Scînteia, noiembrie 1971 (Anul 40, nr. 8955-8984)
1971-11-25 / nr. 8979
PAGINA 4 MISIUNEA MILITANTĂ A CRITICII DE ARTĂ La prima vedere, judecata de valoare critică este aproape tot atît de veche cu opera de artă, ea fiind implicată în reacţia, fie pozitivă, fie negativă, a primului om care s-a aflat, ca spectator, în faţa primei opere plăsmuite de omul-artist. Şi totuşi, chiar dacă această relaţie apare ca firească, nu este greu să constatăm că între istoria artei, ca înlănţuire de realizări, de fenomene şi de atitudini, pe de o parte, şi istoria criticii, nn latura coerentă a acestei îndeletniciri, pe de altă parte, există un profund şi larg decalaj, dovadă peremptorie că legătura dintre cele două domenii a fost mult mai slabă decit, îndeobşte, se crede. Fără să ne propunem, în cele ce urmează, o dezbatere de detaliu, dorim să atragem atenţia că, pînă în secolul trecut, critica de artă a fost o îndeletnicire practicată sporadic, de anume filozofi sau amatori recrutaţi fie din rindul artiştilor, fie din rindul privilegiaţilor societăţii, comanditari şi posesori de opere de artă. Chiar şi în cazul implicării unor mari personalităţi artistice, ca Leonardo da Vinci, ca Michelangelo sau Dürer, discuţiile despre artă nu depăşeau decit arareori limitele impresiunilor formale, judecăţile de valoare avind ca principal temei perfecţionarea expresiei , relaţiile sociale ale operei de artă fiind în mod curent ignorate. Dacă, în secolul al XVIII-lea, ginditori ca Gianbattista Vico, Diderot, Kant şi, mai apoi, Hegel au încercat să aşeze judecata critică pe o bază teoretică stabilă, nu-i mai puţin adevărat că nici unul dintre ei, nici alţii, nu au simţit necesitatea unei motivări sociale a criticii, înţeleasă ca îndeletnicire de sine stătătoare. Abia in secolul trecut, in condiţiile acelui complex proces istoric care a netezit calea apariţiei şi cristalizării filozofiei materialismului dialectic, înregistrăm tot mai frecvente motivări sociale ale fenomenului artistic, evaluările critice dobindind treptat o continuitate de program, criteriul perfecţiunii formale fiind secondat sau chiar subordonat unui alt criteriu, acela al destinaţiei sociale. Se poate, aşadar, afirma că adevărata conştiinţă critică s-a format in directă conexiune cu creşterea tonusului revoluţionar, primele exemple de ascuţită analiză a operelor de artă fiind oferite de exponenţi ai frontului progresist, fie că ei se numeau Belinski sau Baudelaire, Marx sau Engels. Chiar dacă nu s-a ocupat in mod special de problemele istoriei de artă, Lenin a ţinut să sublinieze importanţa teoretică şi practică a acestui domeniu de activitate, sprijinind şi îndrumînd cu consecvenţă dezvoltarea sa. Vorbind despre tradiţiile criticii de artă, vom observa că în ţara noastră această îndeletnicire s-a constituit în ambianţa revoluţionară de la 1848 şi că, o dată cu ideea că arta trebuie să slujească societatea, a apărut şi s-a nuanţat ideea de program critic. Mihail Kogâlniceanu, în prefaţa „Letopiseţelor“, demonstrează intru cit seva oricărei arte este creaţia populară, intrucît caracterul popular este acela care determină specificul naţional, punind la adăpost arta proprie de aservire către artele străine. încă şi mai clar, Golescu Arăpilă reclamă o artă pentru popor, cu caracter educativ, capabilă de a exalta marile idei naţionale şi de a transmite vibraţiile sufletului naţiunii. In continuarea gîndirii revoluţionare de la ’48, critica de artă românească s-a îmbogăţit cu contribuţiile unor mari scriitori şi artişti, ca Barbu Ştefănescu Delavrancea, Apcar Baltazar, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, dobindind, încă din prima jumătate a acestui secol, o personalitate robustă, un program generos şi original. In mod cu totul deosebit trebuie subliniat faptul că, în tot ceea ce a avut mai bun şi mai reprezentativ, critica de artă românească se caracterizează prin citeva idei fundamentale, transmise şi îmbogăţite din generaţie în generaţie : criticul de artă este un mediator între operă şi public, el trebuie să-l ajute pe artist în faza de creaţie, apropiindu-l de marile probleme ale societăţii, în acelaşi timp, el trebuie să familiarizeze publicul cu problemele specifice ale expresiei artistice. Prin întreaga sa activitate, criticul de artă trebuie să participe la clarificarea fenomenelor artistice, la definirea locului operelor şi artiştilor în contextul epocii lor. Recapitulînd, fie şi sumar, istoria criticii de artă în general şi in special istoria criticii de artă din România, avem îndestulătoare argumente pentru a considera această disciplină a fi prin excelenţă caracteristică vremurilor moderne, cînd democratizarea culturii şi artei s-a impus ca fenomen definitoriu şi ireversibil. Prin însăşi raţiunea sa de a fi, deci, critica de artă se adresează nu în primul rind iniţiaţilor, ci publicului larg, poporului căruia îi este destinată şi opera de artă. In această perspectivă apare cu atît mai firesc programul pe care l-a trasat criticilor de artă secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu prilejul plenarei din 3—5 noiembrie 1971. Subliniind ideea că „arta trebuie să fie închinată maselor largi populare", expunerea-program atrage, de asemenea, atenţia asupra necesităţii clarificării noţiunilor, tocmai pentru a se evita interpretările eronate din trecut, interpretări care nu o dată au impietat asupra dezvoltării armonioase a artelor din ţara noastră. Aşa cum am încercat să demonstrăm prin cele arătate mai sus, nu este vorba despre o misiune tranzitorie, conjuncturală, dimpotrivă , în spiritul tradiţiilor militante ale criticii de artă din ţara noastră, criticii de azi sunt chemaţi să participe, cu competenţă şi devotament, la desăvârşirea fenomenului artistic a cărui singură, înaltă şi nobilă menire, este slujirea societăţii, cauzei progresului şi demnităţii umane. Programul, pe care recenta plenară a P.C.R. l-a aşezat in faţa criticilor de artă, este o încununare a tradiţiilor militante şi, în acelaşi timp, o generoasă deschidere de orizont pentru activitatea viitoare. Descifrăm în substanţa de gîndire a acestui program amintirea lui Kogălniceanu, Boilliac, Aman, Delavrancea, Iorga, Tonitza, a tuturor acelora care au militat în scris pentru o artă naţională, izvorită din sufletul poporului şi pusă în slujba acestuia. „Fiind unul din cele mai frumoase şi mai eterne bunuri sufleteşti ale unui norod, arta se cuvine să fie împărtăşită norodului" — a scris, cu o jumătate de secol în urmă, Nicolae Tonitza, exprimînd un adevăr valabil deopotrivă pentru artişti şi pentru critici şi care astăzi capătă o nouă strălucire. încercată in anii revoluţiei, vocaţia militantă a criticii de artă are puncte de vedere acum un cadru ca niciodată stimulator şi prielnic de afirmare ; a fi consecvenţi cu această vocaţie a profesiunii noastre este, astăzi, mai mult decit o datorie. In fond, care sînt implicaţiile şi îndatoririle ce decurg din calitatea de critic de artă în societatea contemporană, cînd opţiunile politice se refuză echivocului şi cînd fiecare judecată de valoare critică se traduce in cercuri tot mai largi, cu evidente urmări pe planul creaţiei şi al recepţiei sociale ? Încercînd să răspundem la această întrebare, nu este vorba de a stabili un „cod“ al bunului critic, ci de a sublinia numai citeva dintre numeroasele îndatoriri, toate de urgenţă, cu care se confruntă în activitatea de fiecare zi profesionistul acestui atît de nobil, dar şi dificil domeniu. Una dintre primele îndatoriri, priveşte, cred, netezirea şi fundamentarea teoretică a activităţii artistice, precizarea, în funcţie de necesităţile sociale, a problemelor de creaţie. Fără ca aceasta să însemne o derogare de la demnitatea profesională, ba chiar dimpotrivă, criticul trebuie să se convingă că el este un colaborator al artistului, pe care îl ajută să-şi lărgească informaţia, pe care îl stimulează în realizarea unor lucrări generoase ca program, pretenţioase ca realizare. Prin întreaga sa activitate, criticul este implicat atît în succesele cit şi în eşecurile creatorului şi din conştiinţa acestei răspunderi decurge cu necesitate o participare activă la lupta împotriva confuziilor, împotriva nonvalorilor, decurge o atitudine de promovare curajoasă a tuturor acelor realizări artistice care servesc societatea şi idealurile sale estetice. Evident, nu este uşor în epoca noastră, cînd, o dată cu diversificarea producţiei industriale, o dată cu „explozia“ urbanistică, arta are a răspunde unor probleme noi, fără echivalent în trecut ; nu este uşor să se delimiteze programele şi modalităţile de abordare a formelor specifice de creaţie. Aceasta nu diminuează îndatorirea criticii de artă de a contribui la precizarea noilor funcţiuni, de a sublinia obligaţiile sociale ale creaţiei artistice. Astfel, ţinînd seama de forţa de impresionare, de convingere de care a dispus arta dintotdeauna, critica de artă trebuie să combată acea convingere, răspîndită în mediile occidentale, că în epoca noastră trebuie abandonată ideea că arta poate fi un instrument de educaţie, de cultivare a înaltelor sentimente sociale. Ameninţînd să arunce arta pe toboganul tuturor arbitrariilor, o asemenea concepţie, cu vădit caracter antisocial, nu este, în nici un caz, compatibilă cu societatea noastră socialistă, nu este compatibilă cu însăşi ideea de umanism, in absenţa căreia arta se asfixiază, iar condiţia noastră umană este trădată. Aşadar, criticilor le revine misiunea de a demonstra, deşi la prima vedere pare inutil, intrucît epoca noastră nu poate să renunţe la opere bogate în idei, capabile să exalte sentimentul istoriei, să cultive dragostea de adevăr şi frumos, să întreţină sentimentul patriotic, să întărească încrederea in cauza progresului. Pledoaria pentru acest gen de opere nu este în nici un caz exclusivistă, pentru că nu vom pierde din vedere rolul artelor decorative şi aplicate, importanţa pe care o are în zilele contemporaneităţii sinteza artelor în noul cadru arhitectonic şi urbanistic, de asemenea, prezenţa artelor în chiar inima producţiei industriale. Dar, cunoscînd forţa artelor de a interveni, prin intermediul multiplicărilor de masă, in remodelarea vieţii cotidiene, este necesar ca critica de artă să contribuie, cu competenţă şi răspundere, la evitarea fenomenului de imixtiune , să nu se mai confunde, aşa cum s-a întîmplat, o operă de artă decorativă, chiar atunci cînd este realizată cu mijloacele tradiţionale ale artelor de şevalet, cu o lucrare programatică, cerută pentru a satisface nevoi de altă categorie. Numai printr-o hotărîtă acţiune de clarificare a problemelor specifice, se va asigura fiecărui domeniu de creaţie artistică, de la pictura de şevalet pină la ceramica monumentală, de la sculptura statuară pînă la grafica publicitară, de la tapiserie pină la podoabele de toate categoriile, de la design pînă la vitraliu — şi enumerarea nu se epuizează aici — o dezvoltare armonioasă. In acelaşi timp, critica de artă trebuie să opereze o atentă selecţie de valori, evitînd să promoveze experienţe neverificate, a căror utilitate socială este greu demonstrabilă. Fetişizarea originalităţii a constituit în ultimele decenii o frînă în activitatea artistică, un nedorit rol negativ fiind jucat de critica de artă. Este, fără îndoială, una dintre menirile majore ale criticii mînuirea luminilor consacrării, menire care obligă şi care impune un profund simţ al valorilor în perspectivă istorică, cu directă inserţie în viaţa socială imediată, cu exigenţele ei legitime. Pentru că, în ultimă instanţă, piatra de încercare a oricărei activităţi critice este tocmai valorificarea creaţiei artistice la nivelul întregii societăţi. In acest sens, criticul este un mesager al operei de artă, un susţinător şi un intermediar, căruia i se cere nu doar competenţă, ci şi dăruire. Adresîndu-se marelui public, criticul nu trebuie să uite nici un moment că acesta este adevăratul beneficiar al operei de artă, că pentru integrarea valorilor în conştiinţa socială nici un efort nu este prea mare, funcţia educativă a criticii de artă fiind cel puţin tot atît de importantă ca şi aceea de stimulare a creaţiei. Nu vom uita însă că, în cadrul raportului artist-public sunt de rezolvat şi anume probleme mai gingaşe, care pot fi formulate ca deziderate, dar care reclamă, pentru a fi rezolvate, o profundă şi nuanţată cunoaştere a vieţii, o neabătută perseverenţă. Una dintre aceste probleme-ţintă, care solicită în mod special pe criticul de artă, este creaţia specifică, reprezentativă pentru poporul nostru. „E azi o axiomă curentă faptul că arta unui popor intră în domeniul public internaţional, ca element cultural, atunci cînd izbuteşte să-şi afirme caracterul ei propriu. Şi e natural să fie astfel căci arta, pretutindeni, în manifestările ei superioare, reflectează aspectele caracteristice ale timpului şi poporului pe solul căruia s-a născut“. Francisc Şirato, căruia îi aparţine citatul de mai sus, nu a încetat niciodată să susţină acest mare adevăr, pe care, din nefericire confuziile artistice din epoca noastră au încercat să-l mineze. Mai ales acum, cînd cristalizările spirituale sunt atît de necesare pe planul întregii umanităţi, afirmarea unei generoase personalităţi naţionale în artă, o personalitate hrănită de idealurile socialismului, multivalent deschisă spre comunicării, cu toate popoarele constituie un ideal de la care artiştii noştri nu se pot abate decit cu riscul confuziilor şi epigonismului. Cu aceasta, încă nu se poate spune că au fost epuizate şi dezbătute pînă la capăt problemele şi îndatoririle cu care este confruntată critica de artă din ţara noastră. In fapt, rîndurile de faţă şi-au propus să ofere un punct de plecare pentru o discuţie statornic aprofundată, menită să contribuie la acele precizări de gîndire, la acele limpeziri de atmosferă de care arta are o vitală nevoie. Dincolo de toate acestea, nimic nu este în măsură să înlocuiască eficienţa unei munci fără preget pusă în slujba artei, căci numai în convingerea că actul critic trebuie să servească creaţiei şi publicului stă toată puterea îndeletnicirii noastre. Vasile DRĂGUŢ V PROGRAMUL I 17.30 Deschiderea emisiunii. Emisiune în limba maghiară. Din cuprins : • Programul adoptat de Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie, ideal comunist de gîndire şi acţiune • Cincinalul în imagini. Reportaje filmate # In iureşul dezvoltării industriale a judeţului Covasna — reportaj de Tothfalusi Bela a MuwlnS lhtîftfkcă 13.30 La volan — emisiune pentru conducătorii auto. 18.50 Timp și anotimp în agricultură. 19.10 Pentru sănătatea dr. „Ce, cum, ci și cînd mîncăm ?“. Invitatul emisiunii : dr. Dan Sdrobici. 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnalul de seară. 20.00 Cincinalul în acţiune. 20.10 „Eroul de la sfera 79“ — reportaj de George Pietraru şi Mihai Crîşmaru. 20.25 Avanpremieră. 20.30 Pagini de umor : Mari comici ai ecranului. Pelicule celebre cu : Charlie Chaplin, Fatty Arbuckle, Buster Keaton, D. Pollard, S. Howard. 21.30 Interpretul săptămînii : Benone Sinulescu. 21.45 Cadran internaţional • Comentarii, documentare, reportaje din actualitatea internaţională. Aparenţe şi realităţi în lumea capitalului. 22.30 Luminile rampei. Arii din opere cu Elisabeta Carţiş, Nicolae Florei de la Opera Română din Bucureşti, Ion Budoiu de la Opera Română din Cluj şi Vasile Pop de la Teatrul muzical din Galaţi. Realizator Marianti Banu. 22.50 Telejurnalul de noapte. PROGRAMUL II 20.00 Concert simfonic. Interpretează Orchestra simfonică a Radioteleviziunii dirijată de Emanuel Elenescu şi Iosif Conta. Din pauză : Viaţa economică a Capitalei. 22:00 Buletin de ştiri. 22:05 Film serial : „Patru tanchişti şi un cîine“ (II). Producţie a Televiziunii poloneze. Genul operei, în ciuda celor ce-i prevestiseră definitiva stingere din cons,telaţia artelor modere, nu numai că supravieţuieşte, dar îşi descoperă de citeva decenii virtualităţi şi mijloace noi, fascinante. Opera continuă să rămînă un spectacol muzical de mare popularitate. Atîta vreme cît vom iubi muzica, vocea umană şi năzuinţa dramatică a spiritului către cunoaştere, atîta vreme cît vom iubi omul — care vibrează, iubeşte, se bucură, suferă, luptă şi Învinge — avem toate motivele să credem că opera, spectacol complex cu o mare forţă de sinteză a gîndirii şi sensibilităţii, nu va înceta să trăiască, să intereseze şi să pasioneze. Compozitorii noştri ne-au oferit în ultimii ani citeva argumente pledind pentru viabilitatea genului, chiar dacă nu toate creaţiile au atins calitatea artistică de Înaltă şi robustă frumuseţe şi tensiune pe care publicul şi critica o aşteptau. Cu mult mai mult decât o simplă încercare merituoasă este în această privinţă şi spectacolul inspirat de povestirile lui Ion Creangă, prezentat de colectivul Operei din Iaşi, care se înscrie pe linia efortului compozitorilor, libretiştilor şi regizorilor noştri de revigorare a operei lirice. Alcătuită din două lucrări de factură diferită (împărăţia Ozane! de Ion Omescu — spectacol de cuvint, sunet şi mişcare — şi Punguţa cu doi boul, operă comică de Teodor Bratu), premiera care ne-a reţinut în mod deosebit atenţia se adresează în special copiilor şi tineretului, evocînd lumea de farmec şi poezie a marelui povestitor moldovean. Nu este vorba în aceste două lucrări despre simpla repovestire a unor cunoscute episoade din basmele şi amintirile ilustrului humuleştean, ci mai degrabă —■ şi acesta este principalul merit al autorilor — de o interpretare inteligentă şi ingenioasă a sensurilor general-umane, mereu actuale, aflate în scrierile bine cunoscute de la care s-a pornit. Datorită acestei subtile soluţii, cele două lucrări sunt, poate, tot atit de interesante şi pentru spectatorul matur, dacă sufletul de copil, cu puritatea şi credinţa în bine şi frumos, continuă să-i pilpîie în piept. In treacăt fie spus, autorii au utilizat un principiu, verificat istoric în creaţia de gen — acela de a ţese dramaturgia operei pe canavaua unei epici îndeobşte cunoscute, de largă circulaţie, întărind însă după cerinţele spectacolului contemporan culorile frescei, subliniindu-i prin mijloace specifice scenei mişcările şi semnificaţiile etern pasionante. Nică al lui Ştefan a Petrei din „împărăţia Ozanei“ îşi deapănă, la virsta amintirilor, peripeţiile şi năzbîtiile, realizînd parcă un film de umbre şi lumini despre copilăria apusă, în care se păstrează nealterate nostalgia, ironia şi verva povestitorului. E un procedeu ce-i permite lui Ion Omescu atît evocarea fidelă dar concentrată a faptelor, cît şi acea detaşare, însoţită de vibraţia sentimentului, pe care Creangă ne-o transmite de dincolo de fraza lui savuroasă. Prin aceasta, spectacolul rămîne fidel deopotrivă faptelor narate cît şi spiritului scriem. Ajutat de o scenografie inspirată (George Doroscenco), de o mişcare ritmică, întotdeauna sugestivă şi plină de surprize (regia şi coregrafia semnate de talentata Mihaela Atanasiu), şi de o aleasă ilustraţie muzicală (Vasile Spătărelu), autorul originalului spectacol a reuşit să dea viaţă prin numai citeva fraze şi mişcări eliptice, prin cîteva măşti hazoase şi expresive, unei lumi de o neasemuită prospeţime şi tandreţe. Mijloacele moderne de expresie (gestul scurt, colajul, mişcarea sintetică) s-au dovedit adecvate ideii, iar corpul de balet, în fruntea cărora actorul Petre Ciubotaru de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ a atins performanţele unui recital, s-au simţit părtaşii unei evocări pe cît de autentice, pe atît de încărca-,, tă de lirism şi mişcare lăuntrică. Opera comică „Punguţa cu doi bani“ îmbi Premiere ale stagiunii lirice Lumea fermecată a lui Ion pe scena Operei ieşene dă in mod inspirat elementul feeric cu cel satiric-educativ, intr-o lucrare in care muzica împlineşte în chip fericit cerinţele tradiţionale ale genului. Libretul şi muzica lui Teodor Bratu au urmărit şi au reuşit pe deplin să alcătuiască pe schema basmului lui Creangă un spectacol ce aminteşte deopotrivă de farsele clasice şi de comediile populare româneşti, creînd o succesiune de momente ce stîrnesc hazul şi invită la meditaţie. Interesant este faptul că satira îndreptată împotriva egoismului, îngîmfării, necinstei nu numai că nu se pierde in ţesătura muzicală, ci, dimpotrivă, îşi ascute virulenţa prin caracterizările şi portretizările pe care compozitorul le întreprinde cu mină sigură. Ariile, duetele, corurile, paginile orchestrale sunt tot atitea mijloace prin care fabula îşi transmite înţelesurile subtile, evocatoare. Un colectiv talentat, format din cîntăreţii Ecaterina Zărnescu, Ileana Cojocaru, Sofia Chivu, Maria Toma-Ioaniţescu, Traian Uilecan, Ion Prisăcaru, George Popa, Octav Ambrozie şi Mihai Furtună, conduşi cu discreţie, fină pricepere şi intuiţie a ideilor lucrării, de regizorul George Zaharescu au dat viaţă acestui spectacol cu şanse de a ţine mulţi ani afişul. Conducerea muzicală (Corneliu Calistru) a contribuit substanţial la această reuşită a Operei Ieşene. Mircea Horia SIMIONESCU LA MEDIAŞ Dezvelirea bustului lui Stephan Ludwig Roth SIBIU (Corespondentul „Scriteii", Nicolae Brujan). — In cadrul manifestărilor prilejuite de sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea luptătorului revoluţionar Stephan Ludwig Roth, la liceul din Mediaş, care-i poartă numele, a avut loc ieri festivitatea dezvelirii unui bust, operă a sculptorului Kurt Handel. Tot pe clădirea liceului din Mediaș a fost dezvelită o placă memoriala în semn de omagiu adus profesorului Stephan Ludwig Roth, care a predat în această școală intre anii 1821—1834. în memoria lui Axente Sever Tot la Mediaş, a avut loc miercuri solemnitatea dezvelirii bustului lui Axente Sever, aşezat in faţa Liceului nr. 2 din localitate, care din această zi poartă numele marelui revoluţionar de la 1848, născut pe aceste meleaguri, şi de la naşterea căruia s-au împlinit 150 de ani. Sesiunea ştiinţifică a Academiei cu tema: 9 „Probleme de electromagnetism şi contribuţii originale la dezvoltarea bazelor electrotehnicii moderne“ Aula Academiei Republicii Socialiste România a găzduit, miercuri dimineaţa, o sesiune de comunicări ştiinţifice cu tema „Probleme de electromagnetism şi contribuţii originale la dezvoltarea bazelor electrotehnicii moderne“. Organizată de Secţia de ştiinţe tehnice a Academiei, reuniunea, la care au participat academicieni, cadre didactice universitare, cercetători, ingineri, a prilejuit o amplă dezbatere a unor aspecte actuale ale cercetării în domeniul electrotehnicii. Au fost prezentate, totodată, rezultatele unor studii efectuate în acest domeniu, care urmează să fie folosite la proiectarea şi construcţia marilor generatoare electrice, aflate în curs de asimilare în ţara noastră, la prelucrarea materialelor prin forţe magnetice, precum şi în cadrul laboratoarelor de încercare a întrerupătoarelor de mare putere. (Agerpres) Lucrările simpozionului internaţional cu tema: „Asistenţa medico-chirurgicală de urgenţă“ Miercuri dimineaţă au început în Capitală lucrările Simpozionului internaţional cu tema „Asistenţa medico-chirurgicală de urgenţă“, organizat de Ministerul Sănătăţii. Participă academicieni, cadre didactice din Capitală şi din provincie, medici de diferite specialităţi, precum şi personalităţi medicale din unele ţări europene şi asiatice. Participanţi au fost salutaţi de Eugen Mareş, adjunct al ministrului sănătăţii, prof. dr. Valerian Popescu, preşedintele Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale, de prof. dr. Otto Mayrhoffer, secretarul Federaţiei Mondiale a Societăţilor de anestezie şi reanimare, precum şi de conducători ai delegaţiilor străine. In cele trei zile, cit vor dura lucrările ştiinţifice, va fi abordată o tematică variată privind traumatismele toracice, şocul toxico-septic, intoxicaţiile acute. De asemenea, va fi organizată o masă rotundă, în cadrul căreia se vor dezbate probleme legate de organizarea medicală în acest domeniu. (Agerpres) A APARUT LUPTA DE CLASA nr. 11/1971 Editorial: Rolul activ, dinamizator al conştiinţei socialiste, al muncii ideologice. Sumarul continuă cu articolele semnate de TEODOR BRATEŞ : „Socialul „în" şi „dincolo“ de economie“, şi ŞTEFAN MILCU : „Responsabilitatea socială a oamenilor de ştiinţă“ , consemnăm, de asemenea, „Corelaţia dintre ştiinţă şi ideologie“ de CALINA MARE, „Sensul literaturii angajate“ sub semnătura lui MIHAI BENIUC, precum şi „Reflecţii asupra relaţiilor umane în socialism“ de MIHAI CARANFIL şi articolul lui STELIAN DINESCU — „Zootehnia — nu „cenuşăreasă“, ci ramură importantă a agriculturii“. La rubrica „Educarea comunistă a tinerei generaţii“ semnalăm intervenţiile lui MIHAI IORDANESCU : „însemnătatea instructiv-educativă a practicii“ ; „Caracterul militant al predării ştiinţelor sociale“ de SILVIU CERCEA, precum şi articolele „Citeva consideraţii asupra rolului economiei politice în educarea elevilor“ semnat de EUGEN POPESCU şi „O eficienţă mai înaltă a predării“ de EMILIA CIURARU, în continuare, sub titlul „Valorificarea critică a operei lui Octavian Goga“, revista publică „Evoluţia receptării poeziei lui Octavian Goga“ semnat de MIRCEA ZACIU, „Permanenţe etice în poezia lui Octavian Goga" de VALERIU RÂPEANU, precum şi articolul lui ARON PETRIC, intitulat „Octavian Goga — ginditor şi om politic“. In cadrul „Consultaţiilor“, MIRCEA BULGARU publică „Politica Partidului Comunist Român de dezvoltare intensă, pe baze moderne, a forţelor de producţie“. Sumarul se încheie cu rubrica „Documentar“ cuprinzînd articolul semnat de NICOLAE IORDACHE şi ROMULUS NEAGU , „România şi Organizaţia Naţiunilor Unite“, precum şi „Faptul economic şi semnificaţia sa“. SCINT El A — Joi 25 noiembrie 1971 _ GEORGE VRACA artistul de neuitat Mă gîndesc cu cît drag ar fi fost sărbătorit astăzi George Vraca, dacă ar mai fi printre noi Ar fi împlinit 75 de ani. Puţini actori au avut atiţia admiratori ciţi a avut el. Şi pe bună dreptate , pentru că Vraca era înzestrat nu numai cu o înfăţişare fizică seducătoare şi cu un timbru vocal grav, tulburător, dar mai cu seamă cu unul dintre acele rare talente, care permit marilor artişti să triumfe în toate genurile, de la eroul teatrului antic şi clasic la personajele teatrului modern, contemporan. Am fost prieten cu Vraca de cînd abia trecusem pragul adolescenţei. In timpul primului război mondial, ne-am întîlnit, camarazi, la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Botoşani, de unde am fost repartizaţi împreună la regimentul 2 grăniceri. Zilele de front le-am trăit împreună. In ziua de 31 iulie 1917, într-o luptă grea la Caşin, zi in care regimentul nostru a pierdut trei sferturi din efectiv, soldaţi şi ofiţeri, am fost răniţi amîndoi. Ne-am întilnit în acelaşi tren sanitar care ne transporta spre interiorul ţării. Ne-am vindecat rănile în a _______ celaşi timp şi ne-am întors împreună la regiment. In timpul convalescenţei, Vraca mi-a mărturisit — mie, omului de teatru — că are de gînd să se facă actor. Eu l-am sfătuit să renunţe la ideea asta. E o meserie dificilă, cu mulţi chemaţi, puţini aleşi. Cum mi-aş fi putut închipui ce comoară teatrală zăcea în el ? Asta a fost prima mea relaţie profesională cu cel care era sortit să ajungă unul dintre cei mai străluciţi actori ai ţării — şi a cărui carieră urma să se desfăşoare în bună parte in teatrul condus de mine... Debutul lui George Vraca pe scena Teatrului Naţional, in 1922, a provocat un entuziasm unanim, a fost evenimentul stagiunii. Apariţia lui în legendarul pescar din Beoţia, din piesa lui Morselli, a impresionat prin frumuseţea noului actor, care-şi însufleţea eroul cu toată îndrăzneala pe care i-o atribuie mitologia şi cu farmecul personal al unei tinereţi cuceritoare. A fost o seară de aclamaţii fără sfîrşit. Se părea că publicul salută, prin Vraca, ivirea după război a unei noi generaţii de actori, care venea să continue pe aceea ajunsă la maturitate în 1916. Curînd după acest mare succes, Naţionalul încredinţează lui Vraca un rol de o răspundere excepţională. Trebuie să subliniez aici o trăsătură rară a firii lui George Vraca , sau avea in adevăr un curaj orb — sau putea atît de bine să se stăpinească, incit nu-i simţeai niciodată şovăiala, emoţia, tracul, in faţa unui pas hotărâtor al carierei lui. O intuiţie de o uimitoare precizie îl ducea direct la acolo unde trebuia, făcîndu-1 să nu se înfricoşeze în faţa obstacolelor ce trebuiau învinse. Aşa s-a întîmplat cu această nouă biruinţă a lui, care depăşea pe prima prin complexitatea rolului ce avea de înfruntat : „Faust batrin“ şi apoi „Faust tînăr“. Toată lumea era de acord că în Faustul întinerit Vraca va fi admirabil, dar toţi se întrebau cum se va descurca, la virsta lui, cu celălalt Faust, „Închinat magiei“, pierdut printre tomuri îngălbenite de astrologie, printre cranii şi retorte, imvocînd „duhul“ care-i va reda forţa să se avînte din nou în viaţă... Ei bine, dacă s-a recunoscut că Vraca a stîrnit entuziasmul în Glauco prin vigoarea tinereţii lui, apărînd în „Faust bătrîn“ el a căpătat consacrarea definitivă — şi nu împlinise 27 de ani ! — a unui actor de compoziţie, care, de aici Înainte, putea fi învestit cu interpretarea oricărui rol. De pe treapta la care ajunsese — ce teatru n-ar fi dorit să-i scrie numele pe afiş ! — Teatrul Popular l-a invitat să joace in reprezentaţie pentru debutul unui nou dramaturg. Împreună cu altă forţă repede consacrată din aceeaşi generaţie — George Calboreanu — Vraca a contribuit, în 1925, la succesul piesei „Maestrul“ de Mircea Ştefănescu. Iubitor sincer al dramaturgiei originale, peste cîţiva ani, Vraca a îmbrăţişat cu multă simpatie rolul lui Ştefan Valerul din „Jocul de-a vacanţa“. Cu alte cuvinte lui şi lui Leni Caler le-am încredinţat, la Teatrul Comedia, sarcina de a susţine debutul unui alt scriitor de teatru, Mihail Sebastian. Tot la Teatrul Comedia, Vraca a jucat in piesa lui Tudor Muşatescu, „Visul unei nopţi de iarnă“. Nu mai era vorba de un debut scriitoricesc, dar prin contribuţia marelui actor, comedia a căpătat o deosebită strălucire. Multe roluri de primă importanţă a jucat Vraca, dar, foarte firesc, evocarea lor nu încape în limitele reduse ale unui articol. Au fost însă momente pe care publicul le-a reţinut in chip excepţional, ca acela, de pildă, cînd l-am distribuit, împreună cu Toni Bulandra, în aceeaşi piesă, „Fraţii Karamazov“. Cei doi artişti, idolatrizaţi de spectatori, nu se întâlniseră încă pe scenă. Lucrul s-a mai repetat în „Azilul de noapte“, unde îi dădusem lui Vraca rolul lui Vasca Pepel iar lui Toni pe cel al Baronului. Să ne mai amintim de harul cu care a insuflat el viaţă, ca un adevărat creator de artă, plină de simţul realităţii, atîtor personaje cu caractere atit de variate, incit nu-ţi vine să crezi că ele au putut trăi in pielea aceluiaşi actor. Şi totuşi, aşa a ________ fost. Cu aceeaşi putere de convingere Vraca ne-a dat cele mai vii portrete ale chinuitului Raskolnikov, din „Crimă şi pedeapsă“ alături de seninătatea îndurerată a acelui călugăr din „Sfînta Ioana“ de B. Shaw, care adresează eroinei, înaintea jertfei, cuvinte de o atît de înaltă mîngiiere. Şi tot el ne cucerea cînd, partener al marii tragediene, Agatha Birsescu, trăia drama eredităţii infectate a lui Oswald din „Strigoii“ de Ibsen, pentru ca să ne uimească apoi, trecînd la jocul funambulesc al lui Eliot din „Intimităţi“ — comedia lui Noel Coward. De-a lungul existenţei sale artistice, Vraca a fost şi un strălucit interpret al unui număr impresionant de roluri din dramaturgia noastră originală — nu puţine de primă importanţă. El a jucat, încă din tinereţe, în multe piese ale lui Nicolae Iorga („Doamna lui Ieremia“) ; în piese de Victor Eftimiu („Insir-te’Mărgărite“, „Meşterul Manole“, „Prometeu“ — unde a avut rolul titular) ; in „Trandafirii roşii“ de Zaharia Bîrsan ; în „Mioara“ lui Camil Petrescu; în piese de Adrian Maniu, Ion Pilat, Ion Marin Sadoveanu etc. El a fost în anii din urmă : Ieremia din „Ion Vodă cel Cumplit“ de Laurenţiu Fulga, Horaţiu din „Fintîna Blanduziei“, şi Ovidiu din piesa cu acelaşi nume de Vasile Alecsandri, doctorul Spătaru din „Medicul de plasă“ de Gh. Costăchescu şi I. Ulieru. De asemenea, el a interpretat după eliberare rolurile : Manole din „Meşterul Manole“ de Laurenţiu Fulga, Pehlevanov din „Trenul blindat“ de V. Ivanov, Bersenev din „Ruptura“ de B. Lavreniev. De altfel, serviciul pe care marele artist l-a făcut după eliberare dramaturgiei româneşti este cu atît mai mare cu cît — înainte chiar de a o sluji ca interpret Vraca s-a numărat printre cei care au promovat-o la lumina rampei — în calitatea sa de director al Teatrului „Nottara“. Dar cine ar putea să-l uite pa Vraca in cele trei personaje pe care le-a interpretat în tragedia lui O’Neill, „Din jale se întrupează Electra ?“. Bătrîn sever in Ezra Maimon , tip de vedetă americană în căpitanul de marină Brant , frămintat de un destin care-i impune gestul justiţiar final in Orin. Din aceste trei interpretări, Vraca a realizat o capodoperă de artă actoricească. Cînd l-ai văzut apoi in Jacques, curteanul surghiunit din „Cum vă place“ — prefigurare a lui Hamlet — înţelegi triumful lui in faimoasa bătălie a celor trei Hamleţi, pe scena Naţionalului, în toamna şi iarna 1941—1942. Dar declamaţiile lui Vraca ? Dacă ar fi să ne reamintim doar „Scrisoarea a III-a“ a lui Eminescu ne vor suna mereu în urechi trecerile de ton şi ritm, cu care reda el emoţia patriotică, alături de sarcasmul satirei eminesciene şi de plastica vijelioasă a bătăliei lui Mircea cel Bătrîn ! Şi această amintire ne face să recunoaştem aura de artist cetăţean a lui Vraca, artist înfiorat de dragostea de patrie, pe care i-am simţit-o — in afară de activitatea lui de zi cu zi — în vibraţia copleşitoare pe care a pus-o în interpretarea lui Vlaicu Vodă. Şi, mai ales, in gestul lui final ,închinat ţării, cînd, ştiind că este condamnat, ea nu mai are decit foarte puţin de trăit, şi-a adunat toate forţele pentru a ne dărui magistrala interpretare a lui Richard al III-lea. Cele citeva mii de spectatori, care au mai apucat să-l vadă, au urmărit suprema realizare cu lacrimi de admiraţie şi recunoştinţă pentru măreţia cu care îşi încheia George Vraca ,viaţa consacrată Artei, EVOCARE de Sică Alexandrescu ____ | teatre ! ■ t • Radioteleviziunea Română (stu- \ dioul din str. Nuferilor) : Concer- / tul Orchestrei Simfonice a Radio- televiziunii. Solist: violonistul italian Enrico Mainardi. Dirijor : Emanuel Elenescu — 20. I • Conservatorul de muzică „Ci- ?prian Porumbescu (sala George Enescu) : Recital instrumental sus- »ţinut de Mirel Iancovici — vio- L Ioncel, Svetlana Arapu — violă » şi Ruxandra Anastasescu — pian I — 20. / • Teatrul de operetă : My fair lady — 19,30. / • Teatrul Naţional „I. L. Cara- giale“ (sala Comedia) : Take, Ianke 7 şi Cadîr — 20. (sala Studio) : Tra- vesti — 20. • Teatrul de comedie : Nicnic \ — 20. • Teatrul „Lucia Sturdza Bulan- dra“ (sala din bd. Schitu Măgu- reanu) : Ziariștii — 20. (sala din str. Alex. Sahia) : Domnișoara de Belle-Isle — 20. | • Teatrul „C. I. Nottara“ (sala Magheru) : Schimbul — 19,30. • Teatrul Mic : Pisica sălbatică — 20. • Teatrul Giuleşti : Omul care a văzut moartea — 19,30. • Teatrul „Ion Creangă“ : Mateiaş Giscarul — 16. • Teatrul „Ţăndărică“ (sala din Calea Victoriei) : Ninigra şi Aligra — 15, 17. • Teatrul de revistă şi comedie : „Ion Vasilescu“ : Floare de cactus — 19,30. • Teatrul satiric-muzical „C. Tănase“ (sala Savoy) : Bimbirică — 19,30; (sala din Calea Victoriei nr. 174) : Vox Boema — 19,30. • Ansamblul artistic „Rapsodia română“ : Concert de muzică populară românească — 19,30. • Circul Globus : Parada rîsului — 19,30.