Scînteia, noiembrie 1970 (Anul 39, nr. 8594-8623)

1970-11-01 / nr. 8594

SU­NT El A — duminică 1 noiembrie 1970 pagina economică Părerea specialiştilor: POT FI PRODUSE IN TARĂ SEMINŢELE DE LEGUME PE CARE ACUM LE IMPORTĂM Ca in orice ramură a agriculturii, în legumicultura calitatea producţiei este asigurată in primul rind de va­loarea biologică a seminţelor folosite, la care se adaugă condiţiile de agro­tehnică şi de întreţinere aplicate pen­tru fiecare sortiment în parte. Se­minţele au o însemnătate primordială pentru cantitatea şi calitatea viitoarei recolte, pentru valorificarea condiţii­lor create prin extinderea irigaţiilor, chimizării şi mecanizării. Dar tot atit de adevărat este că producerea lor nu este o treabă uşoară, ea necesitînd un plus de muncă calificată, de compe­tenţă şi pasiune profesională. Spun aceasta, gîndindu-mă la cauzele care determină ca, aproape an de an, Mi­nisterul Agriculturii şi Silviculturii să importe cantităţi însemnate de seminţe de leguma şi de material săditor pentru acoperirea nevoilor interne. In unele cazuri, chiar în si­tuaţia cind există un stoc­ cantitatea de săminţă necesară pentru anumite sortimente, datorită calităţii neco­respunzătoare a acesteia se simte nevoia de a importa unele soiuri cu însuşiri de producţie ridicate, pentru că cele aduse cu 4-5 ani în urmă au degenerat. Această situaţie apare ca efect al unei organizări necores­punzătoare în producerea seminţelor de legume şi a altor cauze asupra cărora ne vom opri în rîndurile de faţă, cu intenţia de a sugera cîteva soluţii menite să ducă la îmbunătă­ţirea sistemului de producere a se­minţelor. In ultimii ani au fost organizate ferme specializate în producerea seminţelor de legume. Acestea pri­mesc săminţă pentru înmulţire prin Agrosem. Culturilor însămînţate pentru înmulţire li se aplică lucră­rile de întreţinere şi sunt urmărite pe parcursul perioadei de vegetaţie de aprobatori care certifică sau nu dacă corespund pentru extragerea seminţelor. întreaga producţie de să­minţă se condiţionează la indicii de STAS şi se livrează în totalitate la Agrosem, care face oficiul de amba­lare şi de redistribuire. Precizăm că, o dată cu redistribuirea semin­ţelor către unităţi, sămînţa circulă cu actul de calitate, care este garan­ţia purităţii noului lot semincer. La prima analiză totul pare per­fect normal, dar din punct de vedere tehnic această organizare prezintă foarte mari neajunsuri. Poate ga­ranta vreun specialist că toate semin­ţele extrase sunt tipice soiului şi în­trunesc calităţile de producţie ? So­cotim că nu. De asemenea, fermele specializate nu garantează că toate fructele din care s-a extras sămînţa au fost perfect sănătoase, că unele n-au fost infectate de boli şi în special de viroze. In consecinţă, prin aplicarea acestui sistem se depre­­ciază de la an la an însuşirile pozi­tive ale solului, se înmulţesc viro­zele şi alte boli transmisibile prin săminţă. Aşa se face că, în decurs de cîţiva ani, soiul degenerează com­plet. Dacă mai adăugăm faptul că diferite soiuri răspund diferenţiat la condiţii deosebite de climă, rezultă că redistribuirea seminţelor spre în­mulţire, după ce au fost colectate pe centre din mai multe zone, con­tribuie şi mai mult la degenerarea soiurilor sau, în cel mai bun caz, la abateri pronunţate de la însuşirile iniţiale. O alegere riguroasă a fruc­telor din care se extrage sămînţa ar duce la cheltuieli enorme şi în final la obţinerea unor cantităţi infime de săminţă. Dar pe cit de greoaie pare la prima vedere, pe atit de uşoară este rezolvarea acestei probleme. Mă refer la posibilitatea şi nece-­ sitatea ca unităţile producătoare de seminţe să fie autorizate să mar­cheze cele mai corespunzătoare plante încă din perioada de vegeta­ţie, iar mai tîrziu dintre acestea să le aleagă pe cele mai sănătoase din care să extragă sămînţa. In acest mod se poate constitui stocul de să­minţă pentru lotul semincer din anul viitor. Această lucrare poate să o execute personal şeful de fermă, în­trunit este vorba de numai cîteva kg de săminţă, cît este necesar. Pro­­cedindu-se astfel devine posibilă ri­dicarea de la an la an a valorii solului prin înmulţirea calităţilor sale pozitive. Nu este vorba de vreo metodă ieşită din comun, ci de apli­carea unora dintre cele mai elemen­tare noţiuni de selecţie, care adesea sunt ignorate în practică. Ţinînd seama de marea plasticitate biolo­gică şi ecologică a seminţelor vom reuşi ca de la an la an să le ridicăm valoarea, să îmbunătăţim continuu însuşirile de sol, să obţinem chiar linii superioare ale căror calităţi se vor materializa în producţia de legume atit cantitativ cît mai ales calitativ. O altă problemă care dorim să fie luată în seamă de direcţiile de re­sort din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii o constituie felul în care sunt dotate cu mijloace mecanizate de condiţionare şi de uscare a se­minţelor fermele specializate în producerea seminţelor. Cu 3 ani în urmă am opinat pentru organizarea de întreprinderi specializate în pro­ducerea seminţelor, dotate corespun­zător, care să preia sarcina de a pro­duce sămînţă bună, ambalată şi garantată pentru unităţile de pro­ducţie. Numai că după ce s-au orga­nizat ferme specializate în cadrul întreprinderilor agricole de stat, a­­cestea nu au fost dotate cu mijloace moderne de recoltare, spălare, us­care şi condiţionare, ceea ce duce la pierderi mari de seminţe. Unităţile Agrosem dotate cu aceste mijloace, în cazul cînd ridică seminţele necon­diţionate de la fermele legumicole specializate, achită la preluare numai 20 la sută din valoare, restul urmînd să se plătească după ce se termină condiţionarea. Este o situaţie cu­­ totul neplăcută pentru producător care-şi vede munca lăsată în voia soartei. De aceea, considerăm nece­sară dotarea corespunzător a fer­melor semincare. Pâ­nă la realizarea acestui deziderat este nevoie ca pre­luarea de către Agrosem să se facă în baza unor probe de analiză riguroase şi să se achite integral valoarea se­minţelor conform buletinelor de cali­tate la preluare. In felul acesta, uni­tăţile Agrosem vor fi obligate să acor­de atenţia cuvenită condiţionării, cunoscind că poartă răspunderea pentru orice pierdere. Poate că unora aceste probleme le par mă­runte, dar rezolvarea lor în spiritul practic amintit este de mare însem­nătate pentru producerea seminţe­lor in ţară şi renunţarea la impor­turi costisitoare. O serie de probleme importante necesită să fie soluţionate şi în ceea ce priveşte asigurarea materialului săditor în legumicultura şi în spe­cial a arpagicului. Deoarece acest ultim sortiment are o mare pondere şi în structura producţiei întreprin­derii noastre, supunem atenţiei o se­rie de anomalii, precum şi măsurile de rezolvare. Anul acesta, I.A.S. Slo­bozia, de pe suprafaţa de 34 ha, a evaluat încă din luna august o pro­ducţie de 250 tone arpagic. Atunci am solicitat serviciului de resort din Departamentul I.A.S. să repartizeze această producţie pe beneficiari, în­­trucît cele două ferme specializate nu au condiţii nici pentru condiţio­nare în termen scurt şi nici pentru păstrarea unei asemenea cantităţi. Repartiţiile au sosit însă abia la sfirşitul lunii septembrie. Cum era şi firesc, în decurs de două luni, arpagicul a scăzut prin deshidratare (după toate normele tehnice, cu 15—18 la sută),astfel că la prezen­tarea beneficiarilor au rămas neacope­rite repartiţiile cu aproape 50 de tone. Deoarece numărul de bulbi a rămas acelaşi, deşi ei au pierdut din greutate, densitatea culturii poate fi asigurată pentru toţi beneficiarii. Ar putea fi, şi totuşi nu este, pen­tru că serviciul de resort din Depar­tamentul I.A.S. nu a socotit şi dat repartiţiile în funcţie de numărul de bulbi la kg, ci numai după criteriul tonajului. Iată cum s-a ajuns în situaţia neplăcută pentru unii bene­ficiari de a nu avea deloc material săditor pentru producţia de ceapă din anul viitor. Or, dacă­ tehnologiile moderne precizează asigurarea can­tităţilor de sămînţă la ha, chiar la cereale, în funcţie de numărul de plante pe mp, cu atit mai mult aces­tea se pot aplica în cazul culturilor la care se foloseşte material săditor. După părerea mea, a devenit opor­tun ca aspectele semnalate şi propu­nerile formulate să fie urmate de mă­suri corespunzătoare pentru asigura­rea seminţelor în cantităţi cît mai mari şi de calitate superioară, în ve­derea sporirii continue a producţiei de legume. Dr. ing. Gh. VILCEANU directorul I.A.S. Slobozia judeţul Ialomiţa i la parametrii proiectaţi l i întreprinderea de produse ce­ i­­­ramice pentru construcţii din­­ Iaşi, intrată în funcţiune cu un t ) an în urmă, a atins parametrii i \ proiectaţi la producţia de că-­­ i rămidă cu opt luni înainte de \ 1 termen. Ca urmare, începînd din i l acest trimestru, întreprinderea­­ ! ieșeană produce suplimentar, în i } fiecare lună, peste două milioane d­e cărămizi.­­ 1 (Agerpres) ^ La întreprinderea mecanică Medgidia: Maşini şi utilaje cu caracteristici funcţionale superioare De mulţi ani la Întreprinde­rea mecanică pentru utilaje din Medgidia se execută uti­laje, maşini, subansamble şi piese de schimb pentru agri­cultură. Semnificativ pentru ritmul dezvoltării acestei în­treprinderi dobrogene este fap­tul că în 1970, în mai puţin de 24 de ore se realizează întrea­ga producţie a anului 1954. Urmărind sporirea gradului de competitivitate a produse­lor sale, întreprinderea din Medgidia a trecut la reproiec­tarea tuturor produselor de bază. Pentru acest an s-a pre­văzut reproiectarea a peste 20 de piese şi subansamble de la presa de balotat paie şi re­morcile auto. Printre produsele apreciate ale I.M.U. Medgidia se numă­ră remorca auto de 5 tone. Colectivul întreprinderii do­brogene se pregăteşte acum pentru asimilarea de noi re­morci de 7 şi de 10 tone, rea­lizate la parametri tehnici şi funcționali superiori. Cu cîtva timp în urmă, ziarul nostru a publicat articolul in­titulat : „Industria uşoară în faţa unui examen de mare complexitate“, în care erau analizate cauzele şi im­plicaţiile stocurilor supranormative de produse finite existente în unită­ţile economice ale acestei ramuri. „Găsirea soluţiilor optim­e de rezol­vare (de lichidare şi preîntîmpinare a acestor imobilizări — n.n.) repre­zintă sarcina de căpătîi a lucră­torilor din industria uşoară, pentru îndeplinirea căreia nici un efort nu trebuie precupeţit“­­— cu aceste cu­vinte încheiam articolul amintit. Şi, desigur, cu convingerea că această cerinţă va fi bine înţeleasă de factorii direct vizaţi, că produ­sele aflate în stocuri supranor­mative în diferi­te combinate de industrie uşoară vor lua integral şi în timpul cel mai scurt dru­mul magazinelor de desfacere, vor fi reintegrate in circuitul econo­mic. Aceasta cu atit mai mult cu cît, într-un plan de măsuri elabo­rat de conduce­rea Ministerului Industriei Uşoa­re, împreună cu birourile execu­tive ale consili­ilor de adminis­traţie ale combi­natelor, s-a pre­văzut „negru pe alb“ că, pînă la sfirşitul acestui an, se vor lichida 70ierd la sută d­in stocurile supra­­normative, exis­tente, la data de 15 iulie 1970, în magaziile de produ­se finite ale unităţilor din această ra­mură. Să vedem cum au evoluat între timp lucrurile ? Mai întâi trebuie evidenţiat faptul că, în comparaţie cu situaţia din luna august, problema stocurilor supranormative din indus­tria uşoară a devenit mult mai... so­lubilă. Altfel spus, în lunile septem­brie şi octombrie a.c., în întreaga ra­mură s-a reuşit desfacerea unor pr­o­­duse finite stocate în valoare de circa 200 milioane lei. „Pentru alte măr­furi din stoc am primit comenzi din partea organelor comerciale , ne-a spus tov. Ion Farcaş, director gene­ral adjunct în Ministerul Industriei Uşoare. Treptat, pînă la sfirşitul anului, şi aceste mărfuri vor fi vîn­­dute“. Concluzia este, deci, că se poate, că există posibilitatea de a se rea­duce în circuitul economic produsele finite stocate în diferite unităţi din industria uşoară. Cum s-a acţionat, practic, pentru ca situaţia economică şi financiară a combinatelor să se uşureze de „balastul“ mărfurilor sto­cate ? Vizitînd mai multe combinate de industrie uşoară am desprins „for­mula“ lichidării stocurilor anormale de produse finite: pe de o parte, eforturi in direcţia desfacerii mărfurilor su­­prastocate, iar pe de alta, eliminarea cauzelor care duc la perpetuarea acestui fenomen neeconomic. De ce nu se aplică ea cu hotărîre în toate unităţile de industrie uşoară ? Nu în­­tîmplător punem această întrebare. O scrisoare primită recent la redacţie ne făcea cunoscută situaţia grea (din acest punct de vedere — n.n.) în care se află Combinatul textil din Arad, aici fiind stocate produse finite în valoare de zeci de milioane lei. „Cre­dem că acest combinat bate toate re­cordurile in materie de imobilizări“ — se încheia scrisoarea amintită. — Intr-adevăr, deţinem un stoc de produse finite însumînd 60 milioane lei, de peste trei ori mai mare decit normativul aprobat , ne-a spus tov. Romulus Licuţă, director financiar la combinatul arădean. Două treimi din acest stoc, întrunind condiţiile ne­cesare, sunt creditate de Banca Na­ţională. Probleme deosebite avem doar la unele produse finite, în va­loare de 1,5 milioane lei, a căror po­sibilitate de desfacere este cu totul incertă. Deci, mărfuri de zeci de milioane lei, pentru fabricarea cărora s-au fo­losit bumbac, coloranţi etc., aduse în parte din import, strat stocate de multe luni de zile, aşteptând să fie vîndute unor clienţi care de-abia tre­buie găsiţi. Cît priveşte cele 1,5 mi­lioane lei, ele reprezintă contrava­loarea unor produse finite — trico­taje şi confecţii — realizate în urmă cu ani. De ce au apărut şi se menţin toate aceste stocuri la combinatul din Arad ? Din discuţia avută cu diverşi specialişti din combinat a reieşit că un factor determinant în formarea stocurilor de produse fi­nite constă în necunoaşterea inte­grală, nici în al 12-lea ceas, a pla­nului de producţie. „La 9 octombrie nu ştiam încă ce vom produce in această lună — ne spunea ing. Ioan Baban, director tehnic în combinat. Ca să folosim capacităţile de pro­ducţie, fabricăm şi noi... cam ce cre­dem că o să se ceară. In mod ine­rent, o să rămînă în stoc anumite cantităţi de produse finite. Dacă la aceasta mai adăugăm lipsa frec­ventă a unor coloranţi (unii, cum ar fi naftolul, sunt produşi în ţară, la fa­brica „Getica“ din Capitală, care sis­tematic nu-şi respectă obligaţiile asumate­ şi defectele de calitate datorate mai ales indisciplinei teh­nologice, avem imaginea aproape completă a cauzelor care duc la sto­carea de produse finite în combina­tul nostru“ , a încheiat directorul tehnic. Reţinem aceste argumente. Dar cît de rezistente sunt ele ? Nu ne refe­rim la calitatea necorespunzătoare a producţiei. Această problemă nu ne­cesită comentarii. Simpla ei invocare ca o scuză referitoare la formarea unor stocuri de produse finite atestă că perpetuarea defectelor de fabri­caţie a început să fie privită la com­binatul din Arad ca un însoţitor aproape inevitabil al producţiei. Ceea ce este de două ori dăunător : o dată că provoacă pierderi de producţie şi, a doua oară, că — acceptată ca atare — această situaţie se menţine, iar amploarea ei creşte. Evident, în de­trimentul economicităţii producţiei. Dar să mergem mai departe. Bună­oară, se aduce în discuţie cu insis­tenţă problema neacoperirii cu con­tracte la export a întregii capacităţi de producţie. Cine altcineva dacă nu însăşi factorii de răspundere din combinat au datoria de a asigura întreaga desfacere a producţiei, la intern, ca şi la export ? Aceasta, cu atit mai mult cu cît, de cîteva luni de zile, au intrat în vigoare regle­mentări noi, care, dînd largi drepturi combinatelor, îi apropie pe producă­tori de beneficiari. Ni s-a replicat : „Douăzeci de ani am fost doar pro­ducători, acum trebuie să fim şi co­mercianţi. O să fim, dar pentru aceasta este nevoie de timp, de ex­perienţă...“. Este adevărat — argumentul a fost adus in discuţie şi la alte combinate de industrie uşoară — se cere expe­rienţă. Dar în cît timp va fi ea acumulată ? Pentru că e cert : expe­rienţa se dobîndeşte acţionînd, nu aşteptând ajutor din afară, de la alţii. Aprecierea nu este gratuită , interesîndu-ne ce se întreprinde la Combinatul textil din Arad pentru readucerea în circuitul economic a stocurilor de produse finite, ing. Vasile Leb, directorul comercial al­ acestei unităţi, ne-a răspuns : „ Am invitat specialişti din co­merţ să vină să-şi aleagă orice pro­duse din stoc, am dat marfă chiar şi în custodie unor organizaţii comer­ciale. Suntem­ încă „la mina“ comer­ţului, dependenţi de bunăvoinţa re­prezentanţilor săi de a ne cumpăra sau nu produsele. Comerţul, comerţul, comerţul — totul prin intermediul său. Singurul punct de contact direct între com­binat şi cumpărători este un ma­gazin propriu din Arad, care are în permanenţă o mare cifră de desfacere. — De ce nu or­ganizaţi mai mul­te asemenea ma­gazine proprii ? — A, ne-ar trebui o reţea vastă — ni s-a răspuns. Facem un cal­cul simplu îm­preună cu direc­torul comercial şi ajungem la concluzia că pen­tru a se asigura desfacerea a 10 la sută din pro­ducţia anuală a combinatului , — de fapt partea cu „probleme“ — a­­ceastă unitate a industriei ușoare are nevoie de numai... trei ma­gazine. Trei ma­gazine, dar ele trebuie deschise, nu doar proiecta­te, studiate, a­­nalizate. Altfel, stocurile de pro- .. duse finite fără desfacere nu vor putea­­ fi lichi­date. Altfel, cadrele din întreprinderi vor putea greu să cunoască cerinţele cumpărătorilor, să ia măsuri opera­tive pentru orientarea în perspectivă a structurii producţiei. Este pozitiv că, pe ansamblul In­dustriei uşoare, acţiunea de lichidare a stocurilor anormale de produse fi­nite a demarat în sfîrşit. Totuşi, existenţa unor situaţii ca cea semna­lată la combinatul textil din Arad sau la alte combinate, în care ritmul de­­„subţiere“ a stocurilor este anemic, dovedeşte clar că această importantă sarcină mai este privită cu slabă mobilizare. Nimeni nu subapreciază măsurile preconizate şi luate de minister , în ultimele luni, dar, după cum se dovedeşte în practică, rezultatele puteau să fie mai bune dacă intensitatea eforturilor ar fi fost la fel de ridicată în toate întreprin­derile şi combinatele care au acumu­lat stocuri supranormative. Un lucru este limpede : problema stocurilor supranormative şi fără mişcare de produse finite în indus­tria uşoară va fi definitiv soluţionată numai atunci cînd cadrele de condu­cere, specialiştii din întreprinderi şi combinate vor fi convinşi — şi vor acţiona în consecinţă ! — că toate produsele ce le realizează trebuie să corespundă preferinţelor şi gusturilor tot mai diverse ale cumpărătorilor. Aceasta insemană calitate superioară a produselor, diversificare sortimenta­lă extrem de largă, adaptare la cerinţele pieţei, ale modei, înseam­nă o reţea proprie de desfacere dez­voltată, înseamnă un sondaj per­manent al cerinţelor cumpărătorilor. Numai prin îndeplinirea concomiten­tă a acestor condiţii sunt cu putinţă lichidarea stocurilor existente şi, mai ales, evitarea formării altora in viitor. Altfel spus, dacă se vor în­treprinde în continuare jumătăţi de măsură, nu numai că stocurile supranormative nu vor scădea, ci ele vor creşte. Dan MATEESCU REVENIND, DUPĂ PUBLICAREA ARTICOLULUI „INDUSTRIA UŞOARĂ ÎN FAŢA UNUI EXAMEN DE MARE COMPLEXITATE“ SUPRASTOCAREA: tendinţe de scădere, dar în ritmuri prea lente Vedere panoramică a aglomeratorului de minereu de la Combinatul siderurgic din Galaţi Foto : M. Andreescu Consecinţele lipsei pieselor de schimb auto (Urmare din pag. I) resort a rămas aceeaşi de ani şi ani : lipsa capacităţilor de producţie. Fap­tele atestă că este vorba mai de­grabă de nepăsare şi dezinteres pen­­tmu rezolvarea radicală a problemei pieselor de schimb auto. Nu există suficiente capacităţi de producţie pentru fabricaţia pieselor de schimb întrucît, în concepţia multor cadre de conducere din întreprinderile con­structoare de maşini care au sarcini în această privinţă, asigurarea cu piese de schimb este privită ca a cincea roată la căruţă... Şi de această dată, diferiţi specialişti din M.I.C.M. au recunoscut că fabricaţia pieselor de schimb este total neconvenabilă pentru întreprinderi, pentru că, chi­purile, depreciază nivelul unor indica­tori de bază ai planului. In virtutea acestui interes îngust, cei care au da­toria să asigure, o dată cu autovehi­culele pe care le fabrică, şi seturile necesare de piese de schimb se fac „luntre şi punte“ pentru a scăpa de această firească obligaţie. Deşi an de an au crescut simţitor cererile de piese de schimb, uzinele producătoare le-au respins sistematic sau le-au amputat, sub motivul lipsei de ca­pacitate, fără să se străduiască să pună ordine o dată pentru totdeauna în acest domeniu. Cînd nu mai au cum să se eschiveze de la încheierea contractelor, ele tergiversează neper­­mis îndeplinirea obligaţiilor asumate, afectind şi puţinele capacităţi rezer­vate fabricaţiei pieselor de schimb în favoarea realizării a cît mai multe produse finite. Aşa a procedat, bunăoară, şi con­ducerea Uzinei de autocamioane din Braşov. In timp ce la capitolul piese de schimb uzina se afla, pe nouă luni, sub plan cu 50 de milioane lei, pro­ducţia marfă a fost superioară pla­nului cu 121 de milioane lei. Este lău­dabilă strădania­ colectivului uzinei braşovene de a produce cît mai multe autocamioane, indiscutabil, necesare economiei. Dar cît folos are a­­ceastă strădanie, dacă o bună parte dintre autovehiculele existente nu pot fi utilizate raţional tocmai din cauza lipsei unor... banale piese de schimb, în contul cărora s-au fabri­cat autocamioane peste plan . Chiar in aceste condiţii, produc­ţia de piese de schimb ar fi fost in­comparabil mai mare în prezent dacă se manifesta interes pentru folosirea intensivă a actualelor capacităţi de producţie. După cum am avut prile­jul să constatăm la Uzina de auto­turisme din Piteşti, rebutul la fabri­caţia pieselor de schimb continuă să sporească vertiginos. De la­­8,5 la sută cît a fost anul trecut, în primele 9 luni din acest an rebutul la piesele turnate din fontă a depăşit 12 la sută. La sectorul de segmenţi, procentul de rebut a atins nivele alarmante : media ultimelor două luni a fost de 35 la sută. Rebutul drămuieşte producţia de piese de schimb şi la Uzina de auto­camioane din Braşov. In plus, aici se fac puternic simţite şi diferite caren­ţe organizatorice, după cum a recu­noscut tov. Octav Căpitanu, inginerul şef al uzinei. Neritmicitatea livrărilor de piese turnate către sectoarele de prelucrări mecanice a făcut ca linii întregi de fabricaţie să-şi întrerupă adeseori activitatea. Potrivit calculu­lui făcut cu specialiştii uzinei, reiese că pierderile de producţie ocazionate de rebuturi şi stagnările în funcţio­narea utilajelor depăşesc net atit ca tonaj, cît şi valoric actualele restanţe în livrarea pieselor de schimb. In timpul investigaţiei a reieşit şi un alt aspect. La insistenţa unor u­­zine constructoare ,de maşini de a nu mai fabrica piese de schimb auto sub motivul lipsei de capacitate, anul acesta s-a recurs la soluţia de a trece fabricaţia unor repere la uni­tăţile industriei locale. Aşa s-a pro­cedat îndeosebi cu anumite repere din sectorul electrotehnic. Se constată în prezent că şi noii furnizori de piese de schimb sunt în restanţă cu livra­rea unor însemnate cantităţi, pentru că cei care „le-au predat ştafeta" au uitat să le asigure şi baza de materii prime. Astfel, se constată că dintr-un necesar de 14 tone sîrmă pentru bo­­binaj, unităţile Ministerului Indus­triei Construcţiilor de Maşini nu le-au livrat întreprinderilor de in­dustrie locală decit 6,8 tone. Indus­tria locală nu este sprijinită în su­ficientă măsură de uzinele construc­toare de maşini, aşa cum s-au anga­jat, nici în ce priveşte asistenţa teh­nică pentru îmbunătăţirea calităţii producţiei şi crearea necesarului de scule şi dispozitive. La actuala penurie de piese de schimb auto contribuie chiar şi cel care o acuză vehement : Ministerul Transporturilor. Unul din cele mai mari sectoare producătoare de piese de schimb ale ministerului, amplasat în cadrul Uzinei de reparaţii auto „Griviţa“ din Bucureşti, înregistra la începutul lunii octombrie restanţe in livrări la 30 de repere.­­ Sectorul de piese de schimb din cadrul întreprinderii noastre s-a dez­voltat considerabil în a­cest an ca urmare a preluării fabricaţiei unui număr însemnat de repere de la uzinele constructoare de maşini , ne-a spus ing. Ştefan Lech, directo­rul uzinei de reparaţii auto. Lipsa forţei de muncă şi alte neajunsuri care ţin de experienţa, în acest do­meniu au determinat în primele două trimestre o rămînere accentuată sub plan. Prin măsurile organizatorice întreprinse situaţia a început să se amelioreze şi estimăm că vom recu­pera integral restanţele în acest ul­tim trimestru. In timp ce unii dintre producăto­rii de piese de schimb au spus clar — şi cu cită uşurinţă ! — că nu mai au practic la dispoziţie timpul util pentru a îndrepta lucrurile, alţii con­tinuă să promită că totul va fi re­zolvat pînă la sfirşitul anului. Din păcate, in prea puţine cazuri ne-am putut convinge că aceste noi anga­jamente au o fundamentare reală. Nici acum, in ultimul ceas, nu se simte un interes deosebit pentru im­pulsionarea fabricării pieselor de schimb. Este necesar, de aceea, ca centralele industriale, care au în com­ponenţa lor unităţi cu sarcini în a­­cest domeniu, să lase la o parte felu­ritele invocări, explicaţii şi motivări şi să ia neîntîrziat­­măsuri ferme pen­tru a se folosi cu maximum de ran­dament capacităţile de producţie re­zervate producţiei de piese de schimb. Aşa stînd în prezent lucrurile, este firesc să ne întrebăm care­ va fi soarta producției de piese de schimb, auto în anul viitor ? Răspunsul la această întrebare îl vom da însă în­tr-un viitor articol. LUMINILE „ŢÂRII DE SUS“ In cei 20 de ani care au tre­cut de la adoptarea primului plan de electrificare a ţării, co­lectivul întreprinderii judeţene de reţele electrice Suceava a obţinut rezultate deosebite în activitatea depusă pentru a face să pătrundă lumina electrică pînă în cele mai îndepărtate că­tune. Altfel, dacă acum 20 de ani erau electrificate numai 7 sate, în prezent numărul satelor electrificate a ajuns la 359. Mai­ sînt numai 5 sate care așteaptă să fie în curînd conec­tate la circuitul electric. Linia de joasă tensiune din zona ru­rală a judeţului a ajuns la 2 100 km, ceea ce reprezintă 56 la sută din lungimea totală a drumuri­lor existente în satele electrifi­cate. Edificator este şi faptul că în perioada actualului cincinal consumul de energie electrică în judeţul Suceava a sporit de trei ori faţă de anul 1965. De ase­menea, numărul de abonaţi a ajuns în prezent la circa 80 000. După racordarea judeţului Su­ceava la sistemul energetic na­ţional, colectivul întreprinderii de reţele electrice a realizat şi pus în funcţiune obiective de mare importanţă. Printre aces­tea se află liniile şi staţiile de transformare de 110 kV de la Fălticeni, Gura Humorului, Cîm­­pulung şi Vatra Dornei, linia şi staţia de transformare de 357 Volţi din oraşul Rădăuţi. O realizare remarcabilă o con­stituie punerea în funcţiune, la termenul stabilit prin plan *(30 septembrie 1970), a liniei şi sta­ţiei de transformare de 110 kV Vatra Dornei, care asigură ali­mentarea cu energie electrică a­­ consumatorilor din bazinul Dor-­­ nelor şi creează condiţii pentru­­ alimentarea cu energie electrică­­ a viitorului centru minier de la­­ Călimani. De asemenea, pînă la­­ sfirşitul anului 1970 se va re- l zolva o problemă de o deosebită­­ importanţă pentru asigurarea * continuităţii în alimentarea cu­­ energie electrică a tuturor con-­­ sumatorilor din judeţul Suceava.­­ Este vorba de punerea în func­­ţ­­iune a liniei electrice aeriene de­­ 110 kV Bicaz — Gura Bama-­­ rului, prin care se va asigura şi­­ cea de a doua sursă de alimen-­­ tare a judeţului din sistemul e-­­­nergetic naţional, obiectiv pentru­­ realizarea căruia colectivul în- l treprinderii judeţene de reţele­­ electrice depune eforturi susţi- I nu te.­­ PAGINA 3

Next