Scînteia, iulie 1971 (Anul 40, nr. 8833-8863)

1971-07-22 / nr. 8854

L FAPTUL DIVERS ■ Urmărire în noapte Intr-una din nopţile trecute, • tinerii Nicolae Vasile şi Tudo- I rică Ilie din Brăila se întorceau I spre casă. Deodată, în faţa bu- I fetului „Dacia“, le-a atras aten­­­ţia o scenă neobişnuită. Doi inşi­­ulterior aveau să afle că unul ■ dintre ei se numeşte Manea­­ Victor, iar celălalt Radu Turcu) I îşi măsurau, în surdină, puterile I într-o dispută violentă. Cei doi I tineri erau încă departe de ■ ei cinc au observat că V.M. a I scos un cuţit şi, din cîteva lovi- I turi, şi-a lăsat adversarul, ne­mişcat la pămînt, pentru ca I apoi să o ia la fugă. Ajun- I gînd la faţa locului şi dîn- I du-şi seama de cele întîmplate, ■ tinerii menţionaţi au pornit ime- I diat pe urmele criminalului. In I scurtă vreme, după o urmărire pe mai multe străzi, au reuşit I să-l prindă şi să-l predea or- I ganelor de miliţie. După termi­­­narea anchetei penale, autorul ■ omorului va fi deferit instanţei I de judecată, pentru a-şi primi I pedeapsa. Pedeapsă pe măsura odioasei crime. Cîte-un I pic, pic, pic... In componenta unui tren de I marfă In tranzit prin, staţia Pia­tra Olt se găsea şi un vagon- I cisternă conţinind 30 000 litri I de acid clorhidric. Fusese în­­­cărcat la Uzina de sodă Govora. I Verificind trenul, feroviarii au I observat că flanşa de evacuare I a cisternei este defectă, permi­­­ţind scurgerea acidului. Anun­ I ţaţă imediat, întreprinderea I furnizoare a trimis, la faţa lo­cului, o delegaţie. Delegaţia a I constatat, şi ea, că, într-ade- I văr, acidul clorhidric se scurge. • Dar n-a luat nici o măsură pen- I tru înlăturarea defecţiunii. In I consecinţă, conducerea uzinei va I ave­a prilejul să facă încă o • constatare: acidul clorhidric I s-a scurs in pămînt, pic cu pic, I pină n-a mai rămas nimic! Acum sperăm că de la consta- I ţări se va trece la fapte. Cine I Ie face nota de plată ? Sfîrsitul * tragic I al micii Il­­odii 'itua^'nlnî -iov o ■ gospodine S-a petrecut In satul Cerneţ ’ (Mehedinţi). In aşteptarea ma-I mei sale, care urma să se rein- I toarcă acasă de la lucru, o fetiţă ! în virstă de 13 ani (Şt. P.) s-a ■ gindit să-i facă o surpriză care I să o bucure. Şi ce ar fi putut-o I bucura mai mult decit faptul de a-i da o mină de ajutor la tre- I burile gospodăreşti ? In casă, se I aflau o mulţime de rufe, care • trebuiau călcate. Micuţa gospo- I­dină s-a apucat de lucru. La I scurt timp după ce a introdus I Insă fierul de călcat in priză, a­­ fost electrocutată mortal. Nu I pentru că nu ştia să umble cu I el, ci din cauza unei defecţiuni la cordonul electric. Concluzia se I impune de la sine: aparatele e- I lectrice (mai cu seamă cind sint­­ defecte !) nu trebuie lăsate la in- I de mîna copiilor. Reclamă şi antireclamă I In ultimii ani, în pieţele Ca- I pitalei au fost plantate circa­­ trei sute de panouri publicitare, I care, într-un chip mai mult sau I mai puţin reuşit, încercau să • facă reclamă unor produse ali- I mentare. Dar bătute de vin- I turi şi spălate de ploi, ele I s-au degradat într-o asemenea , măsură, incit astăzi fac o cu ■ totul altă... reclamă celor ce I le-au lăsat în voia soartei. Aşa stînd lucrurile, invităm I forurile de resort să-i depisteze I pe cei ce le-au montat şi să ia I măsurile corespunzătoare. Pen­­­tru că adevărata reclamă începe I abia dincolo de respectarea nor- I melor care asigură estetica ora­şului. Pierdere I nepermisă I Acum cîteva zile, doi salariaţi I ai Întreprinderii miniere din • Suceava — Gherasim Stancu şi I Constantin Timp­escu — au pri- I mit misiunea de a transporta I de la Pitești la Gura Humorului • o cantitate de 3150 kg de cianu- I ră de potasiu. Cind au ajuns la I Fălticeni au constatat că două din butoaiele încărcate în auto- I camion nu erau nicăieri! Con- I finind o substanţă extrem de • toxică, ambele vase prezentau ■ — pentru cei ce, din greşeală I sau din curiozitate, ar fi în- I cercat să le desfacă, precum şi , pentru toţi cei din jurul lor — I un mare pericol. S-a declanşat I o adevărată alertă pentru • depistarea şi recuperarea lor. I Butoaiele cu inscripţia „Pericol I de moarte" au fost căutate timp I de aproape patru zile. In cele­­ din urmă, otrava a fost găsită. I Acum se efectuează cercetările I necesare pentru a se stabili îm­prejurările în care dispăruseră I cele două butoaie şi răspunde- I rile celor vinovaţi de o aseme­■ «Kd pierdere nepermisă. Rubrică redactată de : I Dumitru TIRCOB Gheorgghe POPESCU cu sprijinul corespondenților „Scînteii" PAGINA 2 m. mm. mmm mmm. mmmm mmm. Obiectivul activităţii politice de masă-DEZVOLTAREA CONŞTIINŢEI OAMENILOR MUNCII Fiecare membru de partid, fiecare cetăţean al ţării, aprofundînd sensul şi exigenţele ce decurg din progra­mul de educare marxist-leninistă enunţat prin recentele propuneri şi expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, învăţînd din conţinutul lor bogat, se consideră legitimi des­tinatari ai vibrantei chemări la in­tensificarea activităţii ideologice, e­­ducative, în spirit partinic, revoluţio­nar, al întregului nostru popor. Remarcînd marea lor valoare teo­retică şi practică, faptul că fiecare indicaţie, fiecare idee care răzbate de la primul pină la ultimul rînd al acestor documente reprezintă o par­te componentă, inseparabilă din am­plul program de acţiune în vederea îmbunătăţirii tuturor laturilor mun­­cii­ politico-educative, oamenii dau o înaltă apreciere capacităţii acestor documente elaborate de secretarul general al partidului de a clarifica modul în care trebuie acţionat pen­tru a imprima un spirit militant în întreaga activitate de partid, pentru a găsi căile cele mai bune în ve­derea educării oamenilor în spiritul idealurilor comuniste, al eticii noi, pentru formarea conştiinţei lor so­cialiste. Aflîndu-ne la uzina „Independen­ţa" din Sibiu încercăm ca din com­plexitatea muncii politico-educative să creionăm cîteva aspecte în stare să ilustreze, măcar în parte, experien­ţa organizaţiei de partid de aici în munca cu omul. ★ întrebăm : de cind sînteţi preşedin­te al comitetului sindicatului din uzină ? — Am intrat în al 12-lea an. Interlocutorul nostru, tovarăşul Ioan Oprescu, a traversat, deci, îm­preună cu colectivul uzinei „Inde­pendenţa“ din Sibiu, atît perioadele senine ale activităţii, cu satisfacţii pentru succesele repurtate, cit şi pe cele furtunoase, cind colectivul avea de depăşit anumite dificultăţi. De a­­ceea, căutăm să aflăm de la dînsul, după experienţa pe care o are, după atitea confruntări cu producţia, cu problemele de muncă şi de viaţă ale colectivului, care este principalul învăţămînt pe care l-a desprins din activitatea atîtor ani ? După cîteva clipe de meditaţie ne răspunde : „Ceea ce vă voi spune nu este o părere pur personală, ci o concluzie pe care colectivul a «o­­mologat-o», după destule experimen­te. Munca cu omul, pentru ridicarea conştiinţei lui socialiste, reprezintă condiţia de căpetenie care ne asigu­ră succesul tuturor acţiunilor pe care le întreprindem. Cum se arată, în pro­punerile făcute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi aprobate de Comitetul Executiv al partidului, în privinţa muncii politico-educative, de ridicare a nivelului conştiinţei socialiste a ma­selor largi de oameni ai muncii, sin­­dicatele, sub conducerea organizaţiilor de partid, trebuie să îndeplinească un rol important. Este adevărat, acea­stă muncă atît de gingaşă nu poa­te fi exprimată în indici absoluţi şi poate tocmai de aceea într-o vre­me am lăsat-o pe planul al doilea, urmărind numai procentele şi cifrele planului. Nu cred, însă, că cineva m-ar putea convinge acum că intr-un loc sau altul s-au obţinut rezultate economice superioare fără să se fi făcut apel la conştiinţa oamenilor“. Discuţia de mai sus nu s-a declan­şat din senin. Intîlnisem trei tineri — Aurel Buta, Nicolae Ceapă şi Vasile Toma — care o căutau pe preşedintele sindicatului pentru a le pune o semnătură pe foaia de an­gajare. O formalitate­­ s-ar putea spune. Cum aveam să observăm, acea „semnătură“ însemna mult mai mult decit un act de rutină, decit un prilej al preşedintelui de sindicat de a da ochi cu noii veniţi. Discuţia care s-a înfiripat a fost, intr-un fel, o prefaţare la integrarea în colecti­vul uzinei a celor trei tineri absol­venţi ai şcolii profesionale. Acestora li s-a vorbit despre regulile de con­duită din căminul nefamiliştilor unde vor fi găzduiţi, despre rigorile disci-i­­linei la locul de muncă, activitatea a clubul uzinei, cursurile de ridicare a calificării profesionale, despre activităţile patriotice organizate de tineri, despre pasiunea multora din­tre ei de a frecventa secţia de nata­­ţie a asociaţiei sportive... Cu alte cu­vinte, în faţa acestor muncitori de­butanţi a fost deschis un album viu, prin care, încă din prima zi, ei ur­mau să fie iniţiaţi asupra îndatoriri­lor şi drepturilor pe care le au, a regulilor vieţii intime din colectivi­tatea care urma să-i asimileze. Asemenea diferitelor tratamente termice, la care sunt supuse oţelu­rile în vederea călirii lor, generaţia tînără a uzinei — seva regeneratoa­re, reîmprospătătoare a colectivului — se bucură, la „Independenţa“, de un tratament colegial, tovărăşesc, aparte. Familiarizarea, integrarea in colectiv a tinerilor, dezvoltarea dra­gostei faţă de muncă, astfel ca fie­care să înţeleagă că in orice dome­niu de activitate este necesar să-şi aducă contribuţia la propăşirea so­cietăţii noastre — cum arăta secre­tarul general al partidului în recenta sa expunere — cultivarea tradiţiilor revoluţionare ale clasei muncitoare şi ale partidului comunist, educarea socialistă, patriotică, prin muncă a tinerei generaţii sunt concepute aici ca un proces complex, de mai lungă durată, care nu se rezumă doar la o... primire călduroasă. Nu puţine sunt cazurile cinci veterani ai uzinei, oameni cu o bogată expe­rienţă de muncă şi de viaţă, directo­rul general sau alte cadre de con­ducere, convinse de răspunderea muncii lor politice în întreprin­dere, se întîlnesc fie cu tinerii muncitori, fie cu tinerii ingineri şi le vorbesc cu căldură şi înţelegere despre istoricul uzinei şi tradiţiile revoluţionare ale colectivului, des­pre sarcinile curente şi cele Câte Se prefigurează in anii viitori, se în­treţin cu aceştia în legătură cu pro­blemele de calificare şi specializare, perspectiva muncii şi personalitatea lor, pasiunea pentru nou in­tro­ducţie, spiritul de dăruire, de abne­gaţie în muncă. Astfel de colocvii, contribuţie directă la munca politi­­co-educativă, nu arareori se desă­­vîrşesc şi prin măsuri luate pe loc pentru îmbunătăţirea asistenţei teh­nice acordată tinerilor, combaterea mentalităţii acelora care socot că ti­nerii pot învăţa meserie fiind puşi să lucreze numai la... polizor sau la tran­sportul de materiale Tovarăşul Nicolae Ceauşescu în strălucita sa expunere arăta că „trebuie să facem ca toate organele şi organizaţiile de partid să consi­dere munca de educare a tineretului ca o sarcină de prim ordin, perma­nentă, de ea depinzînd viitorul so­cietăţii, al naţiunii noastre socialis­te“. Pornind de la acest vibrant în­demn şi îngăduindu-ne să trecem peste multe fapte notate în carnet, de altfel sugestive, pentru a ilustra ce se înţelege la „Independenţa“ prin educarea tineretului, am dori să re­marcăm un fapt cu semnificaţii pro­funde care s-a impus aici: la şlefui­rea caracterelor fizionomiei spirituale a tinerilor se porneşte de la premi­sa că ei au venit in uzină gata să-şi însuşească, din mediul în care lu­crează, cele mai bune deprinderi profesionale, etice, o educaţie pe măsura muncitorului înaintat. Răs­punderea morală pentru felul în care vlăstarul uzinei este instruit şi educat nu a fost lăsată la voia întim­­plării, ci este atribuită de către orga­nizaţia de partid, în primul rînd, oa­menilor cu bogată experienţă, acelo­ra care pot şi trebuie să fie, prin puterea exemplului lor personal, a­­devăraţii pedagogi ai schimbului lor de mîine, într-un fel sau altul, această grijă tovărăşească pentru „tînărul de alături“, răspunderea par­tinică pentru educarea şi formarea lui cu o etică robustă, proprie mun­citorului înaintat, este răsplătită prin atitudinea lui faţă de muncă, prin conştiinciozitatea şi răspunderea cu care îşi îndeplineşte sarcinile, prin dăruirea şi devotamentul faţă de co­lectivitatea în care s-a integrat cu toată vigoarea şi elanul său. Este îndreptăţit să se afirme că în rezultatele economice pozitive ale uzinei, precum şi in progresul con­stant pe care ea il marchează se găseşte încorporată munca entu­ziastă a tineretului, abnegaţia lui g rod firesc al activităţii de educa­ţie socialistă, prin muncă, a tinerei generaţii. Dar în aceleaşi rezultate bune ale acestei uzine sibiene îşi găsesc reflectarea şi alţi „parame­tri" ai muncii politico-educative des­făşurate de către organizaţiile de partid. Iată, în numeroase ocazii —­ in­struiri, şedinţe, schimburi de expe­rienţă — s-a indicat ca munca poli­­tico-educativă, spre a se dovedi efi­cienţă, să fie conectată la obiecti­vele majore, calitative ale planului, la necesităţile vitale ale producţiei. Teoretic, lucrurile păreau a fi cit se poate de clare. Dar practic ? Solu­ţiile nu pot fi „importate“ întotdeau­na din altă parte : sunt alte uzine, cu alte condiţii, alţi oameni şi alte ce­rinţe specifice. Ea „Independenţa“, reducerea consumului de metal — „o problemă“ prin tradiţie — îşi păs­trează în permanenţă actualitatea. Pentru abordarea ei cit mai argu­mentat, cît mai convingător, s-au activizat numeroase forme ale mun­cii politico-educative. Acţiunea nu s-a limitat la prezentarea importan­ţei reducerii consumului de metal în toate grupele sindicale. Ea a fost amplificată printr-un colocviu pe această temă al directorului tehnic cu cadrele de proiectanţi, ingineri, tehnicieni, muncitori cu înaltă cali­ficare profesională ; altădată, la o dezbatere consacrată acestei pro­bleme acute pentru uzină, prin plan­şe, diagrame a fost urmărită, în mod sugestiv, evoluţia reducerii con­sumului de metal începînd cu anul 1967, ceea ce, firesc, le-a dat oame­nilor sentimentul de mîndrie, de sa­tisfacţie pentru rezultatele repurtate; totodată, alături, alte panouri, tot sugestive, dar de această dată cu efect usturător, îi satirizau „la con­cret“ pe campionii risipei, rebuturi­lor, neglijenţei. Tirul gazetelor sa­tirice a fost şi el reglat spre punctele nevralgice ale consumului de me­tal , fără fast şi dichiseli de decor şi regie, dar prin texte adecvate, in­cisive, brigăzile artistice au in­tervenit si ele oportun, in acţiune. A fost folosit apoi filmul cu argumen­tele lui convingătoare, culese cu pri­lejul unor raiduri făcute la locurile de muncă ,,consumatoare“ de me­tal. Aşadar, au fost îndreptate con­centric, spre atingerea unui impor­tant obiectiv economic, activitatea a­­gitatorilor, a gazetelor satirice, a brigăzilor artistice de agitaţie, a di­feritelor forme de agitaţie vizuală, a fost intensificată munca educativă nemijlocită, de la om la om — tot arsenalul acestor forme ale muncii politice de masă cu deosebire sub­liniate de secretarul general al par­tidului şi care trebuie pretutindeni extinse şi activizate. Cum şi prin ce se justifică o aseme­nea investiţie de măsuri politico­­educative ? — A fost pusă în mişcare întreaga suflare din uzină. Economisirea me­talului a devenit un cuvînt de ordi­ne de la mine pină la ultimul sala­riat. Nu putem decit să mulţumim organizaţiei de partid pentru acest ajutor substanţial — ne-a răspuns ing. Miron Negrilă, directorul gene­ral al uzinei. Cum aveam să ne convingem, la comitetul de partid şi în multe din­tre organizaţiile de bază de la uzi­na „Independenţa“ se munceşte stă­ruitor, cu interes şi pasiune, pen­tru a elimina formele anoste, greoaie ale muncii politice care dublează măsurile tehnico-organizatorice, se întreprind căutări pentru ca activita­tea politică să se adreseze cit mai direct şi convingător omului, con­ştiinţei lui, să fie nemijlocit legată de problemele care preocupă pro­ducţia, uzina, colectivul. Ne-am fi putut încheia însemnările de la „Independenţa“ din Sibiu a­­rătînd că aici se desfăşoară acţiuni merituoase pe tărîmul muncii poli­tico-educative şi că, fapt deosebit de important, organizaţia de partid le-a conferit un caracter larg, de masă. Am preferat însă să facă acest lu­cru tovarăşul ing. Mihai Găldeanu, secretarul comitetului de partid din uzină. „Dacă cineva m-ar fi întrebat cu cîteva săptămîni în urmă cum a­­preciez activitatea politică de masă pe care o desfăşurăm, fără să omit unele scăderi sau , nerealizări, sincer vă spun, m-aş fi declarat totuşi mul­ţumit. Incontestabil, s-au obţinut progrese. Fără să le subapreciem, la aceeaşi întrebare, azi aş răspunde că suntem­ nemulţumiţi şi că ne aflăm încă departe de ceea ce ni se cere, de sarcinile de mare răspundere care ne stau în faţă. N-am avut vreodată pină acum atît de limpede, de clar conturat, un pro­gram de muncă atît de bogat şi de mobilizator privind dezvoltarea con­ştiinţei socialiste, revoluţionare­a oa­menilor, ridicarea la un înalt nivel a întregii activităţi politico-educative, ca cel pe care l-a înfăţişat în mod strălucit, în recenta sa expunere, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Depin­de de fiecare dintre noi ca acest cu­prinzător program de acţiune pentru întărirea spiritului partinic, mili­tant in întreaga noastră activitate, pentru creşterea combativităţii revo­luţionare în înlăturarea lipsurilor şi neajunsurilor, pentru perfecţionarea muncii noastre politico-educative, să prindă viaţă, aşa cum l-a gindit şi prezentat secretarul general al parti­dului“. Constantin MORARU viaţa de partid LA UZINA „INDEPENDENTA“ DIN SIBIU Există meserii parcă a­­nume create pentru mina femeii, meserii moştenite din mamă-n fiică, din tim­puri îndepărtate — ţesu­tul, broderia — practicate, tocmai de aceea, cu o rară îndemînare. Meseria de e­­lectronist face parte însă dintre cele mai recente şi, aparent, ideea construcţiei unor aparate electronice nu se asociază cu specifi­cul muncii feminine. Şi totuşi, realitatea demon­strează că, mai ales in mo­mentul de faţă — cind pie­sele acestor aparate sunt in plin proces de miniaturi­zare, iar pe lingă cunoş­tinţele teoretice foarte bo­gate, devine necesară şi o anumită îndemînare, o a­­numită fineţe — femeile pot exercita cu succes pro­fesiunea de electronist. O ilustrare vie a acestei afir­maţii este uzina bucureştea­­nă „Electronica“. Cine o vizitează lesne îşi dă sea­ma de prezenţa predomi­nantă a femeilor în toate secţiile de bază — de la concepţie şi proiectare, pină la fabricarea de piese, montajul aparatelor şi con­trolul de calitate. Aproa­pe 4 000 de femei, repre­­zentînd cam 60 la sută din totalul salariaţilor, contri­buie, prin munca lor, la bunul renume al uzinei. De aceea, ni s-a părut fi­resc să auzim numai cu­vinte de laudă, din partea a numeroşi factori de răs­pundere din uzină, la a­­dresa priceperii şi conştiin­ciozităţii salariatelor aflate pe diferite trepte de califi­care. întrebarea la care intenţionăm să răspundem, în rîndurile ce urmează, este dacă femeile din a­­ceastă uzină se străduiesc şi sunt sprijinite în străda­nia lor de perfecţionare profesională, nu ce măsură sunt promovate în funcţii corespunzătoare gradului lor de calificare, expe­rienţei acumulate. Problema însuşirii mese­riei se pune deosebit de acut : lucrul la bandă im­pune o execuţie irepro­şabilă. De aceea, nu este de mirare că majoritatea salariaţilor învaţă : unii sunt absolvenţi sau urmea­ză cursuri de calificare la locul de muncă sau cu scoaterea din producţie, de perfecţionare a califică­rii, alţii urmează şcoala serală de maiştri sau alte şcoli de specializare. La a­­ceste cursuri, o pondere însemnată au femeile. Cursul de calificare de gradul I, încheiat recent, a fost absolvit de 150 de femei, care au căpătat ast­fel calificarea de montatori, reglori şi depanatori de aparate de radio şi televi­zoare ; în prezent sunt or­ganizate două cursuri, pen­tru specialitatea confec­­ţioneri, la care sunt înscrise 120 de femei şi alte două cursuri de specializare post-liceală, frecventate de circa 70 de salariate ; mai sunt, apoi, cîteva femei care urmează şcoala serală de maiştri sau cursurile fa­cultăţilor fără frecvenţă. In acest an vor­ mai func­ţiona o serie de cursuri — 3 pentru montatori, reglori şi testări, in care vor fi în­cadrate circa 500 de mun­­citoare, un curs de specia­lizare post-liceală etc. In funcţie de calificare, de stagiul şi prestigiul dobîn­­dit în activitatea uzinei, numeroase femei deţin posturi de conducere : ate­lierul de elemente rezisti­­ve, unde se pregăteşte ele­mentul de bază al poten­­ţiometrului, este condus de ing. Iudit Tiliucă şi de maistra Elena Stoleru ; ser­viciul constructor-şef tele­vizoare are ca responsabil pe ing. Sanda Popescu , serviciul de învăţămînt, laboratorul central, conta­bilitatea sunt încredinţate tot unor femei, a căror destoinicie a fost verificată de timp şi rezultate ; 10 posturi de maiştri sunt o­­cupate de femei, iar 50 la sută din volumul con­trolului de calitate este exercitat, cu exigenţa cu­venită, de către salariate. S-ar putea spune că sala­riatele din uzina amintită au cucerit, pe merit, stima colectivului, se bucură de sprijin şi apreciere din partea conducerii între­prinderii. „Intr-adevăr — ne spunea ing. Teodora Leonida, locţiitorul secre­tarului comitetului de par­tid — sunt paşi importanţi pe care femeile i-au făcut in spulberarea prejudecăţi­lor. Pe vremea cinc se fa­bricau primele aparate de radio româneşti, cu 20 de ani în urmă, părea mult prea temerară dorinţa unei muncitoare de a îndeplini funcţia de reglor, de pildă, care pretinde o calificare mai înaltă. Dacă totuşi iz­butea să obţină o aseme­nea funcţie, cei din jur fă­ceau totul pentru a de­monstra că nu este capa­bilă. Amorul propriu al bărbaţilor se considera le­zat de această egalitate. Dar uzina a crescut — pro­ducem azi într-o singură săptămînă atitea aparate de radio cit produceam la în­ceput într-un an — şi, o dată cu ea, noi toţi. A cres­cut conştiinţa oamenilor, s-au schimbat multe con­vingeri, s-au dărîmat multe prejudecăţi. Acum nu mai pare nimănui neobişnuită — cind meritele ei sint reale - prezenţa femeii-conducă­­tor. Ea este preţuită şi sti­mată“. Inregistrind progresul nu putem să nu-l raportăm la posibilităţi. Făcînd o sumă a posturilor de conducere ocupate de femei, consta­tăm că ele sînt încă puţine şi nu totdeauna de mare răspundere : funcţiile de maistru şi cele de şef de serviciu sau de atelier sunt plafonul maxim la care s-a ajuns. Funcţiile de maistru principal, de şef de secţie, de inginer-şef sau alte funcţii în conducerea uzinei au rămas încă inac­cesibile femeilor. Există şi situaţii de-a dreptul absur­de : in secţiile 300, 310, 250, 260 şi 270, de pildă, unde lucrează numai femei, şeful de secţie, maiştrii princi­pali sunt bărbaţi. In secţia 270 lucrează peste 700 de femei, în două schimburi, dar şeful secţiei, cei trei maiştri principali şi 8 din posturile de maiştri sunt o­­cupate de bărbaţi (e drept, sunt şi... 3 maiştri femei). Cu alte cuvinte, sunt o du­zină de bărbaţi în secţie, şi toţi sunt şefi ! Oare femeile nu sunt ca­pabile să facă faţă unor munci de răspundere ? A­ceastă întrebare s-a pus în nenumărate rînduri, în a­­dunările generale ale sa­lariaţilor, în adunările sin­dicale, sau CU alte prilejuri potrivite. Reprezentanţii conducerii întreprinderii au recunoscut, de fiecare dată, că nu există nici un motiv de neîncredere, au pro­mis că se va ţine seama în viitor etc. „Cite ceva s-a mai făcut, dar prea puţin, prea timid, era de părere Maria Copuzeanu, electro­nist, membru în comitetul sindicatului. Sunt atitea fe­mei care muncesc cu pri­cepere şi devotament, ale căror experienţă şi pregă­tire le dau dreptul la mai mult, dar cind vine vorba de ocuparea unui post de răspundere, numele lor nici măcar nu este adus în dis­cuţie“. După cum spu­neam, in uzină sunt 10 fe­mei maistru . Maria Jianu face parte dintre cele patru absolvente ale şcolii de maiştri care, acum cinci ani, s-au întors de la şcoa­lă — primele femei cu a­­ceastă calificare. Ca să a­­jungă aici, au lucrat ani de zile ca muncitoare. „Cinci ne-am întors, cu calificarea de maiştri, nu voia să ne primească nici un şef de secţie. Şi nici pină astăzi n-am reuşit să înţeleg de ce­­ eram atît de hotărîte să muncim bine !“ Pină la urmă, au fost încadrate şi nimeni nu regretă acest... act de curaj. Cu toate a­­cestea, numărul femeilor maistru a rămas redus, şi nici una dintre ele n-a fă­cut pasul următor, pentru a deveni maistru principal, deşi nimeni nu poate afir­ma că nu meritau să fie promovate. Chiar în pre­zent, din 24 de salariaţi trimişi de uzină la şcoala de maiştri, doar 4 sunt fe­mei. In uzină lucrează 38 de inginere, 53 de tehni­cieni 14 economiste ş.a., dar prea puţine dintre ele deţin posturi de răspun­dere. Din cite am putut con­stata interesîndu-ne direct în atelierele şi serviciile conduse de femei, cit şi din convorbirile pe care le-am avut cu reprezentanţi ai conducerii uzinei, ai comi­tetului de partid şi ai co­mitetului sindical, cauze­le acestor exagerate re­zerve nu izvorăsc din realităţi obiective. In uzină nu pot fi, în privinţa pro­movării femeilor, citate cazuri de eşec. Dimpotrivă, toate cele care s-au bucu­rat de încredere se achită foarte bine de îndatoririle ce le revin. Adevăratele cauze se află nu in fapte, ci în neîncrederea clădită pe rămăşiţele unei men­talităţi învechite. Opoziţia faţă de promovarea femeii — cum foarte bine califica Teodora Leonida acest fe­nomen­­ a devenit foarte subtilă. „N-aş putea numi — remarca dînsa — nici măcar un singur caz con­cret în care această opo­ziţie să se fi manifestat deschis. Unii factori de răspundere consideră pro­movarea femeii ca pe o o­­bligaţie ce trebuie înde­plinită. O fac însă fără convingere, cu tainică re­ţinere. Dovada cea mai bună ne-o oferă drumul parcurs de fiecare din fe­meile care au izbutit să şi demonstreze capacitatea, cunoştinţele. Dacă au răz­bit, aceasta se datoreşte, în primul rînd, perseverenţei lor şi mult mai puţin spri­jinului primit“. Intre promisiunile şi bunăvoinţa — afişate festiv in şedinţe — şi măsurile practice de recunoaştere, în fapt, a puterii de mun­că şi a calificării salariate­lor, puntea este încă şu­bredă. Şi nu numai la „E­­lectronica“. In destule alte întreprinderi - unde mun­ca femeilor este, altmin­teri, preţuită - reprezen­tanţii conducerii se abţin să ducă aprecierea lor pină acolo incit să le şi sprijine în promovarea pe treptele înalte ale calificării. Cit este de dăunătoare o ase­menea mentalitate, cit de străină spiritului de echi­tate al societăţii noastre, nu mai trebuie demonstrat. Este necesar însă ca reali­zarea sarcinii de a pro­mova munca femeilor sa­lariate, înscrisă în planu­rile de activitate ale orga­nizaţiilor de partid şi sin­dicale, pe agenda de lucru a unor directori, să fie ur­mărită cu seriozitatea cu care ea a fost formulată de conducerea partidului. Urmărirea îndeplinirii a­­cestei sarcini cere o atitu­dine fermă, combativă faţă de mentalitatea înapo­iată — făţiş sau deschis ma­nifestată — cere consec­venţă şi intransigenţă po­litică. Rodica ŞERBAN într-o uzină cu mii de muncitoare DE CE ATITEA EZITĂRI LA PROMOVAREA FEMEILOR IN FUNCJII DE CONDUCERE? SCâNTEIA - Joi 22 iulie 1971 Un eminent militant pentru prietenia româno-maghiară — 75 de ani de la naşterea cărturarului maghiar Bitay Árpád Se împlinesc azi 75 de ani de la naşterea eminentului cărturar ma­ghiar, Bitay Árpád, asiduu propa­gator, în perioada dintre cele două războaie mondiale, al cunoaşterii şi stimei reciproce, al bunei înţelegeri şi strinsei prietenii dintre români şi maghiari, întreaga lui activitate, în­treruptă de o necruţătoare moarte prematură, cind Bitay se afla în plină creaţie, au fost puse in slujba acestui nobil ideal. Politicii de în­vrăjbire naţională, practicată cu atîta perfidie de clasele dominante, omul de cultură maghiar îi opunea o neo­bosită muncă de cultivare a tradi­ţiilor progresiste comune române şi maghiare. De pe poziţii democrat­­burgheze, el s-a străduit să pună în lumină acele momente din istorie în care români şi maghiari, trăind lao­laltă de veacuri pe aceste meleaguri, au luptat în strînsă unitate împotri­va exploatării şi asupririi, pentru o viaţă mai bună. Descendent dintr-o familie de secui, Bitay Árpád şi-a făcut studiile la Braşov, Alba Iulia şi Cluj, obţinînd în 1919 titlul de doctor în ştiinţe ju­ridice. In acelaşi timp Bitay s-a înscris la noua Universitate din Cluj, la facul­tatea de litere, fiind primul dintre studenţii maghiari care au absolvit această universitate cu distincţie la istorie şi literatură română. In 1927—1928 este trimis in străinătate să-şi continue studiile , urmează cursurile de romanistică, slavistică şi filologie turco-fino-ugrică la Univer­sităţile din Berlin şi Lipsea, terminîn­­du-le cu un succes remarcabil. A fost cunoscut şi apreciat de Nicolae Iorga care, cind a devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri, l-a numit consilier la preşedinţie, pentru a se ocupa de problemele naţionalităţii maghiare. Bitay Árpád a desfăşurat o neo­bosită activitate în cadrul diferitelor asociaţii literare şi ştiinţifice maghia­re din Transilvania, îndeplinind şi aici funcţii de răspundere. Bitay ii uimea pe' 'cei ce l-au cu­noscut prin memoria şi puterea sa de muncă excepţionale, prin cunoaşterea limbilor străine. In afară de limba maternă cunoaştea bine următoarele limbi : româna, latina, greaca, fran­ceza, spaniola, italiana, engleza, ger­mana, sîrbo-croata, ceha, polona, bulgara şi slovena. Activitatea lui se desfăşura pe mai multe planuri, avind ca fir călăuzitor popularizarea printre maghiari a li­teraturii, istoriei şi culturii române şi invers, printre români a literaturii, istoriei şi culturii maghiare. A tradus în maghiară multe din operele cla­sicilor literaturii române, ca Alecsan­­dri, Caragiale, Creangă, Delavrancea, Emil Isac, Odobescu şi alţii. A scris şi a publicat numeroase studii inte­resante despre o serie de scriitori ro­mâni, a tradus unele piese de mare succes ale scriitorilor români in­terbelici şi a colaborat la punerea lor în scenă la teatrele maghiare. încă în 1922 a publicat in limba maghiară o scurtă sinteză de istorie a literaturii române, care amplificată ulterior a fost reeditată şi apreciată de specia­liştii români ca una din cele mai reuşite sinteze. Cind la Budapesta a fost elaborat Dicţionarul enciclopedic al literaturii mondiale, Bitay a redac­tat pentru acest dicţionar 103 titluri despre personalităţile literare şi cul­turale ale poporului român. In a­­celaşi timp, Bitay a desfăşurat o vastă muncă de traducere în limba română a unor opere ale clasicilor literaturii maghiare. Era prezent a­­proape permanent în paginile unor publicaţii literar-artistice româneşti care apăreau in perioada dintre cele două războaie mondiale. Ca princi­palul colaborator maghiar al lui Nicolae Iorga la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, el a susţinut aici, din 1923 şi pină în 1937, cind a fost răpus de o comoţie cerebrală, mai mult de 100 de conferinţe, prin care a căutat să facă cunoscute pu­blicului românesc activitatea şi opera unor personalităţi progresiste ma­ghiare. Unul din domeniile in care Árpád Bitay ne-a lăsat o moştenire pre­ţioasă este acela al cercetării con­tactelor culturale române şi maghia­re din trecut. Nu numai că a publi­cat multe studii şi articole consacrate acestor tradiţii, dar a ţinut şi nume­roase conferinţe pe această temă, fiind invitat cindi la Suceava, cind la Turnu Severin, cind la Bucureşti, cind la Alba Iulia sau in alte oraşe din ţară. O bibliografie incompletă a cărţi­lor, studiilor şi articolelor publicate de Bitay Árpád însumează 368 de ti­tluri şi dacă ne gîndim că acest emi­nent om de cultură a trăit numai ceva mai mult de patru decenii, am­ploarea operei sale ne apare şi mai clar. Iată ce a scris despre el marele savant Nicolae Iorga, cind a luat cunoştinţă cu mare mîhnire de moar­­tea prematură a unuia dintre colabo­ratorii săi apropiaţi . „Era un mare erudit, un înţelept care cunoştea su­fletul nostru, un onest cetăţean al României. Cunoştea literatura noastră, cea curată, era o inteli­genţă de valoare... Ani de-a rindul a stat între noi, adoptind ideile mo­rale, preţuind adineul înţeles al contopirilor sufleteşti". „Depling — scria marele istoric — pierderea omului atît de învăţat, de cinstit şi de bun“. Dacă astăzi cinstim memoria lui Bitay Árpád, o facem cu ferma con­vingere că scopul pe care l-a slujit şi-a găsit împlinire în zilele noastre. Ca rezultat al politicii Partidului Comunist Român, al rezolvării pro­blemei naţionale în spiritul învăţătu­rii marxist-laniniste, al transformă­rilor adinei petrecute in societatea noastră în anii socialismului, prie­tenia dintre poporul român şi na­ţionalităţile conlocuitoare s-a conso­lidat continuu, s-a dezvoltat într-o unitate de tip nou, o unitate socia­listă, care constituie un puternic iz­vor de forţă al societăţii noastre, un factor al accelerării mersului înainte pe calea socialismului. DEMÉNY Lajos şef de sector la Institutul de istorie „Nicolae Iorga" din Bucureşti

Next