Scȃnteia, mai 1950 (Anul 19, nr. 1723-1746)

1950-05-01 / nr. 1723

Nr. 1723 SCÂNTEIA Emi’gecemtrucţia de Petru Dumitriu Oamenii care au câştigat bătălia construirii uzinei electrice de la „Ovidiu“ sunt muncitori şi tehnicieni ,aşa cum se găsesc mii şi mii pe şantierele Canalului. Au avut de îndeplinit o sarcină mai grea şi în condiţii mai grele ca alţii. Poate tocmai greutăţile mai mari, care trebuiau învinse, i-au călit şi i-au făcut imul din colectivele de muncă fruntaşe printre şantierele Canalului. Lucrul de căpetenie la oamenii de pe şantierul „Energoconstrucţia”-Ovidiu este spiritul colectiv şi faptul că înţeleg din plin rostul muncii lor. Ei sunt mândri de însemnătatea uzinei electrice pentru întreg acest sector al Canalului. Ei ştiu că energia electrică de la Ovidiu va mişca escavatoare, trenuri, va lumina oraşe întregi de barăci, va fi o armă de frunte în bătălia Canalului Şeful şantierului, inginerul Drăgulinescu, e un om tare liniştit. Jumătate din viaţă a fost funcţionar, tehnician ’ necunoscut care dregea şosele şi poduri. Acum, deodată, i s’au deschis perspective noi. De la Apaca a venit tov. Drăgulinescu cu câţiva oameni în două camioane, la Poarta Albă. Ceilalţi au venit pe urmă. Li s’au adăugat şi alţii, olteni veniţi de departe, tătari din partea locului. Asta era prin vara lui 49. La 15 Iulie, au început acolo o uzină electrică. La 23 August, In cinstea zilei eliberării, s’a aprins lumina electrică la Poarta Albă. Cum s’a realizat acest record ? Printr’o muncă înfrigurată de zi şi noapte, şi prin metodele revoluţionare învăţate dela constructorii sovietici. Inginerul Drăgulinescu a dirijat munca pentrui zidirea temeliilor şi aşezarea motoarelor intr’o baracă de protecţie, împrejurul acestui miez de beton şi oţel, au crescut abia apoi, ca o scoică, zidurile... Aici, la Ovidiu, motoarele sunt de câte douăzeci de tone. Trebuia să existe sus, în bolta de sticlă, podul rulant cu macarale şi scripeţi ca să ridice coloşii de oţel. Acum podul rulant există. Dar motorul numărul 1 a fost ridicat pe capre de bârne, cu vinciuri şi scripeţi obişnuiţi. Când au văzut treaba asta, cei de la Electro-montaj au făcut ochi mari: — Păi nu aşa se instalează un motor, frate dragă... — Ba da. Şi aşa se instalează un motor ! Tov. Drăgulinescu are un răspuns la asemenea mirări: — Principiul este ăsta: dacă vrei cu adevărat, se poate realiza orice... Aici la Ovidiu, inginerul Drăgulinescu a condus lucrările de construire a două uzine electrice: aceasta mare și una mai mică. Vă spun: e un om tare potolit; ai putea zice chiar sfios, închis. Odată l-am văzut însă zâmbind. Vorbea de uzinele dela Ovidiu: — Asta mică o să ajute pe cea mare. O să-i dea drumul, o s’o lumineze... O s’o ajute, da... Când zicea „asta mică” i se îmbunau ochii parc’ar fi vorbit de un copil al lui! Tovarăşul Drăgoi Gheorghe e subşeful de şantier. El nu e tehnician. E muncitor. Calificat în construcţii de mulţi ani. Partidul i-a educat, l-a crescut şi acum i-a încredinţat grija de şantierul acesta. E un om ager, cu ochii vii, şi care râde uşor. Ştie să povestească minunat, şi-i place să spună cum erau lucrurile la început pe şantier, cum dormeau toţi înghesuiţi într’o baracă păcătoasă, pentru că n’avea timp să se ocupe şi de asta, când toţi munceau din răsputeri la clădirea uzinei. Tovarăşul Drăgoi a cunoscut multe nopţi de nesomn, când se turna betonul temeliei motoarelor. Era greu şi ardea focul în douăzeci de sobe, ca să nu îngheţe betonul. Dacă lua foc un fir de talaş ? Dacă viscolul dărâma baraca de protecţie şi omora zecile de oameni ce munceau la adăpostul ei ? Grija pentru toate amănuntele construcţiei, grija de hrana şi adăpostul oamenilor, de viaţa colectivului, de spiritul sănătos de muncă, legătura cu conducerea Regionalei şi cu Direcţia generală, preocuparea de fiecare om in parte, de problemele lui, de greutăţile lui — cam astea sunt lucrurile care umplu ziua tovarăşului Drăgoi. Şi mereu voinţa încordată: de întâi Mai să fie gata canalele conductelor, bazinele turnurilor de răcire, puţul de alimentare cu apă, planşeele de circulaţie la motoare, tencuelile, pardoselile. Trebue să fie gata. Vor fi gata. Sunt gata! Da, da, trebue să vrei, din toate puterile tale... In munca aceasta de conducere, de mobilizare, tovarăşul Drăgoi e ajutat de ceilalţi membri de partid. Cu el, să tot fie vreo zece. Dar ei sunt sâmburele de oţel al colectivului. Cei dintâi în producţie. Cei dintâi pe ger şi pe viscol. Pe ei i-au urmat toţi ceilalţi, în jurul lor s-au închegat toţi ceilalţi ca betonul în jurul vărgilor de oţel. Bărbulescu Ştefan, din biroul organizaţiei de bază, e fierar betonist. E un bărbat voinic, cu trupul pătrat şi mişcări sigure, puternice. Are doi băieţi gemeni, de 18 ani, pe care i-a făcut tot fierari betonişti şi care lucrează aici pe şantier. Are şi un prieten vechi. Cu care lucrează împreună de prin 1930, pe tovarăşul Cârstoiu Petre. Tovarăşul Bărbulescu e plin şi solid, Cârstoiu e uscat şi vânos, cu faţa trasă şi ochii vii. Sunt tovarăşi de muncă de la Apaca şi cu inginerul şi cu „directorul”, cum i se zice lui Drăgoi. Ei doi stanţau fierul în viscol, când îţi frigea mâna metalul şi ţi se lipea pielea de vergeaua de fier. Văzându-i, salahorii au ieşit şi ei la lucru şi nu au mai şovăit niciodată. Cei doi meşteri fierari au învăţat de atunci pe mulţi salahori şi acum şantierul e plin de muncitori calificaţi, fierari betonişti Dealtfel, pe şantierul acesta ca şi pe multe altele de pe Canal, găseşti foşti salahori care acum dau examen de şoferi, ca Ion Nicolae sau Răuţă Ion. Alţii au învăţat meşteşugul motorului de betonieră şi acum sunt tractorişti la gospodării agricole de Stat, ca Şerban Alexandru şi Cuciureanu Gheorghe. Dar cel a cărui poveste e cea mai limpede pildă a avântului masselor e Mârzali Asim. El e de loc dintr’un sat pierdut înlăuntrul stepei sărace. A venit ca salahor pe şantierul Canalului, şi la Ovidiu era şef de echipă. El şi cu echipa lui au ieşit la muncă în cea mai grea clipă, atunci când se turnau cei trei sute de metri cubi de beton, fundaţia motorului nr. 1. Motorul acesta, monstru de oţel cenuşiu-albastru, a pornit azi. Rotaţia lui ameţitoare are un zumzet înăbuşit, care înseamnă tot atât ca şi o trâmbiţă de biruinţă. Dar la victoria de azi are o parte însemnată Mârzali Asim, încă dintr’o noapte viforoasă dela sfârşitul iernii. Atunci, o echipă n’a vrut să urce pe schelă să continue turnarea betonului. Şi Mârzali cu echipa lui, obosiţi, nedormiţi, îngheţaţi, au ieşit în noapte, biciuiţi de viscolul venit din genunea neagră a mării. S’a turnat şi în noaptea aceea beton în întuneric, ploaie cu ghiaţă şi viscol. Temelia adâncă de 7 metri s’a închegat într’un bloc de beton şi pe ea odihneşte azi greutatea uriaşă şi puterea tăcută a motorului. Veşti au umblat peste stepa înzăpezită, măturată de vânt. S’a auzit despre vrednicia lui Mârzali la el în sat. Şi intr’o zi au apărut pe şantier oameni cu ochi strâmţi şi bărbuţe rare, veniţi în solie cu plocon, daruri de logodnă. Cea mai frumoasă fată din sat îl lua de logodnic pe Mârzali. El s’a dus la logodnă singur peste câmp, drumeţ stingher prin pustiu şi ger. Apoi s’a întors la muncă, mai era mult de lucrat... De atunci, Mârzali a ’ fost chemat la o şcoală de partid. S’a mai întors să-şi vadă prietenii şi tovarăşii. Şi mai sunt, nu numai aceştia cinci-şase oameni, ci toţi cei de pe şantier care au dat şi au câştigat bătălia uzinei electrice între 15 Decembrie şi 1 Mai. Iată-le povestea : ★ Au sosit deci într-o dimineaţă însorită cu cer curat şi rece. La prânz, au început săpăturile. Seara, se săpaseră 100 de metri cubi de pământ. In acele prime zile au săpat toţi de-a valma — fierari, dulgheri, săpători. Apoi au început să se toarne fundaţiile de beton. Pe atunci dormeau într’un fel de cocină. Nici nu s’au gândit să-şi facă întâi locuinţe. Nu , întâi uzina ! In cantină, în zilele de ger era un abur de nu-şi puteau vedea oamenii feţele. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- Dei, vizitând şantierul, a întrebat : — Aici mâncaţi voi, tovarăşi ? Şi a doua zi au şi sosit camioane cu cherestea şi echipe de dulgheri, care au început să clădească barăci spaţioase. Dar oamenii „Energoconstrucţiei” săpau şi zideau înainte. Căci in curând, soarele a pălit, ascuns îndărătul vălurilor de ceaţă bătute de vânt dinspre mare. Sub cerul cenuşiu şi soarele şters, lucrările au căpătat un ritm tot mai iute. — Atunci, prin Ianuarie a început avalanşa cea mare, zice fierarul Cârstoiu Petre. S’au ridicat la 15 metri înălţime pereţii de lemn ai barăcii de protecţie de tip sovietic, ancorată în pământ cu cabluri groase. S’au zidit sobe, s’au aprins focuri, în vreme ce argintul viu scădea in termometre, arătând apropierea gerului. In curând, aerul încremenit se clătină sub prima furie a crivăţului, şi valurile ghiolului se urcară pe ţărm îngheţând acolo în formele agitate ale furiei apelor. Dincolo de limba de nisip a Mamaiei, marea urla neagră în nopţile de ianuarie. In nopţile acestea, câte trei şi patru dearândul, inginerul Drăgulinescu nu dormea, ci supraveghia cum se toarnă în beton temeliile motoarelor. Baraca uriaşă se clătina şi scârţâia din încheieturi, se auzea mugetul mării şi şuerul înebunit al vântului, iar jos în groapă duduiau sobele şi uruiau motoarele betonierelor. Atunci, în frigul şi vântul care învineţea feţele şi ardea pielea, s’au calificat salahorii, s’au închegat echipele din betonişti fruntaşi ca Gheorghe Ştefan, Stanciu Ion, Dincă Gheorghe, Smaranda Ion, Mârzali Asim, Gani Mânâip şi Anefi Enver. Când termometrul căzuse sub minus douăzeci de grade, dulgherii lucrau sus pe coama acoperişului, călări pe bârnele ce trozneau în ger şi cu mâinile vinete, cu obrajii biciuiţi de vijelie. Vântul tăios trecea parcă prin cojoacele de protecţie, căutând ca un cuţit de ghiaţă carnea fără apărare. Dar dulgherii n’au lipsit dela muncă nicio clipă — niciuna din cumplitele clipe de ger. Iar tovarăşul Costache Ilie, paznicul, tropăia in şuba lui grea, ceasuri întregi şi nesfârşit de lungi ale nopţii, de jur împrejurul şantierului, prin troienele de zăpadă îngrămădite de vânt. Singur era cu întunericul şi mugetul depărtat şi sălbatic al mării. Uneori tovarăşul Drăgoi trăgea pe mâneci cojocul şi venea să-l vadă în toiul nopţii, şi paznicul îl lua în braţe şi-l săruta de bucurie că mai vede un chip de om în ceasurile acelea de singurătate. Intr’o noapte ca acelea, înainte să se fi întărit paza, s’a strecurat duşmanul şi a desfăcut câteva din cablurile de ancorare ale barăcii de protecţie, şi toată baraca înaltă de 16 metri a început să troznească şi să se clatine în viscol, ameninţând să sdrobească sub ea oamenii, betonierele, sobele încinse de la care ar fi luat foc şi ar fi ars totul. Intr’o noapte ca acelea a şovăit echipa lui Popa Nicolae să iasă la turnat temelia motorului. Erau obosiţi, era prea tare viscolul... Nu voiau Lăsau capetele în’ jos şi ni voiau. Tovarăşul Drăgoi s’a uitat împrejur şi privirea lui a întâlnit ochii lui Mârzali. Drăgoi a întrebat: — Cine iese în locul lor ? Echipa lui Mârzali tocmai atunci ieşise din schimb; erau îngheţaţi, osteniţi, le era foame... S’au privit între ei. Mârzali a înţeles ce gândeau ei şi a dat glas acelui gând. A spus, simplu: — Eşim noi, tovarăşe. Şi iarăşi s’au întors in geamătul vântului şi scrâşnetul betonierelor. Târziu noaptea, tovarăşul Drăgoi a venit în baracă. Cei ce voiseră să doarmă zicând că sunt obosiţi erau toţi trezi şi tăceau. Popa Nicolae se plimba prin mijlocul barăcii, cu capul în piept. — Ce e cu tine măi tovarăşe ? l-a întrebat Drăgoi. Popa a ridicat capul. Era schimbat la faţă, palid de tulburare. A murmurat: — Ce-am făcut noi că n’am vrut să ieşim ! Ni-i ruşine. Ceilalţi tăceau, stânjeniţi. Popa a zis iar: — Lăsaţi-ne să urcăm pe schelă chiar acum... — Nu, tovarăşe, i-a răspuns Drăgoi rece. E în schimb echipa lui Mârzali, la loc de cinste... A tăcut Popa. A doua zi a venit cu un angajament.. Ei, deşi sunt betonişti şi muncitori calificaţi, vor căra cărămizi în afară de muncă, ca simpli salahori. Şi au adus în câteva zile la cărămidă de-au speriat şantierul... Acum şi-au recăpătat cinstea pierdută. Mulţi sunt fruntaşi, iar Popă Nicolae s-a calificat şi e unul din cei mai buni dulgheri. Dar tuturora le-a rămas in minte liniştea cu care Mârzali şi cu echipa lui au ieşit la muncă in acea noapte de iarnă... Apoi s’a potolit iarna şi au urmat ploi şi zile de ceaţă. Abia întrezărită de pe şosea, uzina părea un turn de umbră. O umbră pe fiece zi tot mai înaltă. Şi când au venit zilele cu soare şi primăvara, au apărut pe clinele prelungi şi sterpe dimprejurul Năvodarilor, sate şi oraşe de barăci proaspete. La câteva sute de metri de uzină, escavatoarele cele noi, sovietice, incarcă piatra spartă dintr’o râpă proaspăt măcinată de dinamită. Pe aici va trece Canalul înainte să se deschidă în lacul Taşaul şi de acolo un mare. Şi iată, se vestesc zile uscate şi însorite, şi în curând vor sosi primele arşiţe şi obişnuita secetă care usucă lutul şi-l spulberă pe faţa mâhnită a stepei. încă de pe acum escavatoarele, căruţele, oamenii, care lucrează la cariera nouă, se văd ca printr’o ceată galbenă roşiatică, de praf. Dinspre Canara se apropie căi ferate care încadrează uzina electrică. Tăvăluguri sdrobesc piatră pe şoseaua ce leagă Ovidiu cu Năvodari. Iar aici, la uzină continuă munca în acelaş ritm de asalt. La sfârșitul lui Aprilie oamenii au semnat Apelul pentru interzicerea armei atomice. Au vorbit intre ei: — Apăi dacă am iscălit, trebue neapărat să împuternicim iscălitura noastră* tovarăși... I-au dat putere îndărătul numelor lor scrise cu litere latine și arabe, stângaci sau îndemânatic, pe foaia cu Apelul pentru interzicerea armei atomice stau astăzi electromotoarele uriaşe ale uzinei. Stau nenumărate Zile şi nopţi de muncă, de trudă grea, de greutăţi biruite. Stă frământarea creatoare a săpătorilor, mecanicilor, tehnicienilor, dulgherilor, care au ştiut că Partidul şi poporul cer dela ei să dea lumină şi putere pentru oamenii şi maşinile care luptă ca să răsară în stepă grădini şi oraşe. Şi stă dragostea lui Mârzali Asim pentru o fată cu ochi migdalaţi, o fată dintr’un sat de lut. După cum stau nenumărate iubiri, prietenii, avânturi, ştiute sau nu, toată adânca şi calda umanitate a oamenilor care au zidit uzina electrică de la Ovidiu ca să slujească fericirii şi libertăţii lor şi a tuturor oamenilor. Trăiască scumpa noastră Patrie — Republica Populară Română! Cu ajutont sovietic în maşini, materiale şi tehnicieni, metallurgia prelucrătoare din Patria noastră a făcut un pas înainte, trecând la construirea de maşini-unelte. S’au construit pentru prima dată in ţara noastră sape cu role, mese Rotary şi alt utilaj pentru industria de petrol, rulmenţi, microscoape, maşini pentru industria textilă, etc. La Victoria” - Arad, la „Steagul Roşu”-Braşov, la „1 Mai”-Ploeşti şi în alte uzine, se construesc acum maşini - unelte, pentru care ma integram tribunarii străinătăţii. Planul de Stat pe 1950 prevede creşterea producţiei de maşiniunelte cu 853°li faţă de anul trecut. In primul trimestru al a anului, producţia de mese Rotary a fost de 1.100*1*, faţă de primul trimestru al anului trecut. In clişeu: strungirea unui circular pentru masa Rotary. 4,3 miliarde lei, atât este prevăzut în Planul de Stat pe 1950 pentru construirea de locuinţe muncitoreşti. La aceasta se mai adaugă 1,3 miliarde lei, suma economisită de către C.G.M. prin buna gospodărire a fondului pentru organizarea odihnei oamenilor muncii în concediu şi care a fost pusă la dispoziţia diferitelor departamente pentru construirea de locuinţe pentru muncitori. Anul acesta se construesc locuinţe in centrele muncitoreşti aglomerate, ca Reşiţa, Hunedoara, Valea Jiului, Bucureşti, Turda, Braşov, Cluj, Ploeşti, Iaşi, Galaţi, etc. Mii de familii de muncitori au primit apartamente noi în blocurile construite până acum. Prin eforturile tuturor pentru îndeplinirea şi depăşirea Planului, Guvernul va putea aloca mereu alte sume pentru construirea de noi locuinţe pentru muncitori. In clişeu: blocurile de locuinţe muncitoreşti din cartierul Ferentari-Bucureşti,. Caracterul specific al vieţii noastre sovietice constă, între altele, şi nu faptul că noi, oamenii sovietici privim cu încredere viitorul. Ţelul nostru se vede limpede. Trecând peste toate greutăţile, păşim spre el cu ochii deschişi şi cu convingere. Iată de ce dobândim victorie după victorie. Ţelul acesta este visul măreţ al omenirii: comunismul. Celor din Apus le place să explice ceea ce s’a petrecut şi se petrece la noi printr’un cuvânt care nu spune nimic, prin cuvântul „minune“. Sdrobirea armatelor fasciste lângă Moscova a fost privită la ei ca o minune. Tot ca o minune a fost privită şi măreaţa victorie de la Stalingrad. Iar după război, au folosit acelaş cuvânt în legătură cu recolta noastră bogată. Noi suntem realişti, nu avem înclinaţii mistice şi nu credem în minuni. Ceea ce dincolo de hotarele noastre este numită de unii cu ură, de alţii cu entuziasm — „minune”, pentru noi nu este decât rezultatul firesc al voinţei unice a sutelor de milioane de oameni eliberaţi. Este urmarea logică a nemuritoarelor cuvinte ale lui Lenin, ce au răsunat la Smolnâi chiar în prima zi a victoriei revoluţiei proletare, când, pentru prima oară în istorie, toate bogăţiile ţării au fost decretate bunuri ale poporului. Este urmarea logică a trei decenii în care popoarele noastre, conduse de geniul lui Stalin, au păşit cu încredere înainte spre comunism. Mohorâtă, înspăimântătoare este viaţa în Europa apuseană. Se împlinesc cinci ani de existenţă paşnică, iar viaţa oamenilor de acolo nu numai că nu a devenit mai uşoară, ci dimpotrivă, devine tot mai grea şi mai anevoioasă. State mairi şi mici sunt sărăcite, ruinate, mizeria a atins aci proporţii de massă, care înjosesc omenirea. Popoarele şi-au *) Articol apărut în ziarul „Pravda" Nr. 62 (11534), pierdut dreptul la independenţă, tezaurul lor spiritual şi mândria naţională sunt călcate în picioare. Dorinţa fierbinte a milioanelor de oameni simpli de a-şi reface gospodăria distrusă nu se poate transforma în realitate. Mâini muncitoare, obişnuite cu muncă rodnică, sunt nevoite să tânjească în inactivitate. Parcă s-ar fi destrămat legătura dintre lucruri, totul a devenit nestabil, fals, nesigur. Guvernanţii acestor state se svârcolesc în căutarea unei soluţii, se lansează în noi războaie — ca şi cum sângele omenesc vărsat undeva în Viet Nam sau în Indonezia ar putea să hrănească oamenii din Europa apuseană. Legea de fier a capitalismului se bazează pe un „principiu“ încercat de veacuri : „dacă vrei să trăeşti, jefueşte-i pe ceilalţi“. Primul război mondial din 1914—1918 a dat posibilitatea ţărilor învingătoare ale Antantei să jefuiască Germania. Storcând prin tratatul de la Versailles resturile de bogăţii, bogăţii pe care şi aceasta le jefuise la rândul ei, ele au reuşit să-şi îmbunătăţească oarecum situaţia. Aşa ar fi trebuit să se întâmple şi după cel de al doilea război mondial, deoarece acest mod de a eşi din greutăţile de după război este singurul pe care-l cunosc guvernanţii ţărilor capitaliste. Dar, după cum spune un proverb cazah, „vremurile se schimbă, legile se învechesc“. Acum, popoarele învinse n’au mai putut fi jefuite în felul acesta. In lume a apărut o forţă nouă, o forţă uriaşă: Uniunea Sovietică, ţara dreptăţii, apărătoarea şi protectoarea oamenilor simpli. Ce larg câmp de acţiune s’ar fi deschis în faţa maeştrilor încercaţi ai jafului, dacă n’ar fi existat în lume această forţă nouă! Ei ar fi împărţit din nou Germania şi ţările pe care ea şi le-a subordonat, ar fi înrobit pe foştii ei aliaţi şi ar fi jefuit din nou aceste popoare, pentru a crea, pe socoteala lor, în propriile lor ţări o aparenţă de prosperitate. Dar acest procedeu încercat veacuri dearândul n’a putut fi aplicat acum. In Ungaria, în România, in Bulgaria, in Polonia, în Cehoslovacia a venit la putere poporul, lipsindu-i de posibilitatea de a înrobi aceste ţări. N’au reuşit să împartă Germania. Iar Bizonia s’a dovedit a fi prea mică pentru a-i sătura pe „învingătorii“ nesăţioşi. In dezorientarea generală ce domneşte in lagărul capitalist, numai America — ţara în care „principiile“ bestiale ale imperialismului au atins ultimul grad de josnicie — „nu şi-a pierdut capul“. Intre un bandit de rând şi varietatea sa perfecţionată — gangsterul — există o deosebire esenţială. Dacă la primul s’a mai păstrat o brumă de morală sui-generis, care condamnă trădarea complicelui său de jaf, gangsterul, in afară de profitul propriu, nu mai are nimic sfânt. Dacă prada este prea mică pentru doi, el îşi împuşcă cu sânge rece complicele care l-a ajutat să jefuiască. Aşa a procedat şi America. Stăpânii ei, proorocii imperialismului belicos, au apreciat in felul lor situaţia creată: dacă nu putem jefui ţările învinse, înseamnă că trebue să ne gândim cum să-i predăm pe învingători. Cu cinismul rece al gangsterului care îşi împuşcă pe la spate prietenul ce duce valiza cu prada, Marshall a propus „planul“ său „de ajutorare a Europei“, un truc şarlatanesc de o făţărnicie fără seamăn: ţărilor „învingătoare“ din Europa li s-a acordat un împrumut de multe miliarde de dolari cu scopul de a le primi îndoit înapoi, odată, ca plată pentru marfa americană stătută, şi a doua oară, ca restituire firească a împrumutului cu procentele cuvenite.. In această capcană au căzut şasesprezece ţări europene, inclusiv acelea care erau socotite aliate ale Statelor Unite. In loc de a jefui ele însele aceste ţări, s’au văzut în situaţia celor jefuiţi de întreprinzătorul lor „aliat“. Anglia, ţara cărbunelui, degeră acum lângă sobele sale lipsite de cărbune. Danemarca, ţara untului, mănâncă margarina americană. Olanda, patria vitelor de rasă, mestecă conserve de cal sosite din Chicago. Italia e pusă la regimul sâcâitor al prafului de ouă. Franţa se îmbracă cu salopetele mucegăite ale soldaţilor americani... Şi milioane de oameni simpli din aceste ţâri continuă să flămânzească, ca şi în trecut. In vremea asta, ţările din care Hitler a supt nenumărate bogăţii — Ungaria şi Bulgaria, România şi Polonia cea pustiită, Cehoslovacia care a trecut prin atâtea suferinţe şi Albania cea jefuită — duc acum o viaţă mai îndestulată, mai sigură şi mai fericită decât Franţa, Anglia şi alte ţări europene, „blagoslovite“ de planul Marshall. Asemenea păsării Phoenix din legendă, toate aceste ţări au renăscut din cenuşă, reînoite şi puternice. Aceasta ar putea trece de asemeni drept minune. Cum de s’a întâmplat astfel? S’a întâmplat astfel, deoarece în aceste ţări a fost eliberată şi pusă în mişcare măreaţa forţă a creaţiei. Forţa aceasta este forţa eternă a poporului, a oamenilor simpli ai muncii, a creatorilor de valori pentru viaţă, a celor care construesc, a făuritorilor de succese, a celor iscusiţi. Multă vreme oamenii aceştia au trăit izolat, căutându-şi fiecare în felul său calea spre fericire. Ei nu se înţelegeau unii pe alţii, deoarece vorbeau limbi şi dialecte diferite, se agăţa fiecare de speranţele lui naţionale, luptând orbeşte şi, din această pricină, fără succes. Stăpânii acestor popoare le-au vândut lui Hitler. Uniunea Sovietică a distrus armatele fasciste, iar adevărul s’a ridicat în faţa acestor popoare cu toată puterea sa de convingere. Milioane de oameni simpli au înţeles acum pentru prima oară cum trebue să trăiască. Pentru ei a devenit limpede că azi in istorie există numai două căi: uni — care duce spre orânduirea dreaptă a societăţii viitoare, cealaltă — calea minciunii, a nesiguranţei şi a nenorocirilor, pe urmele groparilor şi tâlharilor, spre un nou război. Refacerea vieţii distruse de război a fost încercarea istorică în care a ieşit la iveală întreaga superioritate a uneia, precum şi toate lipsurile celeilalte. Pentru întâia oară de când coexistă cele două sisteme — capitalismul şi socialismul — diferenţa dintre ele a devenit deosebit de limpede, convingătoare, vizibilă lumii întregi. Un război cum n’a mai fost a zguduit şi a subminat întreaga economie mondială, a lipsit ţările de multe valori adunate înainte. In faţa statelor s’au pus sarcinile următoare: refacerea economiei, crearea rapidă de noi valori, cultivarea grânelor, creşterea vitelor, procurarea de noi materii prime, organizarea fabricării — din aceste materii prime — a produselor necesare vieţii omului. Capitalismul nu a putut nici până în ziua de azi să îndeplinească aceste sarcini. Aceasta s’a întâmplat, desigur, nu pentru că el nu poate crea valori necesare vieţii. Defectul capitalismului constă însă în faptul că, prin însăşi natura sa, el nu poate, nu este în stare să împartă aceste valori tuturor, căci astfel şi-ar pierde însăşi esenţa sa: profiturile. De aceea capitalismul nu poate, de pildă, să reconstruiască casele oraşelor arse şi să se dea oamenilor gratuit spre folosinţă. El nu poate să cultive stau şi să-l împartă poporului, ţară a se îmbogăţi din aceasta. Se formează un cerc vicios: pentru a se reface viaţa normală în ţările distruse, este nevoe de masse de cumpărători, iar massele de cumpărători sunt oamenii simpli, oamenii muncii, care nu au cu ce să plătească, deoarece nu pot câştiga un ban. Ghemul se încâlceşte, contradicţiile ating proporţii de delir, de coşmar, de nebunie, stăpânii ţării preferă să asvârle 50 milioane de dolari prin distrugerea a peste un milion de tone cartofi, în loc de a vinde aceşti cartofi flămânzilor, măcar la preţul de cost... Despre ce fel de refacere, despre ce fel de înflorire de după război poate fi vorba în aceste condiţii ? Pe zi ce trece, milioane de oameni simpli din Apus trăesc tot mai anevoios, viaţa le e tot mai desnădăjduită. Cu totul altfel stau lucrurile în ţările de democraţie populară. Cei cinci ani de după război sunt o înşiruire de realizări economice din ce în ce mai însemnate. In aceşti cinci ani, Uniunea Sovietică nu numai că a refăcut pe deplin bogata economie socialistă, depăşind nivelul dinainte de război, ci a putut să dea şi un ajutor considerabil noilor sale prietene a ţărilor de democraţie populară din Europa răsăriteană. In timp ce în Europa apuseană preţurile produselor de larg consum cresc, din care cauză veniturile oamenilor muncii se micşorează mereu, în timp ce şomajul creşte neîncetat şi nu există niciun semn de ieşire din mizerie, în timp ce în U.S.A. cafeaua este arsă în cuptoarele vapoarelor, carnea este transformată în praf pentru îngrăşarea ogoarelor, grânele şi cartofii se distrug, iar oamenii, aduşi la disperare, se sinucid împreună cu familiile lor — la noi, statul reduce pentru a treia oară preţurile la toate produsele necesare vieţii. Cu adâncă emoţie am ascultat la radio hotărârea guvernului în legătură cu aceasta. Ea răsună ca o veste despre o victorie grandioasă. Şi, deşi cifrele enumerate în ea însemnau nu numărul de tancuri, tunuri şi aruncătoare de mine luate de la duşman, ci procentele reducerii preţurilor, deşi nu răsunau nume de oraşe, fluvii şi regiuni eliberate, ci doar denumirile unor lucruri obişnuite ca: pâine, zahăr, făină, săpun, fân, ovăz, totuşi din aceste cuvinte se desprindea ceva solemn, victorios, ceva însemnat şi măreţ. Da, aceasta este o victorie. Victoria regimului nostru înţelept, iubitor de oameni. Victoria muncii unite a milioane de oameni sovietici. Victoria ideii înscrise pe stindardul nostru. In aceeaşi zi a mai fâlfâit în lume şi un alt steag. Pe acest steag stă semnul dolarului. In faţa acestui semn freamătă nu numai alde Micolaicik, Anders, Tito-Rankovici, ci şi alde Churchill, Attlee, Schuman, de Gasperi. Unde este semnul acesta, acolo este şi nenorocirea, mizeria, foametea milioanelor şi — alături — a disproporţionat de uriaşă bogăţie în mâna câtorva sute de oameni. In lume ia sfârşit puterea magică a misticului semn al dolarului. Cele două liniuţe care taie litera S îşi capătă acum sensul lor cel adevărat. „Să se înceteze, începând de la 1 Martie 1950, stabilirea cursului de schimb al rublei în raport cu valutele străine pe baza dolarului şi să se treacă la o bază mai stabilă, aceea a aurului, în conformitate cu conţinutul în aur al rublei”. Rubla este mai puternică decât dolarul. In spatele ei sunt nenumăratele comori ale Uniunii Sovietice, bogăţiile nemăsurate ale subsolului, bogăţii, pe care, în Octombrie 1917, tânăra Putere Sovietică le-a dat oamenilor muncii. Rubla sovietică poartă în transa o forţă nobilă. Ea este creată prin munca poporului şi slujeşte poporul. Ea nu duce la război, nu duce la inegalitate monstruoasă, nu duce la lupta pe care jefuitorii lacomi o dau în jurul prăzii. Atâta timp cât vor exista bani pe lume — mod convenţional de exprimare a preţului muncii omeneşti — rubla sovietică va fi în mâinile poporului o armă puternică. Mândria mă copleşeşte. Am trăit mulţi ani. Am fost martorul a două revoluţii, martorul a două războaie mondiale. Astăzi, văd cum ne apropiem de comunism. Cifrele seci ale procentelor reducerii de preţuri răsună pentru mine ca un cântec al fericirii. Ce ne aşteaptă mâine? Vom trăi şi vom vedea. Viaţa noastră depăşeşte visurile. Să ţinem minte, prieteni, această zi, 28 Februarie 1950. Ea este una din treptele ce duc spre comunism. Neclintit, hotărît şi feri ne conduc© Stalin îmtr’acolo. Tot mai aproape şi mai aproape este viitorul strălucit pe care ni l-a arătat geniul lui Lenin. Mi-a’ mintesc de cuvintele emoţio’’ nante ale lui Kirov, cuvinte ce pătrund adânc în inimă: „Naiba ştie, dacăe să vorbim ca tot omul, vrei sa trăieşti şi iar să trăieşti. Şi într’adevăr, priviţi ce se întâmplă în jur”. Ii aducem mulţumirea noastră lui Stalin ! Geniul lui ne va conduce către fericirea la care cei mai buni fii ai omenirii nu puteau decât să viseze. Drumul nostru, stropit cu sângele scump al fraţilor noştri, luminat de strălucirea victoriei, este în văzul popoa- relor din lumea întreagă. Cu cine, dacă nu cu noi, trebue să mergeţi voi, oameni simpli ai planetei noastre? CÂNTECUL VICTORIEI*) --------------------------- de LEONID SOBOLEV------------------------— Pag. 3