Scînteia, iunie 1958 (Anul 27, nr. 4230-4254)
1958-06-11 / nr. 4238
f Nr. 4238 SCENTEIA Pag. ^ UN DECENIU PE LA NATIOMAUZARE Ani de avînt ai industriei noastre petrolifere şi chimice 9 ÎNTREBARE : Care era situaţia industriei petrolului şi chimiei pînă la naţionalizare ? RĂSPUNS: Petrolul, principala bo ECăţie naturală a subsolului ţării noastre, a fost exploatat prădalnic în trecut de către trusturile petrolifere străine. In anii antebelici, aceste trusturi controlau 91,9 la sută din industria petroliferă romînească. Nivelul producţiei petrolifere a scăzut pînă la 3.500.000 tone în anul 1944 datorită secătuirii la maximum, în perioada războiului, a rezervelor de ţiţei. In primii ani după 23 august şi pînă la naţionalizare societăţile petrolifere străine au sabotat cit au putut dezvoltarea industriei noastre petrolifere. Regimul democrat-popular, punînd capăt acestei stări grave, odată cu actul naţionalizării, a creat treptat condiţiile unei dezvoltări ritmice şi continue a industriei de petrol. încă din anul 1953 a fost depăşită producţia maximă atinsă sub regimul burghezo-moşieresc, iar la sfîrşitul anului 1956 s-au extras circa 11 milioane tone de ţiţei. Faţă de anul 1948 — anul naţionalizării — producţia de ţiţei a crescut, la sfîrşitul anului 1957, în proporţie de 269 la sută. Industria noastră chimică este aproape în întregime o creaţie a regimului democrat-popular. înainte de 23 august 1944, cea mai mare parte din ramurile de azi ale industriei chimice erau inexistente. Eram tributarii trusturilor străine pentru o serie întreagă de produse. Capitalul străin stăpînea 72 la sută din industria chimică. După naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, industria chimică s-a dezvoltat rapid, atingînd la sfîrşitul anului 1957 o creştere a producţiei de aproape 7 ori faţă de anul 1948. In această perioadă au fost create ramuri noi ale industriei chimice, ca, de pildă, industria coloranţilor de sinteză, a medicamentelor, în Convorbire cu tov. ins. ION VELEA, adjunct al ministrului Industriei Petrolului şi Chimiei grăşămintelor chimice, a tananţilor, a maselor plastice, a pietrelor de polizor etc. ÎNTREBARE : Ce întreprinderi noi au fost construite în ultimii 10 ani în industria petroliferă şi nu cea chimică , cum se vor dezvolta aceste ramuri în viitor? RĂSPUNS: încă de la începutul primului cincinal au fost construite unităţi moderne în industria petroliferă şi în industria chimică. Au fost construite şi date în funcţiune două rafinării noi, o instalaţie modernă pentru obţinerea uleiurilor de calitate superioară, iar în rafinăriile existente s-a realizat o serie de modernizări. Tot în acest interval industria chimică a fost dotată cu importante unităţi noi ca uzinele : „Carbochim“-Cluj, fabrica de tananţi „Argeşul“-Piteşti, Combinatul chimic de îngrăşăminte minerale din oraşul Victoria, fabrica de antibiotice din Iaşi, fabrica de negru de fum de la Copşa Mică, uzina de acid acetic din gaz metan, uzina de acizi graşi din parafină etc. Paralel cu aceasta au fost reconstruite uzinele vechi ale căror capacităţi de producţie au fost simţitor mărite, procesele tehnologice modernizate. Astfel de uzine sunt: Uzinele de îngrăşăminte minerale „Petru Poni“, Combinatului chimic din Tîrnăveni, uzinele de produse sodice din Ocna Mureşului, fabricile de coloranţi „Constantin Istrati“, „Colorom“-Codlea, uzina de anvelope „Victoria“-Floreşti, uzinele Chimice-Turda, uzinele „21 Decembrie“, Combinatul Chimic Nr. 1. In prezent se lucrează la construirea altor unităţi moderne. In industria petroliferă s-a terminat construirea celei de-a doua linii de ulei, se construiesc instalaţii de cracare catalitică, instalaţii pentru separarea gazelor în vederea chimizării etc. In industria chimică se lucrează pe şantierul fabricii de acid sulfuric şi superfosfaţi de la Năvodari, care urmează să intre în funcţiune încă în acest an; se desfăşoară lucrările de construcţie şi montaj la fabrica de produse sodice de la Govora, iar în Moldova se construieşte o mare uzină de îngrăşăminte azotoase. S-a deschis şantierul combinatului de cauciuc sintetic care va utiliza ca materie primă gazele de rafinărie, precum şi şantierul fabricii de fibre sintetice relon de la Săvineşti, care va intra în funcţiune la sfîrşitul acestui an. La Brăila se desfăşoară lucrările de construcţie a fabricii de celuloză din stuf, prin care se va asigura valorificarea stufului din Delta Dunării. Acest combinat se construieşte în colaborare cu R. P. Polonă, R. D. Germană şi R. Cehoslovacă. Pe baza sarcinilor trasate de cel de-al II-lea Congres al P.M.R., se lucrează la elaborarea planului de dezvoltare a industriei petrolifere și chimice pe o perioadă de 15 ani. Planul de perspectivă are în vedere: dezvoltarea lucrărilor geologice necesare sporirii rezervelor de ţiţei şi gaze; extinderea metodelor moderne de exploatare; modernizarea şi dezvoltarea prelucrării ţiţeiului în scopul obţinerii unor combustibili cu cifră octanică cît mai ridicată şi a uleiurilor de calitate superioară; dezvoltarea cu precădere a ramurii petrochimice. Planul de perspectivă are, de asemenea în vedere valorificarea unor cantităţi importante de rezerve minerale ca: sare, sulf, minereuri de metale neferoase, calcare şi a plantelor anuale (stuf, paie etc.). Valorificarea acestor bogăţii naturale va avea ca scop: producerea unor cantităţi sporite de îngrăşăminte, produse pentru combaterea dăunătorilor şi a stimulatorilor de creştere, în vederea sporirii producţiei agricole; producerea de fibre sintetice, piele şi talpă sintetică, mase plastice, coloranţi, produse ajutătoare pentru industria textilă şi pielărie etc.; fabricarea de mase plastice pentru înlocuirea metalelor feroase şi neferoase, fabricarea de anvelope auto, chimicale pentru industria minieră şi petroliferă, electrozi, abrazive, chimicale pentru construcţia de maşini, carbid, lacuri etc.; fabricarea de medicamente, antibiotice, insecticide; producerea de hîrtie, cerneluri poligrafice, chimicale necesare în radiotehnică şi cinematografie. La avîntul industriei noastre petrolifere şi chimice a contribuit în mare măsură sprijinul substanţial primit din partea Uniunii Sovietice, care ne-a livrat uzine moderne şi utilaje perfecţionate. Pentru toate acestea oamenii muncii din patria noastră poartă o adîncă recunoştinţă poporului sovietic. 109 de familii de fabricanţi, bancheri şi moşieri, în frunte cu nesăţioasa familie a Hohenzollernilor deţineau puterea economică şi politică, dictau milioanelor de oameni ai muncii din Romînia burghezo-moşierească. 100 de familii stăpîneau ţara. Deasupra lor stăteau însă marile monopoluri internaţionale din Occident. Monopolurile de peste hotare puseseră stăpînire pe avuţiile ţării ; ele făceau şi desfăceau guverne, ele întocmeau legi. In faţa atotputernicilor rechini monopolişti, în faţa lui Rockefeller sau Morgan, a lui Vickers sau Detterding, a lui Schneider- Creuzot sau Krupp, se tîrau pe brînci şi fabricanţii, bancherii sau moşierii, şi miniştrii Romîniei burghezo-moşiereşti şi, mai mult decît toţi, regele. Ca o caracatiţă uriaşă, capitalul monopolist din Occident înlănţuia economia romînească, strîngea între braţele sale hidoase principalele întreprinderi, storcea cu lăcomie, prin mii de ventuze, profituri considerabile de pe urma exploatării oamenilor muncii. Priviţi desenul de mai sus. El nu cuprinde decît cîteva dintre monopolurile care îşi înfipseseră ventuzele în trupul ţării; el nu cuprinde decît unele dintre întreprinderile acaparate de monopolurile occidentale, decît o parte din capitaliştii autohtoni care au jefuit ţara şi poporul în cîrdăşie cu marii magnaţi ai banului din Apus. Aşa a fost sub regimul burghezo-moşieresc. Acum 10 ani, la 11 iunie 1948, clasa muncitoare condusă de partid, după ce înlăturase din guvern pe ultimii reprezentanţi ai claselor exploatatoare, după ce a doborît monarhia urîtă de popor, după ce a proclamat republica populară, a înfăptuit naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări, de transporturi. Eliberată de exploatare, clasa muncitoare sub călăuzirea înţeleaptă marxist-leninistă a partidului, a pornit cu avînt la înfăptuirea marii opere de construcţie socialistă. Graficul redă creşterea producţiei industriale globale a ţării în perioada 1948—1957 Ţara întreagă stătea pe un vulcan. In fruntea celor o mie de societăţi anonime şi treizeci de trusturi internaţionale se mai găseau, şi după fuga hoardelor naziste, aceleaşi o sută de familii de fabricanţi, moşieri şi bancheri care-şi apărau cu înverşunare averile, întocmai cum le păzeau pe acelea ale stăpînilor americani şi englezi, francezi şi olandezi, belgieni şi germani. Familia Brătianu — adevărată dinastia despotică, — Maniu şi tribul său dispuneau de mii de hectare de pămint şi de întreprinderi metalurgice, de bănci şi de fabrici de zahăr, de întreprinderi de construcţii şi de mine, de fabrici de textile şi de fabrici de pielărie. Şi mai erau „prinţi“ : un Basarab-Brîncoveanu, un Mavrocordat, un Ghyka, un Cantacuzino, un Ştirbey, un Sturza ; şi „baroni“: un Neumann ; şi „cavaleri“ : Neagoe da Flondor sau Dionisie de Anhauch; şi familii de stirpe nobilă : un Mocsony-Styrcea, un Bujoiu, un Gigurtu; şi rechini parveniţi: un Malaxa şi un Auschnit, un Izvoranu şi un Filderman, un Mociorniţă şi un Prodanof. O hidră uriaşă, cu braţe nenumărate şi setoasă de sînge. In amurgul războiului, fiara a tresărit speriată. O clipă doar. Apoi a pornit la atac. Şi lupta a fost încordată, dramatică, fără menajamente. O luptă pe viaţă şi pe moarte. Cravaşa, bîta şi revolverul La Malaxa, directorul îi înjura şi îi batea pe muncitori. Dacă cineva îndrăznea să ridice privirile, scotea revolverul. Fascistul Fontana R. Umberto de la „Asam“ bătea și el. Directorul George Vasilescu a bătut muncitori și muncitoare de la „Munca Textilă“. Voiau să se organizeze în sindicat. Sasul hitlerist Aurel Nagel, rămas în conducerea abatorului, îi bătea pe muncitorii care declarau că vor să intre în sindicat. Autor moral al crimelor legionare din 1941, el avea „şcoală înaltă“. Ca şi conducătorii U.C.B.-ului, care foloseau carcerile întocmai ca înainte de 23 August 1944. „Sunt prea mulţi oameni în ţara asta, decreta colonelul Duma, acţionar şi director la Industria Bumbacului A. Cu cit o să triuriţi mai mulţi, cu atît o să fie HORIA UMAN mai multă pîine". Pasă-mi-te îi lipsea plinea , dar era proprietarul unui bloc cu cîteva etaje. Muncitorii îi ceruseră să instaleze ventilatoare la vopsitorie. Intr-un singur an, un inginer şi patru muncitori fuseseră ucişi în secţia „iadului“, de acizi şi aburi Dar colonelul Duma era ofiţer şi avea nervii tari. El cunoştea un singur răspuns: „Cui nu-i place, să se care. Sunt oameni destui...“. Iar femeilor care cereau să se respecte ziua de muncă de opt ore le arăta trotuarul: „Nu vă place ? Ieşiţi în stradă. Mai sunteţi tinere“. Din drapel american... Pe turnul de răcire al Filaturii Române de Bumbac s-a înălţat într-o zi un drapel american. Fabrica fusese proprietatea lui Giorgio Pos, fiul unui demnitar al lui Mussolini şi avea un consiliu de administraţie select: bioierul conservator Grigore Filipescu figura ca preşedinte, iar alături de el se aflau dr. Giorgio Pos, baronul Parilli (cumnatul lui Pos şi administratorul averii acestuia din Franţa), Al. Popescu-Necşeşti ginerele lui Stelian Popescu, Vladimir Donescu, fiul primarului liberal, avocatul Cory Stoicescu, fost ministru de justiţie. Muncitorii purtau în piept un număr de ordine, pentru a uşura aplicarea amenzilor (anchetele cereau timp). — Eram doar o „rasă inferioară“, îmi spune maistrul Mihăilescu Marin, şi ne tratau de parcă am fi fost închiși în lagăr. — Iar dacă nu erai de acord cu salariile de mizerie, te concediau — adaugă maistrul Georgescu Octavian. Tarif de salarizare nu exista Numai amenzile erau tarifate. Dacă te revoltai, le arestau, sau, în cel mai bun caz, te zvîrleau în stradă. — Dar cu steagul american ca a fost ? — Cînd au văzut că iau fiinţă sindicatele, comisiile de producţie, economatele, patronii au luat măsuri de apărare. Un anume Ornstein, cetăţean american, a fost trecut preşedinte al consiliului de administraţie, pasă-mi-te în locul lui Filipescu. Steagul american a fost pus ca să-i camufleze pe adevăraţii stăpîni. Dar noi am înţeles cine şi ce se ascundea sub faldurile lui — şi am luptat cu energie sporită. Hugo Rîmniceanu, noul patron pus de Giorgio Pos, a fugit, pare-se, în Franţa — încă pe la sfîrşitul lui ’47. Simţise ce-l aşteaptă. Aşa că, la noi, oarecum se naţionalizase fabrica înainte de... naţionalizare. Tragicomedie la „Mociorniţă“ Predescu Gheorghe, Şanta Petre, Mirea Gheorghe, Tănase Gheorghe — muncitori vechi în întreprindere — îşi deapănă molcom amintirile. Doar din cînd în cînd, ochii le scapără. — N-ați uitat nimic, tovarăşi ? Oamenii mă privesc contrariaţi. — Să uităm ? Niciodată. Asta nu se uită nici în mormînt. ...Dumitru Mociorniţă purta ghete lăcuite şi cu scîrţ. Cînd îi auzeau paşii, abia de puteau desluşi, cu priviri furişate, mustaţa răsucită, ochii mici şi ascuţiţi umbriţi sub şapca de birjar, halatul alb pe care-l purta ziua întreagă. — Lucraţi, bă, sau vă boieriţi ?! Oamenii nu-şi ridicau privirile. Inginerul Schwolb, directorul Tiberiu ii amendau pentru o nimica toată. „Naşu-n maşină, puturoşilor!“. Nici la vecinul tău nu te puteai uita. Şi carcerile erau şi ele pline. Mociorniţă lucra pentru stat şi militarizase întreprinderea. Era mai prudent, aşa. Colonelul Arapu îl scutea de o mulţime de neplăceri. Fabrica Mociorniţă era un gheto. Muncitorii purtau banderole cu stele. Aşa îi plăcea lui Arapu. Iar cînd îndrăznea cineva să vorbească despre revendicări, se oțăra la el, zbîrlit ca un cocoș : „Ce, mă ? Zi mersi că nu te-am trimis pe front !“. Dar la carceră tot îl băga. Dimineața, sirena mașinii lui „dom’ Ionel“, fiul patronului, se auzea încă de la Lemaître. Abia dacă apuca Bobei să deschidă poarta, că mașina și zbucnea ca un bolid năpustindu-se peste muncitorii care se întîmplau prin curtea desfundată. Atunci începea „spectacolul". — Marine ! Vasile ! Florică ! Hai la curse ! Fiul mai mare al lui „dom’ Mitică“ avea fantezie : îi dezbrăca pe muncitori la piele şi-i obliga să încalece pe nişte măgari. Biciuite din urmă de patronul înveselit la culme, dobitoacele goneau prin incinta fabricii ridicînd nori de praf sau improşcind cu noroi. Şi nu odată s-a întîmplat ca să tropăie peste trupurile „călăreţilor" care nu şi-au mai putut păstra echilibrul. Excitat, domn’ Ionel năvălea în birouri şi-şi apostrofa funcţionarii: — „Mama voastră de trântori, mie mi-e cald şi voi ardeţi gazu’ de pomană. Ia veniţi să-mi faceţi vînt!“. Se trîntea într-un fotoliu, cu picioarele întinse pe masă. Iar oamenii, temîndu-şi posturile, îl „răcoreau“ cu dosarele, dispuşi în semicerc. Angajările le făcea însuşi patronul. Şi numai după ce lăsa zecile de oameni livizi să aştepte în faţa porţii 4 şi 5 săptămîni. Venea dimineaţa şi făcea trierea , cei mai noi veniţi — afară, cei a căror figură i se întipărise mai demult în minte — în curte. — Tu. Cum te cheamă ? Unde-ai lucrat ? Aha, la „Talpa“ ! Marş afară ! Puţin mai înainte, la „Talpa" izbucnise o grevă. Dumitru Mociorniţă nu voia să angajeze „bolşevici“. — Altu’! Cum te cheamă ? Ce meserie ai ? Zarzavagiu ? Bine, treci colo, printre ăia angajaţi. — Dar ăsta nu cunoaşte meseria, îndrăznea vreunul dintre oamenii pămîntii din faţa porţii. — Nu-i nimic, răspundea patronul, şi voi aţi fost tîmpiţi la început, da' tot aţi învăţat. ...La ora 11 primeau o pauză pentru masă. In fabrică nu puteau mînca, pentru că „făceau şoareci” , în curte de asemenea, pentru că „făceau murdărie“. Şi oamenii mîncau pe stradă, aşezaţi pe vreo ladă sau pe bordura trotuarului. Cînd comuniştii şi comitetul de întreprindere i-au impus să facă cantină, i-a îngrămădit într-un fel de magazie întunecoasă, lipsită de aer, cu mese de campanie, în faţa cărora se îndesau pe băncile de scînduri negeluite. Pe un perete ardea veşnic uleiul sub o icoană. Farfuriile erau înlocuite cu castroane ruginite de metal. După opinia lui „domn’ Mitică”, tăbăcarii „nu e obişnuiţi cu ele şi sparge farfuriile". Masa nu se servea, pînă nu venea patronul. Cu ochii închişi, plin de evlavie, el rostea o scurtă şi originală rugăciune, pe care muncitorii trebuiau s-o repete, în picioare : „Mulţumescu-ţi ţie, doamne, că m-ai săturat de toate bunurile pămînteşti“. Cînd paşii lui cu scîrţ se îndepărtau, oamenii aruncau lingurile ruginite în castroanele cu zduri şi viermi şi înjurau amarnic, întărîtaţi, cu lumini sumbre în ochii înfriguraţi. Era o urmărire mută, încărcată cu ameninţări, o luptă dramatică din care — simţeau prea bine — trebuiau să iasă învingători. Marea conspiraţie Oraşul fierbea La Ministerul de Finanţe, la Ministerul Industriei, la Oficiile Economice, cavalerii industriei aveau audienţă, foştii politicieni făceau intervenţii pentru întreprinderile pe care le oblăduiau, se duceau conciliabile între mărimile mai vechi şi liberalii adiulaţi în fruntea economiei ţării, se încheiau tranzacţii, se puneau la cale afaceri de sute de milioane. In acelaşi timp, la clubul miliardarilor, în vile somptuoase, în localurile unor Misiuni străine, aveau loc întilniri secrete, discuţii tăinuite, care, toate, urmăreau un singur ţel: dezorganizarea economiei naţionale. Ecoul lor, mai apropiat sau mai îndepărtat, era înregistrat de ziare, zi de zi — şi era ecoul luptei pe care oficiile industriale, comitetele de întreprindere, muncitorii organizaţi o duceau cu înverşunare împotriva patronatului organizat. O luptă corp la corp, uneori făţişă, la lumina zilei, alteori tulbure, ca într-o negură, cînd comuniştii abia de ii ghiceau pe duşmani, cînd loviturile se abateau perfide, fără veste, sau erau prevenite încă înainte de a ieşi din oarba lor urzeală subterană. La Reşiţa, la Titan-Nadrag-Călan, la I.M.S. Hunedoara, un cuptor Siemens-Martin a fost scos din funcţiune, o centrală electrică a fost incendiată, patru furnale paralizate, macarale stricate, instalaţii distruse, maşini deteriorate, motoare demontate şi sustrase din uzine, producţia lipsită de materii prime. In industria petroliferă, comitetul pentru coordonarea acţiunilor de sabotaj şi spionaj („Management Comitet") a redus încă din 1945, în mod sistematic, activitatea de foraj şi aceea de explorare, a împiedicat rafinăriile să producă derivatele cerute de interesele de stat, a dezorganizat transporturile, a mutat din loc în loc cadrele de răspundere şi muncitori calificaţi, a abandonat un număr mare de sonde şi altele le-a ţinut „în reparaţie" fără ca aceasta să fi fost necesar. Organele controlului economic au descoperit fraude de milioane la Asociaţia dărăcitorilor de lînă, peste 11 vagoane cuvenite statului au fost vîndute la bursa neagră. La Malaxa, materia primă intirzia cu regularitate, se arunca nisip în struguri şi în compresoare, se sustrăgeau motoare la freze, la strunguri, la raboteze, se refuza introducerea prevederilor de protecţie a muncii. „Cum aţi lucrat atîţia ani, mai lucraţi şi acum", răspundeau invariabil directorii Epura şi Dan Dragomirescu. Comuniştii îi demascau fără cruţare pe afacerişti, pe sabotori. Şi ziarele partidului înregistrau cu minte, cerînd sancţionarea crimelor fără de număr: la fabrica Industrii Optică Romînă, din 24 strunguri funcţionează numai cinci, la ,,Farola“ Braşov, din 8 secţii lucrează numai 2, maşinile şi piesele ruginesc; la „Metrom“Braşov şi „Remet“Bucureşti controlul economic a descoperit o mare afacere de sabotaj : a fost sustrasă o cantitate de cupru electrolitic şi zinc electrolitic in valoare de un miliard şi jumătate de lei; fraţii Herdan au dosit zeci de vagoane de făină, pesmeţi, tărîţe de grîu, încă din 1945, lăsîndu-le să mucegăiască, să fie mîncate de gărgăriţe şi şobolani; miliardele statului se scurgeau prin canale nevăzute de la Banca Naţională la gangsterii marii industrii, leii erau transformaţi în devize şi transferurile de valută se operau cu febrilitate, îngroşînd conturile deschise în străinătate pe numele marilor fabricanţi, pe numele bancherilor şi al moşierilor fără patrie. Forfota neîntreruptă a traficanţilor de valută, a misiţilor, a escrocilor, a metreselor şi codoşilor sporea nebuna agitaţie de la bursa oficială şi aceea „neagră", din birourile băncilor şi din cabinetele capitonate. Contraofensiva Au fost ani grei, cînd toate acestea se petreceau aevea. Foştii stăpîni ar fi şters şi lumina soarelui de pe cer, şi spuza milioanelor de stele, şi luna. Iar natura concura cu ei, complice, aducînd pîrjolul unei secete pustiitoare. Dar în sediile organizaţiilor de partid, oameni palizi de nesomn, cu ţepii bărbilor întunecindu-le obrajii, munceau neobosiţi, noapte de noapte, zi de zi, cu o neînduplecată înverşunare. Undeva, în curtea unei întreprinderi, într-o piaţă publică, comuniştii vorbeau mulţimilor flămînde şi întărîtate : ,,Boierii nu renunţă la huzurul lor, cu una cu două, tovarăşi. Nu vedeţi ? Ei nu cunosc decît o singură lege: banul. Ei nu sacrifică nici o centimă. Numai nouă ne cer sacrificii. Sînge am vărsat destul: în anii fascismului, în închisori, cînd am luat cu asalt prefecturile, cînd am făcut reforma agrară, cînd ne-a împroşcat Rădescu cu gloanţe“. Comuniştii se sprijineau pe braţul oamenilor simpli, ei chemau la luptă împotriva spiritelor înceţoşate, bîntuite de stihii. Şi piaţa publică, fabrica înfiorată, deveneau o mare, o imensă inimă fierbinte, neastîmpărată. Chemarea comuniştilor pătrundea adine în uzine, în mine, in ateliere, acolo unde mulţimile aspre şi pătimaşe înfruntau fără preget lipsurile insuportabile ca şi loviturile perfide ale duşmanului. In mai 1948, muncitorii şi tehnicienii din industria siderurgică şi a materialelor de construcţie au depăşit programele de producţie de la 101 pînă la 126 la sută. La 10 iunie 1948 anunţau depăşirea programelor de producţie: Steaua Romina, Astra Romînă, Romîno-Americana. Fugiseră peste graniţă Fr. Gartner, şi J. C. Fitzgerald, şi F.W.G. Bolderdijk, iar Alexander Walter Evans, după ce şi-a însuşit 8.200 000 lei stabilizaţi, a încercat să părăsească ţara. „Management Comitee“ fusese spulberat de pumnul muncitorilor petrolişti. Şi complotul lui Popp, al lui Bujoiu îşi număra zilele. Regii industriei grele româneşti — Auschnitt şi Malaxa — luaseră şi ei drumul lui Mihai I, drumul străinătăţii. In Valea Jiului lupta comuniştilor fusese încununată de succes. Ştirile veneau ca nişte comunicate de pe front: la Petrila norma a fost depăşită cu 438%, la Lonea — cu 627,25%, la Aninoasa — cu 1185%. Iar pe şantierele naţionale de la Bumbeşti-Livezeni, Salva Vişeu şi Lunca Prutului munceau cu abnegaţie 270 de studenţi şi profesori din Tg. Mureş, 500 veniţi din Timişoara, 2950 porniţi de la Iaşi, 8250 de la Bucureşti. In fruntea lor, înfruntînd zările ca o pădure tînără, se aflau comuniştii. Se apropia ceasul al doisprezecelea al marii încleştări. Banca Naţională fusese etatizată, oficiile industriale reglementau producţia întreprinderilor, comitetele de întreprindere, îndrumate de organizaţiile de partid, strîngeau tot mai mult în chingi pe patroni, îi obligau să respecte programele de producţie, îi împiedicau să se îndese liniştiţi în fotolii, le zădărniceau planurile da sabotaj, le stingeau pe buze zîmbetele de superioritate, li se substituiau. Calm şi grav a răsunat, în ziua 77 (Continuare in pag. 4-a, col. 1-2)