Scȃnteia, iunie 1950 (Anul 19, nr. 1747-1772)
1950-06-11 / nr. 1756
Pag 4 în prima parte a fragmentului pe care î l publicăm, autorul descrie şedinţele in care ţăranii muncitori s’au adunat să frământe problema înfiinţării colhozului. După ce s’au adunat aproape toţi sătenii, Nicolai Semionov deschise Întrunirea. Eliseev se sculă în picioare, mai trase lacom un fum din ţigară arzându-şi degetele cu chiştocul, şi se îndreptă spre masă. Scoţându-şi căciula, se plecă tăcut In faţa norodului. In odaie se făcuse linişte adâncă. — Adă lumină, nu fii sgârcită — îi zise Semionov Avdotiei. Ea se îmblânzise şi, ascultătoare, puse lampa pe masă şi începu să-i şteargă sticla. Lumina căzu pe faţa lui Piotr şi oamenii văzură că stă cu ochii închişi, strâmbându-şi obrazul cenuşiu şi uscat şi muşcându-şi mustaţa. Oameni buni — începu Piotr cu glas înăbuşit aruncând o privire deschisă şi caldă spre săteni. — Adevărul este, oameni buni... aşa cum spune Semionov. Am fost acolo... la colhoz... am fostu în trei colhozuri... Noi nu trăim aşa cum trebue. Piotr vorbea încet, greoi, parc’ar fi rostogolit butuci. Nu povestea nimic nou sau deosebit, întărea doar cele spuse de Semionov şi ii sfătui pe toţi să se chibzuiască bine. Ca totdeauna, femeile au început să facă zarvă; bărbaţii şi-au scos pungile de tutun, iar Ana Mihailovna, fără să-şi dea seama pentru ce, simţi deodată în adâncul inimii ei că aşa are să fi©, după cum spusese Eliseev, îişi făcu încetişor cruce. „Doamne, gândi ea, dacă în adevăr e atât de bine acolo. In colhoz, atunci ce mai aşteptăm ? Viaţa are să fie mai uşoară, slavă ţie !“ Şi iar o cuprinse o presiunee de nelinişte, dar totodată bucurătoare, ca atunci când se uita cu răsuflarea tăiată la marginea udă a şopronului şi la cea dintâi picătură care cădea. In adunare femeile făceau mare gălăgie, croindu-și drumul înainte," gata să-l strivească pe bătrânul Pancrat, ghemuit într’un colț, lângă sobă L-au înconjurat pe Elimontul, necuratule ! — Te socoteam om de treabă și când colo... — Ah ! Muieri proaste... de ce vă legați de mine ? Eu nu spun decât adevărul, bombănea Eliseev, căutând să se apere de femeile mâniate, de coatele şi de pumnii lor întărîtaţi. Dacă nu vă place, s’ascultaţi. N’aveţi decât să crăpaţi cu felul vostru nerod de a lucra pământul. Dar eu nu vreau să crăp, mă’nţelegeţi ? încercările lor cu grâul şi cu inul mi-au răscolit inima... Las’ că-ţi arăt eu ţie să sgârii, muierea dracului! De ce ai mai stârnit lumea ? — îl tot sâcâia o femee încercând s’ajungă, până la el. Parcă nu cunoaştem noi toate minciunile despre colhoz ? O să-ţi radem mustăţile! — Daţi-l bine în tărbacă! Smulgeţi-i şi urechea care i-a mai rămas! striga Olgai, plângând şi sărind de o bancă. Nu mai pot trăi de râul lui. Bărbații se stricau de râs. Semionov râdea, încercând să le domolească și să-l scoată pe Eliseev din mâna femeilor. 5 « • •••■•'"? î * Ana Mihailovna n’a uitat niciodată povestea pe care a spus-o Semionov în adunarea aceea, când muierile, răguşind de atâtea ţipete, Lau lăsat, până la urmă, în pace pe Eliseev, iar bărbaţii au început să fumeze şi să scuipe în tăcere pe podeaua curată a Avdotiei. — A fost odată un vultur care trăia pe un munte înalt şi prăpăstios, la malul mării albastre — începu Nicolai Semionovi zâmbind şi scuturându-şi chica roşcată. — Da! Acolo trăia un vultur, şi vulturul avea un pui. Vulturul cel bătrân sbura toată ziua prin munţi şi pe deasupra mării albastre şi aducea hrană pentru puiul său... Aducea carne, aşa cum i se cuvine acestei păsări. Puiul era prostuţ, primea bucuros hrana, se ruga chiar să-i mai dea, dar de priceput, nu pricepea nimic. Se holba din cuib la lumea largă, şi-l tot întreba pe vultur : „Dar asta ce-i ? Da’ acolo ce se vede ?“ Vulturul îl lămurea aşa cum îi lămureşti pe copiii mici în astfel de împrejurări... Intr’o zi, puiul şi-a dat seama că tat’său are aripi, mari cât nişte aripi de moară. Şi a început să-l tot plictisească: „Ce-s astea ? De ce n’am şi eu ? Ce faci tu cu aripile ?“ Vulturul îi tot răspundea: „Când au să-ţi crească şi ţie ai să le afli rostul“. Semionov tăcu şi se uită la femeile, acum liniştite, şi la bărbaţii care ascultau cu luare aminte, fumând. Apoi urmă mai departe, domol: — Nu trecu mult şi-i crescură şi puiului de vultur aripi, nu aşa de mari ca ale tatălui său, dar totuşi destui . Olga este soţia lui Eliseev de arătoase. Şi atunci, vulturul şi-a dus puiul în vârful muntelui prăpăstios... Sa uitat puiul de sus, dar pământul nu se vedea, de adâncă ce era prăpastia. L-a apucat ameţeala.. Jos se întindea marea albastră, şi din zări se ridica soarele. Ce depărtări, ce ţărmuri înalte ! Ar fi vrut să sboare într’acolo, dar se temea. „Haide! zise vulturul, să sburâm“. Dar puiul se chircea de spaimă şi, iertaţi-mă că v’o spun... se scăpă. Ţipă cu glas pliivăiât: „Am să cad ! !Mi-e frică, am să cad şi am să mor !“ „Lasă, prostule ! zise vulturul, doar de aceea ai aripi, ca să nu cazi“. Nicolai se sculă de la masă şi se îndreptă din şale, înalt şi vânjos, cu părul roş, vâlvoi, vorbea de răsunau pereţii. Privea, cu ochii închişi pe jumătate, undeva, peste capetele sătenilor, spre depărtări necunoscute, parc’ar fi zărit acolo ceva ştiut numai de el. Se uita cu atâta încordare, zâmbind atât de frumos depărtărilor, încât Ana Mihailovna, fără să vrea, începu şi ea să zâmbească. — De aceea ai doar aripi, ca să sbori, — urmă Semionov. — Şi vulturul îşi împinse uşor puiul din spate. Puiul căzu de pe creasta muntelui: „Ajutor, fraţilor, ajutor”, urlă el îngrozit. Dar, fără să-şi dea seama, îşi întinse aripile, bătând aerul cu ele. — Semionov îşi întinse braţele cu putere de parc’ar fi sburat el însuşi. — Puiul simţi c’aşa-i bine. De bucurie, dădu cu nădejde din aripi... şi sbură împreună cu tatăl său, vulturul, oriunde voiau. Bărbaţii trăgeau din lulea mai des ca’nainte. Femeile tăceau, posomorâte, dar tuturor parcă le intrase lumina în suflet. — Ei, şi acum ce învăţătură putem trage din asta ?... că... Puterea Sovietică... ne împinge şi pe noi... spre o viaţă mai bună ? — întrebă Olga Eliseeva, supărată şi ştergându-şi obrajii umezi de lacrimi. — Bine-ai mai rumegat-o! — râse Nicodim Șchiopul, uitându-se viclean la Olga. — Mai mare dragul! — Pe urmă trase tabac pe nas. Sbârcindu-şi faţa de plăcere, strănută şi le ură tuturor în glumă: — să vă fie de bine... cetăţeni... îti colhoz! ’ Turbaşi,''in ’adunarea aceea, nu s’a luat nicio hotărire. • • ■ • • • • ’ a . t . • Nici la a doua adunare n’au făcut nimic până la cântatul cocoşilor; s’au ciorovăit, s’au sfădit. Pretutindeni unde se adunau oamenii, la fântână, la arie sau la cooperativă, nu se vorbea decât numai despre un singur lucru... despre colhoz. Umblau fel de fel de svonuri prin sat, unul mai înspăimântător decât celălalt. Se spunea că acei care nu vor să intre în colhoz vor căpăta sarcini grele; că în colhoz pâinea se va face numai într’o singură casă și încă numai odată pe săptămână, şi că are să se dea numai câte o bucăţică — ţie om — dimineaţa, la amiază şi seara. „Ai mâncat? Mai mult să nu ceri“. Unii s’au jurat pe Dumnezeu că colhoznicii vor fi opriţi să meargă la biserică şi să-şi boteze copiii; nici acasă n’ai să poţi să te închini. Icoanele vor fi ridicate şi duse la sovietul sătesc ca lemne de foc. Unii credeau, alţii râdeau şi se supărau, dar de înţeles, tot nu se puteau înţelege, cu toate că adunările erau din ce în ce mai dese, câteodată chiar şi de două ori pe zi. Din oraş veneau mereu agitatori. Lui Nicolai Semionov, tras la faţă şi nedormit, îi crescuse iar barba roşcată; ţinea mereu şedinţe şi umbla din casă în casă, sfâtuindu-se cu fiecare gospodar şi gospodină, în parte. Parcă începuseră să se mai moaie puţin. Seara, unii dintre ei se învoiau să intre în colhoz. Dar dimineaţa veneau în fuga mare să-şi ia cuvântul înapoi. — Sătenii noştri nu-s oameni de’nţeles. Au să crape, şi tot n’au să intre în colhea! — zicea Piotr Eliseev lui Semionov. — Ba au să intre ! De-am afla numai cine-i înspăimântă cu minciuni chiabureşti. „Dracu’ ştie... că toţi vorbesc. După mine chiar ar trebui să le dăm unora câte-o sarcină grea. Ceilalţi au să se scarpine în cap... şi au să-şi mai schimbe părerea — zâmbi Piotr cu amărăciune şi răutate. — Ce-ai zice, să-i speriem ? Poate ar fi de vreun folos. — Nu mai bate câmpii! — îi tăia vorba Nicolai, supărat... Și iar dădea o raită prin gospodăriile oamenilor, ca să mai stea de vorbă cu sătenii şi cu femeile. Ana Mihailovna începu a crede că presimţirea ei a înşelat-o. Va trece şi nebunia asta, oamenii se vor linişti şi viaţa îşi va urma calea ei veche, obişnuită, de mai înainte. „Lasă-l în plata Domnului de colhoz ! Poate c’o fi adevărat tot ce pălăvrăgesc femeile; poate că totul o fi numai o înșelăciune! Acum, gospodăria mi-e sărăcăcioasă, dar măcar e-a mea; viaţa e grea, dar m’am deprins cu ea“. Se obişnuise demult să-şi poarte crucea. Fără să vrea, după ce-l asculta pe Semionov, îi plăcea să se gândească noaptea la colhoz şi să viseze. Ana Mihailovna se vedea clădindu-şi de zor şi cu bucurie o casă nouă; pe urmă îşi cumpăra un purcel, le cosea băieţilor hăinuţe noi de postav. Duminica le făcea plăcinte albe cu ouă şi cu ceapă verde, dar, mai presus de orice, se gândea ce bine şi cu cât spor ar munci laolaltă cu alţi oameni, fără grija că nu va avea cu ce ara şi ce semăna, ar munci în voioşie şi în cântece, cărora, în singurătatea ei, le ducea dorul. Ana Mihailovna vedea toate acestea limpede şi aevea, încât ceea ce dorea era tocmai colhozul, nu putea să nu-l dorească, şi iar prinse încredere în el. Nu îndrăznea să vorbească despre toate acestea la adunări, şi chiar de-ar fi făcut-o, n’ar fi găsit cuvintele potrivite. Ana Mihailovna asculta în tăcere tot ce spuneau bărbaţii şi femeile dar inima ei clocotea. La Crăciun, Ana Mihailovna se întoarse acasă de la adunare pe la trei ceasuri, spre ziuă, închise încetişor uşa acoperită cu promoroacă, fără să mai aprindă lumina, ca să nu-i trezească pe băieţi, îşi deslegă broboada şi-şi scoase cojocul. Prin fereastra cu flori de ghiaţă, lumina lunii cădea pe podele şi se întindea spre prag ca un preş verzui, şerpuitor! Ana Mihailovna călca pe preşul de lumină, zăpada de pe opincile ei bărcea în albastru, ca zahărul când îl spargi la întuneric. „Poate că voi avea acum şi Zahăr din belşug", se gândi ea, scuturându-şi zăpada cu mătura. Pe urmă trecu în bucătărie, şi cotrobăi încetişor prin dulăpaş. Nu găsi nici măcar o fărâmă de pâine, pe semne c’o mâncaseră băieţii toată, la masa de seară. Atunci mama se apropie de cofă, sparse cu ulcica pojghiţa de ghiaţă care pârâi, şi bău apă; pe urmă, fâcându-şi cruce, se urcă pe cuptor. — Ei, ai intrat? — șopti Mișca din pat. Crezând că băiatul vorbește prin somn, ea nu-i răspunse. Pipăi cărămizile; erau calde încă. Se bucură și, alungând cu mâna gândacii care mișunau la căpătâiul patului, întoarse salteaua cu partea încălzită în sus, se desbrăcă și se culcă, învelindu-se cu un suman vechi. — Ai intrat? — stărui iar glasul lui Mișca. ■— Ce vrei ? — șopti Ana Mihailovna. — Ai intrat în colhoz, spune ? — Dormi, asta nu-i fireaba ta ! — răspunse mamă-sa, supărată. Patul scârțâi și Lionca, pufnind nemulțumit, sări in ajutorul fratelui său. — Doar nu suntem străini, trebue să ştim şi noi, mâine are să ne întrebe la şcoală Ana Mihailovna tăcea. — Spune, mămucă, altfel nici nu te lăsăm să dormi, am să încep a cânta, — o ameninţă Mişca. — Ei, bine ! am intrat — zise Ana Mihailovna oftând. — Numai dormiţi odată, lunaticilor ! — N’am pic de linişte din pricina voastră. — Şi mătuşa Prascovia s’a înscris ? — S’a înscris şi ea. — Şi nenea Piotr ? — Lasă-mă’n pace . — Mai bine-ai mânca ceva, — o îndemnă, căscând, Lionca; este supă în cuptor şi pâinea-i în dulap, înfăşurată în ştergar. — Nu-mi trebue, dormiţi... Băieţii au mai şoptit ceva, s’au mai svârcolit un timp şi pe urmă s’au liniştit. Dar femeia nu putea să doarmă, întinsă, liniştită, la căldură, cu sumanul tras peste cap, urechile îi vâjâiau încă de larma adunării, — ca şi cum aceasta s’ar fi prelungit aici, în casa ei — şi nu-şi dădea nici ea seama de ce-şi simţea inima rece. Se întoarse pe o parte, îşi îndreptă perna şi, punându-şi braţul sub cap, închise ochii, dar somnul tot nu venea Ana Mihailovna vedea faţa supărată a lui Piotr Eliseev. Fumând fără încetare, îşi muşca mustaţa cafenie şi ţepoasă, încât jumătatea stângă a mustăţii părea acum mai scurtă decât cea dreaptă, Cyprianova îşi holba ochii rotunzi şi speriaţi, îl trăgea pe furiş de mânecă pe bărbat’su şi nu-1 lăsa să se apropie de masă. Isaiev,- beat. Un chiabur din sat urla pe sub ferestre; tovarăşul venit de la oraş îşi desfăcu mantaua, şi, ştergându-şi mereu faţa obosită şi asudată, ţinu cu glas răguşit o cuvântare. Nicolai Semionov, voios şi atent, cu pârul vâlvoi şi cu coatele rezemate pe masă, ciocănea cu creionul şi întreba stăruitor: „Care se mai înscrie ?“ Ana Mihailovna se gândea că colhozul o va scuti de nesfârşitele ei griji de altădată, când, ori n’avea cal, ori n’avea semințe. Dar de muncit, îi era tot una pe al cui pământ munceşle, numai să aibă cu ce trăi Nu aducea la colhoz decât sărăcia ei Şi două mâini — trudite, dar dornice de muncă. La drept vorbind, Anei Mihailovna i se urîse să tot muncească singură, îşi închipuia colhozul ca pe un fel de clacă, aşa cum se făcea pe vremuri, când era zor mare la gunoitul pământului, sau la vremea cositului. Numai că, acum, această clacă nu era să ţină o zi sau două, ci totdeauna. Ştia, din trecut, că se munceşte mai uşor laolaltă, mai cu voioşie, şi mai ales, cu spor. Ana Mihailovna se întinse cât era de lungă, pe cuptorul cald, căscă, se gândi la ceva, nedesluşit , încă, dar totuşi plăcut şi bun, şi adormi adânc şi dulce, cum nu i se mai întâmplase demult în zilei® acestea frământate. ★ Munca de lămurire desfăşurată de comunişti a convins ţărănimea muncitoare a saitului să păşească pe drumul vieţii noi. Colhozul a luat fiinţă. A treecut un timp. Şi iată că roadele hotărîrii lor de a munci în colectiv, de a apuca pe calea luminoasă indicată de Partidul Bolşevic, de tovarăşul Stalin, nu întârzie să se arate. Oamenii îşi primesc răsplata muncii lor. Ana Mihailovna primeşte şi ea bişug de grâu şi de alte bucate, cum nici nu visase să aibă vreodată. Colhozul îi gonise sărăcia. îndată după amiază, se ivi dinspre arie, un şir de care încărcate cu saci. In fruntea convoiului, alături de acordeonist, mergea Nicolai Semionov, cu capul gol, iar după el, adamicii şi cântăreţii. In cântece şi larmă, şirul de care trecu sgomotos pe şosea, prin faţa biroului conducerii colhozului şi coti în ulicioară. Ana Mihailovna, care pregătea în curte o îngrăditnică pentru purcel, trase cu urechea şi, fiindcă sgomotul creştea, aruncă o privire peste gard. „Unde s’or fi ducând el oare ? — se întrebă ea cu ochii la şirul de căruţe care se apropiau. — După câte ştiu ne-am îndeplinit planul de colectare şi am vărsat şi ceea ce se cuvenea la fondul de asigurare Şî la cel de însămânţâri. Pesemne că se duc la moară... Dar de ce or fi mergând ei aşa, ca la nuntă?’* Cântecele, şi mai ales privirile colhoznicilor din carul *) Fruntaşii în muncă, dintâi, îndreptate spre dânsa, o turburară. Parcă toţi îi făceau semn cu mâna, ei, Ana Mihailovna. Feciorii ei, răsăriţi nu se ştie de unde. Şirul de care,, duduind şi răsunând de cântece, coti fără veste drept’ spre Ana Mihailovna. Rezemată de portiţă, ea aşteptă înmărmurită, neîndrâznind să creadă ceea ce-i spusese dintr’odată inima. — Prr ! Stai! Am sosit cu darurile ! — zise Mişca, trăgând de hăţuri şi aruncându-şi o privire şireată şi veselă spre mamă-sa. Buian sforăia, trăgând spre curte, fără să mai asculte de poruncile lui Mişca. Noroiul îi țâşnea de sub copite. Atunci Lionca smulse hăţurile din mâinile fratelui său, le răsuci voiniceşte pe mâini, şi, încruntându-se puţin, deşi era plin de mulţumire, opri calul. Se opriră şi căruţele din spate. — Stăpână, ia-ţi averea în primire! — strigă Moş Pancrat, sărind sprinten din car. — Ţi-am adus grâul şi tot felul de bucate pentru munca ta la in. Unde porunceşti să le descărcăm ? — De ce taci ? Ţi-ai muşcat oare limba ? — o întrebară în glumă colhoznicii, înconjurând-o din toate părţile. — Nu cumva te-a lovit din nou roata în cap ? — Ei, se gândeşte şi ea cum să facă pentru ca toate bucatele acestea să-l încapă în casă — zise Piotr Eliseev, răsfirându-și mustața într’un zâmbet mulțumit. — Nu va fi cumva nevoită să doarmă prof. ! — Ha ! Ha ! Chiar așa-i! Ana Mihailovna știa că trebue să fi câștigat bine la colhoz. De multe ori, noaptea, își făcuse chiar socoteala... dar ce vedea acum întrecea toate așteptările ei. Cu ochii larg deschişi şi nemişcaţi, Ana Mihailovna se uita la căruţa dinaintea ei. Sacul de sus nu era plin şi avea o gaură prin care se vedea grâul galben cum e chihlimbarul De teamă ca grâul să nu se verse în noroi, ea făcu un pas, indreptându-se spre căruţă, ca să dea jos sacul rupt, dar Lionca i-o luă înainte. El luă sacul în spinare clătinându-se sub povară. — Lasă-mă pe mine... — îi șopti mama. Încercând să-1 ia — vezi să nu te betegești. — Nu te vârî, ți-am mai spus-o... Pot să car şi doi saci ca aceștia — răspunse Lionca supărat, îndreptându-se încet spre prag. Susţinând sacul, mama mergea în urma lui, cu paşi mărunţi. Şi aşa l-au dus Împreună în tindă Ana Mihailovna arătă oamenilor unde să aşeze şi ceilalţi saci şi pe urmă se întoarse în uliţă. Aici se întâlni faţă în faţă cu Nicolai Semionov. Şi deodată îşi aminti de dimineaţa aceea de primăvară, văzu coşul cu legătura roşie aruncat la pământ, auzi vorbele pe care ea le rostise cu glas mânios şi sugrumat: „N’am să semăn, pământul nu primeşte... aveţi să ne lăsaţi flămânzi...“. „Să fie oare adevărat ? Eu am spus asta ? — se gândi ea, înroşindu-se. — E cu neputinţă !“ I se părea că toate acestea se citeau în privirea încruntată a preşedintelui şi, lăsându-şi capul în piept, aştepta cuvintele de dojană care aveau să urmeze, îşi dădea seama, că oricât ar fi de grele, ea totuşi le merita. Acum vor afla colhoznicii ce proastă mai e. Dar degetele aspre ale lui Semionov îi găsiră mâna, strângându-i-o tare, şi i-a fost dat să audă cu totul altceva. — Te felicit, Mihailovna, ca pe cea mai bună adarnică. Iţi mulţumesc în numele colhozului pentru munca ta cinstită. Ana îşi ridică ochii, uitându-se la Semionov cu căldură şi mirare şi încercă, în zadar, să-i spună ceva. Parcă i se pusese un nod în gât; făcu un semn cu mâna şi izbucni în plâns. II era cam ruşine că ea, muiere bătrână, plânge ca un copil. Dar celelalte femei, înţelegând-o, începură şi ele să-şi sufle nasul în basmale. Aceste lacrimi de fericire erau plăcute cum nu mai simţise ea demult, şi acum nici nu mai căuta să şi le ascundă. ★ Viaţa colhozului înfloreşte pe zi ce trece. Membrii săi devin treptat oameni înstăriţi. Ana Mihailovna nu mai Iocueşte în vechea cocioabă dăi răpânată, Inegrită de vreme, cu acoperişul putrezit. Munca In colhoz i-a îngăduit să-şi construiască o casă nouă şi frumoasă, lat’o sărbătorind inaugurarea casei, laolaltă cu tovarăşii ei de muncă. In cea dintâi Duminică din Octombrie au prăznuit inaugurarea casei. Cu o săptămână înainte de sărbătorire, Ana Mihailovna pregăti malţi şi Sâmbătă fierse o oală cu bere. Mustul ieşi tare, închis la culoare şi aşa de dulce încât nici nu mai trebuia zahăr. Puse în must drojdie, hamei, stafide şi închizând bine ulcioarele, aşeză berea pe sobă ca să fermenteze. Aduse de la cooperativă scrumbii, orez, bomboane, un şalău sărat, o roată de salam, o sticluţă lungăreaţă cu rachiu de scoruşe, şi doi litri de votcă tare, care le plăcea aşa de mult bărbaţilor. Băieţii au tăiat un miel. Ana Mihailovna spălă podeaua albă, încă neîngălbenită, aşternu scoarţe în tinda şi în odaia cea mare, dar n’a avut destule şi pentru odaia de culcare. Spălă cu cretă geamurile dulapaşului şi ale ferestrelor, lustrui samovarul cel vechi cu praf de cărămidă, pregăti aluatul din făină de grâu, şi rândul prin casă. Atâta alergase şi muncise în ziua aceea şi era aşa de obosită, încât nici nu-şi mai aminti cum de a ajuns seara în pat. Iar greul — gătitul mâncării—o aștepta abia a doua zi. Ana Mihailovna se sculă cu noaptea in cap. Se duse grăbită, pe întuneric, la bucătărie. încă nedeprinsă cu casa nouă, se împiedică de un scăunel, lovindu-se la genunchi, și nu găsi dintr’odată uşa odăii de dormit. „Te poţi rătăci aici, ca’ntr’un palat, — murmură ea, frecându-şi necăjită, piciorul, dar cu zâmbetul pe buze. Aprinse lampa, mulse vaca în grabă, aduse lemne şi,pregătindu-se să facă mâncarea, preţul pentru întâia oară bucătăria încăpătoare, dulăpaşul, poliţele, vatra largă cât o masă — toate nepreţuitele înlesniri ale gospodăriei, pe care ea nu le cunoscuse încă. Puteai să te învârteşti cu vătraiul şi cu furca, fără să te temi că dai în fereastră, şi era loc de pus covata şi de întins foaia de plăcintă. • •••• • . • » In văzul tuturor, şi la locul de cinste, stăteau scrumbiile cu cartofi, cu garnitură de ceapă verde şi de castraveţi; ouă în unt sau în smântână — după poftă — ca la oraş. Piftia cu hrean, rece şi străvezie ca ghiaţa, tremura parcă s’ar fi rugat să ţi se topească în gură. Carnea trandafirie a buturilor de miel, tocată mărunt, te ademenea de sub grămăjoarele de ghiaţă care se ridicau pe farfurii. Jumările erau straşnice, abia scoase din cuptor. Galbene ca untul, pufoase şi rumenite, sfârâiau şi săltau în tigaie. Ciupercile marinate erau nemaipomenite. Roşcovele roşii, mici ca nişte năsturaşi, înotau în smântână. Pălărioarele tari ale mânătărcilor, mari şi albicioase, şi ale pitarcilor due coada groasă, stăteau deasupra împreună cu tuţarii fragezi şi albăstrui, cu bureţii galbeni zemoşi, cu nicoreţii şi cu tot felul de alte ciuperci. Afară de acestea mai era întinsă şi o tavă cu bureţi liliachii, nu prea frumoşi la înfăţişare, dar gustaşi nevoie mare. Pe urmă veneau blidurile cu câraţi şi cu castraveţi muraţi, cu miros de mărar şi de frunză de coacăză, farfuriile cu mere, cu prăjiturele de casă, tava cu pâine caldă de secară şi de grâu. Printre mâncăruri, se vedeau sticlele cu votcă limpede ca lacrima, de parcă ar fi fost goale, şi carafele pântecoase cu bere cafenie, groasă şi spumoasă — bucuria bărbaţilor — şi rachiul de scoruşe. Iar în bucătărie aşteptau să le vină rândul, ciorba de carne de porc, tăiţeii cu pasăre, friptura, cozonacul cu unt, cu zahăr pisat şi cu dulceaţă. Dar minunea bucatelor au fost totuşi plăcintele aurii şi fragede careerau aşa de crescute încât Ana Mihailovna s’a simţit oarecum stingherită când i-a poftit pe oaspeţi la masă, şi s’a uitat la munţii de plăcinte din care ieşeau aburi calzi ce miroseau bine. — Iertaţi-mi sărăcia — zise ea din obişnuinţă şi zâmbi fără voie — asta-i tot ce am... poftim mâncaţi. Cuvintele acestea vechi, ce-i veniseră pe limbă, nu se prea potriveau cu mâncărurile pe care le punea în faţa oaspeţilor ei. ★ Ana Mihailovna e invitată de către conducătorii Partidului şi ai Guvernului la o consfătuire a colhoznicilor fruntaşi în cultivarea inului şi a cânepii. La această consfâtuire Ana Mihailovna primeşte o înaltă decoraţie şi trăeşte cea mai mare bucurie a vieţii ei: stă de vorbă cu tovarăşul Stalin. Consfătuirea se apropia de sfârşit; a mai fost o pauză şi Ana Mihailovna ieşi pe culoar cu prietena ei; aci îl văzu iar pe Stalin, înconjurat de colhoznice. Prietena ei, oprind-o deodată, hotărâtă, îşi potrivi bereta liliachie cu amândouă mâinile şi îşi făcu loc, până la Stalin. — Tovarăşe Stalin — zise ea tare şi se fâstâci. — Iată o cunoscută de a mea... vrea să vorbească cu dumneavoastră, dar... se sfieşte... Stalin zâmbi, toată lumea se dădu la o parte, şi Stalin se îndreptă spre Ana Mihailovna, întinzându-i mâna. Ana se zăpăci, ne mai ştiind cum să-i vorbească şi se pierdu cu totul, ţinând multă vreme palma lui caldă în mâna ei care tremura. Stalin pomni pe culoar cu Ana Mihailovna, întrebând-o cum o cheamă, de unde ea ce anume face în colhoz. Răspunzându-i cu sfială, Ana Mihailovna se uită pe furiş la el. Mai întâi văzu părul, argintiu de la tâmple. „Are părul cărunt ca şi mine” se gândi ea; asta plăcu mai mult ca orice. Cercetându-l mereu cu privirea, ea îşi aminti cum trebue să-i vorbească. Da, ca statură era în adevăr puţin mai înalt ca ea şi arăta cu mult mai în vârstă şi mai slab decât în fotografii Ar face bine să bea lapte proaspăt muls, se gândi ea, aducându-şi aminte cât îi plăcea lui Llosa al ei să bea laptele abia mulls, cu turtişoare de secară. Zâmbind cu blândețe, ea se uita mereu la Stalin. Tunica lui largă, de culoare kaki, îi venea bine, fără să-l strângă nici să-l stingherească. Pantalonii largi, de aceeaşi culoare cu tunica, erau vârlţi, ţărăneşte, în cizmele ruseşti din piele de box, cu tocuri joase. — Colhoznicii m'au rugat să vă spun că ei simt cu dumneavoastră, Iosif Vissarionovici. Tot poporul e cu dumneavoastră. — Mulţumesc — răspunse simplu Stalin. Pe urmă, Ana Mihailovna îi povesti despre colhoz, despre inul ei din care a izbutit să scoată până la douăsprezece chintale de fibră pe hectar. — Foarte bine —îi răspunse Stalin. — Cum ai izbutit s’o faci, Ana Mihailovna? Ea zâmbi. — Ochii se sperie, dar mâinile fac treabă. Stalin se opri o clipă, aruncându-i o privire, și-i strânse mâna cu respect. — Câţi ani ai, Ana Mihailovna? — La vară au să-mi lipsească încă doi până la şaizeci. Stalin dădu din cap. — Să nu te oboseşti prea mult. La vârsta dumitale nu-i bine. — Și dumneavoastră câţi ani aveţi, Iosif Vissarionoviei? — îl întrebă Ana Mihailovna, clipind voios din ochi. El zâmbi, înțelegându-i şiretenia. — La iarnă au să-mi lipsească trei până la şaizeci. — Ah! Vasăzică numai cu un an mai tânăr. Dar eu am un ogor mic, numai două hectare, Iosif Vissarionovici... iar dumneavoastră... dumneavoastră aveţi lumea întreagă ! Nici dumneavoastră n’ar trebui sa vă obosiţi peste măsură! Dac’aţi veni la noi în colhoz... Să vedeţi ce lapte e la noi! Stalin izbucni în râs, căutându-şi luleaua in buzunar. — Avem şi noi aici lapte din belşug. Se plimbau pe culoare şi Ana Mihailovna povestea fără grabă. Se sunase sfârşitul pauzei, culoarul se golise, dar Stallin tot o mai asculta, cu ochii aţintiţi in sală, prin uşa deschisă. . . , — Gemeni? — întrebă el încă odată, pe când Ana vorbea de băieţii ei. — Norocoase... Şi i-ai crescut fără tată ? . Dădu din cap mulţumit, şi când Ana Mihailovna îi povesti cum lucrează băieţii ei acum în colhoz, Stalin îşi scoase luleaua din gura şi zâmbi, netezindu-şi mustaţa. __ Seamănă cu mama tot. Vrednică mamă ! . Ana Mihailovna tresări Şi începu să-i spună repede ca nu i-a adus un dar, ca ceilalţi, dar că are un snop de un ceva mai înalt ca ea, pe care l-a păstrat cu sfinţenie. — Un dar de la dumneata, Ana Mihailovna? Dar mi-ai adus cel mai frumos dar, o opri Stalin. — Băieţii dumitale, uite acesta e darul. O duse la fereastră, privind tăcut în zare. — Iar cu unul e bine, e foarte bine ce faci... — zise el, dus pe gânduri. — Dar ce-i unul? Inul îl poţi dobândi lucrând.. Dar copiii, ei sunt tot ce-i mai de seamă. Ei sunt viitorul şi nădejdea noastră. Pentru cine s’a vărsat sângele, pentru cine au murit părinţii? Pentru copiii lor. Dumneata şi cu mine pentru cine trăim, luptăm şi clădim? Pentru copiii noştri... Noi am început şi ei vor isprăvi opera noastră, ei ne vor înlocui pe noi, bătrânii, şi vor duce steagul nostru până la victoria finală. Nu-i aşa? Copiii noştri sunt fericirea noastră. — Tăcu din nou o clipă, pe urmă făcu un pas şi, oprindu-se lângă Ana, parc’ar fi vrut s’o convingă, ridică mâna dreaptă cu degetul arătător Întins şi zise: — Păzeşte-ţi fericirea dumitele, Ana Mihailovna ! Peste două zile, la Kremlin în şedinţa Prezidiului Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. Kalinin îl înmână Anei Mihailovna decoraţia, strângându-i mâna şi o felicită. Pe această decoraţie strălucea, în relief, întocmai ca şi steaua de pe monumentul de marmoră al mormântului Îndepărtat, chipul aceluia în faţa căruia se plecase în mausoleu. Ana Mihailovna nu-şi cruţă rochia cea bună, făcu o gaură cu un ac în stofa de lână şi îşi prinse decoraţia în piept. La sfârşitul şedinţei, după cuvântarea lui Kalinin, intrară în sală Stalin şi Molotov. După ce se liniştiră puţin cu toţii, Ana Mihailovna se apropie de Stalin. El o recunoscu, salutând-o ca pe o veche cunoștință. — Iată, m’au decorat — zise Ana Mihailovna încet. — Da’ pentru ce oare, nici eu singură nu știu. Stalin își întinse mâna spre decorație. — Pentru vn, — zise Stalin. — Apoi adaugă, zâmbind, după o clipă de tăcere. — Pen- tru fiii dumitale, Ana Mihailovna. Ea își înăbuși un suspin de plâns; făcu o mişcare ca să-l îmbrăţişeze pe Stalin dar nu îndrăzni. Fragmente din romanul „FIII“ de V. SMIRNOV Publicăm mai jos un fragment din romanul de Smirnov, care va apare în curând în Editura „Cartea Rusă”. Romanul este distins cu Premiul Stalin. Acţiunea se desfăşoară într’un sat de pe întinsul marii Uniuni Sovietice, in perioada colectivizării. Autorul descrie transformarea vieţii ţăranilor muncitori din sat, începând cu înfiinţarea colhozului şi până la înflorirea lui. Munca de îndrumare a comuniştilor din sat, în fruntea cărora se află Nicolai Semionov, e sprijinită de ţărani muncitori ca Piotr Eliseev, care vizitase colhozurile învecinate şi care văzuse cu ochii săi minunatele lor înfăptuiri. Datorita îndrumării însufleţite a comuniştilor, ţăranii muncitori înving uneltirile chiaburilor, îşi înving şovăiala şi nehotărârea şi pornesc pe drumul colectivizării spre o viaţă nouă. Personagiul principal al romanului este Ana Mihailovna. Ea a simţit din plin exploatarea chiabur casei, viaţa de câine a ţărănimii muncitoare. Soţul îi murise în timpul războiului civil, luptând în rândurile Armatei Roşii. Ana a rămas singură în sărăcie şi foame, să-şi crească copiii, pe Mişca şi pe Lionca, pentru care visa o altă viaţă, care să nu se mai asemene cu a ei. Şi iată că Anei Mihailovna, ca şi milioanelor de femei sovietice, colhozul i-a deschis drumul spre o viaţă liberă, îmbelşugată, fericită. Din femeia înapoiată şi umilită de odinioară, Ana Mihailovna devine o fruntaşă a colhozului, mândră şi conştientă de menirea ei. La o consfătuire a udarnicilor Ana Mihailovna e decorată şi are deosebita cinste de a cunoaşte personal şi de a sta de vorbă cu tovarăşul Stalin. Fiii ei devin deasemenea fruntaşi în muncă. Aidoma milioanelor şi milioanelor de oameni sovietici călăuziţi de Partidul Bolşevic, de marele Stalin, Ana Mihailovna şi-a cucerit fericirea. SCÂNTEIA Hr. 17*$ SaUBHSgffBBB.- i