Scînteia, mai 1969 (Anul 38, nr. 8052-8081)
1969-05-01 / nr. 8052
PAGINA 2 Memoria umană are o fermecătoare ciudăţenie : nu poate funcţiona fără axe de sprijin. Fără puncte cardinale pe harta vremii. Fără pivoţi calendaristici în jurul Cărora să cristalizeze cavalcada amintirilor, iureşul ireversibil al zilelor şi nopţilor. Un asemenea pivot al memoriei noastre colective este ziua de 1 Mai ! Zi-reper, zi-sinteză, zi-simbol... Evocarea ar trebui, poate, să-şi deruleze firul mai de mult... De la primii Armindeni proletari din ţara noastra, pecetluiţi în clişee îngălbenite de vreme, pe care abia mai distingi figurile de bărbaţi mustâcioşi, purtînd şepci sau gambete, care înălţau în bătaia vîntului primavâratic întîile flamuri purpurii, întîile lozinci proletare şi cadenţau întîile marşuri muncitoreşti pe uliţele încă somnolente ale tîrgurilor patriarhale... Sau de la primele arestări şi schingiuiri de militanţi ai mişcării revoluţionare în preajma acestei zile, care, devenită „tradiţie roşie", începea să insufle fiorii tulburi ai panicii sub faţada de străluciri iluzorii şi cuirasa de seifuri solide a unei orînduiri ce se voia, „prin graţia lui dumnezeu", eternă şi inexpugnabilă. Nu stă în intenţia^ noastră — şi nici n-am avea atîta spaţiu la dispoziţie — să întreprindem o investigaţie istorică pe diagonala de foc a secolului de mişcare feroletară din ţara noastră. felul pe care şi-l propun aceste pagini — ţel inevitabil imitat în timp — izvorăşte însă din certitudinea continuităţii idealului revoluţionar pe pămintul românesc. Ideal ridicat de partidul comuniştilor pe supremul postament — POSTAMENTUL FAPTEI, AL CREAŢIEI — în ultimul sfert de veac de istorie a României contemporane. Trăim, deci, al 25-lea 1 Mai liber ! A 25-a coloană îşi ritmează azi pasul descătuşat, îşi revarsă azi energiile nezăgăzuite de la un capăt la altul al patriei socialiste !_ Cum au fost toate aceste coloane ? Amintirile sunt încă proaspete : le păstrează nu numai colecţiile ziarelor, nu numai imaginile jurnalelor cinematografice, dar şi memoria contemporanilor noştri, chiar şi a celora din generaţiile cele mai tinere. Se îmbulzesc spre albul hîrtiei, încărcate de suflul respiraţiilor umane, de clocotul fierbinte al bătăliilor, de înverşunarea înfrîngerii obstacolelor, de elanul urcuşului neistovit, de pasiunea angrenării în dinamica acceleraţiilor moderne, de efervescenţa tot mai înaltelor aspiraţii colective, convertite cu lucidă cutezanţă de partid în planurile impetuoasei noastre înaintări. Fireşte, cu toată istoria acestui sfert de secol — epocă fundamentală pentru destinul țării — încape în colajul caleidoscopic pe care ne-am străduit să vi-l oferim. Sunt numai reflexele ei incandescente. Pe faldurile steagurilor. Pe chipurile oamenilor. ...O zi ca aceasta nu se poate uita. Gravată în apă tare de memoria colectivă, imaginea ei — transmisă din generaţie în generaţie — intră, simplu şi frumos, în legendă. Să ne amintim de atmosfera zilelor şi săptămînilor care au precedat-o : fără această atmosferă e greu, dacă nu imposibil, să-i simţi suflul şi vibraţia, să-i cuprinzi plenar dimensiunile şi semnificaţiile. Nici nouă luni nu trecuseră de la marea Insurecţie, organizată şi condusă de partid, care doborîse dictatura fascistă a Antoneştilor... Nici două luni nu se scurseseră de cînd masele, ieşite în stradă, însufleţite de cuvîntul şi exemplul eroic al comuniștilor, alungaseră de la putere guvernele reactiunii, instaurînd primul guvern din istoria tării care reprezenta interesele poporului, guvernul de largă concentrare democratică dr. Petru Groza... Nu era nici o lună de cînd satele fuseseră cuprinse de învolburarea reformei agrare, prima lovitură mortală dată exploatării pe pământul românesc... In mijlocul ruinelor încă fumegînde, primind pe cartelă raţii derizorii, sute de mii de oameni trăiau sentimentul înălţător al libertăţii, al unităţii, al puterii. Două sute de mii de ostaşi români luptau în zilele acelea vitejeşte, în strînsă frăţie cu ostaşii sovietici, pentru alungarea hitleriştilor din oraşele şi satele Cehoslovaciei , paginile ziarelor erau zilnic împestriţate de numele cu rezonanţă exotică ale localităţilor eliberate. „Totul pentru front, totul pentru victorie !“ devenise nu numai o deviză de luptă, scrisă cu litere mari pe toate zidurile valide ale oraşelor şi satelor, ci o realitate naţională. Şi mai era un element covîrşitor pentru definirea acestei atmosfere : marele uragan eliberator care izgonea negurile de pe cerul bătrînei Europe... O zi înainte de 1 Mai avusese loc joncţiunea armatelor aliate în inima Germaniei... Trupele sovietice ocupau în Berlin cartier după cartier, purtau bătălii de stradă în preajma Reichstagului... Plutea în aer certitudinea Victoriei, a Păcii, îndelung visate, cu ardoare jinduite ! Pe una din paginile numărului festiv al „Scînteii“, număr tipărit, cu sacrificii, „la roşu“, ca o prevestire a culorii ce va domina întreaga sărbătoare, se puteau citi stihuri cadenţînd parcă paşii coloanelor ce aveau să umple a doua zi străzile Capitalei: „Pe vechile, ruginitele coarde / Cum am să cint, să descînt ! Această nouă viaţă ce arde, / Ce vine năvalnică-n tropot: / Intîiul Mai slobod / Pe românescul pămînt!“. Cum am putea să redăm mai sugestivvigoarea şi tumultul acestui neuitat ! Mai decît reproducînd fointuri din reportajul publicat atunci de „Scînteia“, reportaj în care vibrează emoţia inegalabilă a martorului ocular ? „Muncitorului care, ani de-a rindul, a pătimit oprimări şi întemniţări — scria reporterul ziarului — sufletul îi era flămînd de această sărbătoare, prima lui sărbătoare liberă, la care a sperat atîta, primul lui. Mai liber, în care să-şi poată manifesta fără teamă gîndul şi bucuriile... Bucureştiul rîde, Bucureştiul e în sărbătoare, Bucureştiul freamătă de o bucurie nouă, pe care zidurile lui bătrîne nu au mai văzut-o pînă acum. Coloane nesfirşite trec pe cheiul Dîmboviţei, pe bulevardul Brătianu, pe Calea Victoriei, pe aceeaşi Cale a Victoriei al cărei asfalt a fost stropit de sîngele patrioţilor în ziua de 24 februarie...“ (n.n. era vorba de sîngeroasa reprimare de către guvernul Rădescu a demonstraţiei în favoarea instaurării guvernului Groza). In faţa tribunei, ridicată în mijlocul ruinelor ce mai „ornau“ încă Piaţa Victoriei, trec, în ovaţiile mulţimii, primele care alegorice din istoria demonstraţiilor muncitoreşti din ţara noastră. Ce zugrăveau ele ? Impunătorul car al ceferiştilor înfăţişa un enorm ciocan înfipt în zalele unui lanţ asupritor. Alături de această reprezentare patetică a triumfului libertăţii îşi fac apariţia întîile imagini de muncă : carul textilistelor era împodobit, potrivit relatării reporterului, „cu războaie moderne care ţes în ritm vioi“, în vreme ce muncitorii de la „Malaxa“ îşi exprimă voinţa de a participa entuziast la reconstrucţia ţării prin macheta unui automotor pe care-l reparaseră în zileleacelea. La Petroşani, în vechea citadelă a „cărbunarilor“, coloana demonstranţilor e deschisă de o brigadă de mineri care, nu-i mai cu o zi înainte, fusese evidenţiată pe ţară printr-un comunicat al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri pentru faptul că „într-un timp de 8 ore au scos 33,5 tone de cărbuni“. Numele unuia dintre membrii acestei brigăzi ne-a fulgerat din pagina îngălbenită a ziarului de parcă am fi întîlnit însuşi simbolul întruchipat al memorabilei zile pe care o evocăm : Ion Popor. E un nume autentic, dar pare, la distanţa sfertului de veac, înconjurat de o aură legendară. Intr-adevăr, la 1 Mai 1945, un întreg popor, milioane de roni, au defilat pentru întîia oară cu sentimentul că, peste toate greutăţile şi opreliştile, ţara e a lor. Şi tot pentru întîia oară şi-au privit, cu încrederea insuflată de comunişti, viitorul drept în faţă. ...Răsfoim mai departe ironicul viu al acestor ani de ctitorie. Nu întotdeauna noile edificii se pot ridica gospodăreşte, o dată cu temeliile. In anumite împrejurări se cer, mai întîi înlăturate mormanele de dărîmături şi moloz ale trecutului, se cere curăţat locul pentru viitoarele schele. 1 Mai 1946. Voind parcă să ilustreze acest adevăr, ziarele informau cu cîteva zile înainte : „Pînă la 1 Mai Piaţa Victoriei va fi curăţată de moloz şi dărîmături. Alături de muncitorii din Bucureşti dau ajutor şi un grup de mineri din Valea Jiului care au sosit cu explozibil, caterpilare, dar mai ales cu experienţa lor de specialişti la lucrările în piatră“. Ţara trecea prin nevoi şi greutăţi cumplite. Seceta îşi arăta colţii. Urmările războiului erau vizibile nu numai în rănile clădirilor, ci şi în viaţa cotidiană a fabricilor, a satelor. Patronii sabotau producţia, tăinuind stocuri masive de materii prime. Reacţiunea îşi înteţea provocările, mergînd pînă la asasinate , pentru a produce tulburări şi panică, pentru a împiedica desfăşurarea normală a demonstraţiilor de 1 Mai, ucigaşi plătiţi încercau să răspîndească teroare. Numerele festivă ale ziarelor publicau însă cu majuscule o veste care sublinia elocvent atmosfera de calm şi hotărîre, de efort îndîrjit care domnea în rîndurile clasei muncitoare: „Guvernul a primit darurile muncitorilor ceferişti şi mineri“. In cadrul unei manifestări entuziaste, la Gara de Nord reprezentanţii guvernului democratic luaseră în primire o locomotivă şi zece vagoane clasă lucrate gratuit de ceferiştii de la „Griviţa Roşie“, o locomotivă, patru vagoane clasă şi 19 vagoane marfă lucrate gratuit de ceferiştii din Timişoara, Oraviţa, Caransebeş şi Lugoj, 480 tone cărbuni dăruiţi din cota lor de minerit din Comăneşti... Iar la impunătoarea demonstraţie bucureşteană, unul dintre cele mai aplaudate care alegorice reprezenta o locomotivă purtînd următoarea inscripţie : „Locomotiva viitorului o vom construi noi !“. Ce forţă de pe lume mai putea stăvili acest marş impetuos al coloanelor care personificau în mii de chipuri umane încrederea în viitor sădită de comunişti în conştiinţa maselor ? ...Tenacitate — iată cuvîntul care sintetizează revelator atmosfera din preajma lui 1 Mai 1947. Editorialul numărului festiv al „Scînteii“ era expresia cea mai directă şi mai elocventă a dialogului sincer, deschis, plin de un înalt simţ de , răspundere, pe care îl desfăşura partidul comuniştilor cu masele, cu ţara : „încercările momentului, oricît de aspre ar fi ele, nu ne pot împiedica să vedem că, la sfîrşitul străduinţelor noastre, se desemnează orizonturi mai luminoase“. Iar, ca o concretizare a acestui îndemn, în acelaşi număr de ziar o ştire vestea că, lucrînd cîte 16 ore pe zi (şi primind pîine doar de patru ori pe săptămînă, cîte 300 de grame de persoană) muncitorii de la Reşiţa reclădiseră, în cinstea zilei de 1 Mai, cuptorul Martin nr. 2. In zilele de dinaintea lui 1 Mai cartierele de la marginea oraşelor fuseseră literalmente inundate de manifeste ale partidelor „istorice“ care îndemnau muncitorimea să nu răspundă chemării partidului şi să boicoteze demonstraţia de 1 Mai. Bunul simţ tradiţional al celor mulţi, în frăţească simbioză cu încrederea tot mai puternică în partid, în cuvîntul lui, s-a dovedit şi de astă dată mai tare decît stupiditatea erijată în doctrină politică , în coloanele demonstranţilor din întreaga ţară au păşit din nou sute şi sute de mii de oameni, revărsîndu-şi iar tumultul generos al voinţei de mai bine pe străzile centrale ale marilor oraşe. Un fapt care atunci a prilejuit presei o simplă remarcă, dar care azi ne emoţionează cu fiorul primelor înmuguriri primăvăratice , la Braşov, sub poalele Tîmpei, coloana fusese deschisă de primele 30 de tractoare produse de I.A.R.-işti. Intîiul tractor ieşise de pe porţile uzinei în preajma Anului Nou. Muncitorii I.A.R.-ului se angajaseră să fabrice pînă la 1 Mai un număr de 20. Era prima lor depăşire de angajament, cu zece în plus. Cîte nu le vor urma ! „Zi de zi / vom munci, / ţară nouă vom clădi“ — vibra aerul Pieţei Victoriei de lozincile unui nou impuls de entuziasm generat de zorii unei noi realităţi sociale şi umane : era 1 Mai 1948, primul 1 Mai în România devenită, prin nestrămutata voinţă a celor ce muncesc, Republică populară, întîia orînduire de stat republicană din istoria ţării . Străzile deveniseră tot mai neîncăpătoare pentru exuberanta dezlănţuire de elanuri colective : pe caldarîmul lor păşea o nouă Majestate — Majestatea sa poporul, pentru întîia oară stăpîn pe propriul său destin, pentru întîia oară unic beneficiar al strădaniilor sale. Coloanele scandează neîntrerupt numele partidului care — prin spiritul revoluţionar şi luciditatea sa clarvăzătoare, prin politica sa ştiinţifică, izvorîtă din interesele fundamentale ale poporului — urcase tot mai înalt treptele încrederii maselor, dovedindu-se în ochii lor singura forţă politică capabilă să asigure progresul neîntrerupt al României, bunăstarea poporului ei. Nu numai la Bucureşti, dar şi în multe alte oraşe ale ţării, din torentul demonstranţilor se desprinde cîte o coloană de un farmec juvenil şi grav : băieţi şi fete în salopete albastre, cu gulere albe răsfrînte, care îşi cadenţează paşii după ritmul sacadat, fierbinte, al unui marş ce făcea să răsune tăriile: „Hei-rup, heirup / Sparg munţi de fier / In munca aspră de brigadier“. Melodia se convertea adesea în urale şi ovaţii, din care izbucneau, trepidante, lozincile vremii: „Cu partidul nostru-n frunte / Spargem munte după munte“, „Cu sapa şi cu lopata / Vom da şantierul gata“. Prin ei, prin aceşti purtători de salopete albastre, răzbătea pînă în pieţele oraşelor ecoul entuziasmului patriotic şi revoluţionar ce zămislea primele înfăptuiri ale socialismului pe pămîntul românesc — Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Ceanu Mare-Cluj, Lunca Prutului, APACA, Hunedoara. Tinereţea acelor elanuri a devenit cu anii fenomen continuu şi definitoriu al societăţii noastre : tinereţea fără bătrîneţe a conştiinţei actului de creaţie, acea vîrstă care nu se măsoară după datele de stare civilă, ci după certificatul de naştere al unei epoci istorice. Şi mai întîlneşti un aspect inedit în coloanele de demonstranţi ale acelui an : pe reverele hainelor au apărut întîia oară sclipirile solemne ale unei efigii metalice. Cîtorva sute de mineri, lăcătuşi, forjori, ţesătoare, profesori, actori, scriitori, activişti de partid li se decernase cu o zi înainte prima decoraţie a Republicii, în acord simbolic cu înaltul sens al sărbătorii Intîiului de Mai : „Ordinul Muncii“. In 1949, noile reflexe ale istoriei — care îşi precipita sacadat ritmul — au conferit noi străluciri acestei nestemate cu infinite feţe, marea demonstraţie muncitorească a primăverii. De data asta muncitorii defilau pentru întîia oară stăpîni nu numai ai ţării în întregul ei, dar şi ai fabricilor şi uzinelor. Fără patroni, fără exploatatori, învăţînd din greu, în nopţi nedormite, cu eforturi adesea istovitoare, făcînd cîte o dată greşeli, reparîndu-le din mers, oameni destoinici, care mînuiseră pînă atunci numai uneltele şi maşinile, se dovedeau în stare să mînuiască cu nu mai puţină pricepere manetele infinit mai grele ale conducerii unei activităţi de cea mai mare complexitate, economia ţării, începea să dea roade ingeniozitatea creatoare a oamenilor din uzine, stimulaţi de întrecerea socialistă, de conştiinţa că lucrează pentru ei, în folosul lor , în primele rînduri ale unor coloane muncitoreşti defilează întîia oară cei cărora ziarele le dăduseră nu de mult un nume frumos şi sugestiv, inovatorii. Doisprezece muncitori decoraţi cu „Medalia Muncii“ de la proaspăta fabrică de motoare „Dinamo“, creată prin unificarea unor vechi ateliere părăginite de reparat avioane — e vorba de „străbuna“ actualei şi modernei uzine de maşini electrice de pe dealul Cotrocenilor 1 — purtau cu mîndrie şi emoţie o machetă care azi ni s-ar părea modestă : gîndiţi-vă însă numai la faptul că era macheta primului motor electric ce avea să fie produs în România ! O coloană de ţărani defila sub mari pancarte cu chemări inspirate din Rezoluţia Plenarei Comitetului Central din 3—5 Martie , şi asupra ogoarelor ţării începea să bată un vînt nou, aducător de progres şi bunăstare. .Din loc în loc cîte un mare panou anunţa prezenţa primilor mecanizatori ai abia înfiinţatelor S.M.T.-uri. Nu peste multă vreme, la începutul acelei veri, aveau să ia fiinţă în diferite puncte ale ţării primele cinci nuclee ale agriculturii cooperativizate. Şi tot pentru întîia oară coloanele au cunoscut în acel an erupţia de lumină proaspătă sinonimă cu primăvara, care avea să devină cu anii indispensabilul element reportericesc „de culoare“ al oricărei demonstraţii : pionierii. In aplauzele entuziaste ale mulţimii au păşit primii purtători ai cravatelor roşii, cei mai buni elevi din şcolile bucureştene. Cu cîtă nostalgică emoţie şi-or fi aducînd aminte pionierii de acum douăzeci de ani — astăzi muncitori, ingineri, medici, profesori, la rîndul lor părinţi şi, poate, cu copii pionieri — despre solarul Mai al primei lor încoronări în marşul triumfal al ţării! ...Tot mai mult, demonstraţiile au căpătat caracterul unor vii şi expresive rapoarte de realizări. Semnificativ , alături de care alegorice, pancarte, portrete, au apărut în coloane graficele. 1 Mai 1950 a reprezentat un vast raport colectiv despre înfăptuirile primului an de economie planificată. Cuvîntul „întîia oară“ revenea tot mai des : întîia oară — utilaj petrolier produs la uzinele „23 August“, întîia oară — combină de porumb la „Vasile Roaită“ (actuala uzină de pompe), întîia oară — aparat de radio, la „Radio Popular“ (actuala „Electronica“), întîia oară ţara căpăta conştiinţa bogatelor ei resurse de creativitate şi inteligenţă, potenţate de acel proces iniţiat şi dirijat de partid care avea să devină hotărîtor pentru noul chip al României moderne : industrializarea socialistă. 1951. Marea sărbătoare debutează în Bucureşti prin inaugurarea noului Parc de cultură şi odihnă Herăstrău. Simbolică inaugurare a Primăverii, simbolică totodată prin sensurile sale , primele roade ale reconstrucţiei, primele mari eforturi economice se oglindesc în primele amenajări şi construcţii cu caracter social-cultural. Dar iată că imensele coloane pătrund în vasta piaţă. Alături de mari pancarte închinate celei de-a 30-a aniversări a Partidului Comunist Român, „un uriaş car alegoric reprezintă macheta unei locomotive şi a unor vagoane de clasă intrînd sub cinci arcade roşii banii Cincinalului“.Era, desigur, macheta unei locomotive cu aburi, pentru că sutele de locomotive Diesel electrice care brăzdează azi ţara sălăşluiau încă în visurile unor proiectanţi vizionari. Şi totuşi, primul cincinal al ţării demarase cu mii de cai putere. Corespondentul nostru din Reşiţa ne relata că în luna martie s-a obţinut cea mai mare producţie de oţel din istoria Combinatului siderurgic. Impetuoasa demonstraţie a oamenilor muncii din Capitală — este prima demonstraţie de 1 Mai la care participă 500 000 de bucureşteni, aproximativ jumătate din populaţia oraşului de atunci — sugerează un bilanţ şi, totodată, un început. Pancarte anunţă că prin realizarea planurilor anuale de stat din 1949 şi 1950 producţia industrială s-a dublat faţă de 1948 şi, în acelaşi timp, subliniază sensurile unor planuri grandioase ■ planul de electrificare, planul de mecanizare a agriculturii, caracterizînd cincinalul ca un măreţ program al construirii bazei economice a socialismului în România. „Se aude duduit de motoare. Din tribune izbucnesc urale şi toate privirile se îndreaptă spre cele două maşini roşii ce înaintează în piaţă. Sunt tractoare cu şenile KD 35 fabricate pentru prima oară la noi în ţară“... Culoarea albastră inundă pentru cîteva minute piaţa ; sunt constructorii Casei Scînteii care poartă o imensă pancartă : „Ia cinstea zilei de 1 Mai şi a aniversării partidului, să terminăm montarea rotativei !“ Motoare şi cărţi ! Primul an al cincinalului deschidea un larg orizont nu numai economiei, ci şi culturii socialiste. 1952. Din amplul reportaj aldemonstraţiei din acest an spicuim doar două imagini : Brăila — muncitorii, tehnicienii, inginerii uzinelor „Progresul" prezintă cu mîndrie prototipurile buldozerului, screperului, grederului şi compresorului, utilajele grele destinate marilor şantiere ale cincinalului, şantierelor electrificării. La Bucureşti — „In frumoasele lor uniforme bleumarin, defilează elevii şi elevele şcolilor Direcţiei Generale a Rezervelor de Muncă — schimbul de mîine al industriei socialiste. In aceste şcoli învaţă aproximativ 90 000 de tineri iar spre sfîrşitul cincinalului numărul lor se va ridica la 140 000“. Panouri şi grafice amintesc că în anul 1951 — primul an al cincinalului — s-au pus în funcţiune noi furnale şi cuptoare la Hunedoara, noi hale în industria de maşini, noi fabrici de ciment. Devenind o realitate pregnantă în viaţa ţării, industria socialistă îşi pregăteşte cadre de nădejde. 1953. O acoladă simbolică se arcuieşte în timp, de la un 1 Mai la altul. Prototipurile pe care le-am văzut cu un an mai devreme la Brăila apar de astă dată la Bicaz. Descriind prima demonstraţie a constructorilor, reporterul le numeşte „unităţile motorizate ale Bicazului“ şi relatează faptul că de curînd a început construirea fabricii de beton. Este anul în care, în geografia marii demonstraţii, apar nume noi. Alături de Bicaz, un alt orăşel puţin cunoscut : Pucioasa. Aici sînt întîmpinate cu urale coloanele constructorilor hidrocentralei de la Moroieni, intrată de curînd în funcţiune, precum şi cei ai termocentralei Doiceşti. De la Constanţa o altă relatare cu mari panouri ilustrative demonstrează constructorii care au dat în funcţiune termocentralele Ovidiu I şi Ovidiu II şi reţeliştii care au întins sute de kilometri de fire electrice în lungul şi-n latul Dobrogei. Sîntem tentaţi să definim acest 1 Mai ca o primă confirmare a roadelor electrificării. Dar impetuosul avînt şi largul orizont economic al cincinalului se refuză definiţiilor înguste. Iată , la Reşiţa demonstrează, pentru prima oară coloana Fabricii noi de maşini şi constructorii noului oraş muncitoresc, iar din pancartele metalurgiştilor de la uzinaVulcan" din Capitală aflăm că, pentru întîia oară în ţara noastră, s-a realizat fabricarea în serie a liniilor tehnologice de ciment. Şi încă un amănunt care a scăpat unor reporteri : în rîndurile demonstranţilor din Capitală coloana Institutului „Proiect-Bucureşti“. Sunt cei ce au trasat pe planşete contururile Parcului de cultură şi sport „23 August“ şi ale studiourilor cinematografice de la Buftea, 1954. Lipsa de spaţiu ne obligă să reţinem din amplul reportaj doar două secvenţe : la Piteşti — nouă zonă petroliferă a ţării — o instalaţie de foraj a înregistrat în cinstea lui 1 Mai un record naţional : 5 168 metri granic pe lună ; la Braşov sunt viu aplaudaţi muncitorii de la uzinele „Steagul Roşu“ care au obţinut importante succese în lupta pentru a da patriei maşini şi utilaje tot mai perfecţionate, în anul următor, ziua de 1 Mai 1955 găseşte întreaga ţară într-o vibrantă atmosferă de entuziasm şi de efervescenţă creatoare — este ultimul an al primului cincinal, an de înfăptuiri şi succese remarcabile, însufleţiţi de chemările partidului, mobilizaţi de planurile îndrăzneţe care prind viaţă sub ochii şi sub mîinile lor, oamenii muncii raportează în faţa tribunelor realizări fără precedent în edificarea bazei economice a socialismului. Sîntem doar în ziua de 1 Mai, dar peste 200 de întreprinderi din ramurile industriei grele şi uşoare şi-au îndeplinit planul cincinal şi lucrează în contul anului 1956. De asemenea, după numai şase ani de la istorica Hotărîre din 3—5 martie 1949, peste 5 150 de gospodării agricole colective şi întovărăşiri agricole şi-au trimis reprezentanţii în marile coloane. Din oraşele noi, ridicate din temelii în ultimii ani, primim reportaje emoţionante despre entuziasmul coloanelor de demonstrant însufleţiţi de marile succese obţinute în ultimul an al cincinalului. 1956. In acest an ne aflăm în tribunele din marea piaţă centrală a Hunedoarei Am încercat să descriem şi atunci ovaţiile cu care au fost primite coloanele de constructori ai furnalului de 700 mc, primul furnal de asemenea dimensiuni din ţara noastră. Pe pancarte şi grafice, constructorii raportau că furnalul se află în probele de rodaj şi că producţia lui anuală va fi de 1,5 ori mai mare decît întreaga producţie de fontă realizată în România anului 1938. Alături de temelia siderurgică a ţării — energetica. Trimisul nostru la Bicaz comunică: „Ghirlande de brad împodobesc sărbătoreşte intrările în tunel şi în punctele de lucru de pe şantier. Marea mîndrie a constructorilor, exprimată cu însufleţire în timpul demonstraţiei, o constituie faptul că au fost încheiate toate lucrările în vederea turnării primilor metri cubi de beton la baraj. Stăvilirea Bistriţei începe !“. Pe harta dinamică a marii demonstraţii încă un nume nou: Rovinari. A început exploatarea bogatelor zăcăminte de lignit trezind la o intensă viaţă economică un nou ţinut al Olteniei. Aşadar, încă din primele luni al doilea cincinal a demarat cu toată puterea. Marele edificiu al economiei socialiste se ridica vertiginos pe temeliile de oţel şi beton aşezate cu chibzuială şi temeinicie in anii primului cincinal, urmînd planurile elaborate ştiinţific, cu clarviziune, de partidul comuniştilor.’ Iar clasa muncitoare, clasă In asalt in toate etapele istoriei noastre moderne, se dovedeşte fermentul eroic al marilor geneze făuritoare de eră nouă. 1957. Mereu în primele rînduri ale demonstraţiei, dar, mai ales, mereu în primele rînduri ale metalurgiei româneşti, muncitorii şi proiectanţii uzinelor „23 August“ trec prin faţa tribunelor cu un car alegoric reprezentînd — în machetă, desigur ! — noile agregate fabricate recent pentru industria chimică. E doar o mică, modestă „avanpremieră“ a anilor ce vor urma, anii spectaculoşi ai petrochimiei româneşti. Mesagerii agriculturii socialiste trec prin marea piaţă anunţînd evenimente pline de semnificaţii: peste 860 000 de familii de ţărani muncitori s-au unit în circa 12 000 gospodării colective şi întovărăşiri agricole ; raionul Olteniţa este cooperativizat în întregime. Recoltele bogate obţinute prin mecanizarea şi chimizarea agriculturii, prin folosirea metodelor agro-zootehnice avansate, conving tot mai multe familii ţărăneşti de marile avantaje ale muncii in comun. La Braşov demonstrează primele tractoare din seria „Universal-26“, iar la Iaşi sunt aplaudaţi constructorii noilor cartiere Păcurari şi Aurora şi ai căminelor studenţeşti din Copou şi Sărărie, încheierea demonstraţiei din Piaţa Aviatorilor e dominată de... „aurul şi argintul" obţinute de olimpicii români la Melbourne cu cîteva luni mai devreme. ...Trec fără întrerupere coloanele lul Mai, defilează în ritmurile tot mai dinamice ale înfăptuirilor care schimbă faţa patriei, răscolind pînă în adîncuri ţinuturi odinioară oropsite, plasîndu-le pe orbita civilizaţiei socialiste. Oamenii sînt, vizibil, din ce în ce mai bine îmbrăcaţi, mai bine hrăniţi. Nu întîlneşti în coloane, desigur, exhibiţii vestimentare , dar domneşte o mereu mai vădită bunăstare, un sentiment tot mai acut şi mai fecund al dependenţei nemijlocite dintre efortul omului şi traiul său cotidian. In multe localităţi Intîiurile de Mai ale anilor 1958 şi 1959 prilejuiesc primele demonstraţii şi serbări muncitoreşti. E şi firesc: pe întinderi cutreierate altădată doar de vînturi, acolo unde se legănau cîndva în soare holde, au răsărit primele păienjenişuri de schele şi conducte ale noilor edificii industriale. Aşa s-a întîmplat la Borzeşti, în lunca Trotuşului, unde bătrînul stejar al lui Ştefan s-a pomenit dintr-o dată înconjurat de un lanţ de rafinării, uzine chimice, de cauciuc sintetic. Aşa s-a întîmplat la Săvineşti, unde Bistriţa a început să oglindească în apele ei repezi o zveltă siluetă industrială — citadela telonului şi volanului. Aşa s-a întîmplat la Chiscani, lîngă Brăila, unde se profila, impunătoare, împărăţia celulozei şi hîrtiei. La Bucureşti, cortegiul demonstranţilor cuprindea întîia oară un grup numeros care înălţa spre tribune o nouă emblemă : F.M.B. Unii dintre privitori, curioşi, se întrebau care e semnificaţia acestor iniţiale. „Cunoscătorii“ le răspundeau condescendent : „Fabrica de mase plastice Bucureşti... Sunt cei care confecţionează din materiale plastice conducte, poşete, farfurii, serviete, dantele“. Ţara întreagă trăia o nouă pasiune: chimia. In coloane, oameni de cele mai felurite meserii discutau cu dezinvoltură despre polimeri şi octani, despre electrolize şi cracări. Sub învelişul fonetic al acestor cuvinte cu sonorităţi ciudate, oamenii desluşeau, instinctiv, ceva esenţal, o iradiere din zonele de lumină ale viitorului. Iar în numele, deocamdată misterioase, ale noilor uzine vedeau embleme ale unui amplu proces istoric menit să pună pentru întîia oară în valoare avuţii care altădată se iroseau pe apa simbetei. Ştiinţa în multiplele ei înfăţişări ultramoderne începea, de asemenea, să fie o prezenţă familiară în coloane. Lîngă o carte uriaşă, pe cotorul căreia scria „Ştiinţa în slujba păcii şi socialismului“, trecea carul alegoric pe care se afla la- MARILE COLOANE _________________________________| r ' ■ ^ W'\ . - - \ ■ PE MAGISTRALA REPORTAJ DIN 24 DE REPORTAJE De la Intîiul de Mai al marilor bătălii.. ..la cel al hotărîtoarelor izbînzi SCINTEIA — joi 1 Mai 1969