Scînteia, iunie 1958 (Anul 27, nr. 4230-4254)

1958-06-11 / nr. 4238

ANUL XXVII Nr. 4233 Miarcuri 11 iunia 1933 0 PAGINI - 30 BANI ♦ în interiorul ziarului I • 1848—1958. O pagină lumi- ; I noasă din lupta revoluţionară a , I poporului romin. (Pag. 2-a).­­ 1 • Un deceniu de la naţionali - zare (pagini speciale). (Pag. 3—4) I • Situaţia politică din Franţa—­­ Un interviu al lui Jacques Duclos.­­ (Pag. 5-a). 1 • Hans Liebsch — Un puternic­­potenţial industrial. (Pag. 5-a). i­m deceniu de la naţionalizare _______________ __ _________ ] 11 iunie 1948. La numai cîteva luni după cucerirea întregii puteri politice, clasa muncitoare, sub conducerea par­tidului, smulgea uzinele, fabricile, băn­cile, minele din mîinile burgheziei trecîndu-le în proprietatea socialistă a întregului popor. Se punea ast­fel capăt pe vecie exploatării capita­liste în industrie, clasa noastră mun­citoare păşea la realizarea celei mai înalte năzuinţi a omenirii munci­toare, făurirea societăţii socialiste. Acum, după zece ani se poate vedea mai limpede ca oricînd ce măreaţă transformare revoluţionară in viaţa clasei muncitoare, ce urmări profun­de asupra vieţii poporului nostru, a întregii evoluţii a ţării a avut naţio­nalizarea mijloacelor de producţie in­dustrială. Care era viaţa muncitorului pe vre­mea stăpînirii capitaliştilor ? Conce­dieri, luni şi ani de şomaj, amenzi la bunul plac al stăpînilor, greve înăbu­şite de poliţie, manifeste ale partidului lipite pe ascuns în uzină, tovarăşi a­­restaţi chiar din mijlocul lor, manifes­taţii, scăderi de salariu şi răspunsul patronului la orice revendicare: „Dacă vă place. De nu, găsesc zeci de şomeri în locul vostru care ar munci şi cu preţ mai mic. Şi cine cîrteşte, — puş­căria. Aci eu sînt stăpîn“. Tînăra generaţie de muncitori n-a mai ajuns să cunoască semnificaţia noţiunii „a fi la stăpîn". îşi pot oare închipui pe deplin muncitorii mai ti­neri groaznica lipsă de drepturi, for­mele monstruoase de înjosire a dem­nităţii omeneşti de pe vremea patroni­lor ? îşi pot închipui o viaţă în care deveniseră lucruri obişnuite înjurătu­rile şi palmele patronilor, carcerele construite în fabrici în timpul războiu­lui, aruncarea pe drumuri pradă dis­perării, iar în ce-i priveşte pe „turbu­lenţi" — închisoarea, apoi „listele ne­gre“ care le închideau porţile fabri­cilor ? Malaxa, Gigurtu, Bujoiu. Siguranţa aveau în fabrică agenţi secreţi, legio­nari şi tot felul de cozi de topor, plă­tiţi, îmbrăcaţi, înarmaţi din banii pa­tronilor şi care la un semn al acestora, erau gata să sară asemenea unor du­lăi asupra muncitorilor. Iată cum descria ziarul „Deştepta­rea“ în 1931 condiţiile de muncă de la fabrica „Letea" : „Se lucrează 12 ore fără întrerupere. Salariul e de 50—60 iei pe zi. Dar nu in bani , în bonuri pe care Ie pot schimba la pră­vălia fabricii unde sunt preţuri de ne­ruşinată speculă. Fiecărui muncitor i se re­line salariul pe 15 zile drept ga­ranţie. Directorul, fost căpitan de jan­darmi, se plimbă cu revolverul in bu­zunar şi ameninţă pe muncitori : „Să nu crezi că dacă te împuşc­am să fac puşcărie. Avem noi bani ca să plă­tim pentru cadavrul tău". Şi aceasta pentru un salariu de 60 lei. In acelaşi an, tot in aprilie, costul mesei regale (doar 3—4 persoane fără invitaţi) se ridica la 120.000 Iei pe lună. Aceasta era viaţa muncitorului. Dar orînduirea capitaliştilor îşi pu­nea pecetea asupra soartei întregului popor condamnindu-l la robie şi mize­rie. Romînia era o ţară înapoiată în care jumătate din populaţie trăia în bordeie sau cocioabe ; la fiecare patru copii unul murea din lipsă de îngri­jire medicală, in fabrici femeile şi ti­nerii munceau cite 10—12 ore pe zi pentru un salariu pe jumătate cu­ cel al muncitorului, şi acela de mizerie. la ţară zahăr se gusta doar de paşti ca o doctorie. Şi in timpul acesta domnii din lumea bună porneau spre Biaritz şi Monte Carlo, unde tocau în cîteva nopţi, prin cazinouri şi baruri, atîta bănet cît le-ar fi fost de ajuns la sute de familii de muncitori să tră­iască un an întreg. Romînia devenise un fel de Congo european în care „Astra­ Romînă“, filiala trustului en­glez „Royal Dutch", îşi sporea de 1.500 de ori capitalul iniţial, iar „Ro­­mîno-Americană", filiala lui „Stan­dard Oil“, de peste 3.500 ori — mo­deste beneficii pentru altruismul cu care-şi exercitaseră misiunea civiliza­toare pe spinarea indigenilor din a­­ceastă săracă ţară bogată. Ne amintim cum în primele luni după naţionalizare, „Vocea Americii“, „Europa liberă“, ziare burgheze din Occident se întreceau cind să calom­nieze, spumegînd de ură, pe munci­torii din ţara noastră care „îndrăzni­seră“ să se atingă de „sfînta“ proprie­tate a exploatatorilor, cind să ne arate „prieteneşte" că fără capitaluri străine, fără creditele şi „ajutoarele“ lor atît de binecunoscut de „dezinte­resate“ ne vom fringe gîtul, fără pa­troni n-o să fim în stare să condu­cem întreprinderile şi o să venim să-i rugăm să ne pună iar jugul de gît. Au trecut zece ani — şi ce a arătat realitatea? Mai cutează oare azi aceşti domni să ne spună că, fără ajuto­rul lor, o să ne prăpădim ? Oamenii muncii au dovedit că ştiu să gospodă­rească întreprinderile, ţara, incompa­rabil mai bine decit a făcut-o burghe­zia. Incordîndu-şi puterile, poporul a urnit ţara din înapoierea de veacuri şi a îndreptat-o pe drumul larg al propăşirii, a dobindit succese hotări­­toare în construirea bazei economice a socialismului. Comparînd producţia de azi a indus­triei noastre socialiste cu aceea din anul naţionalizării, vedem că întreaga producţie din 1948 se realizează acum într-un singur trimestru la energie electrică, fontă şi gaz metan, în 4 luni şi jumătate la ţiţei, în mai puţin de 5 luni la cărbune şi oţel, inntr-o lună şi jumătate la tractoare. Înfăptuim cu succes planul de elec­trificare; de pe acum puterea insta­lată a centralelor electrice e de 2 ori mai mare decit pe vremea stăpînirii burgheziei. Au fost create noi ramuri industriale — producţia de utilaj pe­trolifer şi minier, de tractoare şi ca­mioane, industria electrotehnică; un puternic avînt a luat, pe baza folo­sirii marilor noastre resurse naturale, industria chimică a îngrăşămintelor minerale pentru agricultură, a mase­lor plastice şi fibrelor sintetice, in­dustria extracţiei de uraniu. In oraşele molcome ale Moldovei de odinioară, a cărei amorţire în îna­poiere era salutată de politicienii burghezi ca semn de ataşament faţă de tradiţii, pitoresc şi culoare locală, se înalţă coşurile unor mari între­prinderi ridicate în ultimul deceniu — laminorul de la Roman, uzina de rul­­menţi de la Bîrlad, fabrica de ciment de la Bicaz, fabrica de antibiotice din Iaşi, uzinele textile din Botoşani, au renăscut toate regiunile ţării. Naţionalizarea a dat aripi dezvol­tării furtunoase a întregii economii naţionale, dovedind odată mai mult, prin experienţa ţării noastre, inepui­zabila forţă creatoare a clasei mun­citoare eliberate de exploatare, supe­rioritatea economiei socialiste. Experienţa ţării noastre a dovedit încă odată deosebirea ca de la cer la pămînt dintre naţionalizarea socialistă înfăptuită de către clasa muncitoare deţinătoare a puterii de stat, — şi a­­cele „naţionalizări" din unele ţări capitaliste — care nu aduc nici o schimbare în structura economiei capitaliste, în relaţiile sociale, fiind totodată cea mai rentabilă afacere per­tru monopoluri. In Anglia, ca urmare a naţionalizării minelor de cărbuni falimentare, patronii încasează anual o compensaţie de circa 100 milioane lire sterline , fiind scutiţi de investiţii şi la adăpost de riscuri. Printr-o asemenea naţiona­lizare, cîştigul patronilor creşte iar muncitorii se aleg cu­­avantajul" de a fi exploataţi tot de capitalişti dar nu direct ci prin intermediul statului acestora. Numai că aci nu e măcar un grăunte de socialism, după cum nu era pe vremuri în Uzinele de fier Hune­doara sau la Griviţa C.F.R., aflate în proprietatea statului burghezo-moşie­­resc român. Pe asemenea „naţionalizări" pre­cum şi pe creşterea intervenţiei sta­tului capitalist contemporan în econo­­mie işi bazează teoriile reformiştii şi revizioniştii care afirmă că statul bur­ghez, situat undeva deasupra socie­tăţii, ar sluji „binelui general", ve­ghind deopotrivă asupra muncitorilor şi capitaliştilor, limitînd şi îngrădind cînd pe unii cinci pe alţii, după cum e cazul, ba, mai mult încă, fă­­cînd să se nască „elemente ale so­cialismului" în cadrul capitalismului monopolist de stat. Nu este însă greu de întrevăzut în struna căror interese cvită autorii unor asemenea teorii po­trivit cărora dl. Dulles, şi-a schimbat scaunul de preşedinte al companiei „International Nickel" şi al Fondului Rockefeller cu acela de secretar al Departamentului de Stat pentru a „limita" monopolurile şi a veghea la naşterea socialismului în S.U.A.­­ La zece ani după înfăptuirea naţio­nalizării în ţara noastră apare şi mai evident ce uriaşă însemnătate are pen­tru clasa muncitoare, pentru po­porul nostru faptul că au în frunte (Continuare in pag. II-a) C© an de aflat tinerii Se împlinesc 10 ani de cînd fabri­cile au devenit ale noastre. Eu, o muncitoare cu părul cărunt, care abia cu cîţiva ani în urmă a învăţat să scrie şi să citească, scriu aceste rînduri, ca să ştie şi tinerii cît de grea a fost viaţa noastră sub stă­­pînirea patronilor. Sînt de fel de prin părţile Me­­hedinţului, din comuna Menţii din dos. Am fost 5 copii acasă. Din 1924 am rămas orfani de amîndoi părinţii. N-aveam pămînt, aşa că fiecare ne-am risipit pe unde am putut ca să nu murim de foame. Am venit la Bucureşti. Cînd s-a deschis fabrica „Dîmboviţa“ — „7 Noiembrie“ de azi — m-am dus şi eu să fiu anga­jată. M-au angajat cu 70 de lei pe lună. De fapt noi lucram ca orice lucrătoare, pentru că în toată fa­brica numai două femei erau cali­ficate. In 1932 m-am căsătorit cu un băiat foarte bun. A învăţat me­serie tot la noi în fabrică. Azi este maistru ţesător la „Industria Bum­bacului B“. Viaţa era grea, deşi eram doi. Lu­cram cite 12 ore pe zi şi cu leafa de-abia puteam trăi. Condiţiile de muncă erau foarte grele. Nu exista sistem de aerisire. Praful a­­mestecat cu seamă ne sufoca. Multe dintre lucrătoare se îmbolnăveau de piept. Vestiare nu existau. De acasă la fabrică, de la fabrică acasă. Acea­sta a fost viaţa noastră. A venit apoi războiul. După război au fost mari frămîntări în fabrică. Caza­­zian, patronul, storcea mai departe milioane de pe spinarea noastră şi le trimitea la bancă în Elveţia. În­cepuse foametea. In 1946 am devenit membră de partid şi conducătoare a unei celu­le de partid. Doi ani mai tîrziu, în 1948, cînd fabrica a fost naţionali­zată, director a devenit un munci­tor textilist. Vreau să vă spun acum pe scurt ce s-a făcut în aceşti 10 ani la noi în fabrică. Acum avem instala­ţie de condiţionare a aerului, can­tină modernă şi creşă, sanatoriu de noapte, două cămine pentru ti­nerele fete care vin de la ţară să înveţe meserie, club, bibliotecă. Ti­nerii noştri fac sport. Din fondul în­treprinderii au fost amenajate o vilă la Sinaia şi o cabană la Vasile Roaită. Azi avem o uzină modernă, care produce ţesături frumoase. ANASTASIA MATEI ficăreasă la uzina textilă „7 Noiembrie“-Bucureşti -----------------0*0---------------­ Pe vremea patronilor şi după ce i-am izgonit de 33 de ani n-am părăsit uzina în care lucrez şi azi — „Timpuri Noi". Cum se spune, o viaţă de om mi-am petrecut-o in atelierele acestea de pe cheiul Dîmboviţei. Cum arătau uzinele „Lemaître" şi ce viaţă duceam noi, muncitorii, a­­flaţi la cheremul patronilor ? Atelierele erau dărăpănate, lu­cram la maşini primitive, în timp ce ningea şi ploua peste noi, ne îneca fumul şi ne scuipam plăminii. Cu salariile de atunci, zeciuite de bunul plac al direcţiei, abia de re­uşeam să ne minţim foamea. Viaţa noastră nu interesa pe patroni, fie ei belgieni sau... brătieni (Se împă­cau foarte bine pe spinarea noastră în aceeaşi societate anonimă !) Cîţi dintre tovarăşii mei n-au fost schi­lodiţi din cauza lipsei totale de protecţie a muncii, cîţi n-au luat calea fără întoarcere în floa­rea vîrstei, măcinaţi de boli şi mizerie. Iar pe alţii i-au răpus închisorile şi gloanţele, pentru că nu s-au lăsat loviţi în drepturile şi în demnitatea lor, ci s-au ridicat la luptă, urmînd îndemnul comunişti­lor. Grevele la noi se ţineau lanţ. La greva din ’30 ni l-au asasinat mişele­şte pe Petre Ionescu-Sprîncenatu, care făcea parte dintr-un pichet de grevă în faţa uzinei (pe locul acela, prinsă de peretele uzinei, azi se află o placă de marmoră pe care e gra­vat numele lui). In anii războiului, cinci în uzină se fabricau obuze, sabotam produc­ţia, sub conducerea celulei de par­tid, împrăştiam manifeste antifascis­te. Din puţinul nostru adunam bani pentru , ,Ajutorul Roşu". La 23­­Au­gust 1944 le-a pierit graiul stăpîni­lor uzinei, iar după 4 ani i-am si­lit să-şi ia tălpăşiţa. Cine vizitează astăzi uzina noas­tră cu greu o va recunoaşte. Hale mari, spaţioase, utilate cu maşini moderne la care ţi-e drag să mun­ceşti , instalaţii şi dispozitive de înaltă tehnicitate — multe dintre ele fiind rezultatul aplicării sute­lor de inovaţii ale muncitorilor şi tehnicienilor noştri. Dar imaginea vieţii pe care o du­cem în uzina de azi ar fi incomplec­­tă dacă n-aş aminti de clubul şi că­minul de zi ale uzinei, de blocurile construite pentru muncitori şi teh­nicieni, de casa de odihnă de la Go­vora. Grija pentru oameni se observă pretutindeni. Căci astăzi uzina este o întreprindere socialistă. TUDOR NICOLAE maistru la secţia sculărie,­ ­ uzina „Timpuri Noi“ Un grup de muncitori fruntaşi, tehnicieni şi ingineri de la uzinele „Electroputere" din Cra­iova — uzine construite în anii puterii populare. De la stînga la dreapta (rîndul 1) : Lenţoiu Radu, maistru şef, Ioana Marcu, bobinatoare, Lehrer Saul, inginer şef, Constanţa Vasile, bo­binatoare, Donici Alexandru, director coordona­tor, fost muncitor electrician, Mihai Traian, in­giner, Dincă Cheorghiţa, vopsitoare, Ciobanu Lucreţia, sudoriţă, Emil Uţescu, bobinator, Or­­gheanu Agripina, bobinatoare. „ De la stînga la dreapta (rîndul 2): Marinică Alexandru, lăcătuş, Viţă Marin, electrician, Ţu­gui Dumitru, inginer, Ion Badea, matriţer, Voicu Mihalache, maistru turnător, Constantinescu Mircea, maistru la maşini rotative, Avramescu Gavrilă, maistru aparataj, Mîrzan Emil, inginer, Encu Virgil, bobinator, _ ^ (Foto R. COSTIN) ^ ...............^-1­ 0 delegație parlamentară din R. D. Germană va vizita România La invitaţia Marii Adunări Naţio­nale a R. P. Române, o delegaţie a Camerei Populare a R. D. Germane va face o vizită de prietenie în ţara noa­stră. Delegația parlamentară din R.D. Germană va întoarce totodată vizita pe care o delegaţie parlamentară ro­mînă a făcut-o în toamna anului tre­cut în R. D. Germană. Delegaţia, condusă de vicepreşedin­tele Camerei Populare, Gerald Goet­­ting, va sosi în Capitală in cursul acestei săptămîni. (Agerpres) ------------ . ' ■ —------------- ------- INFORMAŢIE In ziua de 10 iunie a.c., tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, prim-secretar al C.C. al P.M.R., şi tovarăşul Petre Borilă, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, au primit la C.C. al P.M.R. delegaţia economică a Republicii Populare Democrate Coreene, sosită recent în Republica Populară Romînă, în frunte cu Ten N­ Son, membru în Prezidiul Comi­tetului Central al Partidului Muncii din Coreea, vicepreşedinte al Cabi­netului de Miniştri al Republicii Populare Democrate Coreene, şi Kim De Sen, adjunct al ministrului Co­merţului, însoţiţi de Kim Ben Dik, ambasadorul Republicii Populare Democrate Coreene la Bucureşti, cu care au avut o convorbire priete­nească. -----------------030----------------- 1 100.000 cadre calificate ORAŞUL STALIN (coresp. „Scîn­­teii“). — în ultimii 10 ani industria regiunii Stalin a cunoscut o dezvol­tare vertiginoasă. S-au creat ramuri noi — industria construcţiilor de autocamioane, tractoare, chimică — iar cele vechi s-au dezvoltat mult. Noi centre industriale au apărut pe harta regiunii : Victoria, Rîşnov, Săcele, Făgăraş, Copşca Mică, Cod­­lea etc. In regiune s-au construit peste 50 de obiective industriale de mare importanţă. Printre acestea se numără 3 oţelării, 3 turnătorii de fontă, 3 forje, un mare combinat chimic, o mare şi modernă fabrică de negru de fum şi una de motoare electrice, una de scule, una de co­loranţi etc. Numai de la începutul anului tre­cut au fost date în folosinţă în re­giune un număr de cca. 12 între­prinderi, precum şi alte obiective de mare însemnătate, printre care o fabrică de acid sulfuric, cea mai mare şi modernă din ţară, o fabrică de faianţă una de policlorură de vinil, una de acid acetic din gaz metan etc. Toate acestea au făcut ca numărul cadrelor calificate să crească de la lună la lună. In ulti­mii 10 ani industria regiunii Stalin a pregătit peste 100.000 cadre califi­cate. Din acestea aproape jumătate sunt cadre tinere, formate în școlile profesionale și medii tehnice. Restul sunt cadre care au fost pregătite la locurile de muncă și la cursurile de calificare. întreaga producţie a anului 1948 s-a realizat­­­in anul 1957: într-un singur trimestru — la energie electrică,­­ în numai 4 luni şi jumătate — la ţiţei, în mai puţin de 5 luni — la cărbune, într-un singur trimestru — la fontă, în mai puţin de 5 luni — la oţel, într-un singur trimestru — la gaz metan, într-o lună și jumătate — la tractoare. O constru­cţie cu care ne mîn­­ărim: Blocul de ulei de la Terca­jen. (Foto GH. VINTILA) !H CAPITALA L u c r ä r i Gd i I i t a r e In acest an sunt în curs importan­te lucrări de înfrumuseţare şi mo­dernizare a străzilor Capitalei. Pînă acum au fost făcute pavaje pe o su­prafaţă de 340.000 m.p., iar asfalt s-a turnat pe 81.000 m.p. Bulevardul 6 Martie va fi moder­nizat. El va fi iluminat în întregime cu tuburi fluorescente. Se va ame­naja, de asemenea, piaţa Operei, se va înfrumuseţa complexul de străzi: Dinicu Golescu, Fălcoianu, Belizarie etc. Pe străzile Munteniei, Amiciţiei, Leandrului şi altele se lucrează la pavaj. Străzile Amurgului, Montana, Miroslava, Glina, Eroina de la Jiu, şoseaua Bucureşti-Domneşti şi altele sunt gata pavate. Splaiul Unirii, de la capătul liniei tramvaiului 1 pină la Vitan, a fost pavat şi modernizat. O altă lucrare în curs este asfalta­rea şoselei Otopeni-Odăi. Toate po­durile de pe Dâmboviţa vor fi re­­parate şi înfrumuseţate. Pînă acum este gata numai podul Izvor. Stră­zile Matei Voievod şi Vatra Lumi­noasă au fost complect amenajate pentru circulaţia troleibuselor. • .. —— ••»♦ ——.. pin carnetul caresganflontal şi Căutătorii . Să fotografiaţi neapărat şi bor­deiul în care am locuit acum trei ani, cînd am început cercetările, ne-a spus la plecare tov. Dinulescu, inginerul şef al întreprinderii de ex­plorări şi prospecţiuni miniere din Cîmpulung-Moldovenesc. Deşi in linie dreaptă erau numai vreo 40 km., pînă la ţinta noastră, din cauza zăpezilor care mai dăi­­nuiau în prima jumătate a lunii mai pe virful Rarăului, a trebuit să fa­cem un ocol prin Vatra Dornei, care ne-a lungit drumul de trei ori. Cînd am ajuns la destinaţie, mai erau nu­mai două ceasuri pînă la miezul nop­ţii. Becurile electrice, clădirile cu etaj înşirate de-a lungul văii, zgo­motul ritmic al unor motoare meta­lice, toate îţi creau impresia că ai ajuns într-un centru industrial şi nicidecum undeva pe Valea Bistri­ţei, la numai cîţiva kilometri de Toance. Cu trei ani in urmă, primul auto­camion care a pătruns aici pe valea pîrîului Crucea, ca şi tinerii in sa­lopete ce coborau din camion cu rucsacuri în spate şi plecau în munţi, scormonind şi lovind pietrele cu nişte ciocănele, au­ fost prilej de mirare pentru localnici. Unii îşi dădeau chiar cu părerea : „Caută vreo comoară". — Azi, chiar şi ciobanii care poar­tă oile pe plaiurile munţilor Bitca, Pleşa, Scăricica şi pe obcinile din împrejurimi s-au­ dumirit ce fel de comori căutam noi — îmi spune, ti­­nărul inginer Grigore Scurtu, şeful unei echipe de geofizicieni. Nu numai că s-au lămurit, dar contribuie şi ei la descoperirea „co­morilor“. In echipele de topografi, geofizicieni şi geologi care lucrau pe panta muntelui i-am găsit, alături de inginerii Andrei Logofătu şi Eugen Horeangă, pe fiii de ciobani sau tă­ietori de lemne Mihai Aiftimie, Con­stantin Droancă şi alţii. , Camionul care aleargă în fiecare dimineaţă pe cărările munţilor şi poartă spre locurile de muncă echi­pele de topografi, geofizicieni şi geo­logi încărcaţi cu diverse aparate, iar seara îi aduce spre locurile de odih­nă a devenit un fapt obişnuit pen­tru locuitorii din multe aşezări de pe văile Bistriţei şi Moldovei. ★ Se zăresc, în depărtare, prin întu­nericul nopţii, flăcările unui foc în jurul căruia stau roată un grup de oameni. E o echipă de geologi care lucrează la un punct mai îndepăr­tat­­şi care nu se poate deplasa în fiecare seară). Deşi s-a înserat de multă vreme, se aude pînă departe, purtată prin cetina molizilor şi a brazilor, melodia unei doine. Ingi­nerii şi tehnicienii ascultă cîntecele şi legendele de prin partea locului, cîntate şi povestite de ciobani. A­­cestea sînt alte comori ale ţării noastre, preţuite ca şi minereurile din fundul pămîntului, şi de a că­ror descoperire şi culegere se ocupă alţi cercetători: folcloriştii. L-am intilnit aici pe Grigore Ma­­covei de la Casa regională a crea­ţiei populare din Suceava. Cu un magnetofon cutreieră satele regiunii, se interesează de cei mai renumiţi cîntăreţi populari, de povestitorii cei mai sfătoşi, şi înregistrează pe bandă cîntecele vechi şi noi, strigă­turi, doine şi jocuri. Şi aşa cum re­zultatele cercetărilor geologilor se prelucrează în laboratoare şi insti­tute, culegerile de folclor sunt şi ele studiate, transcrise, pregătite pen­tru publicare. In planul de activi­tate al Casei regionale a creaţiei populare se află, printre altele, şi tipărirea unei culegeri de folclor local. 41 Am plecat fără să fotografiez bor­deiul de care-mi vorbise inginerul­­şef. Şi-mi pare rău acum, căci foto­grafia aceasta, alături de cele ale blocurilor muncitoreşti, grupului so­cial pentru geologii uzinei electrice şi altor construcţii ar fi demonstrat cu prisosinţă ce condiţii de muncă au fost create pentru geologii şi minerii de pe Valea Bistriţei. Am făcut în schimb fotografia echipei de geofizicieni, condusă de ing. Grigore Scurtu, în timpul cer­cetărilor, pe care v-o prezint şi dumneavoastră. ^ NISTOR ŢUICU 1 ♦ coresp. „Scînteii­i !

Next