Scînteia, noiembrie 1971 (Anul 40, nr. 8955-8984)

1971-11-25 / nr. 8979

PAGINA 4 MISIUNEA MILITANTĂ A CRITICII DE ARTĂ La prima vedere, judecata de va­loare critică este aproape tot atît de veche cu­ opera de artă, ea fiind im­plicată în reacţia, fie pozitivă, fie negativă, a primului om care s-a aflat, ca spectator, în faţa primei opere plăsmuite de omul-artist. Şi totuşi, chiar dacă această relaţie a­­pare ca firească, nu este greu să constatăm că între istoria artei, ca înlănţuire de realizări, de fenomene şi de atitudini, pe de o parte, şi is­toria criticii, nn latura coerentă a acestei îndeletniciri, pe de altă parte, există un profund şi larg decalaj, dovadă peremptorie că legătura din­tre cele două domenii a fost mult mai slabă decit, îndeobşte, se crede. Fără să ne propunem, în cele ce urmează, o dezbatere de detaliu, do­rim să atragem atenţia că, pînă în secolul trecut, critica de artă a fost o îndeletnicire practicată sporadic, de anume filozofi sau amatori re­crutaţi fie din rindul artiştilor, fie din rindul privilegiaţilor societăţii, comanditari şi posesori de opere de artă. Chiar şi în cazul implicării unor mari personalităţi artistice, ca Leonardo da Vinci, ca Michelangelo sau Dürer, discuţiile despre artă nu depăşeau decit arareori limitele im­­presiunilor formale, judecăţile de valoare avind ca principal temei per­fecţionarea expresiei , relaţiile so­ciale ale operei de artă fiind în mod curent ignorate. Dacă, în secolul al XVIII-lea, gin­­ditori ca Gianbattista Vico, Diderot, Kant şi, mai apoi, Hegel au încercat să aşeze judecata critică pe o bază teoretică stabilă, nu-i mai puţin a­­devărat că nici unul dintre ei, nici alţii, nu au simţit necesitatea unei motivări sociale a criticii, înţeleasă ca îndeletnicire de sine stătătoare. Abia in secolul trecut, in condiţiile acelui complex proces istoric care a netezit calea apariţiei şi cristali­zării filozofiei materialismului dia­lectic, înregistrăm tot mai frecvente motivări sociale ale fenomenului ar­tistic, evaluările critice dobindind treptat o continuitate de program, criteriul perfecţiunii formale fiind secondat sau chiar subordonat unui alt criteriu, acela al destinaţiei so­ciale. Se poate, aşadar, afirma că a­­devărata conştiinţă critică s-a format in directă conexiune cu creşterea tonusului revoluţionar, primele e­­xemple de ascuţită analiză a opere­lor de artă fiind oferite de exponenţi ai frontului progresist, fie că ei se numeau Belinski sau Baudelaire, Marx sau Engels. Chiar dacă nu s-a ocupat in mod special de problemele istoriei de artă, Lenin a ţinut să sublinieze importanţa teoretică şi practică a acestui domeniu de ac­tivitate, sprijinind şi îndrumînd cu consecvenţă dezvoltarea sa. Vorbind despre tradiţiile criticii de artă, vom observa că în ţara noastră această îndeletnicire s-a constituit în ambianţa revoluţionară de la 1848 şi că, o dată cu ideea că arta trebuie să slujească societatea, a apărut şi s-a nuanţat ideea de pro­gram critic. Mihail Kogâlniceanu, în prefaţa „Letopiseţelor“, demonstrea­ză intru cit seva oricărei arte este creaţia populară, intrucît caracterul popular este acela care determină specificul naţional, punind la adă­post arta proprie de aservire către artele străine. încă şi mai clar, Go­­lescu Arăpilă reclamă o artă pentru popor, cu caracter educativ, capa­bilă de a exalta marile idei naţio­nale şi de a transmite vibraţiile su­fletului naţiunii. In continuarea gîndirii revoluţio­nare de la ’48, critica de artă româ­nească s-a îmbogăţit cu contribuţiile unor mari scriitori şi artişti, ca Barbu Ştefănescu Delavrancea, Apcar Bal­ta­zar, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, dobindind, încă din prima jumătate a acestui secol, o persona­litate robustă, un program generos şi original. In mod cu totul deosebit trebuie subliniat faptul că, în tot ceea ce a avut mai bun şi mai reprezentativ, critica de artă românească se ca­racterizează prin citeva idei funda­mentale, transmise şi îmbogăţite din generaţie în generaţie : criticul de artă este un mediator între operă şi public, el trebuie să-l ajute pe ar­tist în faza de creaţie, apropiindu-l de marile probleme ale societăţii, în acelaşi timp, el trebuie să familiari­zeze publicul cu problemele specifi­ce ale expresiei artistice. Prin în­treaga sa activitate, criticul de artă trebuie să participe la clarificarea fenomenelor artistice, la definirea locului operelor şi artiştilor în con­textul epocii lor. Recapitulînd, fie şi sumar, istoria criticii de artă în general şi in spe­cial istoria criticii de artă din Româ­nia, avem îndestulătoare argumente pentru a considera această disciplină a fi prin excelenţă caracteristică vremurilor moderne, cînd democra­tizarea culturii şi artei s-a impus ca fenomen definitoriu şi ireversibil. Prin însăşi raţiunea sa de a fi, deci, critica de artă se adresează nu în primul rind iniţiaţilor, ci publicului larg, poporului căruia îi este desti­nată şi opera de artă. In această perspectivă apare cu atît mai firesc programul pe care l-a trasat criticilor de artă secre­tarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu prilejul plenarei din 3—5 noiem­brie 1971. Subliniind ideea că „arta trebuie să fie închinată maselor largi populare", expunerea-program atrage, de asemenea, atenţia asupra necesită­ţii clarificării noţiunilor, tocmai pen­tru a se evita interpretările eronate din trecut, interpretări care nu o dată au impietat asupra dezvoltării armonioase a artelor din ţara noas­tră. Aşa cum am încercat să de­monstrăm prin cele arătate mai sus, nu este vorba despre o misiune tran­zitorie, conjuncturală, dimpotrivă , în spiritul tradiţiilor militante ale criticii de artă din ţara noastră, cri­ticii de azi sunt chemaţi să participe, cu competenţă şi devotament, la de­­săvârşirea fenomenului artistic a că­rui singură, înaltă şi nobilă menire, este slujirea societăţii, cauzei pro­gresului şi demnităţii umane. Programul, pe care recenta plena­ră a P.C.R. l-a aşezat in faţa criti­cilor de artă, este o încununare a tradiţiilor militante şi, în acelaşi timp, o generoasă deschidere de ori­zont pentru activitatea viitoare. Des­cifrăm în substanţa de gîndire a acestui program amintirea lui Ko­­gălniceanu, Boilliac, Aman, Dela­vrancea, Iorga, Tonitza, a tuturor a­­celora care au militat în scris pen­tru o artă naţională, izvorită din su­fletul poporului şi pusă în slujba acestuia. „Fiind unul din cele mai frumoase şi mai eterne bunuri sufleteşti ale unui norod, arta se cuvine să fie împărtăşită norodului" — a scris, cu o jumătate de secol în urmă, Nicolae Tonitza, exprimînd un adevăr valabil deopotrivă pentru artişti şi pentru critici şi care astăzi capătă o nouă strălucire. încercată in anii revoluţiei, voca­ţia militantă a criticii de artă are puncte de vedere acum un cadru ca niciodată stimula­tor şi prielnic de afirmare ; a fi con­secvenţi cu această vocaţie a profe­siunii noastre este, astăzi, mai mult decit o datorie. In fond, care sînt implicaţiile şi în­datoririle ce decurg din calitatea de critic de artă în societatea contem­porană, cînd opţiunile politice se refuză echivocului şi cînd fiecare ju­decată de valoare critică se traduce in cercuri tot mai largi, cu evidente urmări pe planul creaţiei şi al recep­ţiei sociale ? Încercînd să răspundem la această întrebare, nu este vorba de a stabili un „cod“ al bunului critic, ci de a sublinia numai citeva dintre nume­roasele îndatoriri, toate de urgenţă, cu care se confruntă în activitatea de fiecare zi profesionistul acestui atît de nobil, dar şi dificil domeniu. Una dintre primele îndatoriri, pri­veşte, cred, netezirea şi fundamen­tarea teoretică a activităţii artistice, precizarea, în funcţie de necesităţile sociale, a problemelor de creaţie. Fără ca aceasta să însemne o dero­gare de la demnitatea profesională, ba chiar dimpotrivă, criticul trebuie să se convingă că el este un colabo­rator al artistului, pe care îl ajută să-şi lărgească informaţia, pe care îl stimulează în realizarea unor lucrări generoase ca program, pretenţioase ca realizare. Prin întreaga sa acti­vitate, criticul este implicat atît în succesele cit şi în eşecurile creatoru­lui şi din conştiinţa acestei răspun­deri decurge cu necesitate o partici­pare activă la lupta împotriva con­fuziilor, împotriva nonvalorilor, decurge o atitudine de promovare curajoasă a tuturor acelor realizări artistice care servesc societatea şi idealurile sale estetice. Evident, nu este uşor în epoca noastră, cînd, o dată cu diversificarea producţiei industriale, o dată cu „ex­plozia“ urbanistică, arta are a răs­punde unor probleme noi, fără echi­valent în trecut ; nu este uşor să se delimiteze programele şi modalităţile de abordare a formelor specifice de creaţie. Aceasta nu diminuează în­datorirea criticii de artă de a contri­bui la precizarea noilor funcţiuni, de a sublinia obligaţiile sociale ale cr­ea­­ţiei artistice. Astfel, ţinînd seama de forţa de impresionare, de convingere de care a dispus arta dintotdeauna, critica de artă trebuie să combată acea convingere, răspîndită în medii­le occidentale, că în epoca noastră trebuie abandonată ideea că arta poa­te fi un instrument de educaţie, de cultivare a înaltelor sentimente so­ciale. Ameninţînd să arunce arta pe toboganul tuturor arbitrariilor, o ase­menea concepţie, cu vădit caracter antisocial, nu este, în nici un caz, compatibilă cu societatea noastră so­cialistă, nu este compatibilă cu însăşi ideea de umanism, in absenţa căreia arta se asfixiază, iar condiţia noas­tră umană este trădată. Aşadar, criticilor le revine misiu­nea de a demonstra, deşi la prima vedere pare inutil, intrucît epoca noastră nu poate să renunţe la opere bogate în idei, capabile să exalte sen­timentul istoriei, să cultive dragostea de adevăr şi frumos, să întreţină sentimentul patriotic, să întărească încrederea in cauza progresului. Ple­doaria pentru acest gen de opere nu este în nici un caz exclusivistă, pen­tru că nu vom pierde din vedere rolul artelor decorative şi aplicate, importanţa pe care o are în zilele contemporaneităţii sinteza artelor în noul cadru arhitectonic şi urbanistic, de asemenea, prezenţa artelor în chiar inima producţiei industriale. Dar, cunoscînd forţa artelor de a in­terveni, prin intermediul multiplică­rilor de masă, in remodelarea vieţii cotidiene, este necesar ca critica de artă să contribuie, cu competenţă şi răspundere, la evitarea fenomenului de imixtiune , să nu se mai confun­de, aşa cum s-a întîmplat, o operă de artă decorativă, chiar atunci cînd este realizată cu mijloacele tradi­ţionale ale artelor de şevalet, cu o lucrare programatică, cerută pentru a satisface nevoi de altă categorie. Nu­mai printr-o hotărîtă acţiune de cla­rificare a problemelor specifice, se va asigura fiecărui domeniu de crea­ţie artistică, de la pictura de şevalet pină la ceramica monumentală, de la sculptura statuară pînă la grafica pu­blicitară, de la tapiserie pină la po­doabele de toate categoriile, de la design pînă la vitraliu — şi enume­rarea nu se epuizează aici — o dez­voltare armonioasă. In acelaşi timp, critica de artă tre­buie să opereze o atentă selecţie de valori, evitînd să promoveze expe­rienţe neverificate, a căror utilitate socială este greu demonstrabilă. Fe­tişizarea originalităţii a constituit în ultimele decenii o frînă în activitatea artistică, un nedorit rol negativ fiind jucat de critica de artă. Este, fără îndoială, una dintre menirile majore ale criticii mînuirea luminilor consa­crării, menire care obligă şi care im­pune un profund simţ al valorilor în perspectivă istorică, cu directă inser­ţie în viaţa socială imediată, cu exi­genţele ei legitime. Pentru că, în ultimă instanţă, pia­tra de încercare a oricărei activităţi critice este tocmai valorificarea crea­ţiei artistice la nivelul întregii socie­tăţi. In acest sens, criticul este un mesager al operei de artă, un susţi­nător şi un intermediar, căruia i se cere nu doar competenţă, ci şi dă­ruire. Adresîndu-se marelui public, criticul nu trebuie să uite nici un mo­ment că acesta este adevăratul bene­ficiar al operei de artă, că pentru integrarea valorilor în conştiinţa so­cială nici un efort nu este prea mare, funcţia educativă a criticii de artă fiind cel puţin tot atît de importantă ca şi aceea de stimulare a creaţiei. Nu vom uita însă că, în cadrul raportului artist-public sunt de rezol­vat şi anume probleme mai gingaşe, care pot fi formulate ca deziderate, dar care reclamă, pentru a fi rezol­vate, o profundă şi nuanţată cunoaş­tere a vieţii, o neabătută perseveren­ţă. Una dintre aceste probleme-ţin­­tă, care solicită în mod special pe criticul de artă, este creaţia specifică, reprezentativă pentru poporul nostru. „E azi o axiomă curentă faptul că arta unui popor intră în domeniul public internaţional, ca element cul­tural, atunci cînd izbuteşte să-şi a­­firme caracterul ei propriu. Şi e na­tural să fie astfel căci arta, pretu­tindeni, în manifestările ei su­perioare, reflectează aspectele ca­racteristice ale timpului şi poporului pe solul căruia s-a născut“. Francisc Şirato, căruia îi aparţine citatul de mai sus, nu a încetat niciodată să susţină acest mare adevăr, pe care, din nefericire confuziile artistice din epoca noastră au încercat să-l mine­ze. Mai ales acum, cînd cristalizările spirituale sunt atît de necesare pe planul întregii umanităţi, afirmarea unei generoase personalităţi naţionale în artă, o personalitate hrănită de idealurile socialismului, multivalent deschisă spre comunicării­, cu toate popoarele constituie un ideal de la care artiştii noştri nu se pot abate decit cu riscul confuziilor şi epigo­­nismului. Cu aceasta, încă nu se poate spune că au fost epuizate şi dezbătute pînă la capăt problemele şi îndatoririle cu care este confruntată critica de artă din ţara noastră. In fapt, rîndurile de faţă şi-au propus să ofere un punct de plecare pentru o discuţie statornic aprofundată, menită să contribuie la acele precizări de gîn­dire, la acele limpeziri de atmosferă de care arta are o vitală nevoie. Dincolo de toate acestea, nimic nu este în măsură să înlocuiască eficien­ţa unei munci fără preget pusă în slujba artei, căci numai în convin­gerea că actul critic trebuie să ser­vească creaţiei şi publicului stă toată puterea îndeletnicirii noastre. Vasile DRĂGUŢ ­­V PROGRAMUL I 17.30 Deschiderea emisiunii. Emi­siune în limba maghiară. Din cuprins : • Programul adop­tat de Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie, ideal comunist de gîndire şi acţiu­ne • Cincinalul în imagini. Reportaje filmate # In iure­şul dezvoltării industriale a judeţului Covasna — repor­taj de Tothfalusi Bela a Mu­wlnS lhtîftfkcă 13.30 La volan — emisiune pentru conducătorii auto. 18.50 Timp și anotimp în agricul­tură. 19.10 Pentru sănătatea dr. „Ce, cum, ci­ și cînd mîncăm ?“. Invitatul emisiunii : dr. Dan Sdrobici. 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnalul de seară. 20.00 Cincinalul în acţiune. 20.10 „Eroul de la sfera 79“ — re­portaj de George Pietraru şi Mihai Crîşmaru. 20.25 Avanpremieră. 20.30 Pagini de umor : Mari comici ai ecranului. Pelicule cele­bre cu : Charlie Chaplin, Fatty Arbuckle, Buster Kea­ton, D. Pollard, S. Howard. 21.30 Interpretul săptămînii : Be­none Sinulescu. 21.45 Cadran internaţional • Co­mentarii, documentare, repor­taje din actualitatea interna­ţională.­­ Aparenţe şi reali­tăţi în lumea capitalului. 22.30 Luminile rampei. Arii din opere cu Elisabeta Carţiş, Nicolae Florei de la Opera Română din Bucureşti, Ion Budoiu de la Opera Română din Cluj şi Vasile Pop de la Teatrul muzical din Galaţi. Realizator Marianti Banu. 22.50 Telejurnalul de noapte. PROGRAMUL II 20.00 Concert simfonic. Interpre­tează Orchestra simfonică a Radioteleviziunii dirijată de Emanuel Elenescu şi Iosif Conta. D­in pauză : Viaţa economică a Capitalei. 22:00 Buletin de ştiri. 22:05 Film serial : „Patru tanchişti şi un cîine“ (II). Producţie a Televiziunii poloneze. Genul operei, în ciuda celor ce-i prevestiseră de­finitiva stingere din cons­,­telaţia artelor modere, nu numai că supravieţuieş­te, dar îşi descoperă de citeva decenii virtuali­tăţi şi mijloace noi, fas­cinante. Opera continuă să ră­­mînă un spectacol mu­zical de mare populari­tate. Atîta vreme cît vom iubi muzica, vocea umană şi năzuinţa dramatică a spiritului către cunoaş­tere, atîta vreme cît vom iubi omul — care vi­brează, iubeşte, se bucu­ră, suferă, luptă şi În­vinge — avem toate mo­tivele să credem că o­­pera, spectacol complex cu o mare forţă de sin­teză a gîndirii şi sensi­bilităţii, nu va înceta să trăiască, să intereseze şi să pasioneze. Compozitorii noştri ne-au oferit în ultimii ani citeva argumente pledind pentru viabilita­tea genului, chiar dacă nu toate creaţiile au a­­tins calitatea artistică de Înaltă şi robustă frumu­seţe şi tensiune pe care publicul şi critica o aş­teptau. Cu mult mai mult de­cât o simplă încercare merituoasă este în această privinţă şi spectacolul inspirat de povestirile lui Ion Creangă, prezen­tat de colectivul Operei din Iaşi, care se înscrie pe linia efortului compozi­torilor, libretiştilor şi re­gizorilor noştri de revi­gorare a operei lirice. Alcătuită din două lu­crări de factură diferită (împărăţia Ozane! de Ion Omescu — spectacol de cuvint, sunet şi mişcare — şi Punguţa cu doi boul, operă comică de Teodor Bratu), premiera care ne-a reţinut în mod deo­sebit atenţia se adre­sează în special copiilor şi tineretului, evocînd lumea de farmec şi poe­zie a marelui povestitor moldovean. Nu este vor­ba în aceste două lucrări despre simpla repovestire a unor cunoscute epi­soade din basmele şi a­mintirile ilustrului hu­­muleştean, ci mai de­grabă —■ şi acesta este principalul merit al au­torilor — de o interpre­tare inteligentă şi inge­nioasă a sensurilor ge­­neral-umane, mereu ac­tuale, aflate în scrierile bine cunoscute de la care s-a pornit. Datorită aces­tei subtile soluţii, cele două lucrări sunt, poate, tot atit de interesante şi pentru spectatorul ma­tur, dacă sufletul de co­pil, cu puritatea şi cre­dinţa în bine şi frumos, continuă să-i pilpîie în piept. In treacăt fie spus, autorii au utilizat un principiu, verificat isto­ric în creaţia de gen — acela de a ţese drama­turgia operei pe cana­vaua unei epici îndeobş­te cunoscute, de largă circulaţie, întărind însă după cerinţele spectaco­lului contemporan culo­rile frescei, subliniindu-i prin mijloace specifice scenei mişcările şi sem­nificaţiile etern pasio­nante. Nică al lui Ştefan a Petrei din „împărăţia Ozanei“ îşi deapănă, la virsta amintirilor, peri­peţiile şi năzbîtiile, rea­­lizînd parcă un film de umbre şi lumini despre copilăria apusă, în care se păstrează nealterate nostalgia, ironia şi verva povestitorului. E un pro­cedeu ce-i permite lui Ion Omescu atît evoca­rea fidelă dar concen­trată a faptelor, cît şi acea detaşare, însoţită de vibraţia sentimentului, pe care Creangă ne-o trans­mite de dincolo de fraza lui savuroasă. Prin a­­ceasta, spectacolul ră­­mîne fidel deopotrivă faptelor narate cît şi spi­ritului scriem. Ajutat de o scenografie inspirată (George Doroscenco), de o mişcare ritmică, întot­deauna sugestivă şi pli­nă de surprize (regia şi coregrafia semnate de talentata­­ Mihaela Ata­­nasiu), şi de o aleasă ilustraţie muzicală (Va­sile Spătărelu), autorul originalului spectacol a reuşit să dea viaţă prin numai citeva fraze şi miş­cări eliptice, prin cîte­­va măşti hazoase­­ şi expresive, unei lumi de o neasemuită prospeţi­me şi tandreţe. Mijloa­cele moderne de expre­sie (gestul scurt, colajul, mişcarea sintetică) s-au dovedit adecvate ideii, iar corpul de balet, în frun­tea cărora actorul Pe­tre Ciubotaru de la Tea­trul Naţional „Vasile Alecsandri“ a atins per­formanţele unui recital, s-au simţit părtaşii unei evocări pe cît de auten­tice, pe atît de încărca-,, tă de lirism şi mişcare lăuntrică. Opera comică „Pun­guţa cu doi bani“ îmbi­ Premiere ale stagiunii lirice Lumea fermecată a lui Ion pe scena Operei ieşene dă in mod inspirat ele­mentul feeric cu cel sa­­tiric-educativ, intr-o lu­crare in care muzica îm­plineşte în chip fericit cerinţele tradiţionale ale genului. Libretul şi mu­zica lui Teodor Bratu au urmărit şi au reuşit pe deplin să alcătuiască pe schema basmului lui Creangă un spectacol ce aminteşte deopotrivă de farsele clasice şi de co­mediile populare româ­neşti, creînd o succesiu­ne de momente ce stîr­­nesc hazul şi invită la meditaţie. Interesant este faptul că satira îndrep­tată împotriva egoismu­lui, îngîmfării, necinstei nu numai că nu se pier­de in ţesătura muzicală, ci, dimpotrivă, îşi ascute virulenţa prin caracteri­zările şi portretizările pe care compozitorul le în­treprinde cu mină si­gură. Ariile, duetele, co­rurile, paginile orches­trale sunt tot atitea mij­loace prin care fabula îşi transmite înţelesurile subtile, evocatoare. Un colectiv talentat, format din cîntăreţii E­­caterina Zărnescu, Ilea­na Cojocaru, Sofia Chi­­vu, Maria Toma-Ioani­­ţescu, Traian Uilecan, Ion Prisăcaru, George Popa, Octav Ambrozie şi Mihai Furtună, conduşi cu discreţie, fină price­pere şi intuiţie a ideilor lucrării, de regizorul George Zaharescu au dat viaţă acestui spectacol cu şanse de a ţine mulţi ani afişul. Conducerea muzicală (Corneliu Ca­­listru) a contribuit sub­stanţial la această reuşi­tă a Operei Ieşene. Mircea Horia SIMIONESCU LA MEDIAŞ Dezvelirea bustului lui Stephan Ludwig Roth SIBIU (Corespondentul „Scriteii", Nicolae Brujan). — In cadrul mani­festărilor prilejuite de sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea luptăto­rului revoluţionar Stephan Ludwig Roth, la liceul din Mediaş, care-i poartă numele, a avut loc ieri festi­vitatea dezvelirii unui bust, operă a sculptorului Kurt Handel. Tot pe clădirea liceului din Me­diaș a fost dezvelită o placă memo­­riala în semn de omagiu adus pro­fesorului Stephan Ludwig Roth, care a predat în această școală intre anii 1821—1834. în memoria lui Axente Sever Tot la Mediaş, a avut loc miercuri solemnitatea dezvelirii bustului lui Axente Sever, aşezat in faţa Liceu­lui nr. 2 din localitate, care din aceas­tă zi poartă numele marelui revolu­ţionar de la 1848, născut pe aceste me­leaguri, şi de la naşterea căruia s-au împlinit 150 de ani. Sesiunea ştiinţifică a Academiei cu tema:­­ 9 „Probleme de electromagnetism şi contribuţii originale la dezvoltarea bazelor electrotehnicii moderne“ Aula Academiei Republicii Socia­liste România a găzduit, miercuri di­mineaţa, o sesiune de comunicări ştiinţifice cu tema „Probleme de electromagnetism şi contribuţii origi­nale la dezvoltarea bazelor electro­tehnicii moderne“. Organizată de Secţia de ştiinţe tehnice a Academiei, reuniunea, la care au participat academicieni, ca­dre didactice universitare, cercetători, ingineri, a prilejuit o amplă dezba­tere a unor aspecte actuale ale cer­cetării în domeniul electrotehnicii. Au fost prezentate, totodată, rezul­tatele unor studii efectuate în acest domeniu, care urmează să fie folosite la proiectarea şi construcţia marilor generatoare electrice, aflate în curs de asimilare în ţara noastră, la prelu­crarea materialelor prin forţe mag­netice, precum şi în cadrul labora­toarelor de încercare a întrerupătoa­relor de mare putere. (Agerpres) Lucrările simpozionului internaţional cu tema: „Asistenţa medico-chirurgicală de urgenţă“ Miercuri dimineaţă au început în Capitală lucrările Simpozionului in­ternaţional cu tema „Asistenţa medi­co-chirurgicală de urgenţă“, organizat de Ministerul Sănătăţii. Participă academicieni, cadre didac­tice din Capitală şi din provincie, medici de diferite specialităţi, precum şi personalităţi medicale din unele ţări europene şi asiatice. Participanţi au fost salutaţi de Eugen Mareş, adjunct al ministrului sănătăţii, prof. dr. Valerian Popescu, preşedintele Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale, de prof. dr. Otto Mayrhoffer, secretarul Federaţiei Mondiale a Societăţilor de anestezie şi reanimare, precum şi de conducă­tori ai delegaţiilor străine. In cele trei zile, cit vor dura lucră­rile ştiinţifice, va fi abordată o tema­tică variată privind traumatismele toracice, şocul toxico-septic, intoxica­ţiile acute. De asemenea, va fi orga­nizată o masă rotundă, în cadrul că­reia se vor dezbate probleme legate de organizarea medicală în acest do­meniu. (Agerpres) A APARUT LUPTA DE CLASA nr. 11/1971 Editorial: Rolul activ, dina­mizator al conştiinţei socialis­te, al muncii ideologice. Sumarul continuă cu artico­lele semnate de TEODOR BRATEŞ : „Socialul „în" şi „dincolo“ de economie“, şi ŞTEFAN MILCU : „Responsa­bilitatea socială a oamenilor de ştiinţă“ , consemnăm, de ase­menea, „Corelaţia dintre ştiinţă şi ideologie“ de CALINA MARE, „Sensul literaturii angajate“ sub semnătura lui MIHAI BE­­NIUC, precum şi „Reflecţii a­­supra relaţiilor umane în so­cialism“ de MIHAI CARAN­­FIL şi articolul lui STELIAN DINESCU — „Zootehnia — nu „cenuşăreasă“, ci ramură im­portantă a agriculturii“. La rubrica „Educarea comu­nistă a tinerei generaţii“ sem­nalăm intervenţiile lui MIHAI IORDANESCU : „însemnăta­tea instructiv-educativă a prac­ticii“ ; „Caracterul militant al predării ştiinţelor sociale“ de SILVIU CERCEA, precum şi articolele „Citeva consideraţii asupra rolului economiei po­litice în educarea elevilor“ semnat de EUGEN POPESCU şi „O eficienţă mai înaltă a predării“ de EMILIA CIU­­RARU, în continuare, sub titlul „Va­lorificarea critică a operei lui Octavian Goga“, revista publi­că „Evoluţia receptării poeziei lui Octavian Goga“ semnat de MIRCEA ZACIU, „Permanenţe etice în poezia lui Octavian Goga" de VALERIU RÂPEA­­NU, precum şi articolul lui ARON PETRIC, intitulat „Oc­tavian Goga — ginditor şi om politic“. In cadrul „Consultaţiilor“, MIRCEA BULGARU publică „Politica Partidului Comunist Român de dezvoltare intensă, pe baze moderne, a forţelor de producţie“. Sumarul se încheie cu rubri­ca „Documentar“ cuprinzînd articolul semnat de NICOLAE IORDACHE şi ROMULUS NEAGU , „România şi Organi­zaţia Naţiunilor Unite“, precum şi „Faptul economic şi semni­ficaţia sa“. SCI­NT El A — Joi 25 noiembrie 1971 _ GEORGE VRACA artistul de neuitat Mă gîndesc cu cît drag ar fi fost sărbătorit astăzi George Vraca, dacă ar mai fi printre noi Ar fi împlinit 75 de ani. Puţini actori au avut atiţia admi­ratori ciţi a avut el. Şi pe bună dreptate , pentru că Vraca era înzes­trat nu numai cu o înfăţişare fizică seducătoare şi cu un timbru vocal grav, tulburător, dar mai cu seamă cu unul dintre acele rare talente, care permit marilor artişti să triumfe în toate genurile, de la eroul teatru­lui antic şi clasic la personajele tea­trului modern, contemporan. Am fost prieten cu Vraca de cînd abia trecusem pragul adolescenţei. In timpul primului război mondial, ne-am întîlnit, camarazi, la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Botoşani, de unde am fost repartizaţi împreună la regimentul 2 grăniceri. Zilele de front le-am trăit împreună. In ziua de 31 iulie 1917, într-o luptă grea la Caşin, zi in care regimentul nostru a pier­dut trei sferturi din efectiv, soldaţi şi ofiţeri, am fost răniţi amîndoi. Ne-am întilnit în acelaşi tren sani­tar care ne transporta spre interiorul ţării. Ne-am vin­decat rănile în a­ _______ celaşi timp şi ne-am întors îm­preună la regi­ment. In tim­pul convalescen­ţei, Vraca mi-a mărturisit — mie, omului de teatru — că are de gînd să se facă actor. Eu l-am sfătuit să renunţe la ideea asta. E o meserie dificilă, cu mulţi chemaţi, puţini aleşi. Cum mi-aş fi putut închipui ce comoară teatrală zăcea în el ? Asta a fost prima mea relaţie pro­fesională cu cel care era sortit să ajungă unul dintre cei mai străluciţi actori ai ţării — şi a cărui carieră urma să se desfăşoare în bună parte in teatrul condus de mine... Debu­tul lui George Vraca pe scena Tea­trului Naţional, in 1922, a provocat un entuziasm unanim, a fost eveni­mentul stagiunii. Apariţia lui în le­gendarul pescar din Beoţia, din piesa lui Morselli, a impresionat prin fru­museţea noului actor, care-şi însu­fleţea eroul cu toată îndrăzneala pe care i-o atribuie mitologia şi cu far­mecul personal al unei tinereţi cu­ceritoare. A fost o seară de aclamaţii fără sfîrşit. Se părea că publicul salută, prin Vraca, ivirea după război a unei noi generaţii de actori, care venea să continue pe aceea ajunsă la maturitate în 1916. Curînd după acest mare succes, Naţionalul încredinţează lui Vraca un rol de o răspundere excepţională. Trebuie să subliniez aici o trăsătură rară a firii lui George Vraca , sau avea in adevăr un curaj orb — sau putea atît de bine să se stăpinească, incit nu-i simţeai niciodată şovăiala, emoţia, tracul, in faţa unui pas ho­tărâtor al carierei lui. O intuiţie de o uimitoare precizie îl ducea direct la acolo unde trebuia, făcîndu-1 să nu se înfricoşeze în faţa obstacolelor ce trebuiau învinse. Aşa s-a întîmplat cu această nouă biruinţă a lui, care depăşea pe prima prin complexita­tea rolului ce avea de înfruntat : „Faust batrin“ şi apoi „Faust tînăr“. Toată lumea era de acord că în Faustul întinerit Vraca va fi admi­rabil, dar toţi se întrebau cum se va descurca, la virsta lui, cu celălalt Faust, „Închinat magiei“, pierdut printre tomuri îngălbenite de astro­logie, printre cranii şi retorte, imvo­­cînd „duhul“ care-i va reda forţa să se avînte din nou în viaţă... Ei bine, dacă s-a recunoscut că Vraca a stîr­­nit entuziasmul în Glauco prin vi­goarea tinereţii lui, apărînd în „Faust bătrîn“ el a căpătat consacrarea de­finitivă — şi nu împlinise 27 de ani ! — a unui actor de compoziţie, care, de aici Înainte, putea fi învestit cu interpretarea oricărui rol. De pe treapta la care ajunsese — ce teatru n-ar fi dorit să-i scrie nu­mele pe afiş ! — Teatrul Popular l-a invitat să joace in reprezentaţie pen­tru debutul unui nou dramaturg. Îm­preună cu altă forţă repede consa­crată din aceeaşi generaţie — George Calboreanu — Vraca a contribuit, în 1925, la succesul piesei „Maestrul“ de Mircea Ştefănescu. Iubitor sincer al dramaturgiei originale, peste cîţiva ani, Vraca a îmbrăţişat cu multă simpatie rolul lui Ştefan Va­lerul din „Jocul de-a vacanţa“. Cu alte cuvinte lui şi lui Leni Caler le-am încredinţat, la Teatrul Comedia, sarcina de a susţine debutul unui alt scriitor de teatru, Mihail Sebastian. Tot la Teatrul Comedia, Vraca a jucat in piesa lui Tudor Muşatescu, „Visul unei nopţi de iarnă“. Nu mai era vorba de un debut scriitoricesc, dar prin contribuţia marelui actor, comedia a căpătat o deosebită stră­lucire. Multe roluri de primă importanţă a jucat Vraca, dar, foarte firesc, evo­carea lor nu încape în limitele reduse ale unui articol. Au fost însă mo­mente pe care publicul le-a reţinut in chip excepţional, ca acela, de pil­dă, cînd l-am distribuit, împreună cu Toni Bulandra, în aceeaşi piesă, „Fraţii Karamazov“. Cei doi artişti, idolatrizaţi de spectatori, nu se întâl­niseră încă pe scenă. Lucrul s-a mai repetat în „Azilul de noapte“, unde îi dădusem lui Vraca rolul lui Vasca Pepel iar lui Toni pe cel al Baro­nului. Să ne mai amintim de harul cu care a insuflat el viaţă, ca un ade­vărat creator de artă, plină de sim­ţul realităţii, atîtor personaje cu caractere atit de variate, incit nu-ţi vine să crezi că ele au putut trăi in pielea aceluiaşi actor. Şi totuşi, aşa a ________ fost. Cu aceeaşi putere de convin­gere Vraca ne-a dat cele mai vii portrete ale chi­nuitului Raskolni­kov, din „Crimă şi pedeapsă“ ală­­turi de seninăta­tea îndurerată a acelui călugăr din „Sfînta Ioana“ de B. Shaw, care adresează eroinei, îna­intea jertfei, cuvinte de o atît de înaltă mîngiiere. Şi tot el ne cuce­rea cînd, partener al marii trage­­diene, Agatha Birsescu, trăia drama eredităţii infectate a lui Oswald din „Strigoii“ de Ibsen, pentru ca să ne uimească apoi, trecînd la jocul fu­nambulesc al lui Eliot din „Intimi­tăţi“ — comedia lui Noel Coward. De-a lungul existenţei sale artis­tice, Vraca a fost şi un strălucit in­terpret al unui număr impresionant de roluri din dramaturgia noastră originală — nu puţine de primă im­portanţă. El a jucat, încă din tine­reţe, în multe piese ale lui Nicolae Iorga („Doamna lui Ieremia“) ; în piese de Victor Eftimiu („Insir-te’Măr­­gărite“, „Meşterul Manole“, „Prome­­teu“ — unde a avut rolul titular) ; in „Trandafirii roşii“ de Zaharia Bîr­­san ; în „Mioara“ lui Camil Petrescu; în piese de Adrian Maniu, Ion Pilat, Ion Marin Sadoveanu etc. El a fost în anii din urmă : Ieremia din „Ion Vodă cel Cumplit“ de Laurenţiu Fulga, Horaţiu din „Fintîna Blanduziei“, şi Ovidiu din piesa cu acelaşi nume de Vasile Alecsandri, doctorul Spătaru din „Medicul de plasă“ de Gh. Costă­­chescu şi I. Ulieru. De asemenea, el a interpretat după eliberare rolurile : Manole din „Meşterul Manole“ de Laurenţiu Fulga, Pehlevanov din „Trenul blindat“ de V. Ivanov, Ber­senev din „Ruptura“ de B. Lavre­­niev. De altfel, serviciul pe care ma­rele artist l-a făcut după eliberare dramaturgiei româneşti este cu atît mai mare cu cît — înainte chiar de a o sluji ca interpret Vraca s-a nu­mărat printre cei care au promova­t-o la lumina rampei — în calitatea sa de director al Teatrului „Nottara“. Dar cine ar putea să-l uite pa Vraca in cele trei personaje pe care le-a interpretat în tragedia lui O’Neill, „Din jale se întrupează Elec­­tra ?“. Bătrîn sever in Ezra Maimon , tip de vedetă americană în căpita­nul de marină Brant , frămintat de un destin care-i impune gestul justi­ţiar final in Orin. Din aceste trei in­terpretări, Vraca a realizat o capo­doperă de artă actoricească. Cînd l-ai văzut apoi in Jacques, curteanul surghiunit din „Cum vă place“ — prefigurare a lui Hamlet — înţelegi triumful lui in faimoasa bătălie a celor trei Hamleţi, pe scena Naţio­nalului, în toamna şi iarna 1941—1942. Dar declamaţiile lui Vraca ? Dacă ar fi să ne reamintim doar „Scri­soarea a III-a“ a lui Eminescu ne vor suna mereu în urechi trecerile de ton şi ritm, cu care reda el emo­ţia patriotică, alături de sarcasmul satirei eminesciene şi de plastica vijelioasă a bătăliei lui Mircea cel Bătrîn ! Şi această amintire ne face să recunoaştem aura de artist cetăţean a lui Vraca, artist înfiorat de dra­gostea de patrie, pe care i-am sim­ţit-o — in afară de activitatea lui de zi cu zi — în vibraţia copleşi­toare pe care a pus-o în interpreta­rea lui Vlaicu Vodă. Şi, mai ales, in gestul lui final ,închinat ţării, cînd, ştiind că este condamnat, ea nu mai are decit foarte puţin de trăit, şi-a adunat toate forţele pentru a ne dărui ma­gistrala interpretare a lui Richard al III-lea. Cele citeva mii de spectatori, care au mai apucat să-l vadă, au urmărit suprema realizare cu lacrimi de admiraţie şi recunoştinţă pentru măreţia cu care îşi încheia George Vraca ,viaţa consacrată Artei, EVOCARE de Sică Alexandrescu ____ | teatre ! ■ t • Radioteleviziunea Română (stu- \ dioul din str. Nuferilor) : Concer- / tul Orchestrei Simfonice a Radio-­­ televiziunii. Solist: violonistul­­ italian Enrico Mainardi. Dirijor :­­ Emanuel Elenescu — 20. I • Conservatorul de muzică „Ci- ?­prian Porumbescu (sala George­­ Enescu) : Recital instrumental sus- »­ţinut de Mirel Iancovici — vio- L Ioncel, Svetlana Arapu — violă » şi Ruxandra Anastasescu — pian I — 20. / • Teatrul de operetă : My fair­­ lady — 19,30. / • Teatrul Naţional „I. L. Cara-­­ giale“ (sala Comedia) : Take, Ianke 7 şi Cadîr — 20. (sala Studio) : Tra-­­ vesti — 20.­­ • Teatrul de comedie : Nicnic \ — 20.­­ • Teatrul „Lucia Sturdza Bulan-­­ dra“ (sala din bd. Schitu Măgu-­­ reanu) : Ziariștii — 20. (sala din­­ str. Alex. Sahia) : Domnișoara de­­ Belle-Isle — 20. | • Teatrul „C. I. Nottara“ (sala­­ Magheru) : Schimbul — 19,30.­ • Teatrul Mic : Pisica sălbatică — 20. • Teatrul Giuleşti : Omul care a văzut moartea — 19,30. • Teatrul „Ion Creangă“ : Ma­­teiaş Giscarul — 16. • Teatrul „Ţăndărică“ (sala din Calea Victoriei) : Ninigra şi Ali­­gra — 15, 17. • Teatrul de revistă şi comedie : „Ion Vasilescu“ : Floare de cactus — 19,30. • Teatrul satiric-muzical „C. Tă­nase“ (sala Savoy) : Bimbirică — 19,30; (sala din Calea Victoriei nr. 174) : Vox Boema — 19,30.­­ • Ansamblul artistic „Rapsodia română“ : Concert de muzică populară românească — 19,30. • Circul Globus : Parada rîsului — 19,30.

Next