Scînteia, septembrie 1971 (Anul 40, nr. 8894-8923)

1971-09-15 / nr. 8908

PAGINA 6 ANCHETA ŞTIINŢIFICĂ A „TREBUIE SA LĂSĂM MOŞTENIRE COPIILOR NOŞTRI NU NUMAI O INDUSTRIE PUTERNICĂ, DAR Şl APE CURATE, PENTRU CA SĂ FIE SĂNĂ­TOŞI Şl El Şl GENERAŢIILE VIITOARE". (Din cuvântarea ţinută de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în faţa participan­ţilor la cel de-al 39-lea Congres de chimie industriala — Bucureşti, 1970). O acţiune de larg interes ştiinţific, economic şi obştesc. P­ROTECŢIA APELOR Apa, element esenţial al vieţii, şi-a sporit neîncetat valoarea prin rolul tot mai important pe care îl joacă în toate sferele activităţii uma­ne. Nu-i de mirare, deci, că preocuparea pentru valorificarea ei tot mai înaltă se îmbină cu activitatea de protecţie faţă de factorii care fac să-i scadă nivelul cantitativ şi calitativ. De altfel, conştienţi că resursele de apă dulce nu sunt inepuizabile, că, în general, puritatea apelor trebuie păstrată şi controlată, specialiştii din întreaga lume o supun unui stu­diu tot mai atent, preconizînd şi măsuri practice. In ţara noastră, conducerea de partid şi de stat a iniţiat, în ultimul timp, o acţiune de protecţie şi valorificare a apelor, în concordanţă cu nevoile ţării şi cu progresele înregistrate de ştiinţă şi tehnică pe plan mondial în acest domeniu. Eforturile celor antrenaţi la această acţiune se desfăşoară în cadrul unui amplu program de cercetare, elaborat de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie în colaborare cu Consiliul Naţional al Apelor, ministerele şi organele centrale interesate. Pentru a vă înfăţişa cîteva dintre direcţiile principale ale programului, ne-am adresat unor specialişti antrenaţi direct în stabilirea tematicii de profil şi în desfăşurarea cercetărilor privind protecţia apelor. SPECTRUL LARG DE ACŢIUNE AL METODELOR FIZICO-CHIMICE Prof. ing. V. COCHECI decan al Facultăţii de chimie industrială-Timişoara Intervenţia masivă a omului în­­ circuitul natural­­al apei, creşterea vertiginoasă a consumurilor, cuplată cu impurificarea tot mai accen­tuată a apelor reziduale, au făcut ’Să nu existe ţară, în Europa sau A­­merica de Nord, in care poluarea apelor să nu ridice probleme de cea mai mare importanţă, gradul de poluare variind, evident, în funcţie de o serie de factori. Dintre multiplele cauze care au determinat această latură mai pu­ţin luminoasă a minunatului pro­gres tehnic înregistrat de omenire, una, şi nu cea mai neînsemnată, este neglijarea in mare măsură a unor cercetări ştiinţifice temeini­ce în acest domeniu. Desigur, s-ar putea pune între­barea de ce tocmai în prezent sunt necesare cercetări atit de intense in domeniul chimiei şi tehnologiei apei ? Răspunsul ni-1 dă chiar apa naturală, prin compoziţia sa de astăzi, modificată faţă de cea de o­­dinioară. Intr-adevăr, folosirea ape­lor subterane şi chiar a celor de suprafaţă pentru alimentarea cen­trelor urbane nu punea înainte decit arareori probleme speciale pentru tratarea lor, existînd astfel posibilitatea elaborării unor sche­me tip de tratare, descrise cu destulă exactitate în manualele de specialitate. Astăzi, datele proble­mei sînt mult schimbate, sursa principală de apă — rîurile, flu­viile, lacurile — devenind în multe cazuri adevărate canale transportoa­re lipsite uneori de orice urmă de floră sau faună, periclitînd sănăta­tea celor care le utilizează și con­stituind o faună în dezvoltarea eco­nomiei. Vom da un singur exemplu. O fabrică modernă de hîrtie folo­seşte, pentru a obţine 1 500 000 de tone de pastă de celuloză, 4 mili­oane tone de lemn, 500 000 tone de produse chimice şi 400 000 de tone de combustibil. Diferenţa de 3 400 000 tone o constituie deşeurile nocive, evacuate cu ajutorul a cel puţin 500 000 metri cubi de apă, in rîuri şi fluvii. Desigur că, în aceste condiţii, nu mai este suficientă efectuarea unui număr de analize şi apoi elabora­rea unei staţii de tratare, pe baza unor scheme standard, culese ade­sea dintr-o literatură incompletă, ci, datorită variaţiei şi complexită­ţii apelor, sunt necesare cercetări aprofundate pentru fiecare caz în parte. Numai astfel se poate evita construirea unor instalaţii de tra­tare sau epurare costisitoare şi uneori lipsite de eficienţă. De alt­fel, nu întîmplător, tocmai în ţările unde s-au creat adevărate şcoli de cercetare, de pildă, în U.R.S.S., S.U.A., Anglia, R. F. a Germaniei, R. S. Cehoslovacă etc., s-au obţi­nut şi cele mai bune rezultate in domeniul protecţiei calităţii apelor. In mod logic, investigaţiile pri­vind chimia şi tehnologia apei tre­buie să pornească de la stabilirea calităţii surselor de apă, a gradului de impurificare actuală, a măsuri­lor necesare pentru micşorarea acestuia şi evitarea pătrunderii unor noi poluanţi. Ele trebuie să stabilească, în continuare, metode­le cele mai adecvate pentru micşo­rarea debitelor de apă reziduală şi reducerea gradului de impurificare. Subliniem că aceste cerinţe nu se pot rezolva decît printr-o cerceta­re aprofundată, care să ţină seama atît de aspectele tehnologice, cît şi de aspectele fundamentale, logice ale proceselor care intervin în tra­tarea şi epurarea apei, căci numai stăţiînirea şi lămurirea acestora asigură găsirea unor soluţii gene­rale şi cu eficienţă maximă. O importanţă deosebită, reflecta­tă şi de preocupările pe plan mon­dial în lupta împotriva poluării, tre­buie acordată rezolvării recirculării şi reutilizării apelor, cu tendinţa spre realizarea „circuitului închis“. De asemenea, se cere să căutăm căi noi pentru micşorarea volumu­lui şi nocivităţii apelor uzate in­dustriale, prin modificarea unor tehnologii, înlocuirea unor materii prime, reducerea consumurilor spe­cifice şi a pierderilor de apă, fiind­că folosirea raţională a resurselor de apă reprezintă unul din obiecti­vele principale ale gospodăririi apei. Epurarea apelor uzate reprezintă, totuşi, principala armă pentru combaterea poluării. In această di­recţie, cercetările sunt îndreptate spre găsirea unor noi procedee, corespunzătoare noilor tipuri de impurificatori, precum şi spre ame­liorarea tehnologiilor actuale, pen­tru a evita achiziţionarea din străinătate a unor licenţe şi insta­laţii, cel mai adesea foarte costi­sitoare. Ţinînd seama de gradul de im­purificare pe care îl reprezintă astăzi marea majoritate a apelor de suprafaţă, tratarea acestora în scopul potabilizării sau al folosi­rii lor în industrie sau în agricul­tură necesită cercetări temeinice, cu un pronunţat caracter interdis­­ciplinar, pentru găsirea soluţiilor tehnico-economice corespunzătoare. Metodele fizico-chimice şi proce­sul de coagulare, in special, repre­zintă, după concepţia noastră, una din principalele direcţii in tratarea şi epurarea apelor. Subliniem că prin coagulare noi înţelegem proce­sul fizico-chimic complex de trata­re a apelor, utilizînd reactivi chi­mici, proces care urmăreşte îndepăr­tarea din apă a coloizilor, a suspen­siilor fine nedecantabile şi a unor poluanţi prezenţi în apă sub formă solubilizată. Coagularea are ca e­­fect atît limpezirea apei, cît şi epu­rarea ei, mai mult sau mai puţin a­­vansată. Acest proces implică cer­cetări în vederea găsirii unor noi coagulanţi cu efecte superioare, ac­cesibili in cantităţi mari şi în con­diţii economice acceptabile. Trebuie semnalate rezultatele la care a a­­juns cercetarea românească în obţi­nerea unor asemenea coagulanţi cu proprietăţi superioare, utilizînd di­ferite deşeuri industriale. Menţio­năm în acest sens lucrările prof. univ. Tudor Ionescu cu privire la coagulanţii obţinuţi din zguri meta­lurgice. Cercetările colectivului nos­tru, îndreptate spre studii ale pro­cesului de coagulare şi al obţinerii unor noi coagulanţi complecşi şi ief­tini, cu spectru larg de acţiune şi de mare eficacitate, confirmă efi­cienţa metodelor fizico-chimice în tratarea şi epurarea apelor de dife­rite provenienţe. eului favorizează proliferarea alge­lor, care acoperă suprafeţele de ră­cire şi blochează conductele). Se cuvine menţionată şi experienţa pozitivă a Combinatului de îngrăşă­minte de la Slobozia, amplasat pe rîul Ialomiţa. Un complex de mă­suri speciale, studiate în ultima vre­me, va reduce procentul de sub­stanţe nocive evacuate până la o concentraţie acceptabilă, împiedicarea poluării apelor de către uzinele chimice producătoare de produse anorganice şi îngrăşă­minte chimice revine, în ceea ce priveşte proiectarea, Institutului de proiectări pentru produse anorgani­ce (IPRAN). Sarcina nu este de­loc uşoară. Un bun specialist in acest domeniu trebuie să cunoască nu numai schemele de epurare şi aparatura specifică fiecărui gen de tratare, ci şi procesele tehnologice de bază. Pe de altă parte, el tre­buie să aibă noţiuni destul de pre­cise de hidrologie, dinamica fluide­lor, chimie analitică, hidraulică şi — nu în ultimul rînd ! — de biolo­gie. De ce o asemenea pregătire multilaterală ? Pentru că fiecare instalaţie generează substanţe no­cive de un anumit fel şi într-o anume cantitate. Să nu uităm, apoi, că apa trebuie considerată ca un organism viu şi tratată ca atare, că fiecare apă curgătoare în care ajung substanţele nocive îşi are caracteristicile ei specifice fizico­­chimice, de volum, de debit in timp, de viteză, de înselare, de oxigenare, de faună şi floră. Toate acestea creează un complex de exigenţe care nu se referă doar la tratarea apelor reziduale. De aci, noi probleme, legate strins de teh­nologia propriu-zisă. Experienţa combinatelor din Tîr­gu-Mureş şi Făgăraş arată că se poate acţiona eficient in direc­ţia reducerii generării apelor uzate chiar in secţiile de producţie, fie printr-o verificare atentă şi conti­nuă a tuturor punctelor în care se pot ivi posibilităţi de pierderi (flanşe, ventile, presetupe la pom­pe şi compresoare ş.a.), fie înlo­cuind condensatoarele de amestec prin condensatoare de suprafa­ţă (adică eliminind contactul cu apa de răcire — agenţi de poluare rezultaţi din proces), fie înlocuind răcirea cu apă prin răci­rea cu aer, acolo unde e posibil. O altă soluţie eficientă o constituie recircularea apelor de răcire o dată folosite d­in aceeaşi instalaţie sau intr-o instalaţie mai puţin preten­ţioasă. Recircularea apelor uzate, cu tratamentele corespunzătoare, a căpătat un caracter prioritar în sis­temul de gindire al celor ce cerce­tează, proiectează și gospodăresc a­­pele pe platformele industriei chi­mice, atît sub raportul realizării u­­nor economii în consumul de apă primară, sub aspectul reali­zării de economii în investiţii,­ cît şi în cheltuielile de exploatare. A­­ceastă concepţie se aplică în mod deosebit pe platformele mari consu­matoare de apă (mii de mc/h) cum sunt îngrăşămintele. Un proiect de acest fel a fost materializat la U.S.A.S. Năvodari şi U. C. Valea Călugărească unde apa de răcire folosită în instalaţiile de acid sul­furic este refolosită în instalaţia de acid fosforic. In cazul instala­ţiilor de mare capacitate de amo­niac şi îngrăşăminte azotoase, toa­tă apa recirculă, fiind răcită în tur­nuri de mare capacitate. Şi în pro­iectarea noilor unităţi industriale se ţine seama de necesitatea re­considerării proceselor tehnologice în vederea unei mai bune gospo­dăriri a apei de răcire. O soluţie originală este aceea gîndită, elaborată şi rezolvată în staţia pilot de colectivul de cerce­tări de la Combinatul chimic Făgă­raş, care urmăreşte purificarea apelor poluate cu ajutorul bacte­riilor, prin procedeul distructiv de biodegradare. Colectivul poate fi evidenţiat pentru înalta eficienţă a soluţiei, ca şi conducerea com­binatului, pentru felul in care a înţeles să-i sprijine eforturile. Pro­cedeul a fost omologat în luna de­cembrie 1970, iar în acest an se va realiza proiectul staţiei de epu­rare. Sunt şi cazuri în care se cer Con­diţii excepţionale de puritate. Fiind solicitat, institutul nostru a elabo­rat, după un brevet propriu, o in­stalaţie de eliminare a ionului de amoniu, printr-o instalaţie ori­ginală — prototip pe răşini schim­bătoare de ioni. Procedeul este scump, dar permite obţinerea să­rurilor sub formă de soluţie con­centrată, cît şi a unei ape demine­ralizate de bună calitate. După cum se vede, preocuparea pentru evitarea poluării apelor îşi face drum în mod obligatoriu, într-o economie planificată, către factorii de bază ce condiţionează dezvoltarea unei industrii sau a alteia, într-un loc sau altul. Pe lingă orientarea generală a cercetării spre rezolvarea proble­melor esenţiale, programul priori­tar creează şi posibilitatea coordo­nării eforturilor, a colaborării tu­turor specialiştilor (din cercetare, proiectare şi exploatare) organizaţi in colective complexe. Este fac­torul hotărîtor al realizării în tim­pul cel mai scurt a obiectivelor imediate şi de perspectivă, în func­ţie de posibilităţile existente. De altfel, dată fiind marea varietate a cercetărilor de profil, valorifica­rea lor se face sub diferite forme, cea mai răspîndită fiind proiectarea staţiilor de tratare şi epurare a a­­pelor, la care ne vom referi in mod special în rindurile de faţă. Căci, fără a nega rezultatele bune obţinute în acest sector, consta­tăm existenţa prea multor întir­­zieri nejustificate. O primă cauză a acestui feno­men : programul de cercetare nu este întotdeauna complet, nu cu­prinde toate fazele necesare pen­tru atingerea obiectivului final. In domeniul epurării apelor uzate, de pildă, unele soluții rezolvate în laborator, sau ajunse chiar in faza­­pilot, se bazează pe studierea unilaterală a aspectelor fizico-chi­mice și biologice ale proceselor de epurare, fără a se elabora tehno­logii complete. Datorită acestei ig­norări a unor aspecte tehnologice (construcţiile, instalaţiile, utilajul şi aparatura staţiilor de epurare) cercetările au fost — sau sunt — fi­nalizate cu întirziere. E adevărat că există şi cazuri în care, cu toate că s-a ţinut seama şi de aceste necesi­tăţi, au intervenit dificultăţi şi a­­minări in faza realizării prototipu­rilor. E un fapt care confirmă uti­litatea existenţei în cadrul princi­palelor unităţi de cercetare din a­­cest domeniu a unor baze pentru realizarea şi experimentarea proto­tipurilor, care ar contribui la scurtarea apreciabilă a perioadelor de finalizare şi asimilare. Pe de altă parte, este de dorit ca datele furnizate cercetătorilor şi proiectanţilor staţiilor de epurare să fie certe. Se cunosc unele ca­zuri cînd diferite date de acest fel referitoare la debitele şi caracteris­ticile apelor evacuate în urma des­făşurării proceselor tehnologice s-au dovedit eronate la darea in funcţiune. Evident că nici soluţiile elaborate de cercetare n-au mai co­respuns, ceea ce a dus la iniţierea altor studii, cheltuieli suplimentare şi derogări de termene, întîrzieri inevitabile în aplicarea rezultatelor. Spre regretul nostru, trebuie să spunem că la astfel de situaţii s-a ajuns şi cu unele soluţii procurate din import : instalaţiile n-au func­ţionat la parametrii proiectaţi, iar firmele respective nu şi-au mai onorat obligaţiile iniţiale (adeseori şi din cauza modificărilor apărute în procesul tehnologic). Iată de ce trebuie să ne bizuim în primul rind pe competenţa şi răspunderea spe­cialiştilor noştri care lucrează in probleme de tehnologie industrială a proceselor de utilizare a apei, pentru a nu se crea dificultăţi în rezolvarea rapidă a unor probleme acute. De o necesitate vitală este şi menţinerea unei legături perma­nente între cercetare şi proiectare, ţinînd seama că în acest domeniu nu pot fi date soluţii standard, si­tuaţiile fiind extrem de diverse. Această legătură se poate realiza fie prin crearea unor colective mixte,­­fie prin prezenţa proiectan­tului la principalele etape ale cer­cetării (respectiv a cercetătorului, în perioada de proiectare). Numai astfel se pot învinge rezervele pe care proiectanţii le manifestă a­­deseori faţă de soluţiile oferite de cercetare, pe motiv că... nu au par­ticipat la elaborarea lor. Trebuie spus că, în prezent, această colabo­rare continuă să rămînă cel mai a­­desea formală, chiar şi la unităţile cu profil mixt de studii şi proiec­tări, întrucit proiectantul nu par­ticipă efectiv la principalele etape ale cercetării, ci doar la stabilirea tematicii şi, eventual, la avizare. Posibilităţi de grăbire a intrării în funcţiune există şi în fazele de dare în exploatare a instalaţiilor de epurare. In acest scop, este nece­sară asistenţa tehnică permanentă a cercetătorilor şi proiectanţilor pen­tru a se putea remedia operativ e­­ventualele impedimente. Lucrul pare firesc, dar se întîmplă frec­vent ca această asistenţă tehnică elementară, indispensabilă, să nu­­ fie asigurată, ceea ce duce la în­tîrzieri în asimilarea practică a u­­nor rezultate. Pe un plan mai larg, întîrzieri a­­par şi datorită necorelării planuri­lor de cercetare şi proiectare cu cele de investiţii. Acest fenomen — nu foarte rar — face ca, pe de o parte, să nu se dea suficient răgaz cercetării, iar, pe de altă parte, după încheierea proiectului să se scurgă un interval de timp prea mare pină la materializarea investi­ţiei, ceea ce intirzie valorificarea cercetării. Ne-am referit pînă acum la probleme privind îndeosebi aportul cercetării şi proiectării de profil Există însă şi alţi factori a căror con­tribuţie se cere substanţial îmbună­tăţită. După cum se ştie, o hotărîre a Consiliului de Miniştri a stabilit, încă din 1963, că organele centrale şi locale trebuie să se preocupe de construirea staţiilor de epurare şi respectarea termenelor de dare în exploatare a acestora. Drept ur­mare, numărul staţiilor de epurare a crescut de la circa 630, în 1983, la peste 1 400 în prezent. Cu toate acestea, poluarea apelor continuă să aducă anual pagube importante e­­conomiei naţionale. O serie de mi­nistere au permis intrarea în func­ţiune a unor obiective industriale lipsite de staţii de epurare cores­punzătoare. Aceste neglijenţe au fost puse uneori pe seama preocupă­rii pentru creşterea producţiei, neţi­­nîndu-se cont de faptul că amînarea realizării staţiilor de epurare nu se justifică nici economic, deoarece valoarea anuală a pagubelor produse este cam de două ori mai mare decit valoarea investiţiilor alocate pen­tru construirea staţiilor de epurare! De vină este poate şi faptul că sancţiunile prevăzute pentru polua­rea apelor nu se aplică in mod consecvent şi, oricum, nu sunt des­tul de drastice pentru a determina întreprinderile să ia măsuri radi­cale. Iată de ce considerăm că sta­bilirea unor taxe proporţionale cu debitul şi gradul de nocivitate al apelor uzate ar fi o măsură care poate contribui la scăderea ritmu­lui de poluare. DE CE NU SE RESPECTĂ „LEGEA EPURĂRII"? Ing. George RUSU C.N.S.T., vicepreşedinte al Comisiei de coordon­are a programului prioritar privind protecţia şi valorificarea apelor în stafiile pilot de epurare pot fi experimentate şi omologate diferite instalaţii de epurare a apelor uzate care provin de la oraşe şi industrii. (în fotografie: șanțul de oxidare totală în curs de omologare la Institutul de studii, cercetări și proiectări pentru gospo­dărirea apelor (I.S.C.P.G.A.) PROTECŢIA TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ DIN SECŢIILE DE PRODUCŢIE Ing. Sorin TEODOR Institutul de proiectări pentru produse anorganice (IPRAN) Concentrarea industriei în peri­metre restrînse creează avantaje evidente în ceea ce priveşte inves­tiţiile, la fel ca şi construcţiile de locuinţe, spaţiile comerciale, con­strucţiile social-culturale ale res­pectivelor întreprinderi. Această concentrare duce însă şi la apari­ţia unor dificultăţi în privinţa ali­mentării cu apă şi mai ales a re­intrării în circuit a apei folosite în procesul tehnologic (pentru a asigura menţinerea unei tempera­turi care să asigure bunul mers al instalaţiilor şi randamente cores­punzătoare de exploatare). Există primejdia ca apa poluată să devi­nă improprie pentru utilizarea în alimentaţie, în scopuri menajere, sau chiar de către alte unităţi in­dustriale. Un exemplu semnificativ este cel oferit de Combinatul de îngrăşă­minte azotoase din Tirgu-Mureş, care a luat şi va trebui să ia in continuare măsuri deosebite pen­tru îndepărtarea amoniacului din apa reziduală pentru a nu compro­mite prizele de apă potabilă de la Cipău şi a nu stînjeni buna func­ţionare a termocentralei de la Lu­duş şi a uzinei de produse sodice din Ocna Mureş (prezenţa amonia­ SCINTEIA — miercuri 15 septembrie 1971 O NECESITATE STRINGENTĂ: REVIZUIREA STANDARDULUI DE NOCIVITATE Prof. dr. ing. Emanuel BLITZ Institutul de construcţii-Bucureşti, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii Protecţia apelor ţării poate fi re­alizată în condiţii optime numai a­­tunci cînd se ţine seama atît de aspectul cantitativ, cît şi de cel ca­litativ al problemei. Pentru exem­plificare, să presupunem că o fabri­că evacuează 1000 litri de apă pe secundă, între care se găsesc şi 20—30 litri de apă puternic nocivă. Unii tehnicieni sunt tentaţi să treacă prin staţia de epurare întregul de­bit evacuat, în loc să epureze încă de la început numai cei 20—30 litri puternic nocivi, uşurînd astfel sar­cina staţiei de epurare (pentru un debit de 30—50 ori mai mare). Separarea apelor după gradul lor de nocivitate şi deci raţionalizarea staţiilor de epurare nu este insă o treabă uşoară. De aceea s-a ajuns să se discute uneori separat des­pre protecţia „calitativă“ a apelor, deoarece aceasta implică numai e­­xaminarea efluentului final, neso­­cotindu-se faptul că un asemenea mod de tratare a problemei poate ridica în mod considerabil costul epurării. Pretutindeni pe glob (inclusiv în ţara noastră, pentru unele industrii cum sunt cea a zahărului, a ţiţe­iului, metalurgică etc.) se urmăreş­te obţinerea produselor prin pro­cedee cît mai „uscate“, pentru a se folosi un volum mai mic de apă în procesul de fabricaţie şi pentru a avea un volum mai mic de apă necesar a fi captat şi de apă uzată de evacuat. Evident, costul epurării unui metru cub de apă uzată creşte pe măsura concentra­ţiei substanţelor nocive. Totuşi, mărimea volumului de apă influen­ţează şi ea considerabil acest cost. Iată de ce consider că nu ar tre­bui să se treacă la cercetarea pro­cesului tehnologic de „epurare“, înainte de a se studia temeinic pro­cesul de „producere“ a acestor ape uzate. Un studiu elaborat în 1967 a a­­rătat că, în țara noastră, consumu­rile specifice de apă industrială sunt mult mai mari decît în alte țări. Pentru ilustrare, amintesc că la rafinarea ţiţeiului se utilizau cantităţi de apă de 10 ori mai mari decît în Franţa şi R.F.G., la produ­cerea oţelului — de 2 pină la 6 ori mai mari decît în Cehoslovacia, în industria produselor lactate — de 4 ori mai mari decit în Ungaria etc. Deşi în alte sectoare, şi in special la construcţiile industriale noi, si­tuaţia este mult îmbunătăţită, ceea ce interesează este ca pe ansam­blul economiei naţionale lucrurile să se schimbe radical. Oricine poa­­te aprecia că problema protecţiei calitative a cursurilor de apă se prezintă cu totul diferit atunci cînd se pune problema „curăţirii" unor debite de apă uzată de 4 pină la 10 ori mai mici. Efortul este di­rect proporţional cu cantitatea ce urmează a fi tratată. In actuala situaţie, cercetarea ştiinţifică de specialitate ar trebui extinsă (in egală măsură cu pro­cesele tehnologice) asupra reduce­rii cantităţilor specifice de ape u­­zate, sarcină lăsată doar in aten­ţia proiectanţilor, deşi posibilităţi­le de examinare a condiţiilor de compensare (sau gospodărire) in­ternă chimică şi biologică intră in atribuţia cercetării, care dispune de personal calificat şi de utilajul necesar. De altfel, se pot consem­na de pe acum unele rezultate po­zitive obţinute pe această cale. Cercetările desfăşurate în unităţi de cercetare specializate au permis stabilirea unor procese tehnologice de epurare, a condiţiilor de primi­re a apelor uzate în reţelele de ca­nalizare şi în cursurile de apă, au precizat indicatori standard pentru analizele apelor uzate şi soluţii u­­tile de protecţie a apelor. Un alt domeniu în care­­ cerceta­rea este chemată să aducă o con­tribuţie esenţială îl constituie fun­damentarea ştiinţifică a limitelor legale admisibile pentru concentra­ţiile de substanţe nocive din apele reziduale. In prezent, aprobările pentru vărsarea apelor uzate în cursurile de apă se dau pe baza standardului din 1966, care — desigur — trebuie revizuit, în aşa fel, încît să corespundă în mai mare măsură rezultatelor recente ale cercetării de profil, cît şi po­sibilităţilor tehnice de realizare a echipamentelor respective. Tocmai de aceea, consider că una dintre cele mai presante măsuri privind protecţia apelor constă în stabilirea limitelor de nocivitate admisibile, astfel încât gradul de epurare ne­cesar să fie realizabil în condiţii în care costul staţiilor de epurare să nu devină prohibitiv.

Next