Scânteia, decembrie 1945 (Anul 2, nr. 393-416)
1945-12-01 / nr. 393
SERIA III—ANUL XVI—Nr. 393 Sâmbâtă 1 Decembr.e 1944 ^ p^g gg [£| Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! TIDHL COMUNIST ROMAN ORGAN AL COMITETULUI CENTRAL al P. C. R. Telef.f Centrala 3.26.20—Str. Belvedere O. Redacţia etaj 1 şi 2. Administraţia mezanin. _______________Tipografia telefon 4.84.48. Nr. Cee postal 1.381 Fantomele Diktatului de la Viena La 1 Decembrie se împlinesc 27 ani de la unirea Ardealului cu România. Până nu de mult, adevărata semnificaţie a acestui act a scăpat unora, cari erau obişnuiţi să asocieze unirea Transilvaniei la România de figura lui Maniu şi a altor „istorici“ ardeleni. Nimeni nu neagă faptul că şi Iuliu Maniu are un amestec în această chestiune. Rolul lui a fost însă totalmente negativ, pentru că Maniu s’a opus unirii, el fiind un fervent susţinător al imperiului habsburgic, la desmembrarea căruia nu s’a gândit niciodată. Documentele publicate în ziarul nostru au dovedit cu prisosinţă acest lucru. După unire, Maniu şi clica lui au împiedicat realizarea angajamentelor democratice de la Alba Iulia, ducând în mod consecvent o politică de asuprire naţională. Căcile reacţionare „istorice“ române şi maghiare au tratat Ardealul ca pe o moşie a lor, ducând acolo o politică de învrăjbire între naţionalităţile conlocuitoare. Această politică criminală a deschis drumul spre diktatul de la Viena care a dus la sfâşierea Ardealului. Şi acum încă, reacţionarii din partidele „istorice“ în strânsă legătură cu reacţiunea maghiară din Transilvania fac tot ce le stă în putinţă pentru a împiedica colaborarea strânsă dintre naţionalităţile conlocuitoare ale Ardealului. Şi pentru a cita numai un singur exemplu amintim că în judeţele Băiu Mare şi Bihor elementele reacţionare sfătuiesc ţăranii să nu-şi temene ogoarele întrucât aceste judeţe vor fi cedate Ungariei. In faţa acestor josnice uneltiri prin cari se încearcă subjugarea populaţiei ardelene se găseşte atitudinea clară, consecventă a Partidului Comunist Român, care întotdeauna a luptat hotărît pentru egalitatea în drepturi şi înfrăţirea popoarelor conlocuitoare. In punctul său de vedere privitor la Ardeal, publicat cu prilejul aniversării zilei de 1 Decembrie, Partidul Comunist Român demască fără putinţă de răstălmăcire manevrele pe care le fac acei ce întotdeauna au pescuit în apă tulbure, şi cam acum încearcă să creieze în Transilvania un nou focar de tulburări, înfierând uneltirile criminale ale lui Maniu şi Brătianu, Partidul Comunist precizează că „prin aceste uneltiri cu cercurile reacţionare din afara ţării şi cu cercurile reacţionare maghiare din ţară, aceşti politicieni îşi arată din nou adevărata lor faţă de duşmani ai ţării şi ai poporului“. Se caută în mod artificial să se menţină deschisă o aşa zisă problemă a Ardealului, astfel ca ura şi vrajba să continue între locuitorii lui, pentru că în felul acesta reacţionarii români şi maghiari să poată manevra mai departe împotriva regimului democratic din ţară. Intre Maniu şi contele Bethlen nu există astăzi niciun punct de divergenţă. Interesele lor înguste de clică îi unesc în dauna popoarelor român şi maghiar, împotriva acestor dici trebuie dusă lupta hotărită zi de zi a tuturor acelora cari nu mai vor să vadă reînviate relele unui trecut plin de suferinţe. „Partidul Comunist Român consideră că vechile certuri între Ungaria şi România în problema Ardealului nu pot fi rezolvate prin schimbarea graniţelor, ci prin întărirea democraţiei în ambele ţări“. Prin urmare, nu acte ca arbitrajul de la Viena sau ceva asemănător ar putea rezolva problemele din Ardeal, împotriva unor astfel de „soluţii“ cari deschid în faţa popoarelor noui perspective de suferinţe şi mizerii, trebuie să se ridice o barieră de netrecut. „Partidul Comunist Român cheamă întregul popor la luptă împotriva încercărilor — ori de unde ar veni ele — de a menţine, fie chiar în parte, odiosul arbitraj hitlerist de la Viena“. Această atitudine hotărîtă a Partidului nostru Comunist are asentimentul întregului popor, care nu mai vrea să fie massa de manevră a reacţiunii române şi internaţionale. Consecinţele diktatului au lăsat răni prea adânci în rândurile poporului român pentru că această mârşavă Împărţire să mai poată reînvia vreodată. S -au împlinit cinci ani de la asasinarea lui VIRGIL MADGEARU, fost secretar general al P. N. Ţ. şi a lui VICTOR IAMANDI, din conducerea P. N. L. Cele două partide istorice au prăznuit această aniversare întăţind şi mai mult alianţa cu asasinii foştilor lor fruntaşi. Despre o „chestiune ruşinoasă” Deputatul laburist, d. Callaghan cerând retragerea forţelor britanice din Indonezia, avertizează că : „e vorba de prestigiul guvernului laburist". O altă voce explică : „Motivul tulburărilor prezente e dorinţă de libertate. E foarte uşor să fii cinic faţă de metodele coloniale. Ce însemnează pentru noi Extremul Orient ? înseamnă cauciuc, zinc, petrol, ceai, cafea şi altele. O treime din producţia mondială de cauciuc se recoltează aici ; 79/6 din producţia de zinc tot de aici se extrage, iar producţia de ceai, nu şi aceasta Ce înseamnă aceasta pentru oamenii din popoarele de acolo, sau pentru o mână de oameni de acolo î înseamnă pe scurt: exploatare. In Indiile neelandeze de Est erau doi europeni la 98 de indonezieni. Ei doresc mai ales libertate de exprimare şi Independenţă politică“. Declaraţiile de mai sus oricât ar părea de „subversive“, au fost făcute de comentatorul John Morris la postul de radio Londra. Numai că popoarele din Extremul Orient, măgulite că în sfârşit 11 s’a recunoscut dreptul la libertate, şi-au pus în gând să cucerească „libertatea“ însăşi. In această privinţă declaraţiile preşedintelui partidului laburist, d. Laski, sunt semnificative. D-sa a afirmat că „e o chestiune ruşinoasă ca trupele britanice să fie folosite pentru reprimarea populaţiilor paşnice din aceste ţări şi că e cu atât mai grav, când aceste crime sunt comise sub conducerea unui guvern socialist şi nu sub aceia a unui guvern de coaliţie, dominat de conservatori“. Astfel că d. Laski a ajuns la concluzia la care au ajuns de la început Indonezienii. tcistfel Reportagiile noastre, prin care demascăm poziţiile-cheie deţinute de reacţiunea brătienistă în viaţa economică, sunt urmărite cu viu interes de cetitorii noştri. Zilnic primim la redacţie scrisori şi telefoane, prin care ni se dau nouă amănunte asupra sabotajului organizat de oamenii lui Maniu şi Brătianu, în întreprinderile Iinele . «Lămuriri» care nu dovedesc nimic O scrisoare care ocoleşte adevărul „Letea“ Încearcă să ne „informeze“ cu privire la unele afirmaţii ale noastre. Ce ne scriu conducătorii societăţii „Letea“ ? Că „d. Dinu Brătianu este de aproape 50 de ani administratorul-delegat al societăţii Letea“. Nici noi n’am spus altfel. Dar — aici interpe care le conduc. Suntem îndemnaţi vine interpretarea de rea credinţă — lirica de celuloză Zărneşti“, aparţinând grupului „Mica’’, la care dictează ing. I. P. Gigurtu, trădătorul care a vândut, în 1940, Ardealul de Nord. Dar noi nu ne-am referit — deocamdată — la această întreprindere, cum vor să insinueze autorii scrisorii în cauză. Noi ne-am referit la fabrica de la Zărneşti a societăţii „Letea”, fabrică pe care d. Dinu Brătianu ar trebui s’o cunoască, de vreme ce d-sa este administrator-delegat al societăţii „Letea”. Şi pentru a împrospăta memoria d-lui Dinu Brătianu, vom cita din chiar darea de seamă a consiliului de administraţie al societăţii „Letea” pe anul 1944. Cetim acolo că „FABRICA DELA ZARNEŞTI... a putut lucra aproape fără întrerupere“ şi că aceeaşi fabrică DELA ZARNEŞTI a produs în 1944 o cantitate de 2.488.753 kgr. pastă de lemn şi 5.883.092 kgr. hârtie. Pentru informaţii mai ample rugăm pe d. Dinu Brătianu să se adreseze... inginerului I. C. Brătianu, directorul fabricii Zărneşti a societăţii „Letea”. Colaborarea cu nemţii Scrisoarea societăţii „Letea” pretinde că această întreprindere „nu a colaborat strâns cu nemţii pentru fabricarea celulozei din stuf”. Tudor Savin (Continuare în pag. 3-a) ts •LETEA ^ romana p.e NjR.ti, F Abs. 8 CARTAt DEPUN vJ??SAT DE11400.000.000 iiiiiuOWincf' FABRICI DE HlRTiE: Í ■uBACJbO BNESŢ1-8RASO» 5-69-74 Afc.lt’ Fabrica Zărneşti-Braşov nu e a lui Brătianu spune scrisoarea. Şi totuşi oricine o poate citi pe entite-ul scrisorii... să continuăm, până când uneltele reacţiunii vor fi puse în imposibilitate de a sabota eforturile de redresare întreprinse de guvernul Groza şi sprijinite de întreaga populaţie. O scrisoare cu tâlc Ieri ne-a sosit o scrisoare din partea societăţii „LETEA". In două mari pagini societatea scrisoarea ne informează că ,,nici d. Dinu Brătianu şi niciunul din membrii consiliului de administraţie al societăţii „Letea“, nu posedă nicio acţiune a fabricei de celuloză Zărneşti“. Cu toate că atâtea negaţii ar putea însemna, până la urmă, o afirmaţie, ne grăbim să liniştim pe d. Brătianu. Ştim prea bine că la Zărneşti există fabrica societăţii anonime „Fa Im pagina 8-a . • Preţuri maximale pentru transportul lemnelor de foc. • Olirea Invalizilor şi accidentaţilor de război. In pagina 4-a : • Noul amănunte asupra planurilor hitleriste de anexiune a Austriei. • „Pravda” despre proce sul de la Nuerenberg. SERGHIE KIROV La a 11-a aniversare a morţii lui de V. CISTIACOV in ziua de 1 Decembrie 1945 se împlinesc unsprezece ani dela moartea marelui fiu al poporului rus, unul din conducătorii partidului bolşevic, a înflăcăratului patriot sovietic — Serghie Kirov. Serghie Kirov s-a născut la 27 Martie 1836 în oraşul Urzum din gubernia Viatsc (astăzi regiunea Kirov). Tatăl său a fost un ţăran sărac. La vârsta de 7 ani, Kirov a rămas fără părinţi şi a fost dat la orfelinat. In 1902 a terminat şcoala orăşenească din Urzum, iar în 1904 şcoala de mecanică din Cazan. La vârsta de şaptesprezece ani a început să activeze în mişcarea revoluţionară, organizând tipărirea şi difuzarea unor manifeste îndreptate împotriva guvernului ţarist. In 1904, Kirov pleacă la Tomsk. Aci intră în partidul bolşevic şi ia parte activă la munca revoluţionară, organizează demonstraţiuni populare, conduce grevele muncitorilor şi editează literatură ilegală. Guvernul ţarist îl arestează pe Kirov pentru activitatea sa revoluţionară de mai multe ori, îl închide şi-l trimite în exil. Nimic n’a putut însă stăvili munca revoluţionară a statornicului bolşevic leninist. In 1907, Kirov este la Vladipaucaz unde, în Octombrie 1917, muncitorii îl aleg delegat la al doilea congres al sovietelor din toată Rusia, care se ţinea la Petrograd (astăzi Leningrad). Kirov a luat parte activă la lupta ce a dus la victoria Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie. Către sfârşitul anului 1917 se întoarce în Caucazul de Nord, unde luptă activ pentru instituirea regimului sovietic în acea parte aţării şi contribue la unirea popoarelor din munţi. In 1919, Kirov organizează, în împrejurări foarte grele, apărarea Astrahanului şi a gurilor Volgii de armatele contrarevoluţionare. In calitatea sa de preşedinte al comitetului militar-revoluţionar al regiunii Astrahan el deţine conducerea întregii munci militare şi civile. La adunările muncitorilor, soldaţilor roşii şi marinarilor, Kirov a luat foarte des cuvântul chemându-i prin cuvinte înfocate la luptă hotărâtă împotriva duşmanului. In momente când situaţia militară era critică el apărea în persoană în punctele cele mai primejdioase ale frontului, însufleţind soldaţii cu propriul său exemplu şi încurajându-i la fapte eroice. La sfârşitul anului 1919, armatele contrarevoluţionare din jurul oraşului au fost sdrobite de eroica Armată Roşie. In anul 1922 Kirov a fost ales secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Adzerbaidjian. El lucrează cu succes la întărirea prieteniei între diferitele popoare ale acestei republici, conduce reconstrucţia şi redresarea industriei petrolifere din Baku şi se îngrijeşte de ridicarea culturală a Adzerbaidjianului, şi de ridicarea cadrelor naţionale. In 1925, Kirov a fost ales secretar al comitetului din Leningrad al Partidului Bolşevic din U.R.S.S. lucrând până în ultima zi a vieţii sale în acest post. In 1934 a fost ales secretar al Comitetului Central al Partidului Bolşevic. In calitatea sa de conducător al bolşevicilor din Leningrad a depus o mare muncă pentru educarea cadrelor de partid şi a oamenilor muncii în spiritul leninismului. O atenţie deosebită a acordat el chestiunilor de desvoltare economică ale regiunii, conducând în mod activ opera de industrializare, de construcţie şi de reconstrucţie a industriei, de înfiinţare a unor uzine electrice puternice, de introducere a unor noi metode de producţie, de căutare a unor noi isvoare de energie şi materii prime. A condus deasemenea personal şi direct reconstrucţia uzinelor Pu(Continuare în pag. 3-a) SERGHIE KIROV Iugoslavia a devenit republică Conform, cu novnţa, exprimatei de popoarele iugoslaviei în recentele alegeri, Adunarea Constituantă în primasa şedinţă, ţinută în ziua de 29 Noembrie, a proclamat Iugoslavia republică federativă. Toate popoarele conlocuitoare se încadrează în noua formă de stat, cu drepturi egale. Hotărîrea din 29 Noembrie a Constituantei consfinţeşte drepturile cucerite de către popor cu arma în mână în timpul celor 4 ani de luptă pentru eliberarea de sub jugul fascist. In cele mai grele momente din istoria popoarelor iugoslave, monarhia şi-a legat soarta de duşmanii făţişi sau acoperiţi ai libertăţii şi democraţiei Petru Karagheorghevici, fostul rege, n’a înţeles că soarta Iugoslaviei nu poate fi hotărîtă în culise. Strein de interesele şi aspiraţiile poporului, el n’a înţeles că soarta ţării al cărei rege a fost, se decidea pe câmpurile de luptă, în munţii şi pădurile din Croaţia, Slovenia, Muntenegru. Acolo în munţi, în păduri, în suferinţe cumplite s’au oţelit oamenii Iugoslaviei nou. Acolo au învăţat el să cunoască cine le este prieten şi cine le este duşman. In lupte crâncene, necruţătoare, contra cotropitorilor fascişti şi-au făurit şi noua formă de stat, care a fost consfinţită de Adunarea Constituantă. Odată ţara eliberată, poporul a eliminat din sânul său şi din viaţa sa publică pe toţi acei cari au fost de partea duşmanului, pe toţi acei cari au preferat să „aştepte”. Fostul rege Petru Karagheorghevici a fost unul dintre aceştia. Sprijinindu-se pe elementele reacţionare din emigraţie şi din ţară el a încercat să întoarcă Iugoslavia la ceea ce a fost înainte de război. Dar massele populare iugoslave trecute prin şcoala luptei pentru libertate, nu mai vor să repete experienţa loviturii de stat din 6 ianuarie 1929. Ele nu mai vor nici guverne de felul celor formate pe baza constituţiei antidemocraitice din 1931. Experienţa amară din cursul celor 22 ani cât a existat Iugoslavia veche şi în deosebi experienţa anilor de război, le-au dovedit că monarhia reprezentată de fostul rege este incompatibilă cu unitatea statului şi cu libertatea naţională a popoarelor conlocuitoare. Libertăţile democratice şi puterea poporului nu puteau fi garantate pentru popoarele din Iugoslavia decât prin republica federativă. Sub această formă, în faţa lor se deschid perspective nemărginite pentru o desvoltare normală atât în interior cât şi în exterior. Poporul român, dornic să trăiască în relaţii de prietenie cu popoarele slave din sud, vede în tânăra Republică Federativă Iugoslavă un factor al păcii şi progresului în Balcani şi este adânc convins că nimic serios nu stă în calea stabilirii unei rodnice colaborari şi sincere prietenii între ele şi poporul român. Pavel Chirtoacă MAREŞALUL TITO IVAN RIBAR Recepţia dată de Legaţia Iugoslavă din seară a avut loc în saloanele Cercului Militar o strălucită recepţie oferită de Legaţia Iugoslavă. Au participat membri ai guvernului în frunte cu d. prim ministru Dr. Petru Groza, membri ai Comisiei Aliate de Control în frunte cu d. general colonel Susaikov, ambasadorul U. R. S. S., S. I. Kavtaradze, reprezentanţi ai Corpului Diplomatic şi numeroase personalităţi politice culturale şi artistice. D. Ministru al Iugoslaviei, Grulovici, a anunţat — în aplauzele asistenţei — proclamarea de către Adunarea Constituantă Iugoslavă a Republicii Populare Federative Iugoslave. Invitaţii s’au întreţinut într’o atmosferă caldă şi prietenească. um trebue interpretate prevederile Contractului Colectiv de Muncă Nici nu a fost dusă încă până la capăt acţiunea Confederaţiei Generale Muncii pentru încheierea contractelor colective pe ramuri de industrii şi unele elemente patronale reacţionare, creatorii şi profitorii greutăţilor economice ale ţării, au şi început să uneltească împotriva avantagiilor ce decurg pentru salariaţi din contractele colective. Acum două zile a avut loc „o conferinţă în cerc restrâns“ a U.G. I. R.ului. Chestiunea discutată a fost aceia de a încerca să se introducă în preţul mărfurilor, scumpindu-le, avantagiile obţinute de salariaţi prin contractele colective. Membrii „cercului restrâns“ au lansat teoria că nouile contracte colective ar reprezenta o ridicare a salariilor cu 110 la sută, ceia ce ar însemna o sarcină nouă pe care industria nu o poate suporta. Concluzia lor ar fi că „în nici un caz nu pot dubla salariile fără o redaculare a preţurilor“. Punând problema astfel, se falsifică în mod interesat şi tendenţios, conţinutul acţiunei întreprinse de Confederaţia Generală a Muncii. In realitate, aşa cum rezultă şi din comunicatul Frontului Unic Muncitoresc, nu este vorba de sporirea salariilor de bază, ci de îmbunătăţirea situaţiei economice a clasei muncitoare printr-o serie de măsuri concrete de natură să asigure atingerea acestui scop. „Cercul restrâns” al U. G. I. R.-ului ştie foarte bine că contractul colectiv-tip precizează: „salariile de bază... vor fi acelea ale deciziei de salarizare dată de guvern... respectându-se plafonul maxim al deciziei din Noembrie 1944“. Fără să se înlăture normele deciziei de salarizare contractele colective acordă anumite prime şi indemnizaţii cu caracter special. Astfel, diferenţe de salarii pentru vechime, coeficiente de muncă grea (lucru la temperaturi înalte, munca de noapte etc.), prime de frecvenţă, indemnizaţii de chirie, plata orelor suplimentare, gratificaţii, recompense pentru inovaţii în producţie, etc. Deasemenea se introduc prime de producţie pentru salariaţii lunari şi — mai cu seamă — se elaborează, prin contractele colective, normele amănunţite ale muncii în acord Toate cele de mai sus au ca scop şi vor avea ca rezultat întărirea disciplinei în muncă, specializarea muncitorului, creşterea interesului pentru randamentul cantitativ şi calitativ şi, ca o consecinţă directă, mărirea producţiei. Prevederile contractelor colective şi introducerea muncii în acord vor aduce, deci, patronilor, un surplus de produse rezultate din îmbunătăţirea de către lucrători a metodelor de producţie prin ameliorarea condiţiilor de trai. Or nu se poate accepta ca beneficiile acestui surplus de produse să intre numai în buzunarele patronale, ci trebuie să aducă după sine o urcare corespunzătoare a câştigurilor salariaţilor, adică a acelora cari până acum au fost singurii cari au luptat pentru mărirea producţiei, înfruntând lipsuri din cele mai grele. Nu este de prisos a aminti că încă de acum vreo două luni, când acţiunea de încheiere a contractelor colective nici nu începuse încă, unele elemente patronale reacţionare au început să vorbească, în consfătuiri şi şedinţe, despre revizuiri de preţuri, sub pretextul unor inexistente majorări de salarii şi a costului materialelor provenite din import Cei cari au ridicat atunci această chestiune sunt tocmai cei care au sabotat organizarea şi creşterea producţiei, au speculat la bursa neagră şi au tras profituri din greutăţile economice ale masselor populare. Să nu se treacă uşor peste faptul că salariaţii au acceptat sacrificiul îngheţării salariilor într-o perioadă în care preţurile nu au putut fi îngheţate din cauza sabotărilor şi manevrelor reacţionarilor şi profitorilor de bursă neagră. Sacrificiul făcut de clasa muncitoare a avut şi are un caracter profund patriotic, salvând Patria de la plătirea financiară ce ar fi urmat goanei între salarii şi preţuri. Această respectare unilaterală (numai din partea salariaţilor) a agravat starea economică a masselor muncitoreşti. Salariaţii manuali şi intelectuali trebuie să culeagă acum roadele restrângerilor pe care în interesul ţării şi le-au impus. Nu se poate accepta ca avantagiile rezultând pentru salariaţi din contractele colective, să fie înglobate în preţuri, căci aceasta ar anula câştigurile salariaţilor. Efortul încordat al muncitorilor pentru mărirea şi îmbunătăţirea producţiei nu trebue să aducă numai un surplus de marfă — şi deci de câştig — în folosul patronatului, ci un surplus de mărfuri pentru piaţă şi îmbunătăţirea situaţiei materiale a salariaţilor. Dar de această îmbunătăţire, trebuie să beneficieze toate categoriile de salariaţi manuali şi intelectuali. Tocmai aceasta urmăreşte acţiunea Confed. Gen. a Muncii prin încheierea contfSetelîfr c?ftectl!?e pe ramuri db MB*»*. $ «Lpocet'jsens trebuie s® coutttflH*eze toate forţele productive ale ţării. St. V&ÎGli Congresul Mondial Feminin Au plecat însoţite de urările de bine şi de spor la muncă ale tuturor acelor care simt şi ştiu care este rostul marii adunări de la Paris. Au plecat poate cu inima strânsă, decolând pe un timp posomorât, cu meteorul defavorabil al unei furtuni la Arad. Avântul piloţilor s’a potrivit cu al congresistelor, dorind cu toţii să ajungă la timp. Aceste femei duc cu ele toată dorinţa de pace şi de bună înţelegere între oameni a camaradelor lor din ţară. Au studiat îndelung temele proprii de Congres ţărilor participante. Erau chestionare lungi, pe puncte, învederând preocupările de largă cuprindere ale birourilor din Paris, ale şedinţelor premergătoare momentului mondial din 26 Noembrie. In secţiunile Comitetului Borhăn de Iniţiativa, împărţite în patru sectoare, ca şi programul dezbaterilor, s’a lucrat cu râvnă, şi mai ales cu sinceritate. Ţara noastră are de arătat destule lucruri frumoase, destulă bunăvoinţă şi cunoaştere a problemelor, pentru a putea spune adevărul. „Nu este vorba aci de a momi străinătatea cu aspecte turistice şi cu spoiala petrecerilor din Capitală. Este în cauză viitorul femeii, copilului, deci al familiei şi al ţării. Nu e de mirare deci ca multe din expunerile delegatelor noastre să cuprindă proecte pentru acest viitor. Acestea însă au un temei concret, sunt plănuite ,după chipul unei Românii care să se înalţe în strălucirea ideilor noui, stăpâne pe tot cuprinsul pământului. Congrese internaţionale au mai fost multe, dând prilej femeilor să se apropie, să se înţeleagă, să întocmească propuneri comune în vederea progresului omenirii. In decursul anilor, aceste adunări au fost prologul revendicărilor sociale şi politice care s-au înscris acum în mod definitiv în Charta Internaţională a Femeii, valabilă pentru femeile de toate categoriile, de toate naţionalităţile. Nici un congres nu a centralizat însă atâtea probleme, nu a pus chestiuni fundamentale ca cel de azi, menit să găsească bazele unei societăţi mai fericite. Femeile au dorit totdeauna pacea. Nu le-a fost dat însă să pună în practică dorinţa lor, să o impună. Pentru că nu au avut la îndemână uneltele de realizare, şi anume, participarea la alcătuirile politice, participarea la posturile de comandă. Au rămas în starea seculară de inspiratoare din culise. Nu era destul. După cum azi nu va fi destul, dacă acţiunea lor se limitează la propuneri, la proecte. Marele val copleşitor al cuceririlor politice şi sociale trece acum peste toate aluviunile vremurilor vechi. Peste tot massele pun în evidenţă hotărârea lor de a asigura o viaţă de omenie lumii actuale, un viitor fericit nouilor generaţii. Pe această linie, concomitent cu acţiunea de aplicare a Chartei Naţiunilor Unite, intervine programul Congresului Femeilor, cu seria revendicărilor lui pentru femei. Ca mame : dreptul de a naşte copii într’o lume eliberată de teama mizeriei şi a asupririlor morale. Ca muncitoare: dreptul la muncă, la salariu, la posturile de răspundere. Ca cetăţene: egalitatea cu bărbaţii în faţa legilor, cu libertate democratică de exprimare, cu accesul la cele mai înalte trepte administrative, naţionale şi internaţionale. Femeile şi-au câştigat drepturile, dar îşi dau seama că o societate progresează numai atunci când toţi membrii ei îşi fac conştient întreaga datorie. De la această grijă a Integrării tuturor elementelor reprezentative ale societăţii româneşti, decurge felul cum a fost întocmită delegaţia plecată la Paris. Femeile din toată ţara trebuiau interesate la marele examen al programului comun, ce se va elabora. Deci se cuvenea ca delegaţia să reprezinte pături cât de largi ale lumii noastre feminine. Au plecat luptătoare ale unor ideologii care au ştiut să sacrifice cauzei lor, cel mai scump bun, libertatea. Au plecat vechi reprezentante ale cauzei feministe. Iau parte la dezbaterile noului for internaţional, femei din marile organizaţii democratice: UFAR-ul, Uniunea Patrioţilor, Apărarea Patriotică; reprezentante ale Confederaţiei Generale a Muncii; părtaşe active la viaţa partidelor comunist, social,democrat, naţional-liberal, Uniunea Populară Maghiară. Se vor întâlni cu semenele lor din alte ţări, venite cu sutele, cu toată distanţa, cu toate greutăţile transporturilor, să colaboreze la marea operă de solidaritate din care trebue să iasă o lume mai bună, o lume a drepturilor egale: dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul la Pace... Mihaela IULIU MANIU $I ARDEALUL-DUPĂ UNIRE 4 - Trădătorii poporului român doreau o victorie a Germaniei . „Ardealul unit cu regatul va fi mereu în pericol... Centrul tuturor chestiunilor ce privesc Ardealul trebue să fie în Ardeal, ceea ce nu se poate altfel decât dacă Ardealul va deveni independent. Trebue deci să se înţeleagă că unirea cu Regatul este şi rămâne pentru noi UN BALAST DE PRISOS, DE CARE TREBUE SA SCĂPĂM CU ORICE CHIP”. Rândurile acestea au fost scrise de purtătorul de cuvânt al lui Iuliu Maniu, Vaida Voevod, şi se pot citi în faimoasa broşură „Ardealul Ardelenilor”, apărută în 1922. Trădătorul care avea să fie şase ani mai târziu ministru de interne în guvernul prezidat de complicele său Iuliu Maniu, scria mai departe următoarele: „...acestea sunt perspectivele, care ni se deschid, dacă nu vom avea tăria ca, LUPTÂND PENTRU DESLIPIREA DE REGAT, să devenim independenţi. Este deci justificată dorinţa de a căuta în vecinătatea noastră simpatii şi de a găsi un aliat mai puternic decât noi, sub scutul căruia să ne simţim la adăpost”. In anul 1922, România era susţinută de Anglia, Franţa şi Statele Unite. Dar complicele lui Maniu, vorbind în broşura sa în numele foştilor fruntaşi ardeleni şi deci şi în numele lui Maniu, respinge asemenea alianţe şi îşi mărturiseşte gândul întreg: „Mă gândesc serios la o LEGĂTURA STRÂNSA CU GERMANIA”. Şi agentul Berlinului îşi ducea mărturisirile până la capăt: „Dacă vom sta cu mâinile încrucişate, suntem pierduţi pentru vecie şi dacă vreun conflict armat ne-ar găsi ca parte integrantă a României Mari, vom plăti ezitarea noastră foarte scump”. Vaida Voevod — şi prin el, Maniu însuşi — sperau, deopotrivă cu nemţii, că un nou război va izbucni şi că puterile de cari era legată România vor fi înfrânte. Cei doi trădători ai Ardealului aşteptau, în 1922, o nouă conflagraţie mondială şi doriau o victorie a Germaniei Maniu şi aghiotantul stit tânjeau după „binefacerile” imperiului austro-ungar, după uneltirile de la Budapesta, Viena şi — în ultimă analiză — Berlin, unde ei, şi Aurel Popovici se bucurau de atâta explicabilă afecţiune. Glasul trădării răsună dealungul ţării, fără ezitare şi fără scrupule. „Dacă fratele Maniu ar fi vrut — declara Vaida în 1930, in plină şedinţă a Camerei, ar fi putut ajunge prim-minstru chiar la Budapesta“. La care, referindu-se la dezastrul cu care s-a soldat guvernarea „sfinxului“ de la Bădăcin, d. dr. N. Lupu a observat cu o ironie dureroasă : „Eu aş fi dorit ca d-sa să fie prim ministru în Ungaria". Despre incapacitatea de a guverna a lui Iuliu Maniu, s’ar putea scrie broşuri întregi. Despre trădările lui, tomuri grele. Noi ne vom mulţumi că atingem, pe rând, doar câteva din crimele lui împotriva poporului nostru.