Scînteia, noiembrie 1970 (Anul 39, nr. 8594-8623)
1970-11-01 / nr. 8594
SUNT El A — duminică 1 noiembrie 1970 pagina economică Părerea specialiştilor: POT FI PRODUSE IN TARĂ SEMINŢELE DE LEGUME PE CARE ACUM LE IMPORTĂM Ca in orice ramură a agriculturii, în legumicultura calitatea producţiei este asigurată in primul rind de valoarea biologică a seminţelor folosite, la care se adaugă condiţiile de agrotehnică şi de întreţinere aplicate pentru fiecare sortiment în parte. Seminţele au o însemnătate primordială pentru cantitatea şi calitatea viitoarei recolte, pentru valorificarea condiţiilor create prin extinderea irigaţiilor, chimizării şi mecanizării. Dar tot atit de adevărat este că producerea lor nu este o treabă uşoară, ea necesitînd un plus de muncă calificată, de competenţă şi pasiune profesională. Spun aceasta, gîndindu-mă la cauzele care determină ca, aproape an de an, Ministerul Agriculturii şi Silviculturii să importe cantităţi însemnate de seminţe de leguma şi de material săditor pentru acoperirea nevoilor interne. In unele cazuri, chiar în situaţia cind există un stoc cantitatea de săminţă necesară pentru anumite sortimente, datorită calităţii necorespunzătoare a acesteia se simte nevoia de a importa unele soiuri cu însuşiri de producţie ridicate, pentru că cele aduse cu 4-5 ani în urmă au degenerat. Această situaţie apare ca efect al unei organizări necorespunzătoare în producerea seminţelor de legume şi a altor cauze asupra cărora ne vom opri în rîndurile de faţă, cu intenţia de a sugera cîteva soluţii menite să ducă la îmbunătăţirea sistemului de producere a seminţelor. In ultimii ani au fost organizate ferme specializate în producerea seminţelor de legume. Acestea primesc săminţă pentru înmulţire prin Agrosem. Culturilor însămînţate pentru înmulţire li se aplică lucrările de întreţinere şi sunt urmărite pe parcursul perioadei de vegetaţie de aprobatori care certifică sau nu dacă corespund pentru extragerea seminţelor. întreaga producţie de săminţă se condiţionează la indicii de STAS şi se livrează în totalitate la Agrosem, care face oficiul de ambalare şi de redistribuire. Precizăm că, o dată cu redistribuirea seminţelor către unităţi, sămînţa circulă cu actul de calitate, care este garanţia purităţii noului lot semincer. La prima analiză totul pare perfect normal, dar din punct de vedere tehnic această organizare prezintă foarte mari neajunsuri. Poate garanta vreun specialist că toate seminţele extrase sunt tipice soiului şi întrunesc calităţile de producţie ? Socotim că nu. De asemenea, fermele specializate nu garantează că toate fructele din care s-a extras sămînţa au fost perfect sănătoase, că unele n-au fost infectate de boli şi în special de viroze. In consecinţă, prin aplicarea acestui sistem se depreciază de la an la an însuşirile pozitive ale solului, se înmulţesc virozele şi alte boli transmisibile prin săminţă. Aşa se face că, în decurs de cîţiva ani, soiul degenerează complet. Dacă mai adăugăm faptul că diferite soiuri răspund diferenţiat la condiţii deosebite de climă, rezultă că redistribuirea seminţelor spre înmulţire, după ce au fost colectate pe centre din mai multe zone, contribuie şi mai mult la degenerarea soiurilor sau, în cel mai bun caz, la abateri pronunţate de la însuşirile iniţiale. O alegere riguroasă a fructelor din care se extrage sămînţa ar duce la cheltuieli enorme şi în final la obţinerea unor cantităţi infime de săminţă. Dar pe cit de greoaie pare la prima vedere, pe atit de uşoară este rezolvarea acestei probleme. Mă refer la posibilitatea şi nece- sitatea ca unităţile producătoare de seminţe să fie autorizate să marcheze cele mai corespunzătoare plante încă din perioada de vegetaţie, iar mai tîrziu dintre acestea să le aleagă pe cele mai sănătoase din care să extragă sămînţa. In acest mod se poate constitui stocul de săminţă pentru lotul semincer din anul viitor. Această lucrare poate să o execute personal şeful de fermă, întrunit este vorba de numai cîteva kg de săminţă, cît este necesar. Procedindu-se astfel devine posibilă ridicarea de la an la an a valorii solului prin înmulţirea calităţilor sale pozitive. Nu este vorba de vreo metodă ieşită din comun, ci de aplicarea unora dintre cele mai elementare noţiuni de selecţie, care adesea sunt ignorate în practică. Ţinînd seama de marea plasticitate biologică şi ecologică a seminţelor vom reuşi ca de la an la an să le ridicăm valoarea, să îmbunătăţim continuu însuşirile de sol, să obţinem chiar linii superioare ale căror calităţi se vor materializa în producţia de legume atit cantitativ cît mai ales calitativ. O altă problemă care dorim să fie luată în seamă de direcţiile de resort din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii o constituie felul în care sunt dotate cu mijloace mecanizate de condiţionare şi de uscare a seminţelor fermele specializate în producerea seminţelor. Cu 3 ani în urmă am opinat pentru organizarea de întreprinderi specializate în producerea seminţelor, dotate corespunzător, care să preia sarcina de a produce sămînţă bună, ambalată şi garantată pentru unităţile de producţie. Numai că după ce s-au organizat ferme specializate în cadrul întreprinderilor agricole de stat, acestea nu au fost dotate cu mijloace moderne de recoltare, spălare, uscare şi condiţionare, ceea ce duce la pierderi mari de seminţe. Unităţile Agrosem dotate cu aceste mijloace, în cazul cînd ridică seminţele necondiţionate de la fermele legumicole specializate, achită la preluare numai 20 la sută din valoare, restul urmînd să se plătească după ce se termină condiţionarea. Este o situaţie cu totul neplăcută pentru producător care-şi vede munca lăsată în voia soartei. De aceea, considerăm necesară dotarea corespunzător a fermelor semincare. Până la realizarea acestui deziderat este nevoie ca preluarea de către Agrosem să se facă în baza unor probe de analiză riguroase şi să se achite integral valoarea seminţelor conform buletinelor de calitate la preluare. In felul acesta, unităţile Agrosem vor fi obligate să acorde atenţia cuvenită condiţionării, cunoscind că poartă răspunderea pentru orice pierdere. Poate că unora aceste probleme le par mărunte, dar rezolvarea lor în spiritul practic amintit este de mare însemnătate pentru producerea seminţelor in ţară şi renunţarea la importuri costisitoare. O serie de probleme importante necesită să fie soluţionate şi în ceea ce priveşte asigurarea materialului săditor în legumicultura şi în special a arpagicului. Deoarece acest ultim sortiment are o mare pondere şi în structura producţiei întreprinderii noastre, supunem atenţiei o serie de anomalii, precum şi măsurile de rezolvare. Anul acesta, I.A.S. Slobozia, de pe suprafaţa de 34 ha, a evaluat încă din luna august o producţie de 250 tone arpagic. Atunci am solicitat serviciului de resort din Departamentul I.A.S. să repartizeze această producţie pe beneficiari, întrucît cele două ferme specializate nu au condiţii nici pentru condiţionare în termen scurt şi nici pentru păstrarea unei asemenea cantităţi. Repartiţiile au sosit însă abia la sfirşitul lunii septembrie. Cum era şi firesc, în decurs de două luni, arpagicul a scăzut prin deshidratare (după toate normele tehnice, cu 15—18 la sută),astfel că la prezentarea beneficiarilor au rămas neacoperite repartiţiile cu aproape 50 de tone. Deoarece numărul de bulbi a rămas acelaşi, deşi ei au pierdut din greutate, densitatea culturii poate fi asigurată pentru toţi beneficiarii. Ar putea fi, şi totuşi nu este, pentru că serviciul de resort din Departamentul I.A.S. nu a socotit şi dat repartiţiile în funcţie de numărul de bulbi la kg, ci numai după criteriul tonajului. Iată cum s-a ajuns în situaţia neplăcută pentru unii beneficiari de a nu avea deloc material săditor pentru producţia de ceapă din anul viitor. Or, dacă tehnologiile moderne precizează asigurarea cantităţilor de sămînţă la ha, chiar la cereale, în funcţie de numărul de plante pe mp, cu atit mai mult acestea se pot aplica în cazul culturilor la care se foloseşte material săditor. După părerea mea, a devenit oportun ca aspectele semnalate şi propunerile formulate să fie urmate de măsuri corespunzătoare pentru asigurarea seminţelor în cantităţi cît mai mari şi de calitate superioară, în vederea sporirii continue a producţiei de legume. Dr. ing. Gh. VILCEANU directorul I.A.S. Slobozia judeţul Ialomiţa i la parametrii proiectaţi l i întreprinderea de produse ce iramice pentru construcţii din Iaşi, intrată în funcţiune cu un t ) an în urmă, a atins parametrii i \ proiectaţi la producţia de că- i rămidă cu opt luni înainte de \ 1 termen. Ca urmare, începînd din i l acest trimestru, întreprinderea ! ieșeană produce suplimentar, în i } fiecare lună, peste două milioane de cărămizi. 1 (Agerpres) ^ La întreprinderea mecanică Medgidia: Maşini şi utilaje cu caracteristici funcţionale superioare De mulţi ani la Întreprinderea mecanică pentru utilaje din Medgidia se execută utilaje, maşini, subansamble şi piese de schimb pentru agricultură. Semnificativ pentru ritmul dezvoltării acestei întreprinderi dobrogene este faptul că în 1970, în mai puţin de 24 de ore se realizează întreaga producţie a anului 1954. Urmărind sporirea gradului de competitivitate a produselor sale, întreprinderea din Medgidia a trecut la reproiectarea tuturor produselor de bază. Pentru acest an s-a prevăzut reproiectarea a peste 20 de piese şi subansamble de la presa de balotat paie şi remorcile auto. Printre produsele apreciate ale I.M.U. Medgidia se numără remorca auto de 5 tone. Colectivul întreprinderii dobrogene se pregăteşte acum pentru asimilarea de noi remorci de 7 şi de 10 tone, realizate la parametri tehnici şi funcționali superiori. Cu cîtva timp în urmă, ziarul nostru a publicat articolul intitulat : „Industria uşoară în faţa unui examen de mare complexitate“, în care erau analizate cauzele şi implicaţiile stocurilor supranormative de produse finite existente în unităţile economice ale acestei ramuri. „Găsirea soluţiilor optime de rezolvare (de lichidare şi preîntîmpinare a acestor imobilizări — n.n.) reprezintă sarcina de căpătîi a lucrătorilor din industria uşoară, pentru îndeplinirea căreia nici un efort nu trebuie precupeţit“— cu aceste cuvinte încheiam articolul amintit. Şi, desigur, cu convingerea că această cerinţă va fi bine înţeleasă de factorii direct vizaţi, că produsele aflate în stocuri supranormative în diferite combinate de industrie uşoară vor lua integral şi în timpul cel mai scurt drumul magazinelor de desfacere, vor fi reintegrate in circuitul economic. Aceasta cu atit mai mult cu cît, într-un plan de măsuri elaborat de conducerea Ministerului Industriei Uşoare, împreună cu birourile executive ale consiliilor de administraţie ale combinatelor, s-a prevăzut „negru pe alb“ că, pînă la sfirşitul acestui an, se vor lichida 70ierd la sută din stocurile supranormative, existente, la data de 15 iulie 1970, în magaziile de produse finite ale unităţilor din această ramură. Să vedem cum au evoluat între timp lucrurile ? Mai întâi trebuie evidenţiat faptul că, în comparaţie cu situaţia din luna august, problema stocurilor supranormative din industria uşoară a devenit mult mai... solubilă. Altfel spus, în lunile septembrie şi octombrie a.c., în întreaga ramură s-a reuşit desfacerea unor produse finite stocate în valoare de circa 200 milioane lei. „Pentru alte mărfuri din stoc am primit comenzi din partea organelor comerciale , ne-a spus tov. Ion Farcaş, director general adjunct în Ministerul Industriei Uşoare. Treptat, pînă la sfirşitul anului, şi aceste mărfuri vor fi vîndute“. Concluzia este, deci, că se poate, că există posibilitatea de a se readuce în circuitul economic produsele finite stocate în diferite unităţi din industria uşoară. Cum s-a acţionat, practic, pentru ca situaţia economică şi financiară a combinatelor să se uşureze de „balastul“ mărfurilor stocate ? Vizitînd mai multe combinate de industrie uşoară am desprins „formula“ lichidării stocurilor anormale de produse finite: pe de o parte, eforturi in direcţia desfacerii mărfurilor suprastocate, iar pe de alta, eliminarea cauzelor care duc la perpetuarea acestui fenomen neeconomic. De ce nu se aplică ea cu hotărîre în toate unităţile de industrie uşoară ? Nu întîmplător punem această întrebare. O scrisoare primită recent la redacţie ne făcea cunoscută situaţia grea (din acest punct de vedere — n.n.) în care se află Combinatul textil din Arad, aici fiind stocate produse finite în valoare de zeci de milioane lei. „Credem că acest combinat bate toate recordurile in materie de imobilizări“ — se încheia scrisoarea amintită. — Intr-adevăr, deţinem un stoc de produse finite însumînd 60 milioane lei, de peste trei ori mai mare decit normativul aprobat , ne-a spus tov. Romulus Licuţă, director financiar la combinatul arădean. Două treimi din acest stoc, întrunind condiţiile necesare, sunt creditate de Banca Naţională. Probleme deosebite avem doar la unele produse finite, în valoare de 1,5 milioane lei, a căror posibilitate de desfacere este cu totul incertă. Deci, mărfuri de zeci de milioane lei, pentru fabricarea cărora s-au folosit bumbac, coloranţi etc., aduse în parte din import, strat stocate de multe luni de zile, aşteptând să fie vîndute unor clienţi care de-abia trebuie găsiţi. Cît priveşte cele 1,5 milioane lei, ele reprezintă contravaloarea unor produse finite — tricotaje şi confecţii — realizate în urmă cu ani. De ce au apărut şi se menţin toate aceste stocuri la combinatul din Arad ? Din discuţia avută cu diverşi specialişti din combinat a reieşit că un factor determinant în formarea stocurilor de produse finite constă în necunoaşterea integrală, nici în al 12-lea ceas, a planului de producţie. „La 9 octombrie nu ştiam încă ce vom produce in această lună — ne spunea ing. Ioan Baban, director tehnic în combinat. Ca să folosim capacităţile de producţie, fabricăm şi noi... cam ce credem că o să se ceară. In mod inerent, o să rămînă în stoc anumite cantităţi de produse finite. Dacă la aceasta mai adăugăm lipsa frecventă a unor coloranţi (unii, cum ar fi naftolul, sunt produşi în ţară, la fabrica „Getica“ din Capitală, care sistematic nu-şi respectă obligaţiile asumate şi defectele de calitate datorate mai ales indisciplinei tehnologice, avem imaginea aproape completă a cauzelor care duc la stocarea de produse finite în combinatul nostru“ , a încheiat directorul tehnic. Reţinem aceste argumente. Dar cît de rezistente sunt ele ? Nu ne referim la calitatea necorespunzătoare a producţiei. Această problemă nu necesită comentarii. Simpla ei invocare ca o scuză referitoare la formarea unor stocuri de produse finite atestă că perpetuarea defectelor de fabricaţie a început să fie privită la combinatul din Arad ca un însoţitor aproape inevitabil al producţiei. Ceea ce este de două ori dăunător : o dată că provoacă pierderi de producţie şi, a doua oară, că — acceptată ca atare — această situaţie se menţine, iar amploarea ei creşte. Evident, în detrimentul economicităţii producţiei. Dar să mergem mai departe. Bunăoară, se aduce în discuţie cu insistenţă problema neacoperirii cu contracte la export a întregii capacităţi de producţie. Cine altcineva dacă nu însăşi factorii de răspundere din combinat au datoria de a asigura întreaga desfacere a producţiei, la intern, ca şi la export ? Aceasta, cu atit mai mult cu cît, de cîteva luni de zile, au intrat în vigoare reglementări noi, care, dînd largi drepturi combinatelor, îi apropie pe producători de beneficiari. Ni s-a replicat : „Douăzeci de ani am fost doar producători, acum trebuie să fim şi comercianţi. O să fim, dar pentru aceasta este nevoie de timp, de experienţă...“. Este adevărat — argumentul a fost adus in discuţie şi la alte combinate de industrie uşoară — se cere experienţă. Dar în cît timp va fi ea acumulată ? Pentru că e cert : experienţa se dobîndeşte acţionînd, nu aşteptând ajutor din afară, de la alţii. Aprecierea nu este gratuită , interesîndu-ne ce se întreprinde la Combinatul textil din Arad pentru readucerea în circuitul economic a stocurilor de produse finite, ing. Vasile Leb, directorul comercial al acestei unităţi, ne-a răspuns : „ Am invitat specialişti din comerţ să vină să-şi aleagă orice produse din stoc, am dat marfă chiar şi în custodie unor organizaţii comerciale. Suntem încă „la mina“ comerţului, dependenţi de bunăvoinţa reprezentanţilor săi de a ne cumpăra sau nu produsele. Comerţul, comerţul, comerţul — totul prin intermediul său. Singurul punct de contact direct între combinat şi cumpărători este un magazin propriu din Arad, care are în permanenţă o mare cifră de desfacere. — De ce nu organizaţi mai multe asemenea magazine proprii ? — A, ne-ar trebui o reţea vastă — ni s-a răspuns. Facem un calcul simplu împreună cu directorul comercial şi ajungem la concluzia că pentru a se asigura desfacerea a 10 la sută din producţia anuală a combinatului , — de fapt partea cu „probleme“ — această unitate a industriei ușoare are nevoie de numai... trei magazine. Trei magazine, dar ele trebuie deschise, nu doar proiectate, studiate, analizate. Altfel, stocurile de pro- .. duse finite fără desfacere nu vor putea fi lichidate. Altfel, cadrele din întreprinderi vor putea greu să cunoască cerinţele cumpărătorilor, să ia măsuri operative pentru orientarea în perspectivă a structurii producţiei. Este pozitiv că, pe ansamblul Industriei uşoare, acţiunea de lichidare a stocurilor anormale de produse finite a demarat în sfîrşit. Totuşi, existenţa unor situaţii ca cea semnalată la combinatul textil din Arad sau la alte combinate, în care ritmul de„subţiere“ a stocurilor este anemic, dovedeşte clar că această importantă sarcină mai este privită cu slabă mobilizare. Nimeni nu subapreciază măsurile preconizate şi luate de minister , în ultimele luni, dar, după cum se dovedeşte în practică, rezultatele puteau să fie mai bune dacă intensitatea eforturilor ar fi fost la fel de ridicată în toate întreprinderile şi combinatele care au acumulat stocuri supranormative. Un lucru este limpede : problema stocurilor supranormative şi fără mişcare de produse finite în industria uşoară va fi definitiv soluţionată numai atunci cînd cadrele de conducere, specialiştii din întreprinderi şi combinate vor fi convinşi — şi vor acţiona în consecinţă ! — că toate produsele ce le realizează trebuie să corespundă preferinţelor şi gusturilor tot mai diverse ale cumpărătorilor. Aceasta insemană calitate superioară a produselor, diversificare sortimentală extrem de largă, adaptare la cerinţele pieţei, ale modei, înseamnă o reţea proprie de desfacere dezvoltată, înseamnă un sondaj permanent al cerinţelor cumpărătorilor. Numai prin îndeplinirea concomitentă a acestor condiţii sunt cu putinţă lichidarea stocurilor existente şi, mai ales, evitarea formării altora in viitor. Altfel spus, dacă se vor întreprinde în continuare jumătăţi de măsură, nu numai că stocurile supranormative nu vor scădea, ci ele vor creşte. Dan MATEESCU REVENIND, DUPĂ PUBLICAREA ARTICOLULUI „INDUSTRIA UŞOARĂ ÎN FAŢA UNUI EXAMEN DE MARE COMPLEXITATE“ SUPRASTOCAREA: tendinţe de scădere, dar în ritmuri prea lente Vedere panoramică a aglomeratorului de minereu de la Combinatul siderurgic din Galaţi Foto : M. Andreescu Consecinţele lipsei pieselor de schimb auto (Urmare din pag. I) resort a rămas aceeaşi de ani şi ani : lipsa capacităţilor de producţie. Faptele atestă că este vorba mai degrabă de nepăsare şi dezinteres pentmu rezolvarea radicală a problemei pieselor de schimb auto. Nu există suficiente capacităţi de producţie pentru fabricaţia pieselor de schimb întrucît, în concepţia multor cadre de conducere din întreprinderile constructoare de maşini care au sarcini în această privinţă, asigurarea cu piese de schimb este privită ca a cincea roată la căruţă... Şi de această dată, diferiţi specialişti din M.I.C.M. au recunoscut că fabricaţia pieselor de schimb este total neconvenabilă pentru întreprinderi, pentru că, chipurile, depreciază nivelul unor indicatori de bază ai planului. In virtutea acestui interes îngust, cei care au datoria să asigure, o dată cu autovehiculele pe care le fabrică, şi seturile necesare de piese de schimb se fac „luntre şi punte“ pentru a scăpa de această firească obligaţie. Deşi an de an au crescut simţitor cererile de piese de schimb, uzinele producătoare le-au respins sistematic sau le-au amputat, sub motivul lipsei de capacitate, fără să se străduiască să pună ordine o dată pentru totdeauna în acest domeniu. Cînd nu mai au cum să se eschiveze de la încheierea contractelor, ele tergiversează nepermis îndeplinirea obligaţiilor asumate, afectind şi puţinele capacităţi rezervate fabricaţiei pieselor de schimb în favoarea realizării a cît mai multe produse finite. Aşa a procedat, bunăoară, şi conducerea Uzinei de autocamioane din Braşov. In timp ce la capitolul piese de schimb uzina se afla, pe nouă luni, sub plan cu 50 de milioane lei, producţia marfă a fost superioară planului cu 121 de milioane lei. Este lăudabilă strădania colectivului uzinei braşovene de a produce cît mai multe autocamioane, indiscutabil, necesare economiei. Dar cît folos are această strădanie, dacă o bună parte dintre autovehiculele existente nu pot fi utilizate raţional tocmai din cauza lipsei unor... banale piese de schimb, în contul cărora s-au fabricat autocamioane peste plan . Chiar in aceste condiţii, producţia de piese de schimb ar fi fost incomparabil mai mare în prezent dacă se manifesta interes pentru folosirea intensivă a actualelor capacităţi de producţie. După cum am avut prilejul să constatăm la Uzina de autoturisme din Piteşti, rebutul la fabricaţia pieselor de schimb continuă să sporească vertiginos. De la8,5 la sută cît a fost anul trecut, în primele 9 luni din acest an rebutul la piesele turnate din fontă a depăşit 12 la sută. La sectorul de segmenţi, procentul de rebut a atins nivele alarmante : media ultimelor două luni a fost de 35 la sută. Rebutul drămuieşte producţia de piese de schimb şi la Uzina de autocamioane din Braşov. In plus, aici se fac puternic simţite şi diferite carenţe organizatorice, după cum a recunoscut tov. Octav Căpitanu, inginerul şef al uzinei. Neritmicitatea livrărilor de piese turnate către sectoarele de prelucrări mecanice a făcut ca linii întregi de fabricaţie să-şi întrerupă adeseori activitatea. Potrivit calculului făcut cu specialiştii uzinei, reiese că pierderile de producţie ocazionate de rebuturi şi stagnările în funcţionarea utilajelor depăşesc net atit ca tonaj, cît şi valoric actualele restanţe în livrarea pieselor de schimb. In timpul investigaţiei a reieşit şi un alt aspect. La insistenţa unor uzine constructoare ,de maşini de a nu mai fabrica piese de schimb auto sub motivul lipsei de capacitate, anul acesta s-a recurs la soluţia de a trece fabricaţia unor repere la unităţile industriei locale. Aşa s-a procedat îndeosebi cu anumite repere din sectorul electrotehnic. Se constată în prezent că şi noii furnizori de piese de schimb sunt în restanţă cu livrarea unor însemnate cantităţi, pentru că cei care „le-au predat ştafeta" au uitat să le asigure şi baza de materii prime. Astfel, se constată că dintr-un necesar de 14 tone sîrmă pentru bobinaj, unităţile Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini nu le-au livrat întreprinderilor de industrie locală decit 6,8 tone. Industria locală nu este sprijinită în suficientă măsură de uzinele constructoare de maşini, aşa cum s-au angajat, nici în ce priveşte asistenţa tehnică pentru îmbunătăţirea calităţii producţiei şi crearea necesarului de scule şi dispozitive. La actuala penurie de piese de schimb auto contribuie chiar şi cel care o acuză vehement : Ministerul Transporturilor. Unul din cele mai mari sectoare producătoare de piese de schimb ale ministerului, amplasat în cadrul Uzinei de reparaţii auto „Griviţa“ din Bucureşti, înregistra la începutul lunii octombrie restanţe in livrări la 30 de repere. Sectorul de piese de schimb din cadrul întreprinderii noastre s-a dezvoltat considerabil în acest an ca urmare a preluării fabricaţiei unui număr însemnat de repere de la uzinele constructoare de maşini , ne-a spus ing. Ştefan Lech, directorul uzinei de reparaţii auto. Lipsa forţei de muncă şi alte neajunsuri care ţin de experienţa, în acest domeniu au determinat în primele două trimestre o rămînere accentuată sub plan. Prin măsurile organizatorice întreprinse situaţia a început să se amelioreze şi estimăm că vom recupera integral restanţele în acest ultim trimestru. In timp ce unii dintre producătorii de piese de schimb au spus clar — şi cu cită uşurinţă ! — că nu mai au practic la dispoziţie timpul util pentru a îndrepta lucrurile, alţii continuă să promită că totul va fi rezolvat pînă la sfirşitul anului. Din păcate, in prea puţine cazuri ne-am putut convinge că aceste noi angajamente au o fundamentare reală. Nici acum, in ultimul ceas, nu se simte un interes deosebit pentru impulsionarea fabricării pieselor de schimb. Este necesar, de aceea, ca centralele industriale, care au în componenţa lor unităţi cu sarcini în acest domeniu, să lase la o parte feluritele invocări, explicaţii şi motivări şi să ia neîntîrziatmăsuri ferme pentru a se folosi cu maximum de randament capacităţile de producţie rezervate producţiei de piese de schimb. Aşa stînd în prezent lucrurile, este firesc să ne întrebăm care va fi soarta producției de piese de schimb, auto în anul viitor ? Răspunsul la această întrebare îl vom da însă într-un viitor articol. LUMINILE „ŢÂRII DE SUS“ In cei 20 de ani care au trecut de la adoptarea primului plan de electrificare a ţării, colectivul întreprinderii judeţene de reţele electrice Suceava a obţinut rezultate deosebite în activitatea depusă pentru a face să pătrundă lumina electrică pînă în cele mai îndepărtate cătune. Altfel, dacă acum 20 de ani erau electrificate numai 7 sate, în prezent numărul satelor electrificate a ajuns la 359. Mai sînt numai 5 sate care așteaptă să fie în curînd conectate la circuitul electric. Linia de joasă tensiune din zona rurală a judeţului a ajuns la 2 100 km, ceea ce reprezintă 56 la sută din lungimea totală a drumurilor existente în satele electrificate. Edificator este şi faptul că în perioada actualului cincinal consumul de energie electrică în judeţul Suceava a sporit de trei ori faţă de anul 1965. De asemenea, numărul de abonaţi a ajuns în prezent la circa 80 000. După racordarea judeţului Suceava la sistemul energetic naţional, colectivul întreprinderii de reţele electrice a realizat şi pus în funcţiune obiective de mare importanţă. Printre acestea se află liniile şi staţiile de transformare de 110 kV de la Fălticeni, Gura Humorului, Cîmpulung şi Vatra Dornei, linia şi staţia de transformare de 357 Volţi din oraşul Rădăuţi. O realizare remarcabilă o constituie punerea în funcţiune, la termenul stabilit prin plan *(30 septembrie 1970), a liniei şi staţiei de transformare de 110 kV Vatra Dornei, care asigură alimentarea cu energie electrică a consumatorilor din bazinul Dor- nelor şi creează condiţii pentru alimentarea cu energie electrică a viitorului centru minier de la Călimani. De asemenea, pînă la sfirşitul anului 1970 se va re- l zolva o problemă de o deosebită importanţă pentru asigurarea * continuităţii în alimentarea cu energie electrică a tuturor con- sumatorilor din judeţul Suceava. Este vorba de punerea în funcţiune a liniei electrice aeriene de 110 kV Bicaz — Gura Bama- rului, prin care se va asigura şi cea de a doua sursă de alimen- tare a judeţului din sistemul e-nergetic naţional, obiectiv pentru realizarea căruia colectivul în- l treprinderii judeţene de reţele electrice depune eforturi susţi- I nu te. PAGINA 3