Scînteia, mai 1968 (Anul 37, nr. 7690-7719)

1968-05-01 / nr. 7690

SCÂNTEIA — miercuri 1 mai 1968 OMUL E FĂCUT PENTRU MUNCA CA PASAREA PENTRU ZBOR Omul care se află In ţara noastră e obişnuit să participe la multe şedinţe şi să dea multe rapoarte. Agricultor, îfi spune imediat cit lapte scoate „pe cap de vacă"; metalurgist, e la curent cu depăşirile ultimului trimestru , întrebarea şi răspunsul se succed ca vagoanele remorcate pe şine, cu un traseu rodnic dar fără surprize. Există însă un ceva Invizibil, care leagă între ele toate muncile, o seamă de legi foarte generale, care cer din partea Interlocutorului Interpretări personale şi nuanţate, răspunsuri uneori surprinzătoare. Scos de pe „şinele" elitelor rutinei curente, omul face un efort de gîndire — şi iată, mai jos, cîteva din rezultatele acestui efort. Inginerul Tudor Ion şi-a redus recent venitul pe care-l avea în producţie şi şi-a mutat locul de muncă din centrul Bucureştiului in afara lui, la Otopeni. E o schimbare pe care n-o regretă, nici el, nici alţi colegi aflaţi in aceeaşi situaţie. Departe de noi intenţia de a nesocoti rolul stimulentului material. Dar cititorii rîndurilor de faţă, examinîndu-şi lucid conştiinţa, vor recunoaşte lesne că in afara avantajelor materiale mai există un stimulent: muncile nu se împart numai în grele şi uşoare; sunt mulţi oameni care preferă o muncă mai grea, dar mai interesantă. Inginerul a venit la Otopeni, la Centrul de perfecţionare a pregătirii cadrelor de conducere, ca expert principal în „Studiul “ — Prima întrebare : după părerea dumneavoastră, în stadiul nostru actual, în ce măsură munca a încetat să fie numai un mijloc de câştigare a „pîinii ?“ In ce măsură a devenit ea, cum se spune In manuale, „o necesitate vitală a omului“ ? — Ca şi în biologie, existenţa individului reproduce în oarecare măsură istoricul speciei. Există două formule străvechi care rezumă destul de bine cei doi poli ai muncii: startul şi punctul de sosire. In scrierile religioase, munca sună ca un blestem, o osindă pentru fiinţa omenească întotdeauna „vinovată“: „Iţi vei ciştiga pîinea cu sudoarea frunţii“. A doua semnifică o recîştigare a fericirii tocmai prin muncă, privită ca izvorul cel mai nobil al satisfacţiilor : „Omul e născut pentru muncă, cum e pasărea pentru zbor“. Istoria civilizaţiei începe cu nevoile ce-1 silesc pe om să muncească şi tinde spre momentul cînd nevoia cea mai imperioasă devine munca însăşi. In majoritatea cazurilor, în faza elementară omul e propulsat de nevoia de a trăi mai bine. Acest motiv iniţial se estompează treptat — o dată ce omul s-a familiarizat cu munca — şi activitatea lui se transformă in pasiune. — Cum poate fi uşurată această trecere de la necesitate la pasiune ? — E aci o întreagă ştiinţă, care ar cere volume întregi. Principalul este însă sentimentul de independenţă pe care trebuie să-l capete omul matur. Spre deosebire de copil, care îşi face adesea lecţiile pentru că aşa trebuie, adultul simte nevoia să ştie că o lucrare anumită a fost lăsată „pe mîna lui“. Dar nici o independenţă totală nu i-ar putea fi pe plac : lipsa oricărui control, a oricărei analize, ar însemna că rezultatele muncii sale trec neobservate. Stimularea pasiunii în muncă este — într-o gamă întreagă de metode — mai ales o îmbinare între independenţă şi subordonare. Există, să zicem, un şef de echipă. îl laşi să organizeze munca, iar el, la rîndul său, dă lucrătorilor din subordine latitudinea să-şi organizeze locul de muncă. Unul din principiile cardinale ale organizării ştiinţifice spune clar că „fiecare sarcină trebuie rezolvată de veriga cît mai joasă posibilă“. — Dar dacă această verigă nu corespunde ? — Atunci trebuie să schimbăm omul şi nu principiul. Dacă se ivesc greşeli sau tendinţe de chiul, n-are rost să încărcăm veriga superioară, să-l împovărăm pe maistru cu atribuţiile muncitorului. Din păcate, ezitările şi tărăgănelile în schimbarea unor oameni nepricepuţi sau delăsători au dus la sufocarea unor cadre, oameni încărcaţi cu mai multe sarcini decît puteau rezolva. Acum, se observă un efort binefăcător pentru a lichida centralizările excesive şi a da posibilitate oamenilor să fie mai rapid promovaţi după rezultatele pe care le dau în muncă. — Ce piedici mai există în această privinţă ? — Ar fi banal să înşir aci o întreagă familie de obiceiuri proaste, promovări „după ochi“, prietenii, poloboc, rubedenii etc. Prefer să atrag atenţia asupra unui obstacol obiectiv mai rar observat. Despre ce e vorba ? Munca bună, într-un fel, seamănă cu inima , cită vreme suntem sănătoşi şi inima bate regulat, aproape nici n-o observăm. Un sector de muncă ideal organizat e sectorul care nu-ţi dă bătaie de cap, avînd la conducere un om priceput, şi care îţi dă senzaţia că treaba merge „de la sine“. O astfel de muncă excelentă pare adesea „invizibilă“. In contrast, există oameni care au grijă ,să se întîlnească mereu, ca din întîmplare, pe coridor, cu şeful lor, să-i ceară mereu sfaturi, să-i lase impresia că nici un şurub n-ar putea fi mişcat din loc fără „soluţiile" pe care le primesc de-a gata. — Care ar fi remediul ? — Fineţea de apreciere a conducătorului. Nu degeaba se vorbeşte atita în documentele de partid de iniţiativă. Munca e o problema de personalitate : de la cea manuală, pînă la cele de conducere, se cer stimulate personalităţile reale. Dacă ai de-a face numai cu executanţi docili şi pasivi, ţi-e poate mai comod pe moment, dar munca se răzbună, se ivesc greutăţi pe care nu poţi să le mai rezolvi cu oameni a căror putere de iniţiativă s-a atrofiat. — Voltaire, ca şi proverbele noastre populare, afirmă că „munca îndepărtează de noi trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia“. Am putea adăuga la această listă şi oboseala ? — Fireşte că o muncă raţională îi dă omului un echilibru şi un tonus vital, premisele unei vieţi sănătoase. Observaţi oamenii care îşi aşteaptă rîndul, să zicem la un cabinet medical : mi se pare vizibil că inactivitatea îi oboseşte mai mult decît munca. — „Apăsarea pe buton", mecanizarea multor munci, nu dau omului senzaţia de inactivitate ? — E vorba de două aspecte distincte. Scăderea efortului fizic, într-adevăr, duce la sedentarism şi cere neapărat o odihnă activă. Din punct de vedere moral însă, observaţi pasagerii unui avion şi veţi avea elementele răspunsului. Zgomotul monoton şi peisajul indistinct văzut de la depărtare dă o somnolenţă obositoare. Dacă însă vocea stewardessei îi vesteşte pe pasageri că trec prin nu ştiu ce punct, dacă au o hartă, un ghid, o carte, o revistă, călătoria va fi pentru ei mult mai odihnitoare şi mai interesantă, pentru că ştiu ce văd. Omul care ştie ce face are o armă contra monotoniei; înţelegerea unui ţel complex nu poate suporta rutina. Socialismul din condiţiile noastre, înţelegerea ansamblului problemelor întreprinderii şi ale ţării, dezbaterile asupra muncii etc — dă omului muncitor interes şi pasiune pentru activitatea sa. — Trecem printr-un moment special, ne spune Ilie Trandafirescu. Se schimbă natura stimulentelor în muncă şi trebuie să găsim metode superioare. Erou al muncii socialiste, Ilie Trandafirescu, după o viaţă de muncă, a ajuns — din cauza vîrstei, bat-o vina ! — în anii de pensionare. Pensia a acceptat-o, dar nu şi starea de pensionare mereu pe la „Tractorul“, pe la „Steagul Roşu“, ba mai dă consultaţii şi în afara Braşovului, mai ales în problemele fontei nodulare. — Nu există ameninţarea foamei, continuă Trandafirescu, tinerii trăiesc mai bine decît am trăit noi şi atunci o seamă de probleme pe care le rezolva ultimatumul mizeriei sînt transferate pe seama conştiinţei. „De ce să mă spetesc eu pentru cîteva sute de lei în plus ?“ își spun unii. Considerînd munca drept o povară, oamenii aceştia sînt nefericiţi. — Ce este de făcut pentru ca astfel, de oameni să aibă „motor propriu“, cum ai dumneata, să nu trebuiască mereu să-i împingi ? — Mi se pare că e în primul rind o chestiune de caracter și de cinste. Maică-mea nu ştia carte — a învăţat abia în anii noştri. Ţărancă simplă, dar cu principii ferme. Tata era dulgher, aveam coteţ şi găinile vecinilor veneau des la noi, se simţeau aici mai bine. Dacă eua găina unui vecin, maică-mea îl vestea imediat. Am văzut deunăzi nişte oameni care reparau asfaltul în faţă la hotel „Postăvarul“. Ii întreb : „De ce nu cerneţi nisipul ?“ „Avem normă", răspunde unul. „Şi norma asta te împiedică să faci treaba ca lumea ? Ia să vedem !“ A dat din umeri. Pentru o muncă mai bună, mi se pare că e necesar un control mai profund şi o diferenţiere mai mare a ciştigurilor. Dar oricît ar controla, e şi o chestiune de conştiinţă a celui care lucrează. Eu socotesc că omul care nu munceşte bine — în cazuri ca acela de mai sus — este, înainte de toate, necinstit. El ar avea condiţiile necesare să lucreze mai bine, nu i-ar cere un efort mult mai mare — se ştie că o muncă făcută la mare calitate îţi dă o satisfacţie care compensează din plin efortul — dar se complace în nepăsare, cum ar zice francezii „je m’en fiche“, are un fel de jalnică satisfacţie în a păcăli „statul“, oraşul, cetăţenii. Oboseala noastră în faţa neglijenţelor şi chiulului, ideea că „aşa e şi n-ai ce-l face“, găsirea a tot felul de scuze în faţa muncii de mîntuială e o complicitate, un blestem, o osîndire la înapoiere. Trebuie să ne răfuim serios cu mentalitatea asta. Munca e un lucru raţional, o treabă practică. Aşa o abordează documentele de partid. Cred că în formarea atitudinii faţă de muncă trebuie şi în practica măruntă de zi cu zi să depăşim neapărat lozincile vagi şi exagerate, să trecem la limbajul ştiinţific al faptelor, cum procedează conducerea de partid. De altminteri, eu însumi am primit cu ani în urmă o lecţie care m-a învăţat că trebuie să munceşti mereu ca să te ţii „în formă“, să faci faţă necesităţilor muncii. — Ce lecţie ? — Ar trebui să fie o amintire neplăcută pentru mine, dar nu e aşa. La Politehnică, cînd mi-am dat examenul la marxism, profesoara care mă examina era foarte tînără, abia trecută de 20 de ani. Tema era despre muncă şi condiţiile de muncă în anii dinainte de război, lucruri pe care le trăisem personal. Cu cît vorbeam mai mult vedeam pe faţa tinerei o dezaprobare mai hotărîtă. La urmă, mi-a spus : „Tovarăşe Trandafirescu, n-ai învăţat !“ Mi-a venit să rîd , ea nici nu se născuse încă pe vremea cînd eu trăiam toate astea. „N-ai învăţat, a continuat ea, pentru că ai făcut aici, la facultate, un discurs agitatoric în locul unei analize ştiinţifice“. Brusc, mi-am dat seama că avea dreptate. M-a notat la limita cea mai joasă de promovare — mi-a dat numai „suficient" — dar eu, într-un fel, m-am bucurat şi abia m-am pus pe carte. — Am impresia că această fabulă adevărată are şi o morală actuală în ce priveşte munca. — Plenara recentă, sarcinile în privinţa învăţămîntului nu se referă doar la tineri, se încadrează intr-o — Baniţa nu se umple cu vorbe, ne spune Dumitru Stanciu. Cooperativa noastră de producţie are faimă ca bogată pentru că oamenii au muncit. Mai e o vorbă, cred că o ştiţi . E uşor să zici „plăcintă", da’ e mai greu s-o faci. La mine, vă rog să mă scuzaţi, e tocmai dimpotrivă : mi-e mai uşor să scot rezultate decît să mă apuc să explic teorii despre muncă. — Pentru că aţi pomenit nişte proverbe, orice folclorist ştie că poţi dovedi orice cu proverbele, şi pentru şi contra. In materie de muncă însă, se atinge o unanimitate rară : nu există zicală care să-l laude pe leneş sau să rîdă de omul muncitor. — E aici o experienţă din bătrîni. Un sat, ca şi o naţie, nu poate trăi fără stima pentru muncă. Aşa a fost de totdeauna. Mi se pare un lucru atît de simplu, că nu ştiu ce mai e de discutat. — Păi... nu mai există chiulangii ? Preşedintele din Ghimbav ne aruncă o privire prudentă pe sub sprîncene : — La noi în cooperativă sau așa, în general ? — Pe alese. Stanciu începe să rîdă . — Există, nu putem să ne plîngem că ducem lipsă. — Și ? Dacă e atît de simplă povestea cu munca, cum se explică persistența chiulangiului ? — Problema grea, aş zice eu, nu e chiulangiul sadea : acela e luat la ochi de toată lumea, trăieşte greu, dacă n-are vreo rudă pe care s-o stoarcă, şi simte că mulţi oameni îl privesc ca pe un bun de nimica. Problema grea nu e chiulangiul de pomină, acela pe care îl dai toată ziua de exemplu prin adunări, ci, aş zice, cel „modest“, care se mulţumeşte cu puţin, numai să muncească puţin. Vine la unele munci mai uşoare, se fereşte de altele mai grele — chiar dacă ziua-muncă e mai mare — socoteşte tot timpul, mai bine ca un contabil, cum să dea un pic problematică mai largă. Pe plan tehnic sau politic, un om cu oarecare experienţă e întotdeauna ispitit să reducă toate situaţiile la ceea ce ştia el dinainte. E o primejdie. Ştiu că se mai scrie uneori prin ziare : „Uite ce bună este munca pentru om. Uite la Trandafirescu : e la pensie dar nu-i rabdă inima să stea“. De fapt, aici e numai jumătate din problemă. Totul e, pensionar sau mai ales om cu răspunderi în producţie, să te ţii la curent. Altfel, decit să „munceşti“, mai bine las-o baltă, nu încurca locul de pomană, w- *»», mai puţin şi să ia un picuşor mai mult. — Cauzele ? — Mai întii, firea omului, cred eu. Am un şofer, Willy Rausch, care, zic eu, face o sută de norme pe zi. Pune mîna pe furcă, el încarcă, el descarcă, el ţine evidenţa, unde-l trimiţi, acolo se duce, niciodată nu e obosit şi şi-a molipsit şi camionul, niciodată nu zice că are nu ştiu ce la cauciuc sau la cutia de viteze. Mai am un şofer , nu e chiulangiu, dar cîştigă de două ori mai puţin decît Willy. Pe lîngă fire, eu cred că e o chestie de antrenament, ca la sportivi. Sînt destui —mai ales bărbaţi — care ar vrea să fie numai şefi şi să stea cu carneţelul în mînă, să vadă cum lucrează femeile, sunt destui — mai ales tineri — care zic că-s făcuţi pentru muncile de birou sau măcar pentru tractor, pentru oraş. — E aci, în parte, şi o tendinţă sănătoasă de ridicare. — Nu zic nu, dar aş dori ceva. Fiecare meserie are un fel de glorie şi onoare a ei. In trecut, se zicea că ţăranul e ţăran, nu era o meserie, era o stare ; vrei, nu vrei, te pomeneai ţăran. Trebuie — şi aici, în Ghimbav, am reuşit în oarecare măsură — să formăm un fel de nucleu de oameni pătimaşi ai agriculturii moderne, un gen de campioni ai ştiinţei de a scoate vite de soi, producţii record. Convorbirea — punctată cu cifrele înalte de producţie şi venit ale gospodarilor din Ghimbav — se încheie printr-un efect oarecum teatral. — Taică-meu, povesteşte Stanciu, îmi spunea un lucru foarte simplu. Dacă e să muncesc, zicea el, o să am ce-mi trebuie fără să apelez la nimeni. Nu-mi place să mă căciulesc. Poţi s-o duci mai greu, dar cu munca o scoţi pînă la urmă capăt. Un sfat mai poţi să ceri, dar e mai plăcutsă apeleze alţii la tine decit să apelezi tu la alţii. Ca un făcut, în aceeaşi clipă sună telefonul. Inginerul agronom Zeno Giurgiu ia receptorul şi începe o convorbire, apoi se consultă pe voce joasă cu preşedintele. — Ce să-i faci, zice Stanciu, dă-le ! Pînă s-or întări. Era o cooperativă mai nouă din judeţ şi înglodată în datorii : cereau, de la vecini, un împrumut. — Iţi place munca pe care o faci ? — Aşa şi aşa. — Ai vrea să treci în altă secţie sau altă muncă ? — Nu. — Ca operatoare la redresarea firului de tungsten, repeţi mereu aceeaşi operaţie. Nu te plictiseşte ? — Nu. Eu cred că viaţa noastră, a tineretului, e muzica. Avem în secţie muzică. Ascult muzică, mai povestesc un film şi nici nu ştiu cum a trecut vremea. — Dacă stai la poveşti, nu scade randamentul ? — Deloc. Intrebaţi-1 pe şef. Unele fete sînt posace, parcă n-aud muzica, de povestit nu povestesc nimic, dar la sfîrşitul zilei vezi că au lucrat mai puţin decit altele. Eu am 17—18 ani — şi Eugenia Sîrbu zîmbeşte de sub moţul ei de pe frunte — şi părerea mea e că munca se leagă strîns de buna dispoziţie. Stînd de vorbă cu mai multe fete care lucrează la tranzistor! şi semiconductor!, la Băneasa, constaţi că meseria încă n-a devenit la ele o pasiune, dar nu le este nici povară. — Cele trei ore de drum din Balta Albă pînă aici şi îndărăt mă obosesc mult mai mult decît munca, ne spune Constanţa Mihăilă. Dacă mai pun la socoteală şi treburile gospodăreşti vă spun sincer că cele opt ore de muncă sînt printre cele mai plăcute ore ale zilei. Au vrut să mă treacă la control, dar m-aş plictisi să stau. — Uite-te prin hală și spune-mi, te rog , cam cite fete sînt ca dumneata, cîte s-ar plictisi să stea și cîte au nevoie, ca să muncească, de supraveghere și îndemnuri continue ? — După mine, cam 75 la sută dintre fete au acum un nivel care le face să lucreze bine și dacă nu-s dădăcite la tot pasul. — Să nu exagerăm, spune maistrul Costică Balasache. Cît timp s-a lucrat în regie sau acord colectiv, într-adevăr, un număr mare de fete munceau excepţional, dar după un timp au început să dea unele semne de delăsare . „De ce să lucrez eu şi pentru aia care trage chiulul .Cind am trecut la un sistem de evidenţă şi acord individual, randamentul a crescut. Omul e născut pentru muncă, dar munca trebuia văzută, constatată, preţuită. — Ai mai găsit şi alte metode de stimulare ? — Mai curînd aş spune că mi-am îndreptat nişte greşeli. N-aveţi idee ce contează stimulentul spiritual ; teoria mea e că la femei factorul ăsta spiritual contează mai mult ca la bărbaţi. Eu, la treizeci de ani ai mei, m-am purtat cam aspru cu fetele din secţie. Au fost plingeri, au venit pe capul meu tovarăşi de la organizaţia de partid şi de la sindicat să-mi atragă atenţia. Fără nici o convingere, numai ca să scap de atîtea prelucrări şi observaţii, am părăsit tonul de comandă şi am început să plasez cîte o vorbă de încurajare. Ei bine, am rămas uluit. Pentru mine a fost mai mult ca o descoperire. Am constatat că o vorbă bună, o clipă de răbdare cînd o fată îţi spune ceva şi n-are dreptate, o luare în serios a observaţiilor ei celor mai mărunte provoacă schimbări uluitoare în felul ei de a munci. Se pare că e un principiu extrem de simplu, dar mă întreb în ce măsură nu mai există azi şi alţii cu cusururile pe care le aveam eu. — Nu e chiar aşa, nene Andrei. Dacă unui puşti i se face o nedreptate în muncă, e bine să spună, să nu ia apă în gură. — Mie îmi zici asta ? Eu am stat nouă ani într-o hală şi maistorul m-a ţinut două categorii sub salariul care mi se cuvenea ; a promovat pe alţii, care erau nepricepuţi, dar care l-au ajutat să-și ridice casa. Drept era ? Sigur că nu era drept. Dar ce-am făcut? La prima nedreptate, m-am demoralizat și două ore n-am putut să lucrez. Pe urmă însă, nu m-a răbdat inima să stau. Eu nu sunt pentru nedreptate. Dar teoria mea e că nu trebuie să te răzbuni pe muncă — pentru că te răzbuni pe tine, te distrugi ca om, ca muncitor. — Cum crezi că am putea să ne asigurăm că răsplătim omul după muncă şi că avem un „patent“ contra nedreptăţii ? — Intreabă-i mereu pe cei „mici“, cum le zic eu. Unul minte, altul e pătimaş, dar majoritatea, cei mulţi, nu mint. Inginerul nu poate să cunoască pe fiecare. Dar dacă mergi între muncitori şi întrebi pe unul şi pe altul, te convingi pină la urmă cum e adevărul. Am citit în ziare hotărîri de partid privind apropierea organelor conducătoare de munca de jos. E foarte bine. Unde există informaţie bogată, nedreptatea nu prinde rădăcină , pune lumină multă pe o stradă, şi hoţii o vor ocoli. După o viaţă de muncă şi de satisfacţii în muncă, asta pot să spun : munca e în primul rînd respectul faţă de tine. In al doilea rînd însă, omul care munceşte trebuie respectat şi preţuit de ceilalţi. Nu vorbesc numai de hală, dar şi de locul de acasă. Dă-i linişte, lasă-l să se odihnească. Acum, altceva. Era o vreme cînd se dădeau prime pentru reparaţii. Aşadar, cu cît făceai reparaţiile mai prost şi mai veneai pe acolo şi a doua oară, cu atît ieşea cîştigul mai bun. Chestia asta s-a terminat, dar a mai rămas cîte ceva pe plan moral: există oameni nebăgaţi în seamă din cauză că în sectorul lor nu e gălăgie şi nu se strică nimic. Dacă ar veni să repare de-o mie de ori l-ai băga în seamă. Descoperă-1 pe omul modest. Nu zic, sînt şi unii care fac gălăgie şi totuşi fac treabă. Intr-un cuvînt, dacă nimic nu se face fără muncă, atunci cum să credem că preţuirea muncii ar putea să se facă aşa, de la sine, fără muncă ? E şi asta o muncă : să studiezi oamenii , să le cîntăreşti meritele, să-i pui la locul potrivit pentru ei şi să-i laşi să lucreze cu plăcere. Diferenţiere şi conştiinţă e mai plăcut să apeleze alţii la tine... Desen de Marcela CORDESCU Oamenii stabili — Am meseria cea mai nestatornică, spune Radu Ailincăi, pentru că plec mereu de pe un şantier pe altul, ca zidar. Insă, dacă la vîrsta mea de 28 de ani mi-e permis să vorbesc despre iubire, aş zice că munca, într-un sens, e la fel ca dragostea : cînd iubeşti cu adevărat, nu iubeşti „în general“, ei iubeşti o anumită femeie. Dragostea pentru muncă este dragostea pentru o anumită muncă. La mine, e zidăria. Să umbli de colo pînă colo, dar să laşi în urmă statornicie, stabilitate, lucruri durabile. De şase ani sunt la Galaţi. Combinatul siderurgic. Construcţie entuziasmantă. Ce aş putea să vă spun mai mult ? Fiecare, cînd e „microbist" sincer, încearcă să-i molipsească şi pe alţii. Eu sunt din Dărăbani. In şase ani am adus aici, la Galaţi, la zidărie, din comuna mea, 42 de oameni. — Ar trebui să stau acasă, ca pensionat, dar după 62 de ani nu pot înţelege cum e viaţa fără muncă. 40 de ani am făcut aceeaşi meserie. De 19 ani sunt lăcătuş la „Tractorul“. Nu-mi place să schimb munca : omul care schimbă mult nu e om de lucru. Nenea Meynot e solid ca un urs ; nasul turtit îl trădează pe fostul boxeur amator. — Munca dă sănătate, adaugă el. Cade pe jos o piuliţă şi îi spun unui puşti s-o ridice. Se apleacă şi zice că n-o găseşte. Mă bag eu, om bătrîn, sub maşină, şi nu mă las pînă n-o găsesc. E greu cu unii puşti, ştiu să aibă numai pretenţii. Lasă că şi oamenii de vîrsta mea mai au între ei unii care ascund faţă de tineri secretele meseriei. Noi, nemţii, avem o zicală : „Probieren ist überstudieren“, proba practică e mai mult decît studiul. Munca e o chestiune de disciplină cu tine şi cu corpul tău , pretenţii să ai de la tine şi de la munca ta. PAGINA 3 Codul respectului — Am vorbit cu un lăcătuş de întreţinere — îi spunem directorului general al combinatului siderurgic de la Reşiţa — şi ne-a expus cîteva idei pline de bun simţ cu privire la necesitatea respectării şi stimulării omului care munceşte. Din unghiul dumneavoastră de conducător economic, aţi putea să ne formulaţi în această direcţie un mic cod, un număr de principii de bază ? — Primul dintre ele, ne răspunde inginerul Ion Potoceanu, mi se pare alegerea omului potrivit : între necesităţile practice ale uzinei şi bagajul de cunoştinţe şi posibilităţi ale omului nu există oricînd o concordanţă perfectă. Se remarcă des că în unele munci există oameni incompetenţi, dar mai rar observăm că un număr mare de cadre efectuează munci aflate sub capacitatea lor specifică. Ştiţi anecdota din armata de pe vremuri : „Bă, care ai învăţat muzica ? Ia mută tu pianul de colo !“ Ingineri care fac dispecerat mărunt, conducători care pierd din vedere problemele de perspectivă — cum se spunea în documentele Conferinţei Naţionale a partidului — „sub povara problemelor curente“. — Şi care e soluţia ? — Prima, clasică, aşa cum o indică ştiinţa conducerii, este aceea de a nu urca artificial nivelul ierarhic la care se rezolvă o sarcină. Degrevînd superiorul de o seamă de activităţi îmbogăţim sfera de iniţiativă a subalternului şi totodată îl obligăm pe cel superior să se concentreze mai mult asupra problemelor de perspectivă. A doua condiţie este aceasta : omul din imediata subordine să nu fie numai executant, dar şi copărtaş în elaborarea soluţiilor. Incursează-l să vină cu idei originale, ţine seama de ele, supune-le discuţiei, nu te teme dacă el, din unghiul lui de specialist, are o soluţie mai bună decît tine, care îi eşti şef şi nu poţi să te pricepi mai bine decît toţi subalternii în toate specialităţile lor. In al treilea rînd, în promovarea oamenilor, alege-ţi cadre care nu necesită un control repetat, o dăscălire continuă. In al patrulea rind, nu e suficient — aşa cum se spune de obicei — să ai criterii juste, ştiinţifice, în răsplătirea muncii şi promovarea personalului. E extrem de important ca aceste criterii să fie publice, larg popularizate : fiecare om să ştie pe baza căror criterii e apreciat, ce muncă aşteaptă întreprinderea de la el, ce vrea şeful lui direct de la el. Apoi, din unghiul de conducător, mi se pare extrem de important ca răspunderile să nu fie „în sens unic“ : dacă omul se dă peste cap să respecte un termen, o promisiune, un angajament, tu, în calitate de conducător, eşti obligat să-ţi respecţi la rîndul tău cuvîntul, să-i furnizezi aparatura sau condiţiile pe care i le-ai promis, să-i răspunzi operativ. — Ar fi deci, pînă acum, cinci puncte. — Și, desigur, toate aceste principii-cheie trebuie să-şi găsească o tălmăcire, de pe planul organizatoric și moral pe acela al stimulentului material. Măsurile de perfecţionare a conducerii economiei ne-au sporit simţitor atribuţiile. Cred că mai avem de depus eforturi pentru o diferenţiere simţitoare a ciştigurilor, pe baza meritelor reale, aşa cum faţă de pagube imputările ar trebui să fie mai simţite. Nu mă gîndesc atît la munca „vie“, la efortul omului de la maşină. Impresia mea este că muncitorii sînt în general oameni foarte harnici. Cheia e în mare măsură la organizarea ştiinţifică. Aici stăruie mereu documentele de partid — începînd de la cele ale Congresului IX pînă la cele mai recente — şi pe bună dreptate. Munca a devenit la noi, de mulţi ani, un comandament moral, un izvor de mari satisfacţii sufleteşti, sfera principală de manifestare a personalităţii şi aptitudinilor omului. Acum însă, aspectul acesta joacă rolul unui fundament : un fundament uriaş, clădit de socialism, care se cheamă bucuria de a munci, convingerea că prin muncă şi numai prin muncă putem merge înainte. Pe acest fundament sufletesc şi faptic, partidul ne cere acum să clădim o suprastructură mult mai subtilă şi mai pretenţioasă : ştiinţa de a munci, arta de a munci, dibăcia randamentului. Randamentul nu e simplul rezultat mecanic al efortului. Randament înseamnă să izbuteşti cu eforturi cît mai mici să ai un rezultat cit mai mare. In anii construcţiei socialiste, noi am investit eforturi, bogăţii materiale şi energii sufleteşti enorme , cu ajutorul ştiinţei moderne a muncii, trebuie să scoatem din aceste mari investită rezultate mult mai mari. Ne aflăm pe drumul cel bun. La multe popoare, sub forme diferite, circulă zicala că nu există problemă pe care să nu o poată rezolva munca. E o maximă pe care o confirmă exemplar realitatea României moderne. României muncitoare şi socialiste. Anchetă de SERGIU FARCAŞAN. (Au colaborat la efectuarea acestei anchete corespondenţii „Scînteii, N. MOCANU, GH. RADEL, R. APOSTOL, AL. MUREŞAN, V. MIHAI)