestimau capacităţile crea-, toare ale partidului şi poporu­lui, aduceau grave prejudicii, însuşi procesului de edificare a socialismului, cu poporul şi pentru popor, în patria noas­tră. Este meritul nepieritor al istoricului Congres al IX-lea acela că, punind cu desăvâr­şire, capăt unor asemenea con­cepţii şi practici, a făcut din partidul Comunist Român continuatorul, pe o treaptă nouă, superioară, a luptei re­voluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţii­lor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România. Astfel s-au creat premisele unei a­­devărate înţelegeri şi asumări a conştiinţei istoriei, in fapt, a conştiinţei permanenţei şi invincibilităţii marilor noastre idealuri­ şi aspiraţii. Glorioa­sele împliniri cu care ne în­făţişăm acum, în anul 45 al libertăţii noastre, anul celui de-al XIV-lea Congres al partidului, vin să ateste în mod strălucit că nimeni şi ni­mic nu pot să abată din dru­mul său un popor care şi-a cucerit şi apărat cu uriaşe sa­crificii libertatea şi unitatea şi Care este ferm hotărît să lupte alături de toate popoa­­rele planetei pentru dreptul suprem al omenirii, dreptul la pace, dreptul la viaţă, pen­tru făurirea unei lumi mai bune şi mai drepte, fără arme şi războaie pe planeta noastră, putem afirma cu deplin te­mei că unitatea clasei munci­toare, a forţelor sale politice, crearea partidului unic mun­citoresc, precum şi unitatea larga a tuturor forţelor anti­fasciste, democratice şi patrio­tice au constituit factorii ho­­tăritori pentru înfringerea reacţiunii, a încercărilor im­perialiste de amestec in trebu­rile interne, pentru trecerea la înfăptuirea revoluţiei socia­liste în patria noastră, la vic­toria socialismului in Româ­nia“. Analiza riguroasă, obiectivă şi pertinentă a etapelor pro­cesului revoluţionar din patria noastră reliefează faptul că pentru a trece de la unirea statală la unitatea de tip so­cialist, revoluţionar, trebuia asigurată in primul rînd fău­rirea economiei socialiste uni­tare, ca bază a unităţii de in­terese şi acţiune a întregii na­ţiuni. Viaţa, practica revolu­ţionară au demonstrat fără putinţă de tăgadă că numai pe baza proprietăţii socialista se poate asigura deplina co­munitate de aspiraţii şi idea­luri a întregului popor, in ca­litatea sa de proprietar, pro­ducător şi beneficiar al avuţiei naţionale, făuritor conştient şi devotat al prezentului so­cialist şi viitorului comunist al patriei. Analizînd totalitatea condi­ţiilor care fac din proprieta­tea întregului popor şi co­operatistă temelia de granit a edificării socialismului, tova­răşul Nicolae Ceauşescu subli­nia de la inalta tribună a Congresului al XIV-lea al partidului: „Pornind de la toate acestea, este necesar să asigurăm întărirea continuă a proprietăţii întregului popor şi cooperatiste, a proprietăţii socialiste ca bază a întregii dezvoltări a patriei noastre şi a socialismului in general. Să asigurăm perfecţionarea continuă a sistemului demo­craţiei muncitoreşti-revolu­­ţionare, să aşezăm la baza în­tregii activităţi principiile fundamentale ale apărării in­tereselor întregului popor“. Iată de ce şi un­ viitor se cuvine să se acţioneze cu toa­tă­­energia şi vigoarea pen­tru păstrarea, sporirea şi a­­părarea proprietăţii, socialis­te, a avuţiei naţionale, a­­ceasta constituind condiţia de­cisivă a înfăptuirii ,cu succes a marilor programe de dez­voltare economică şi socială a patriei, a ridicării gradului de bunăstare şi civilizaţie al întregii naţiuni socialiste. Este o realitate emblematică a timpului istoric pe care-1 trăim şi îl făurim, faptul că în ultimii 45 de ani, dar în mod cu totul, deosebit in pe­rioada de glorii inaugurată de Congresul al IX-lea al P.C.R., pe baza unor radicală şi pro-'* funde mutaţii care au avut loc in viaţă economico-socia­­lă a patriei are loc o crescîn­­dă omogenizare a societăţii noastre,,.care devine, astfel un factor obiectiv şi determinant al întăririi unităţii întregului popor,, jihijsgtel de tip,, socialist, revoluţionar. Prin politica de dezvoltare echilibra!;« şi ar- ' moniăasâ ' 5 tuturor * judeţelor şi localităţilor patriei, prin ridicarea­­continuă a nivelu­lui­ de cultură şi cunoaştere al maselor, prin atenuarea pro­gresivă a diferenţelor dintre sat şi oraş, dintre munca fi­zică şi munca intelectuală,­­ prin afirmarea viguroasă a conştiinţei socialiste, revolu­ţionare şi promovarea con­secventă a principiilor muncii şi vieţii comuniştilor,­ ale eti­cii şi echităţii socialiste, se asigură totalitatea condiţiilor pentru crearea, în perspecti­vă, a poporului muncitor unic, înarmat cu concepţia re­voluţionară despre muncă şi viaţă, cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi cunoaşterii umane. Iată de ce avem toate te­meiurile să afirmăm că uni­tatea moral-politică a poporu­lui constituie forţa motrice a progresului multilateral al societăţii româneşti, condiţia determinantă a împlinirii destinelor noastre, aşa incit tot ceea ce am realizat consti­tuie rodul muncii pline de abnegaţie, entuziasm şi dărui­re a clasei muncitoare, a ţără­nimii, a intelectualităţii, a întregului popor care, în de­plină unitate sub conducerea partidului nostru comunist, au înfăptuit şi înfăptuiesc neabă­tut politica internă şi exter­nă, de făurire a socialismu­­­­ui, de colaborare şi pace. Din această perspectivă, Frontul Democraţiei şi Unită­ţii Socialiste dă expresie eloc­ventă fizionomiei unitare a intregii noastre societăţi, îşi aduce o contribuţie importan­tă la înfăptuirea principiilor fundamentale ale politicii ex­terne a partidului şi statului nostru care se elaborează şi se înfăptuieşte numai cu po­porul, numai pentru popor. Subliniind unitatea dialectică dintre socialism şi democraţie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia: „Avem un cadru democratic larg. Pornim de la necesitatea ca toţi oamenii muncii, fără deosebire de­ ira­­ţionalitate, întregul popor să participe direct,­in formele pe care le-am creat, la elabora­rea programelor de dezvolta­re, la elaborarea politicii in­terne şi externe a patriei noastre, în acest cadru, aş dori să menţionez rolul im­portant al Frontului Demo­craţiei şi Unităţii Socialiste, al organismelor sale, care co­ordonează şi unesc toate cate­goriile sociale şi toate organi­zaţiile şi organismele-­din sta­tul nostru intr-o direcţie unică. In fond, am putea spune că tocmai Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste constituie expresia celei mai largi de­mocraţii, a reprezentării tu­turor categoriilor sociale, in­diferent de convingeri. Aici sunt uniţi, intr-o simbioză puternică, şi comunişti şi ne- Comunişti, oameni cu diferite concepţii filosofice, dar cu o singură convingere: aceea de a servi poporul, de a servi pa­tria, socialism­ul şi comunis­mul!“. In cadrul armonios şi unitar al democraţiei ilustre munci­toreşti revoluţionare, în struc­turile şi instituţiile Societăţii noastre socialiste­ tineretul se manifestă permanent ca o pu­ternică forţă socială, viitorul însuşi al naţiunii noastre so­cialiste. Sub conducerea partidului­­Uniunea Tin­eretulu­i Comu­nist se dovedeşte o înaltă şcoală de educare comunistă, patriotică şi revoluţionara — prin­ muncă şi pentru muncă — a, întregului nostru tineret, a noilor generaţii­ de făuri­tori ai noului şi luminosului crestin al ţării şi oamenilor săi. Astfel gîndim si­ împlinim acest principiu fundamental al existenţei noastre inseşi : în unire stă puterea! Eveniment politic de o ex­cepţională, o epocală însem­nătate in istoria modernă, in întreaga istorie multimilenară a patriei." Congresul al XIV- lea al P.C.R. a evidenţiat în chip strălucit, ca o impresio­nantă forţă de convingere, unitatea indestructibilă, de monolit, a întregii noastre na­ţiuni socialiste in jurul parti­dului, centrul vital al naţiu­nii noasttre ş­i Socialiste. Aşa după cum sublinia to­varăşul Nicolae­­Ceauşescu : „Ampla şi îndelungata dezba­tere democratică a probleme­lor actuale ale construcţiei so­cialismului, a documentelor pentru Congresul al XIV-lea a demonstrat cu putere unitatea de nezdruncinat dintre partid şi popor, hotărirea întregii noastre naţiuni de a acţiona şi în viitor, in strinsă unita­te, sub conducerea gloriosului nostru partid, pentrt„,,uită p-. toirca Programului ido făurire a societăţii «socialism multila­teral dezvoltate şi crearea con­diţiilor­­ pentru­­ înaintarea neabătută ,spre comunism, pentru­­ asigurarea unui loc demn al poporului român in rindul naţiunilor libere şi in­dependente ale lumii“. . Expresia cea mai înaltă şi mai impresionantă a deplinei unităţi de gind şi faptă din­tre partid şi popor o repre­zintă reînvestirea, la marele forum comunist al ţării, to­varăşului Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă de secre­­tar general al partidului, che­zăşia cea mai sigură a conti­nuării cu succes a procesului revoluţionar de edificare a societăţii socialiste multilate­ral dezvoltate şi de Înaintare a României spre comunism. Revine tovarăşului Nicolae Ceauşescu meritul de geniu de a fi elaborat o concepţie profund ştiinţifică, consec­vent revoluţionară despre ro­lul şi locul partidului in or­ganizarea şi conducerea pro­cesului revoluţionar din patria noastră. Esenţa acestei concepţii este rezumată astfel: „Partidul re­prezintă centrul vital al na­ţiunii noastre, de la partid radiază spiritul revoluţionar, marile impulsuri de înnoire şi transformare a patriei voastre, de ridicare continuă a României pe noi culmi de progres şi civilizaţie, înfăptuirea măreţelor pro­fit ate de dezvoltare a patriei în perioada următoare impu-' de creşterea şi mai puternică' a rolului politic conducător al partidului, perfecţionarea ac­tivităţii sale in concordanţă cu noile cerinţe şi realităţi". • Caracterul prin excelenţă proiectiv al­ acestui impresio­nant de arters teoretic cu ine­puizabile valenţe transforma­toare ne este relevat şi mai­­ bine dacă ne raportăm şi la­­ faptu­l că in momentul de faţă se poartă ample şi intense discuţii în legătură cu o aşa- zisă diminuare a rolului con­­ducator al partidului, în opo­ziţie­­radicală cu asemenea teze, lichidatoriste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu evidenţiază principiul că partidul nu îşi diminuează cîtuşi de puţin ro­lul­­, dimpotrivă, prin amploa­rea şi complexitatea lor, pro­blemele actualei etape de e­­dificare a socialismului presu­pun manifestarea tot mai viguroasă a rolului său de centru vital al societăţii, de strateg politic al întregii vieţi economico-sociale. Aceasta presupune promo­varea şi întărirea unităţii partidului, izvorul şi temeiul înaintării României pe piscu­rile civilizaţiei şi, implicit, întărirea continuă a unităţii de gindire şi acţiune a între­gului popor în lupta penru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi îna­intare­a României spre comu­nism. Conducerea de către partid a întregii vieţi econo­­mico-sociale se afirmă tot mai mult că fac,tol hotâritor al ri­­dicârii patriei pe noi trepte de progres şi civilizaţie socia­­­­listă, aşa cum se manifestă cu forţă necesitatea creşterii rolului conducător al partidu­lui, întăririi legăturilor sale cu întregul popor. De la făurirea­­gestului na­ţional unitar român !a...afir­marea unităţii re­voluţionarea întregului­­ popor­ui jurai partidului — iată­, glorios şi impresionant traseu, istorii.. O memorabilă formulare a acestui principiu fundamental al inseşi existenţei noastre.. . datorăm tovarăşului Nicolae Ceauşescu : „Să facem le­­gămintul solemn că vom face totul pentru întărirea conti­nuă a patriei noastre socia­liste, pentru dezvoltarea de­­mocraţiei muncitoreşti-revo­­luţionare, pentru ridicarea continuă a bunăstării materia­le şi spirituale a poporului, pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale a României! Unirea-i rodul luptelor de veacuri Ale viteazului şi mîndruluii popor român, Unirea-i chezăşia marilor victorii In vrem­urile comuniste, care vin. Din nou, tovarăşi,.­«»ăi facem lesămînt Uniţi in veci să fim .inferez . ___.. şi gind. Să apărăm uniţi ce-avem"'mai­­ stint. Poporul, comunismul, pacea pe pămint! Să facem legămînt că vom acţiona intoideatitia şi iri toa­­te împrejurările pentru întă­rirea continuă a unităţii­­ în­tregului popor în cadrul Fron­­­tului Democraţiei şi Unităţii­­ Socialiste, sub conducerea­­ Partidului Comtrtţist. Rolifton, forţă politică căt­ducătoare a întregii naţiuni, că vom munci şi vom lupta cu toate forţele pentru a asigura României un loc demn in undiţi ’"{utUror naţiunilor lumii!“!"']? Cuvinte înflăcărate, de „ne­uitat, care acum, la acest ales ceas de aniversare, dobindesc incandescenţa pură, Înaltă, şi demnă a unui simbol şi ideal. ŞERBAN CIONOF Datoria noastră cea mai înaltă -întărirea continuă a unităţii socialiste 1 ■ -­ a întregului popor in jurul şi sub conducerea Partidului Comunist Român Cucerire revoluţionară fundamentală a întregii naţiuni socialiste în impresionanta arhitectu­- f­ră de teze şi idei de o excep­ţională forţă de pătrundere în dialectica realităţii, a operei filosofice, social-politice a to­varăşului Nicolae Ceauşescu, un loc de seamă îl ocupă cea cu­ privire la faptul că unita­tea poporului român in jurul partidului constituie o cuce­rire revoluţionară fundamen­tală a naţiunii socialiste. Sin­­tetizind in mod strălucit acest principiu cardinal, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta : „P pe baza experienţei proprii RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A MARII UNIRI Marea u­nire de la 1 Decem­­­­brie 1618 reprezintă rezultatul unui proces istoric necesar şi victoria strălucită a mişcării de eliberare a românilor de pe ambele versante ale Carpaţi­­lor de la Dunăre şi Marea Neagră. „Pentru noi — scria N. Iorga in­ „Neamul româ­nesc" din 35 noiembrie 1916 — e o necesitate istorică ajunsă la recunoaştere şi o suferinţă integn­atâ, o muncă ce-şi gă­seşte răsplata. Şi astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv şi etern“. Cu citeva zile înainte de unirea Transil­vaniei, se avansa caracterul reprezentativ al viitoarei a­­dunări şi se exprima convin­gerea că nimic nu mai poate­­opri mersul evenimentelor. „Adunarea Naţională de la Alba Iulia — aprecia un ziar al vremii ~ va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român", iar cuvintul ei „va fi vrednic să râmb­â pe vecie în cartea neamurilor“. România întregită s-a reali­zat — şi faptul nu a rămas fără urmări — pe cale demo­cratică, prin largi adunări cu caracter plebiscitar, in Cadrul Cărora. Intr-adevăr s-a dat expresie liberei voinţe a lo­cuitorilor din teritoriile res­pective de a se uni cu Ţara. „Prin dreptul de autodeter­minare a naţiunilor, principiu recunoscut de Întregul socia­lism internaţional — observa cu îndreptăţire Decoraţiunea din 13 februarie 1018 a Comi­tetului Executiv al partidului Socialist şi a Comisiei Gene­rale a Sindicatelor din Româ­nia — românii din teritoriile subjugate şi-au manifestat, prin hotărârile lor naţionale, voinţa de a se uni cu Româ­nia, pe baza rezoluţiilor vo­tate. Ca socialişti români In­ternaţionalist­, salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român din provin­ciile subjugate piha acum şi respectăm legămintele de u­­nire hotărite“. Consemnind Unirea, Rezoluţia adoptată la 1 Decembrie a precizat, in a­­celaşi timp sensul dezvoltării democratice a societăţii româ­neşti şi a formulat idei fun­damentale ale convieţuirii intre poporul român şi naţio­nalităţile conlocuitoare. Ac­tele de unire au fost străine de orice şovinism : românii au făcut dovada unei remar­cabile maturităţi politice, în­­făptuindu-şi dezideratul fun­damental cu înţelepciune şi m­ult simţ moral. Lupta de eliberare naţiona­lă a românilor nu a fost un fenomen izolat. Prin ampla ridicare a popoarelor asupri­te şi în contextul ascuţirii contradicţiilor din anii primu­lui război mondial, al dislocă­rii imperiului austro-ungar, căderii ţarismului şi infrin­­gerii Germaniei imperialiste, se stabilesc hotare noi, în conformitate cu drepturile is­torice şi etnice ale naţiunilor. Intr-un anumit sens se poate spune că „secolul naţionalită­­­­ţilor“ se încheie acum, cind desăvîrşirea unităţii noastre statale se încadra intr-un pro­ces general de constituire sub definitivare a statelor din Eu­ropa centrală şi de sud-est : la 28 noiembrie 1918 — Ceho­slovacia, la 2 noiembrie — Ungaria (fără a recunoaşte însă, eliberarea Transilvaniei), la 7 noiembrie — Polonia, la 12 noiembrie — Austria, la 24 noiembrie — Regatul sîrbo­­croato-sloven, S.a. Participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1919—1920) a constituit Încă o pagină din lupta pentru re­cunoaşterea sa ca stat inde­pendent şi suveran. In noile sale graniţe. Diplomaţia ro­mână se angaja într-o nouă bătălie, e adevărat inegală, dar şi al cărei rezultat prin­cipal nu mai putea fi schim­bat. El fusese, in linii gene­rale, hotărît prin lupta plină de sacrificii a poporului ro­mân, a celorlalte popoare a­­suprite, decise să ducă o exis­tenţă naţională liberă şi inde­pendentă. Marile puteri şi-au rezervat „dreptul“ de a deci­de in principalele problemă şi au inclus, în mod arbitrar, o serie de state mici (inclusiv România) in categoria state­lor cu „interese limitate“, in­­depărtîhdu-le de la discutarea unor probleme in care erau direct interesate, impunindu-le chiar condiţii nedrepte. La scurt timp după deschiderea lucrărilor conferinţei. Şeful delegaţiei române scria la Bucureşti : „Marile puteri au luat o atitudine care nu cores­punde deloc cu declaraţiunile lor de principii in privinţa drepturilor statelor mici. De fapt, ele tind să se constituie În Tribunal pentru a hotărî soarta tuturor“. Delegaţia României la Con­ferinţa Păcii a fost interntată cu atitudini şi prevederi ce în­­călcau independenţa şi suvera­nitatea naţională ca cele refe­ritoare la „problema minori­tăţilor“ şi aceea a „tranzitului“ din Tratatul de la Saint-Ger­main cu Austria. Reprezentan­ţii marilor puteri se erijau un­ „apărători“ ai naţionalităţilor conlocuitoare şi puneau o se­rie de condiţii care încălcau­ suveranitatea statului român. In fond ei urmăreau să-şi creeze posibilităţi largi de pre­siune şi intervenţie pentru a-şi realiza propriile interese eco­nomice. Ion I.C. Brătianu se­siza foarte bine acest pericol, legind strins unitatea terito­rială de menţinerea indepen­denţei. „De fapt, telegrafia ei la Bucureşti, la 3 iunie 1919 ~~ în Tratatul prezentat Austriei, România nu figurează decit pentru a-şi vedea impuse con­­diţiuni care jicnesc indepen­denţa politică şi-i compromit grav libertatea economică. Convingerea mea este că noi, în nici un fel, nu putem primi asemenea condiţii. Am moşte­nit o ţară independentă şi chiar pentru a-i consolida gra­niţele nu-i putem jertfi neat­r­­narea“. în Adunarea Deputa­ţilor, prima adunare de acest fel care cuprindea deputaţi din toate provinciile româneşti, se respingeau in decembrie 1919, asemenea tendinţe de imixtiu­ne : „Noi, ca orice stat inde­pendent, nu putem să primim, in relaţiile dintre stat şi cetă­ţenii săi, controlul vreunui alt stat. Şi nici un stat indepen­dent, oricare i-ar fi Întinde­­rea, nu se cuvine să primească acest control. Nu poate să-l primească România pentru că nu există in concepţiunea noastră, in ce priveşte inde­pendenţa, — state mari şi sta­te mici —, iar noi înţelegem ca să avem la noi, relativ la legi­le interne şi la relaţiunile sta­tului cu cetăţenii săi in inte­riorul său, tot atîta libertate şi independenţă, ca oricare altă putere“. In spatele reprezen­tanţilor marilor puteri din Consiliul Suprem al Conferin­ţei erau interesele economice ale guvernelor respective, ale unor m­ari trusturi occidentale. „Dacă delegaţia noastră ar fi fost mai curantă in Chestia petrolului — observa un ziar din Bucureşti — multe ultima­tumuri n-am fi primit şi multe articole de gazetă injurioase împotriva noastră nu s-ar fi scris într-o numită presă din America şi Anglia“. La 28 iunie 1919, in condiţii diferite asupra cărora nu pu­tem insista aici, Ion I.C. Bră­­tianu a semnat Tratatul de la Versailles cu Germania, dar imediat delegaţia română a părăsit Conferinţa, refuzînd să semneze tratatul cu Austria. Era o atitudine ce izvora din apărarea drepturilor funda­mentale româneşti şi care, in acelaşi timp, avea în vedere noul stadiu de evoluţie a rela­ţiilor internaţionale, în faţa presiunilor şi ame­ninţărilor lor de tot felul (in­clusiv cu «Uminarea din rin­dul statelor aliate şi asociate şi cu ruperea relaţiilor diplo­matice), guvernul român a semnat, la 10 decembrie 1919, Tratatul de la Saint-Germain cu Austria. Modificările obţi­nute de delegaţia română nu au înlăturat, complet posibili­tăţile marilor puteri de a Se a­­mesteca in treburile interne ale tării noastre. Cu toate a­­cestea, Tratatul de la Saint- Germain are meritul de a fi confirmat autodeterminarea popoarelor şi formarea sau în­tregirea unor state indepen­dente şi suverane pe­­ ruinele monarhiei austro-Ungare. Tra­tatul recunoştea hotărirea de Unire a Bucovinei cu Româ­nia, adoptată de Congresul ge­neral în Adunarea de la Cer­năuţi (28 noiembrie 1918). In ce priveşte tratatul cu Ungaria, diplomaţia română a trebuit să depăşească nume­roase greutăţi, puse de cercu­rile revizioniste maghiare, dar şi dii unele cercuri engleze, franceze, americane, italiene etc. De la Începutul Conferin­ţei, delegaţia română a stăruit serios pentru intrarea sub au­toritatea statului român a te­ritoriului reprezentat la Alba Iulia, pentru a se anula „lini­ile de demarcaţie“ fixate arbi­trar prin armistiţiul de la Bel­grad (13 noiembrie 1918) şi prin alte hotăriri ale Aliaţilor. Referindu-se la „linia de de­marcaţie" stabilită la Belgrad, cunoscutul istoric englez E.W. Seton-Watson o consi­dera „contrară tuturor prin­cipiilor etnografice, geogra­fice şi strategice cunoscute“. Aliaţii au folosit această ches­tiune vitală pentru România ca mijloc de presiune, urmă­rind să obţină o serie de avan­­ taje politico-economice. La 6 mai 1920, Conferinţa din­ Pace a respins pretenţiile delegaţiei ungare conduse de contele Apponyi în legătură cu aşa-zisul drept milenar al Un­gariei asupra Transilvaniei şi cu ideea organizării unui ple­biscit în fostele teritorii stăpi­­nite de Ungaria. In scrisoarea de răspuns, semnată de A. Mi­­llerand, preşedintele Franţei, şi, in această calitate, pre­şedintele Consiliului Suprem al Conferinţei, se sublinia că „voinţa popoarelor s-a ex­primat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci cind dubla monarhie s-a prăbuşit şi cind populaţiile Îndelung asu­prite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci („.), împrejurările etnografice din Europa centra­lă sint aşa incit este, intr-ade­văr, cu neputinţă ca frontierele politice să coincidă, in toată întinderea lor, cu frontierele etnice (...). Dar nu se poate pretinde, pe temeiul acestei si­tuaţii că ar fi fost mai bine să nu se schimbe vechiul statut teritorial. O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască mai departe cind s-a constatat că e contrarie dreptăţii“. Şi aceasta cu atit mai mult eu cit — adăugăm noi — teza Ungariei „milenare“­­ şi de aici a­ „dreptului“ sau asupra Transilvaniei, susţinută­­ ici continuare de revizionismul ungar, nu avea nici o bază reală.. In scrisoarea lui Mille­­rand Sa preciza că hotarele prevăzute nu vor fi modificate şi guvernul, ungar era invitat „să semneze“ tratatul aşa cum este“. După o serie de refuzuri şi modificarea componenţei dele­gaţiei ungare, la 4 iunie 1920 s-a semnat Tratatul de la Trianon cu Ungaria. La 28 octombrie 1920 s-a semnat la Paris de către repre­zentanţii Angliei, Franţei, Ita­liei şi Japoniei, pe de o parte şi ai României, de pe altă par­te, tratatul prin care se recu­noştea unirea Basarabiei, con­form hotărîrii adoptate la Chi­şinău, la 9 aprilie 1918. In 1933 Statele Unite ale Americii au recunoscut şi ele această ţinire. Tratatele de pace şi Pactul Societăţii Naţiunilor (1910) au creat, intr-o manieră generală, condiţiile, cadrul juridic pen­tru menţinerea statu quo-ului teritorial al României. Ca membru fondator al Societăţii Naţiunilor, România urmărea cu deosebită atenţie aplicarea art. 10 al Pactului : „Membrii Societăţii se angajează să res­pecte şi să menţină contra ori­cărei agresiuni externe, inte­gritatea teritorială şi indepen­denţa politică a tuturor mem­brilor Societăţii. Obiectivele fundamentale ale politicii ex­terne a statului român erau apărarea independenţei naţio­nale, a integrităţii teritoriale şi colaborarea cu statele iubitoare­­ de pace. Scopul principal al politicii noastre externe, subli­nia N. Titulescu în Adunarea Deputaţilor, la 4 aprilie 1934 — este păstrarea unităţii naţiona­le , metoda constantă de lu­cru, coordonarea progresivă a acţiunii noastre cu aceea a statelor cu Interese comune“. Din păcate, in condiţiile conciliatorismului şi ale egoismului manifestat de ma­rile puteri, Statele revizioniste fasciste au devenit tot mai agresive, călcind in picioare drepturile fundamentale ale unor state naţionale, pregă­tind astfel declanşarea celui de-al doilea război mondial. Ca urmare a evenimentelor care s-au derulat rapid în in­tervalul august 1939 — iu­nie 1940, România a deve­nit complet izolată pe plan extern. Revizuirea care a intervenit în acest con­text nu a fost — şi putem relua expresia lui N. Titules­cu — numai amputarea gliei strămoşeşti, ci amputarea a­­tribuţiilor istorice ale neamu­lui nostru, la scurt timp după ce el îşi desăvirşise unitatea de stat. Marea Unire a fost rezulta­tul amplei ridicări a naţiunii române, care, în condiţii in­ternaţionale favorabile, a acţionat energic pentru înde­plinirea dezideratului fun­damental şi pentru recunoaş­terea sa internaţională. „Des­făşurarea evenimentelor isto­rice — subliniază secretarul general al partidului, tova­răşul Nicolae Ceauşescu — a demonstrat cu putere că Unirea de la 1 Decembrie 1918, care a dus la crearea statului naţional unitar ro­mân, a fost rezultatul ne­mijlocit al luptei hotărite a celor mai largi mase popu­lare, a întregului popor, un act in deplină concordanţă cu drepturile inalienabile ale românilor, cu­ realitatea obiec­tivă, cu cerinţele logice ale dezvoltării istorice sociale“. Conferinţa de Pace înche­iată la 1920, la doi ani după real­izarea de fapt a unirii Tran­silvaniei cu­­ România, n-a făcut decât să consfinţească o realitate concretă, obiectivă. Nimeni, nu mai putea schimba judecata istoriei. Voinţa dirză a unui întreg popor, hotărît, după secole de dezbinare impusă, să trăiască unit, in independenţă şi pace, conf. univ. dr. ION AGRIGOROAIEI 71 de ani de la făurirea statului naţional unitar român VINERI 1 DECEMBRIE 1989

Next