Scînteia, septembrie 1971 (Anul 40, nr. 8894-8923)

1971-09-15 / nr. 8908

PAGINA 4 Un mare om politic, un ilustru cărturar şi filozof Au intrat în tradiţiile Partidului Co­munist Român, ale întregului nostru popor, celebrarea momentelor de sea­mă din istoria bătăliilor purtate de-a lungul veacurilor pentru eliberare na­ţională şi socială şi o viaţă mai bună, cinstirea eroilor acestor bătălii, a tu­turor personalităţilor care şi-au pus geniul creator, întreaga energie în slujba împlinirii aspiraţiilor de liber­tate şi progres ale poporului. Impor­tanţa acestor personalităţi poate fi comparată — cum scria un ilustru ginditor — cu importanţa ploii, care împrospătează binefăcător pă­mântul, dar care, de fapt, este no­rul ridicat de pe pămîntul însuşi. Cînd, după moartea lui Radu cel Mare (1495—1508), o ascuţită criză politică primejduia fiinţa statală a Ţării Româneşti, a apărut — ca în toate momentele grele ale istoriei noastre — o mare personalitate, Nea­­goe Basarab. Suit pe scaunul dom­nesc în 1512, a­­cesta s-a dovedit în stare să do­mine stihiile po­litice dezlănţuite, să frîneze porni­rile partidelor bo­iereşti, care, pen­tru a-şi realiza oarbele ambiţii, înlesneau ameste­cul străin în­tre­ TM“"““­burile interne ale ţării, aducător de jaf şi suferinţe pen­tru popor. Neagoe Basarab a reuşit să vindece răni, să clădească pe ruini, să ridice Ţara Românească la o stră­lucire care a lăsat urme multă vre­me şi a făcut să se vorbească de anii domniei lui ca de o adevărată epocă istorică. Descendent din vestita familie a Craioveştilor, care se impusese prin forţa ei politică şi larga reţea de relaţii internaţionale, Neagoe, o dată ajuns pe tron­, a luat numele „înte­meietorului“ de ţară, al lui Basarab, voind parcă să arate prin aceasta că nu va fi mai prejos decit ilustrul său predecesor, din spiţa căruia — ca să-şi legitimeze urcarea în scaun — pretindea că se trage. In preajma unor cărturari vestiţi ai timpului, Neagoe îşi însuşise in tinereţe o largă cultură, religioasă în primul rind, potrivit specificului vre­mii, dar nu numai religioasă. Recep­­tivitatea lui Neagoe faţă de noul propulsat de mişcarea renascentistă europeană, fie el politic, în organi­zarea de stat şi activitatea diploma­tică, fie cultural, în lărgirea cadru­lui de participanţi la însuşirea şi crearea valorilor spirituale, avea să facă din Ţara Românească forţa ca­talizatoare, spirituală şi politică, a lu­mii creştine din Balcani, creînd un model pe care cei mai destoinici din­tre urmaşii lui au căutat să-l imite. Intr-o epocă în care dezvoltarea şi maturizarea relaţiilor feudale pe plan intern, pericolul tot mai acut al expansiunii otomane pe plan extern impuneau consolidarea puterii cen­tralei, Neagoe­­Basarab a continuat acţiunea pe care o începuse Radu cel Mare de îmbunătăţire a organizării aparatului central de stat în dome­niul legislativ, administrativ şi fiscal. Văzînd în dezvoltarea comerţului o importantă sursă de venituri pentru ţară, el a promovat măsuri de spri­jinire a negustorim­ locale, pe care a apărat-o împotriva concurenţei străine. In acelaşi timp, a asigurat întărirea pazei hotarelor şi lichidarea infiltraţiilor otomane la nordul Du­nării. In spiritul tradiţiei create în de­cursul secolelor, pe care noile impe­rative politice şi economice o cereau continuată şi întărită, Neagoe Basa­rab a întreţinut relaţii strînse cu ce­lelalte provincii româneşti — Tran­silvania şi Moldova. In Transilvania, unde stăpînea domeniul Geoagiului din Hunedoara, a căutat, prin spri­jinul acordat bisericii ortodoxe, să menţină in rîndul românilor transil­văneni conştiinţa unităţii lor cu cei de acelaşi neam şi limbă de la sud şi est de Carpaţi. Cu oraşele-cetăţi din Transilvania — îndeosebi Sibiul şi Braşovul, importante centre de producţie meşteşugărească şi tranzit de mărfuri — a căutat Neagoe să menţină legăturile bune, statornicite de multă vreme. Curînd după ocupa­rea tronului se adresa sibienilor, exprimîndu-şi dorinţa de a trăi cu ei în pace, precum au trăit şi Cra­­ioveştii, tatăl şi rudele sale. Doi ani mai tîrziu, el comunica sibienilor despre bunele relaţii pe care le-a sta­bilit cu braşovenii. Stringerea legătu­rilor cu cele două oraşe o vedea Nea­goe îndeosebi prin amplificarea co­merţului, cerind ca negustorii mun­teni să fie trataţi pe picior de egali­tate cu cei din Sibiu şi Braşov. Cînd aceştia din urmă s-au abătut de la principiul stabilit, Neagoe Basarab a intervenit energic în favoarea supu­şilor săi. Preocupat de aşezar­ea unor bune relaţii cu Transilvania, Neagoe Ba­sarab era atent deopotrivă la schim­bările politice care se petreceau in Moldova, pe care dorea s-o aibă ca aliată. El a intervenit in luptele in­terne ce măcinau forţa acesteia, spri­jinind, fără succes, de altfel, propriul lui candidat la tron. Manifestind o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice in­ternaţionale, dîndu-şi seama de im­portanţa factorului diplomatic in realizarea obiectivelor politice, Nea­goe Basarab şi-a creat un aparat di­plomatic bine instruit, la nivelul di­plomaţiei europene a vremii, a des­făşurat o vastă activitate diploma­tică cu scopul de a asigura ţării pacea, necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un im­portant factor politic in viaţa Inter­naţională. Frămintările din imperiul otoman, greutăţile prin care trecea puterea turcească, obligată să facă faţă unor pericole ce se manifestau în Africa şi Asia, i-au dat posibilitatea lui Neagoe Basarab să realizeze o poli­tică de echilibru între imperiul oto­man şi puterile europene vecine. încă de la începutul domniei, Neagoe s-a apropiat de regele Ungariei, Ludovic al 11-lea, între cei doi monarhi sta­­bilindu-se relaţii de încredere şi sprijin reciproc, care n-au fost tul­burate în tot timpul domniei lui Nea­goe. Poziţia geografică a ţării, su­pusă oricînd atacurilor din partea imperiului otoman, l-a făcut pe Neagoe să lărgească activitatea di­plomatică şi dincolo de cercul mo­narhilor vecini, să intre în contact şi alianţă şi cu alte puteri mai de­părtate, cu regatul polon, cu Imperiul habsburgic, cu Veneţia şi cu papalita­tea, de unde spera să obţină, la ne­voie, ajutor. El s-a arătat de acord să participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii de state împotriva imperiului otoman. Pregătit din tinereţe pentru carie­ra armelor, insuşindu-şi experienţă militară în luptele pentru ocuparea scaunului domnesc, Neagoe Basarab a manifestat preocupări susţinu­te, , pentru organizarea unei oştiri puternice. Apreciată pe plan in­ternaţional, oastei Ţării Româneşti, ca de altfel şi celei moldoveneşti, i se rezerva în noiembrie 1517 un rol însemnat în planul Imperiului hab­sburgic al unei proiectate cruciade antiotomane. In anul 1520, Neagoe informa pe braşoveni că dacă va fi nevoie va interveni în sprijinul Ungariei cu 40 000 de ostaşi călări şi pedestraşi şi că, în curînd, va folosi prilejul sfinţirii unei biserici pentru a aduna şi trece în revistă oastea. In condiţiile in care popoarele din sud-estul Europei, căzute sub stăpî­­nirea otomană, erau ameninţate în existenţa lor naţională, în puterea de creaţie, Neagoe Basarab şi-a asu­mat rolul de apărător şi susţină­tor al culturii acestor ţinuturi. Consi­­derindu-se moştenitorul tradiţiilor culturale bizantine, el s-a făcut cu­noscut şi a fost recunoscut ca atare în toată lumea răsăriteană. Dărnicia lui Neagoe faţă de aşezămintele re­ligioase creştine din ţările supuse Im­periului otoman izvorau nu numai şi nu atât din „puternica sa înclinare religioasă“ — cum s-a spus adesea — ci avea şi un rost politic, care de­păşea graniţele ţării. Iubitor de cultură, Neagoe s-a ma­nifestat ca un adevărat mecena, a ştiut să stimuleze iniţiativa de creaţie artistică şi literară, care a dat dom­niei lui o aureolă de care puţini vo­ievozi români sau alţi monarhi ai lumii au avut parte în acele timpuri. El s-a înconjurat de vestiţi meşteri locali sau străini, care, sub suprave­gherea lui, au realizat importante o­­pere de artă, tipărituri de mare mă­iestrie sau au ridicat strălucite mo­numente. Biserica Minăstirea Arge­şului, ctitorită de Neagoe, care îm­bină tradiţia arhitectonică bizantină, dezvoltată de meşterii locali, cu cea răsăriteană, a stirnit admiraţia con­temporanilor, fiind socotită în acea vreme ca cea mai frumoasă creaţie a genului. In climatul cultural din vremea lui Neagoe Basarab îşi găseşte începutul istoriografia din Ţara Românească; tot atunci şi-a făcut apariţia, pe lin­gă noţiunea medievală a marii Re­publici creştine, ideea de patriotism, ce va fi un însemnat suport moral în realizarea epopeii româneşti de la sfirşitul secolului al XVI-lea. Neagoe Basarab nu numai că a încurajat fenomenul cultural, dar a şi lăsat scrieri proprii, care cuprind multe idei originale, vădind profun­zime de gîndire şi un strălucit talent literar. Din unele informaţii se pare că domnul şi-ar fi descris pe larg, în­­tr-o lucrare, viaţa şi activitatea sa po­litică. Depusă la mitropolia ţării, a­­ceastă lucrare cu caracter autobiogra­fic nu s-a găsit. S-a păstrat, in schimb, o strălu­cită lucrare, nici ea în forma o­­riginală, ci într-o copie slavă din a doua jumătate a secolului al XVI- lea şi in două traduceri — în limba greacă (se­colul al XVI-lea) şi în limba română (secolul al XVII- lea) , învăţăturile lui Neagoe vodă Basarab către fiul său, Teodosie. Problema „paternităţii“ acestei lu­crări continuă incă să fie subiect de dezbatere ştiinţifică, confruntindu-se puncte de vedere deosebite ; în mod corect, în spiritul respectului cuvenit faţă de diferitele opinii exprimate în dezbateri ştiinţifice, trebuie arătat că la Congresul al XIV-lea interna­ţional de studii bizantine de la Bucu­reşti, învăţatul grec Leandros Vra­­nussis a afirmat că autorul lucrării ar fi Manuel de Corint, care ar fi scris-o la cererea lui Neagoe Basa­rab. Deşi problema este încă contro­versată, in ce ne priveşte, noi con­siderăm că Învăţăturile aparţin lui Neagoe Basarab şi ca atare consti­tuie prima afirmare scrisă, mai largă, de gîndire politică româ­nească, prima consemnare cu u­­nele detalii a principiilor diplo­maţiei româneşti. Găsim în a­­ceastă scriere o vie reflectare a preţuirii pe care acest mare om politic o acorda apărării liber­tăţii pămîntului strămoşesc. Chemind la luptă împotriva duşmanilor, con­­damnind laşitatea, teama, el a for­mulat un adevărat cod al vitejiei şi demnităţii româneşti. Principiile social-politice formulate de domnul Ţării Româneşti se pla­sează — cu toate limitele lor de clasă — pe poziţiile avansate ale timpului. Dacă Neagoe, ca domn, rămîne ne­strămutat în cadrul limitelor de clasă, aruncînd fulgere de mînie asupra oricărei încercări a ţăra­nilor de a-şi face singuri drep­tate impotriva stăpînilor feudali, scriitorul şi cugetătorul politic şi so­cial de seamă care a fost Neagoe Basarab reuşeşte să depăşească pe alocuri poziţiile de clasă şi să re­flecte în opera sa realitatea epocii, năzuinţele de progres, preconizind soluţii de îndreptare a unor racile politice şi sociale. Este cu totul re­marcabil pentru epoca respectivă ape­lul său la preţuirea meritului, mai presus de rangul social, la cinstirea „celui vrednic chiar dacă este sărac“. Prin activitatea sa politică, de ri­dicare a ţării, căreia i-a asigurat o stare prosperă, prin opera sa de căr­turar, prin contribuţia adusă la îm­bogăţirea patrimoniului spiritual al ţării, Neagoe Basarab a rămas şi va rămâne cu mare personalitate în ga­leria valorilor noastre naţionale. Ştefan ŞTEFANESCU director al Institutului de istorie „N. Iorga" 450 DE ANI DE LA MOARTEA LUI NEAGOE BASARAB ) Pe ecrane, un nou film românesc: \ AŞTEPTAREA" \ Producţie a Studioului cinematografic Bucureşti. See- 4 q nariui : Horia Pătraşcu. Regia : Şerban Creangă. Cu :­­ ţ Vladimir Găitan, Nina Zăinescu, ţ \ Ernest Mattei, Aurel Giurumia, Coca Andronescu, Sabina 4 4 Muşatescu, Cornelia Lazăr-Turian, Alexandru Vasiliu, i 1 Florin Zamfirescu. Imaginea: Iosif Demian, Dragomir J 4 Vilkov. Muzica : R. Oschanitzki. Decoruri : arh. R. Că- \ t linescu. j ^ — — ......... ............. ■ ț Tînărul Macedonski îşi intitula cartea cu care a intrat în literatură cu for­mula latinească „Prima verba", cu conştiinţa unui constructor sigur, desem­­nindu-şi cu luciditate eta­pele creaţiei. I-a fost dat lui Miron Radu Paraschi­­vescu să-i sorocească volu­mului său titlul cel mai dramatic cu putinţă, defi­nind cu un gest implacabil arderea tuturor resurselor, aşteptarea — cu măreţia luptătorului — a epuizării timpului său . ..Ultimele...“. Cu grafia-i ştiută, auto­rul „Cînticelor“ şi al „Lau­delor“ a înscris cu trei luni înainte de a se sfîrşi, pe foaia prefaţatoare a ma­nuscrisului acest cuvînt „Ultimele“ şi, parcă pentru a face imposibilă reinter­­pretarea gestului său, a no­tat marginal „Titlul volu­mului“. Să vedem împreună ce versuri strînge între coper­­ţile unei posibile viitoare cărţi, un poet care ara con­ştiinţa că nu-i va mai fi dat să strîngă in palme ti­păritura nouă, refăcînd ast­fel ritualul cel mai pur, al dăruirii totale. Vom remar­ca, în primul rînd, dinamis­mul versificării, vibraţii li­rice ce ne confirmă iarăşi vocaţia de tribun a auto­rului, gustul pentru expri­marea decisă, tăioasă, pen­tru sugestia metaforică, de rară virtuozitate, antrenînd în matca generoasă a poe­melor sale nisip aurifer, aluviuni fertile, scoici ciu­date... Poetul ce a trăit o viaţă, cu obsesia clasicităţii işi reafirmă în această ul­timă carte virtuţile de de­mult Îndrăgite şi ne lasă vie In suflet imaginea ce­lui ce ar fi continuat să fie, construcţiile sale nerefuzin­­du-se devenirii, explorării noilor teritorii. Mai mult decit oricare alt poet al generaţiei sale, Mi­ron Radu Paraschivescu a fost o natură a contraste­lor, el şi-a subsumat efor­turile unor idei apropiate de destinul celor din mij­locul cărora s-a ivit şi cu dureroasă, adesea, obstina­ţie şi-a interzis exercitarea unor procedee pentru care era dăruit. Avea harul na­tiv al trubadurului, al cin­tecului de lume adus în artă de Anton Pann ce l-a captivat o vreme şi pe Emi­­nescu , metodic colecţionar de texte insolite, putea incanta peisaje vaporoase şi muzici secrete cu ştiin­ţa caligrafului-artist, putea roti evantaie multicolore de imagini, dar neîncetat el a avut de luptat cu pro­­priile-i înzestrări, schim­­bînd moliciunile de catifea ale versului cu strigătele incitind, solicitînd ardenta participare a lectorului. Chiar cînd a avut fericita idee de a se exprima prin „critice ţigăneşti“ el a ales bocetul marginii de oraş pentru a acuza umbra ridicindu-se ameninţătoare peste „mahalalele lumii“ a fascismului, umbră care-l ucisese pe Lorca, „privi­ghetoarea Spaniei“. Pornind iniţial de la gîndul unei transcrieri româneşti a ro­manţelor lui Lorca, Paras­chivescu şi-a implicat în­­tr-atit propriile-i versuri în fina ţesătură a baladelor incit a ajuns, eliberat de servituţiile translaţiei cla­sice, la o originală operă care, departe de a-i defini in totalitate, rămîne totuşi piesa sa de rezistenţă. Ul­terioarele redactări ale „Cînticelor“ n-au reuşit să le sporească „la preţ“, dar nici nu le-au ştirbit farme­cul grav. Ele capătă valori simbolice şi ocupă un loc însemnat printre cărţile poeziei noastre. Temperamental, poetul a fost un stenic, totdeauna preocupat de valorile etice ale actului poetic, de posi­bilitatea artei de a contri­bui la zidirea lumii pe te­melii solide şi neîmpăcat duşman al calofiliei, al răs­făţului stilistic, al versului fără singe. „Ultimele“ reliefează un poet care este convins de uriaşul destin istoric al po­porului nostru, care crede in netulburata noastră înălţare din puţine detalii imagi­nea Ţării, sugerează poezia în care pămîntul nostru pare a răspunde întrebării „ziditului de viu (accepţie absolut originală a dramei hamletiene !) din Elsinor“ : „Fecundă întrebarea ca un nor / Cu lobii încărcaţi de multă ploaie, / Ziditului de viu din Elsinor / Răspunsul aburind peste văpaie. / E astăzi una, cum a consfin­ţit / Şi cronica, şi fapta a­­nonimă, / Din Marea mare pînă-n asfinţit ! Veghează Cronos unitatea primă.­­ Ce-o vom purta, povară sufletească. Sunt poeţi care par a aborda o întreagă viaţă doar motivul „ars poetica“ ; ei rostogolesc în memoria noastră caleido­­scoape prezumtive, ne pro­pun teribile programe, dar, parcurgîndu-i, constaţi că in nici un vers ei n-au avut curajul (ori puterea) să construiască, nu şi-au asu­mat riscul nemăsurat de a contempla activ, de a pune lacrima în mortarul mate­riei poetice. La Miron Radu Paraschivescu palpită in fiecare vers o voce pasio­nată, aflată in dialog cu cititorul de dincolo de filă; el n-a compus pentru o­­glinzi şi pentru izvoare se­­lenice şi metafora cea mai subtilă nu s-a sfiit s-o zi­dească între cuvinte ce par desprinse din paginile zia­relor. Un patos adumbrit de suave melancolii, refăcînd ilustrate de „Ultimele“ poe­me, este tocmai fidelitatea cu care şi-a slujit idealu­rile politice, etice (şi im­plicit estetice), credinţa inflexibilă în victoria lup­tătorilor printre care şi el s-a aflat, el, cel ce lan­sase „declaraţii patetice" şi vibrante „Laude“, el, tribunul melancolic, visă­torul lucid şi ardent. Spuneam că robit dorinţei de a imprima versului pu­tere explozivă, poetul a ne­glijat cu bună ştiinţă unele valenţe ale scrisului pe care le socotea prea facil descinse din euritmiile înaintaşilor. Cîştigînd în profunzime, el a cedat a­­desea tentaţiei discursivis­­te şi — paradoxal — meş­teşugarul artizan a mers atit de departe cu volun­­tara-i renunţare la abili­tăţile de atelier incit ex­presia se devitalizează şi eşuează uneori în tonuri minore. Sigur, nu aceste accidente sunt de căutat în „Ultimele“, carte de cre­puscul în care poetul transcede in universala ţă­­rînă, ca un fruct continuat şi repetat, ca un „Pierdut pămint / Aflat între poeţi“ („COSMONAUT“). Le-am amintit doar pen­tru a mă întreba o data cu cititorul despre şansele poetului de a se înscrie, prin opera sa abrupt în­­trerupta de moarte, în cir­cuitul valorilor scrisului românesc şi îmi spun că Miron Radu Paraschivescu reprezintă — asemeni mai tînărului confrate Nicolae Labiş — o înaltă conştiin­ţă etică a timpului său, autor al unor poeme dura­bile, capabile să-i sugereze şi prin neîmplinire, împli­nirea. Mesajele ce ne-au rămas de la el, în cartea pe care am comentat-o, succint, nu pot fi nicide­cum „Ultimele“, înflăcăra­­tul lor verb îşi croieşte drum larg spre sensibilita­tea noastră cu farmecul pa­tetic al începuturilor de drum şi vibrează cu inten­să tinereţe şi puritate de parcă ar fi ...primele. Gheorghe TOMOZEI sfintă, plină, / Luptînd cu bezna din străfundu-n care / Moi cirtiţe şi larve îşi de­clină / Restituirea in vul­can şi floare“. („ŢARA“). Conştient de grandoarea meşteşugului poetic, Pa­raschivescu realizează în „Ultimele“, prin poezia „Pro pace“, o metaforă a poetului de maximă frumu­seţe. Poetul ar fi putut să spună asemeni extaticului Bacovia că şi-a îndeplinit „toate profeţiile politice“, mărturisindu-şi, sub­venit, fericirea, dar comunistul Miron Radu Paraschivescu s-a vădit a fi oşteanul u­­nei cauze cu mult mai mari, nelim­itîndu-se la prezice­rea distrucţiei „urîtului" burghez, ci angajîndu-se în mereu alte procese sociale, ţintind desăvârşirea omu­lui, raporturile sale cu timpul. Calitatea esenţială a liricii sale, covirşitor # cronica literară • cronica literară Miron Radu PARASCHIVESCU //ULTIMELE" !­ i----------1 1 teatre­­ ----------------------------------------------1 7 landra“ (la Teatrul de vară He- ’ 4 răstrău) . Povestiri din pădurea 4 7 vieneză — 20. ’ 1 * Teatrul satiric-muzical „C. Tă- 1 4 nașe“ (sala Savoy) : Senatul Lunii 4 ? — 19.30. I 4 * Comitetul pentru cultură și artă 1 4 al municipiului Bucureşti (la ro-­t ’ fonda scriitorilor din parcul Clş- 1­4 miglu) : Spectacol de sunet şi lu- 1 ’ mină — 19,30; 20,15. » — ----------I c­inema !---------------î i • Așteptarea: CAPITOL — 11, 15; I 1 11,30; 14; 16,30; 18,43; 21, GRADINA l 4 DOINA — 19,15. ’ / * Boxerul : LUCEAFĂRUL — 8; 4 4 11,15; 13,30; 16; 18,30; 20,45.­­ 4 * încrederea : VICTORIA — »; I 1 11,15; 13,30; 18; 18,30; 20,45. 4 4 • După vulpe : SALA PALATU- 4 I LUI (seria de bilete 3 801) — 17,15; 1 \ (3 802) — 20,15, BUCUREȘTI — #; i / 11,15; 13,30; 16,30; 18,45; 21. \ 1 • Marele premiu : PATRIA — i 4 9,30; 13; 16,30; 20. ' 1 • Cromwell i SCALA — 10; 12,30; 4 1 17; 20,30, CENTRAL — 10; 13,30; i 1 16,45; 20, FAVORIT — 1,15; 12,30; \ \ 18; 19,39, GRADINA SELECT — 4 1 19,30, GRADINA CAPITOL — 19,15. 1 ’ • Program de desene animate i 1 pentru copii : DOINA —10. / « Parada circului : FESTIVAL — 1­­­9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 20,45, DOI­ 4 1 NA — 11,30; 13,45; 16; 18,15; 20,30. 4 1 * Asediul : MELODIA — »; 11,15; 4 4 13,30; 16; 18,30; 20,45, TOMIS — 10; '­­ 12,30; 15; 17.30, la grădină — 20. 4­4 * Visele copilăriei ; Culturismul ; î ■ Vînătoarea ; Orizont științific nr. 1­4­8/1971 ; Pulberea răului ; Omagiu : 1­­ TIMPURI NOI — 9—20,15 în con- I 4 tinuare. 4­­ * Articolul 420 : EXCELSIOR — 7 .' 9; 12,30; 16,30; 20,15, GLORIA — 9. 4 4 12,30; 16; 19,30, MODERN — 9; 12,30; 7 7 18, 20, la grădină — 19. * \ * Haiducii : MOȘILOR — 15,30; 4 4 17,45 la grădină — 20. J • Simon Bolivar : GRIVITA — \ \ 9;15; 11,45; 15,30; 18; 20.30, MIORI- 1 ; TA — 10; 12,30; 15; 17,30; 20. I 1 * Tinerețe fără bătrînețe : CINE- 4 4 MATECA (sala Union) — 9; 10,45; 7 1 12,30; 14; 16; 18; 20.­­ 4 * Cintărețul buclucaş : POPULAR 4 7 — 15,30; 18; 20,15. 4 1 • Omul orchestră : FLOREASCA 4 4 — 15,30; 18; 20,30, AURORA — 9, 7 1 11,15; 13,30; 15,45; 18; 20,15, la gră- 4 4 dină — 19. 7 * Brigada Diverse în alertă : IN- 4 \ FRAȚIREA INTRE POPOARE — 4 / 15,30; 17,45; 20, PROGRESUL — 1 4 15,30; 18, 20,15. 4 4 * Hello Dolly : FEROVIAR — 9, 7 1 12,30; 16,30; 20, GRADINA FESTI­­V­A VAL — 19,30. / , • Cortul roșu: VITAN — 16, la 1 1 grădină — 19,30. 4 1*0 floare și doi grădinari : LU- 7 7 MINA — 9; 12,15; 16; 19,30.­­ 4 * Riscul : PACEA — 15,45; 18, 20. 4 1 * Sunetul muzicii : DACIA — 1­­­8,30—18,45 în continuare, VIITO- l i RUL — 16; 19,30. 7 4 * Direcția Berlin: CRINGAȘI —­­ 4 16; 18, 20. 4 4 * Tick, Tick, Tick , BUCEGI — » 1 15,30; 17,45, la grădină - 20, VOL- 4 I GA - 9,15; 11,30; 13,45; 16; 18,15; 4 20,30, FLAMURA — 9; 11,15; 13,30; 4 4 16; 18,15; 20,30. 1 4 * II cunoaşteţi pe Urban 7 : BU- 1­­­ZEȘTI — 15,30; 18, la grădină — 1 4 20,15. 4 4 * Secretul planetei maimuțelor: ,' , LIRA — 15,30; 18, la grădină — 20. 4 4 * Floarea soarelui : ARTA — 4 1 15.30; 18, la grădină — 20, RAHO-­­ 4 VA — 15.30; 18; 20,15. 4 4 * Romeo și Julieta : COSMOS — 7 4 15,30; 19. 4 4 * Siptimb­a nebunilor : MUNCA 4 1 — 16, 18; 20. FLACARA — 15,30;­­ 4 18, 20;15. 4 . * Un loc pentru îndrăgostiți : [ 4 DRUMUL SĂRII — 15,30; 17,45; 20. 4­­ GIULESTI — 15,30; 17,45; 20. 7 4 * Greșeala fatală : UNIREA — 4 4 15,30; 18, la grădină — 20. 4 . * Intilnire cu o necunoscută :­­ 4 FERENTARI — 15,30; 17,45; 20. 7 1 * Genoveva de Brabant : LARO- 4­­ MET ( 15,30; 17,30; 19,30. ) Cintecul de mase a deve­nit, de mult, unul dintre cele mai iubite genuri mu­zicale de la noi ; el este mesagerul, peste ani, al unei bogate şi îndelungate tradiţii de spiritualitate ro­mânească- infătişindu-se, in contemporaneitate, drept document sonor, de au­tentică vibraţie emoţională, căruia dimensiunea social­­patriotică i-a conferit vi­goare şi vitalitate ; în de­cursul mai multor ani, an­teriori eliberării patriei de sub jugul fascist, cin­tecul de mase — piesele corale cu tematică socială, au contribuit substanţial la adincirea ideii de comuni­care cu permanentele vii ale spiritualităţii unui po­por angajat, ireversibil, pe drumul revoluţionar al a­­firmării şi consolidării fi­inţei sale naţionale Ideile, sentimentele, simbolurile vehiculate în aceste cântece sunt de natură să exercite o puternică acţiune morală asupra noilor generaţii, să determine disponibilităţi nebănuite în capacitatea a­­cestora de a interpreta fe­nomenele istorice. Incepînd cu „Apelul mol­dovenilor, de la 1848“ de Alexandru Flechtenmacher, continuînd cu cîntecele Unirii de la 1359 şi cu alte cintece scrise de Gavriil Musicescu, Gheorghe Dima, Iacob Mureşianu, Ciprian Porumbescu, Dimitrie Ki­­riac, Gheorghe Cucu, Ion Vidu, Timotei Popovici şi alţii, creaţia de cintece a cuprins, în universul său, ideile înaintate ale luptei pentru dreptate, pentru li­bertate naţională şi so­cială, pentru solidaritatea frăţească între poporul ro­mân şi naţionalităţile con­locuitoare. Este, fără îndo­ială, o tradiţie deosebit de valoroasă, incit ideea po­trivit căreia cintecul coral ar fi asigurat bazele origi­nale ale muzicii româneşti nu pare deloc exagerată. Sunt compozitori, chiar perioade întregi, din isto­ria muzicii noastre al că­ror fond muzical se defi­neşte în raport cu valoa­rea creaţiei de cîntece. O etapă superioară, în evoluţia creaţiei de cîn­tece, cu un profund carac­ter patriotic şi uman, a fost marcată de activitatea com­pozitorilor noştri in anii construcţiei socialiste. Bo­găţia de fapte — acceptate nu ca ambiante decorative, ci ca stări puternic dinami­zate de acţiunea partidului comunist — profilul moral, caracterizat prin dîrzenie, abnegaţie, curaj, clarviziu­ne şi căldură umană, al ce­lor mai devotaţi şi înain­taţi fii ai poporului nostru, au inspirat numeroase cîn­tece inestimabile, pe an­samblu, ca valoare artistică şi totodată cu un bogat con­ţinut ideologic. Ele şi-au a­­sumat astfel, cu accente sporite, o funcţie formati­vă, transformatoare, educa­­tiv-patriotică. Ceea ce se impune ob­servaţiei, din capul locu­lui, este faptul că, urmă­rind în continuare evoluţia spirituală a societăţii so­cialiste româneşti, reflec­­tînd — pe baza unei cu­noaşteri­ din ce in ce mai adincite — aspiraţiile, viaţa sufletească complexă a con­structorilor socialismului — dispunind, în acest sens, de aportul unei pregătiri profesionale superioare, creaţia de cintece şi-a îm­bogăţit simţitor, în ultimii ani, universul său tematic şi emoţional. „Arta este cu adevărat valoroasă — spunea tova­răşul Nicolae Ceauşescu la întîlnirea cu oamenii de artă şi cultură — cînd omul ascultind-o, citind-o, pri­vind-o — simte că ea ii devine necesară, indispen­sabilă, îl transformă, ii educă, ii lărgeşte orizontul spiritual". Am convingerea că prin paginile sale cu adevărat antologice, creaţia noastră corală s-a impus, deja, ca o componentă indispensa­bilă a conştiinţei artistice româneşti. Un singur e­­xemplu, însă, poate fi e­­dificator ; acesta se referă la interesul, la pasiunea, cu adevărat impresionante, cu care au fost urmărite con­cursul „Ciitare patriei" ca şi cel de-al X-lea concurs al artiştilor amatori. Dar tocmai aici se află deter­minantele fundamentale ale responsabilităţii sociale pe care o au compozitorii noş­tri faţă de cerinţele mereu noi ale genului. Citeva idei, în acest sens, se impun, în primul rînd, cred că multe­­ dintre insuccesele genului (insuccese care pe ansamblu dau o impresie, totuşi de monotonie, de să­răcie tematică, de superfi­cialitate în abordarea feno­menelor estetice contempo­rane etc.) au loc din cauză că nu se captează convin­gător şi suficient acel simţ al noului, gîndurile şi sim­ţămintele omului contem­poran. Impresia generală pe care o lasă destul de multe cîntece este aceea a repetării soluţiilor melodice şi armonice, a imitării u­­nor modele cunoscute. Un titlu nou, eventual un text nou (despre calitatea texte­lor va mai fi vorba) nu sunt de ajuns pentru uni­versul care trebuie să fie mereu inedit, al acestui în­drăgit gen de creaţie muzi­cală. Un cîntec bun ia naş­tere în condiţiile unei în­cordate căutări a ideii crea­toare. Maestrul Chirescu, ale cărui cintece sunt ade­vărate pagini de antologie în repertoriul nostru coral, spunea cândva că pentru a scrie 16 măsuri bune este nevoie, de multe ori, să ştergi 160 de măsuri ne­reuşite. Astfel se ajunge la formula simplă, convingă­toare, laconică, dar în ace­laşi timp densă, în sub­stanţă poetică-muzicală. Ideea trebuie extinsă, bineînţeles, şi asupra tra­valiului componistic, asu­pra măestriei de construc­ţie armonică şi, cînd este cazul, orchestrală. A găsi o factură armonică şi orches­trală — chiar şi de acom­paniament — care să co­respundă in totul unei me­lodii inspirate este o sar­cină de creaţie destul de grea. De multe ori mer­gem cu gîndul la un Schu­bert, de pildă, în cîntecele căruia este greu să deter­mini care este partea cea mai bună : melodia sau a­­companiamentul ? Elementul nou, proaspăt în cîntec (includem aici şi ideea diversificării ne­cesare a tematicii şi a so­luţiilor artistice de creaţie) ţine însă şi de originali­tatea lui poetică. Sunt prea multe texte şablonarde, proză rimată, stereotipă, care nu întăresc în nici un fel forţa de comunicare a cintecului. Interpreţii, co­riştii amatori, zecile de mii de corişti amatori nu sunt şi nu pot fi inspiraţi de textele care nu le comu­nică nimic din fiorul poe­ziei autentice. Nu dorim să absolutizăm, desigur, această observaţie. Există, la noi, un mare nu­măr de cîntece ale căror versuri, datorate unor poeţi de prestigiu, dezvăluie a­­tributele artei autentice. Nu putem, de asemenea, nega existenţa, în acelaşi sens, a numeroase cîntece, deosebit de realizate sub raport muzical. Multe din­tre acestea sunt rodul par­ticipării la creaţia de cin­tece (ce idee bună !) a ce­lor mai mulţi compozitori, indiferent de specialitatea lor componistică, să-i spu­nem, de bază. Acţiunea se cere insă intensificată. Cu toate re­alizările sale incontestabile, creaţia corală şi de cîn­tece continuă să nu satis­facă plenar cerinţele artis­tice. Observaţie cu atît mai întemeiată, cu cit pen­tru noi corul pare a fi una din importantele forme de manifestare a solidarităţii psihice şi, implicit, sociale. Mă gîndesc, de pildă, la corul din Ceuaş, judeţul Mureş, la entuziasmul şi pasiunea cu care participă la cor cei 100 de săteni — români şi maghiari. Ei se intîlnesc la repetiţii, îşi îm­bogăţesc fondul sufletesc, investigmna împreună zone­le expresive ale cîntecelor de patrie şi de partid, ala cîntecelor populare. Compozitorii ar trebui să ştie acest lucru. Pentru că, după cum sublinia secreta­rul general al partidului la întîlnirea cu creatorii, la care m-am referit deja, „nu­mai acela care porneşte de la convingerea că prin tot ceea ce face trebuie să ser­vească interesele poporului se înscrie în rîndurile ade­văraţilor oameni de artă şi cultură“. Oricît de sumară, o re­trospectivă a repertoriului scris in ultimii ani dez­văluie o anumită sărăcie te­matică, o sărăcie a genuri­lor şi formelor specifice, inadmisibilă. Sînt foarte puţine cîntecele de tineret şi copii — iar unele dintre cele care sînt au destul de puţine calităţi care să atra­gă, să fie uşor de învăţat şi reprodus — lipsesc a­­proape cu desăvirşire cîn­tecele satirice, sint prea puţine piese lirice, melo­dioase. Sunt încă prea pu­ţin folosite, după părerea mea, resursele complexe, intonaţionale, ritmice şi modale ale cintecului popular, acel „Izvor de apă veşnic vie“ intr-adevăr a­­totcuprinzătoare din punct de vedere al tematicii, al bogăţiei culorilor, al fan­teziei constructive, al ne­secatei inventivităţi sub impulsul unor deosebit de variate „stări sufleteşti — cum ar spune maestrul Di­­mitrie Cuclin — de la plus infinitul bucuriei pînă la minus Infinitul Întristării“. A reflecta realitatea clo­cotitoare a acestor zile — dinamizată de entuziasmul, capacitatea şi forţa de muncă a unui popor anga­jat plenar. În procesul re­voluţionar al devenirii sale istorice, a releva adevăruri, a verifica sonor teme şi idei proprii conştiinţei creatoare a secolului nos­tru, iată cum s-ar putea sintetiza imperativele ac­tuale ale creaţiei de cin­tece. Vasile DONOSE CREAŢIA CORALĂ la confruntarea cu cerinţele publicului puncte de vedere SCINTEIA — miercuri 15 septembrie 1971 tv 15.55 Deschiderea emisiunii. Fotbal : Dinamo Bucureşti—Spartak Trnava (Cupa Campio­nilor Europeni). Transmisiune directă de la Stadionul „23 August“. Comentează : Cris­tian Ţopescu. In pauză . Publicitate. 17.50 Solişti îndrăgiţi de muzică populară : Du­mitru Sopon. 18.00 „Răspundem prezentDeschiderea noului an şcolar. Transmisiuni de la Liceul „Ion Neculce (Bucureşti) şi Centrul şcolar de chimie (Ploieşti). 18.35 Mult e dulce şi frumoasă... Emisiune de prof. dr. Sorin Stati. 18.50 Confruntări. 39.10 Tragerea Pronoexpres. 19.20 1001 de seri — emisiuni pentru cei mici. 19,30 Telejurnalul de seară. 20.00 Ancheta TV : „Idealul tinereţii“. Emisiune de Carmen Dumitrescu. 20,45 Telecinemateca : „Pisica îşi scoate ghea­rele“ — producţie a studiourilor franceze. Cu Franţoise Arnoul, H. Frank. Regia : Henry Decoin. 22,25 Teleglob : Itinerar chilian. 22.35 Tangouri celebre. își dau concursul or­chestra și baletul Operei Române. 22.50 Telejurnalul de noapte. Deschiderea lucrărilor celei de-a 5-a Conferinţe de meteorologie a Carpaţilor La Casa Universitarilor din Capi­tală au început marţi dimineaţă lu­crările celei de-a 5-a Conferinţe de meteorologie a Carpaţilor. La această reuniune internaţională, intrată în tradiţia meteorologilor şi climatolo­gilor din Europa Centrală şi Orien­tală, iau parte savanţi, cercetători şi alţi specialişti din Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, R.D. Germană, R.F. a Germaniei, Iugoslavia, Polo­nia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. In şedinţa de deschidere, preşedin­tele Consiliului Naţional al Apelor, Florin Iorgulescu, a salutat pe parti­cipanţi şi a subliniat importanţa so­luţionării problemelor meteorologiei zonelor muntoase. Conferinţa a fost, de asemenea, salutată de M. Koncek — R.S. Cehoslovacă, iniţiatorul pri­mei reuniuni ştiinţifice de meteoro­logie a Carpaţilor. In cele patru zile cit durează lu­crările se dezbat probleme privind meteorologia şi climatologia din lan­ţul muntos al Alpilor, Carpaţilor şi Balcanilor, precum şi în legătură cu alte fenomene meteorologice menite să ducă la perfecţionarea prevederii timpului. ★ In cinstea participanţilor la confe­rinţă, Nicolae Ciovică, directorul In­stitutului de meteorologie şi hidrolo­gie, a oferit un cocteil. (Agerpres)

Next