Scînteia, ianuarie 1972 (Anul 41, nr. 9016-9044)

1972-01-14 / nr. 9027

PAGINA 4 ŞTIINŢELE ŞI CONŞTIINŢA SOCIALISTĂ Al X-lea Congres al partidului a dezvăluit şi a definit în toată pleni­tudinea însemnătatea covîrşitoare, fundamentală, pe care ştiinţa o are in făurirea societăţii socialiste mul­tilateral dezvoltate. Acest rol nu numai că nu se va micşora în dina­mica ascendentă a socialismului spre comunism, dar va spori continuu, atit ca forţă nemijlocită de producţie, cit şi ca formă a conştiinţei sociale. De multe ori s-a vorbit despre ceea ce cere producţia ştiinţei şi des­pre ceea ce aceasta poate da celei dinţii. S-a discutat şi despre rolul ştiinţelor particulare pentru dezvol­tarea gindirii filozofice materialist­­dialectice. Totuşi, parcă niciodată, pînă de curind, nu s-a formulat atit de clar şi de răspicat rolul funda­mental al ştiinţelor in modelarea o­­mului, cunoscător, cuceritor şi trans­formator al lumii înconjurătoare. In cuvîntarea rostită de secretarul general al partidului la plenara lăr­gită a Comitetului municipal de par­tid Bucureşti din octombrie 1971 se spune : „Este oare astăzi posibil pro­gresul societăţii fără fizică, fără bio­logie, fără chimie — ca să nu mai enumăr şi alte ramuri ale ştiinţei ? Este de înţeles pentru toată lumea că educaţia, formarea conştiinţei so­cialiste presupun tocmai cunoaşte­rea cuceririlor ştiinţei înaintate... Aş putea spune că una din lipsurile noastre în activitatea ideologică o constituie tocmai faptul că nu sufi­cient şi nu în măsura corespunză­toare înarmăm societatea, membrii societăţii, tineretul nostru mai cu seamă, cu înţelegerea acestor reali­tăţi". Iată, aşadar, că ştiinţele de bază, fizica, chimia, biologia sunt chemate a concura mai eficient in educarea comunistă, in­formarea conştiinţei socialiste a întregului popor ! Sesi­­zînd în mod creator importanţa a­­cestui „triunghi fundamental“ al ştiinţelor contemporane în dezvolta­rea conştiinţei şi cunoaşterii generale, partidul demonstrează o înţelegere profundă a realităţii în sensul că procesul complex al edificării socia­lismului, ajuns in stadiul dezvoltării sale multilaterale, este determinat nu numai de o dezvoltare puternică a bazei tehnico-materiale a societă­ţii, dar şi de o perfecţionare multi­laterală a factorilor subiectivi şi, in primul rind, de perfecţionarea indi­vidului, ca purtător şi generator ele­mentar al progresului social. Un ast­fel de om, pe care-1 presupunem in mod necesar la baza societăţii socia­liste, nu poate fi antrenat în mod conştient in edificarea noii orînduiri, decit dacă este propulsat mereu îna­inte şi tot mai sus pe spirala ascen­dentă a cunoaşterii generale. In a­­cest context fizica poate înarma pe oameni cu cunoaşterea legilor natu­rii, chimia le poate oferi cunoaşte­rea legilor combinaţiilor şi sintezelor chimice, rămînîndu-i biologiei, care se bazează pe primele două, în­cheind şi „triunghiul fundamental" al ştiinţelor naturii, să studieze şi să clarifice complexele probleme ale materiei vii, ale vieţii, ale existen­ţei biologice. De pe aceste poziţii, ştiinţele fun­damentale sunt chemate pe un front foarte larg să înlocuiască golul pe care-l lasă in urma lor acele muta­ţii din conştiinţa oamenilor, de la necunoaştere sau interpretare mis­tică, la o cunoaştere şi motivaţie ra­ţională, ştiinţifică, a lumii înconjură­toare. Ştiinţele fundamentale trebuie să participe activ la sprijinirea şi în­curajarea acestor aspiraţii spre cu­noaşterea ştiinţifică. Nu cred a comi­te o exagerare dacă afirm că în cu­­rînd va trebui să reevaluăm conţinu­tul noţiunii de analfabetism , dacă pînă nu de mult aceasta se referea în primul rind la ştiinţa de a scrie şi citi, în viitorul nu prea îndepărtat prin analfabetism se va înţelege acea invaliditate a indivizilor, determinată de necunoaşterea le­gilor fundamentale ale naturii şi societăţii, atit ca bagaj static de cu­noştinţe, dar şi ca instrumente în activitatea creatoare. Intr-adevăr, luind doar cîteva exemple simple putem ajunge la situaţii cu o anumi­tă încărcătură de dramatism : nu toţi oamenii ştiu de ce pot merge (frecarea), nu toţi oamenii ştiu de ce nu cădem de pe pămintul rotund (gravitaţia), de ce se pot vindeca boli cu ajutorul razelor X sau cu izotopii radioactivi, cum se pot ob­ţine mii şi mii de noi substanţe din citeva elemente... Acest gen de in­suficienţe restringe orizontul cu­noaşterii, alimentindu-l pe cel al credinţelor şi superstiţiilor. încătu­şează dimensiunile omului în raport cu cele­ ale universului. îi generează teama in faţa realităţilor adeseori uluitoare ale revoluţiei tehnico-ştiin­­ţifice contemporane şi, în cele din puncte de vedere urmă, creează o anumită discriminare între oameni, insidioasă, ascun­să, dar nu mai puţin tragică — discriminarea la nivelul cunoaşterii generale, din care derivă multe şi variate consecinţe sociale, la nivelul eticii, echităţii şi antrenării sociale, în înţelesul pe care morala comunis­tă îl dă acestor noţiuni. A cunoaşte mai înseamnă şi a şti să acţionezi în mod conştient pentru realizarea unor scopuri care nu pot fi formulate decit tot din procesul d­e cunoaştere. A şti să acţionezi în­seamnă a putea rezolva problemele vieţii. A şti toate acestea înseamnă a fi un om şi o societate care trece din domeniul posibilităţilor limitate in acela in care limitele se lărgesc sau dispar, domeniu in care activi­tatea umană devine o activitate cu un mare randament de creativitate spre binele individului şi al colecti­vităţii sociale. Acesta este de fapt şi obiectivul suprem înscris în progra­mul şi în fiinţa partidului nostru. Trecînd de­ la aceste cîteva consi­derente de ordin principal, la aspec­tele concrete ale înfăptuirii politicii de dezvoltare a cunoaşterii generale şi a conştiinţei socialiste,­­pornind de la platforma realizărilor noastre in acest domeniu, prin şcoală sau prin alte forme de organizare socială, ar putea fi formulate unele cerinţe de actualitate, la a căror îndeplinire exemplară este chemată nu numai şcoala, dar şi toate acele categorii profesionale, care prin nivelul pre­gătirii lor pot contribui la aceasta. In primul rind, ar trebui să se în­treprindă o acţiune complexă de op­timizare a tuturor verigilor procesu­lui de instruire în şcoală, la toate nivelele, la toate disciplinele, dar mai întîi la disciplinele fundamen­tale, urmărindu-se aspectele de con­ţinut, de dozaj, de metodică, de le­gătură a teoriei cu practica, diferen­ţiat, pe vîrste, pe scopuri. în al doilea rind, cred că ar fi ne­cesar să se redefinească programele diferitelor societăţi ştiinţifice (de ge­nul celei de ştiinţe fizico-chimice) lărgindu-li-se atribuţiile şi răspun­derile, pe linia dezvoltării cunoaşte­rii generale. In­ al treilea rind, cred că se im­pune modernizarea activităţii de răs­­pindire a ştiinţei şi culturii, atit prin lărgirea gamei de metode şi mijloace folosite, cit şi printr-o mai realistă sistematizare a scopurilor şi acţiu­nilor ei. In al patrulea rind, cred că în sfera de activitate a tuturor colecti­velor de muncă, la oraşe şi sate, trebuie să intre atribuţii precise în privinţa dezvoltării cunoaşterii ge­nerale a membrilor colectivului res­pectiv, creîndu-se şi căutîndu-se cele mai favorabile condiţii desfăşurării unei atari activităţi. In al cincilea rind, cred că o ase­menea largă acţiune poate fi dusă la îndeplinire numai dacă la ea vor participa nu numai slujitorii învăţă­­mîntului de toate gradele, dar şi toţi acei intelectuali ai societăţii noastre a căror pregătire profesională îi face apţi pentru o asemenea activitate pusă în slujba progresului social. In fine, trebuie înţeles că nu este vorba de campanie pe o anumită du­rată, mai lungă sau mai scurtă, ci este o acţiune continuă, supusă per­fecţionării şi autoperfecţionării, ca­pabilă să se adapteze mereu cerin­ţelor sociale în continuă transfor­mare. Conf. dr. Const. CODREANU şeful catedrei de fizică Institutul politehnic Cluj Anevoie se poate arunca o punte de legătură intre cele trei spectacole afişate în această stagiune de Tea­trul „Nottara“. De o parte­ — şi la un anumit nivel — se aşează prelucrarea mu­zicală a unei celebre şi multgustate, deşi minore, comedii de salon, aparţi­­nînd acelui neîntrecut meş­ter al paradoxurilor şi al vorbelor de duh care a fost Oscar Wilde ; de altă parte — şi pe alt plan — satira aspră, colţuroasă pînă la necruţare, Gaiţele lui Al. Kiriţescu ; apoi — între a­­ceste două extreme ale co­micului (divertismentul le­jer şi umorul adesea intens negru) — ne ispiteşte cu dulcea ei baie de lirism şi nostalgie Fîntîna Blandu­­ziei a lui Alecsandri. Se ciocnesc in acest triptic re­pertorial nu numai culori locale, climate umane şi is­torice deosebite dar, mai a­­las, tonuri şi direcţii stilis­tice dacă nu adverse, para­lele. Să fie în aceasta sem­nul unei indecizii sau ver­satilităţi artistice ? ★ Ce înseamnă să fii Onest sau Bunburry (cum a cir­culat cu frumoase succese, de-a lungul anilor, la noi) este o graţioasă şi vag ne­­conformistă şarjă la adre­sa onorabilităţii (de paradă şi de sfîrşit de secol) şi la adresa ipocritei pretenţii puritane care pecetluia cîndva societatea elitei bri­tanice. Este o şarjă care nu s-a vrut niciodată mai mult dar care, trăind de aceea doar dintr-un subţirel eşa­fodaj de qui-pro-quo-uri, a fost şi a rămas ceea ce se numea odată o „piesă bine construită“, condimentată cu bine calculate situaţii de efect şi cu replici in poan­tă, astăzi poate tocite de vreme, dar nu în aşa mă­tură incit să înceteze a mai „zice“ ceva. Totuşi o apa­rentă desuetudine, pare-se, a justificat (mai acum un an, doi, la Budapesta , as­tăzi, la noi) încercarea de a împrospăta comedia lui Wilde cu intrusiuni muzi­cale şi coregrafice, cu „nu­mere“ de culoare şi de ritm. Nu orice operă suportă insă cu uşurinţă revitali­­zări pe calea unei asemenea „muzicalizări“. Există ris­cul de a-şi vedea propria ei virtute melodică diluată, dacă nu şi anulată. Ritmu­rile, accentele, culoarea şi efectele noi — adesea de ordin revuistic — sunt por­nite prin natura lor să-şi aroge predominanţa şi să-şi subordoneze (dacă nu chiar să sacrifice), fără prea mari scrupule, substanţa şi ha­rul lucrării astfel prelucra­te. Este acesta şi cazul pre­lucrării „Bună seara, dom­nule Wilde“. Care păstrea­ză cadrul, trama, anecdoti­ca şi personajele — ba şi sensurile majore ale origi­nalului — dar le menţine doar ca izvoare (pretexte) şi în umbra melodiilor, cu­pletelor şi evoluţiilor dan­sante ce li se suprapun. Numai că-înbietoarea ca­litate a partiturii muzicale, (H. Mălineanu), nu lipsită de umor şi de o anume dulceaţă antrenantă şi evo­catoare, ca şi suita de „tex­te“ ce o însoţesc (marcate şi ele de îndelungul exer­ciţiu şi de facilitatea auto­rului prelucrării — Eugen Mirea —­in acest domeniu al şlagărelor), nu pot prin ele insele închega armătura unei lucrări dramatice de sine stătătoare, chiar dacă însuşi Oscar Wilde e pus, cu aceeaşi facilitate, să evo­lueze ca personaj şi călăuz al spectacolului şi, cu­ atit mai mult, cu cit tot ce nu e aici „sursă de inspiraţie“, este­ artisticeşte, sub va­loarea acestei surse. Mai a­­les pe planul realizării sce­nice, regia (Alexandru Bo­­căneţ), coregrafia (Cornel Patrichi), costumele (Lidia Radian), scenografia (Sică Rusescu) şi, fireşte, în pri­mul rind interpreţii nu pu­teau să nu ţină seama de trimiterile pe care prelu­crarea le face cu insistenţă la izvor şi izvoare — la Wilde şi epoca lui, la uni­versul uman şi stilul epo­cii, fără a compromite li­niile de forţă ale divertis­mentului. Grea încercare. Dovadă, spectacolul­­care place, neîndoios, în gene­ral, pentru ce e „muzical“, dansant şi trepidaţie re­vuistică în el) dar care în esenţa lui e lucrat în dinii groase, sumare, de eficien­ţă imediat şi în sine ilari­antă, departe de stilul Wil­de. Excepţiile — Carmen Stănescu, Migri Avram Ni­colau, mai ales Mariana Mihuţ — fac de aceea, par­că ele, notă discordantă in culoarea şi viaţa de an­samblu a spectacolului, pe care îl animă totuşi forţe comice de netăgăduit — Ştefan Iordache, Florian Pittiş, Anda Caropol, Ştefan Radof, în schimb spectacolul Gaiţele — întreprindere te­merară dacă ţinem seama de amintirea încă neştearsă a modelului lăsat de­ echi­pa „Naţionalului“ bucu­­reştean — se distinge toc­mai prin efortul închegării unui climat specific, unitar şi elocvent prin culoare şi atitudine, prin surpriza u­­nor compoziţii de tipuri memorabile. Ceea ce reali­zează Ninetta Gusti, intru­­pînd pe Aneta Duduleanu, acea matroană de provincie închipuită în trăsăturile ce­le mai neiertătoare de Al. Kiriţescu, este o compoziţie in care duritatea şi tarele rangului social, familial şi al virstei sunt filtrate — cu o nebănuită ştiinţă a discreţiei şi nuanţei — printr-o sită fină de umor şi umanitate ascunsă . Ni­netta Gusti ne descoperă cu această Anetă Dudulea­nu un zăcămint de virtuţi creatoare, care lasă să se distingă în prea binecunos­cuta şi apreciata ei vis co­mica, filonul unui tragism încă neexploatat. Alături de ea, Gilda Marinescu (poate prea făţiş „masca­tă“) în umila soră cenuşă­reasă, şi Dody Caian Rusu (poate prea la darurile ei nemijlocite) în cealaltă so­ră, fac un triptic satiric de „viespi“ flariante şi odioa­se în acelaşi timp, pe care le completează şi le egalea­ză Migri Avram Nicolau in rolul ingrat, de trăsături deliberat şi strident carica­turale, al „nemţoaicei“ din casă. Pe alt plan, Liliana Tomescu trece elegant a­­muzată şi neconformistă prin universul de „nică“ şi de inumanitate al „gaiţe­lor“, univers populat cu li­nia agresivă necesară de Marga Barbu, Sandu Sti­­claru şi Nucu Păunescu şi în care îmi pare că se simt străini (chiar în cadrele spectacolului din păcate) Cristina Tacoi şi Dorin Varga, in soţii Aldea. Pan­ta interpretativă se arată astfel, din perspectiva rea­lizărilor individuale, oare­cum abruptă. Dar rigoarea mişcărilor de ansamblu şi mai ales ambianţa generală a spectacolului (decoruri : Giulio Tincu), forţa sati­rică pe care o degajă nu pot fi trecute cu vederea. Merite incontestabile pen­tru reuşita spectacolului are desigur regizorul George Rafael. ★ Divertismentul muzical Wilde şi satira lui Al. Kiri­ţescu au avut de rezolvat totuşi probleme mai de­grabă curente ale montării unui spectacol. Fîntîna Blanduziei intră însă in sfera unor scrieri drama­tice de tip şi pretenţii cu totul deosebite. Nu atit da­torită clasicităţii ei, nici datorită structurii ei poeti­ce, cit datorită aurei deose­bite cu care a nimbat-o timpul şi tradiţia noastră culturală. Lectura unui text de Alecsandri este oricind încărcată de asociaţii isto­rice, politice, biografice, de contexte literare şi de viaţă ale vremii şi ale lumii poe­tului. Toate acestea impun receptarea respectivului text cu o anumită detaşare de contemporaneitatea noas­tră. „Intrăm“ respectuos — şi desprinşi de noi , înşine — intr-un asemenea text. O dreaptă reţinere ne îm­piedică să-l „contempora­­neizâm“, să-l „retuşăm“ după croiala timpului şi psihologiei noastre de azi. Totuşi, un text dramatic, pe scenă, se petrece azi, aici. Faţă de atîtea lucrări ale trecutului ne încume­tăm — cu mai mare sau mai mic succes — să şter­gem „patina vremii“ aşe­zată peste ele. Faţă de A­­lecsandri, însă —­ şi mai cu seamă faţă de această Fîn­tînă a Blanduziei, a cărei forţă emoţională o a­­flăm în mare măsură în suava vetusteţe cu care cîntă omenia şi nobila renunţare a geniului la deliciile mărunte ale vieţii — tocmai păstrarea şi pu­nerea în lumină a acestei „patine a vremii“ s-a vrut a fi, în spectacolul lui Dan Nasta, argument şi atmos­feră de bază, întreprinde­re, fireşte, nu lipsită de di­ficultăţi. In primul rind a receptării neadecvate, amu­zate, a vetustului. De aici, străduinţa regizorului de a aşeza asupra construcţiei, plasticii şi dinamicii spec­tacolului un văl distanţator de nostalgie şi de surîs condescendent evocator. Actorii zilelor noastre şi spectatorii, zilelor noastre sunt chemaţi a se transpu­ne, conştienţi de contem­poraneitate, în modul cul­turii şi stilului, in mentali­tatea vremii lui Alecsandri, să încerce a le realiza — pe calea unei aproximative re­constituiri a scenei, a jocu­lui, a patosului naiv de a­­tunci. Nu putem spune că rea­­lizar­ea ca atare a intenţii­lor regizorului a cules de­plin în spectacol roadele dorite. Pe decorul voit fără pretenţii (şi, ca atare, de o frumuseţe elementară, dar închizind neînţeles ori­zonturile scenei şi ale tex­tului) conceput, la debutul său scenografic, de arhitec­tul Eugen Dobrotă, şi pe coloana muzicală a lui Pas­cal Bentoiu (menită şi ea unor limpezi trimiteri îna­poi în timp), interpreţii, fie au şovăit în căutarea to­nului şi atitudinilor „dis­­tante“ necesare, fie au ne­glijat să dea ascultare in­tenţiilor regizorale, fie au demonstrat o poziţie indivi­zită neîncredere în ele. Aşa este cazul lui George Constantin care a mişcat, pe coordonatele cunoscute­lor lui înclinări violent rea­liste, un Scaun de zile mari, dar ieşit cu totul din con­textul stilistic în care a fost conceput sau măcar dorit spectacolul. Mai apropiată de această linie stilistică, poate și ajutată de o struc­turală fragilitate. Ioana Ma­­nolescu (în Getta) a găsit în Al. Repan (Gallus) un par­tener mai degrabă neutru , cu ponderea unei serioase experiențe artistice. Neera Eugeniei Rădulescu a găsit o fugară contrapondere în calmul lui Constantin Bre­­zeanu (Mecena) dar, încolo, a fost înconjurată de in­decizie, de greşite înţele­geri sau de rezolvări la ju­mătăţi de măsură . Mihai Heroveanu (Postumus), Ion Popa (Zoli), Ştefan Radof (Glutto), însuşi Dan Nasta, actorul, în Horaţiu, pare să fi fost handicapat de lipsa de coerenţă stilistică a e­­chipei şi silit să iasă din rigoarea unei concepţii cla­re a rolului său. Cu toate acestea specta­colul respiră mult din par­fumul seninei poezii a bar­dului — şi nu părăseşti sala neatins de o anume catife­lată emoţie. ★ Să răspundem acum în­trebării din introducere : Presupusa versatilitate a actorilor de la „Nottara“ este mai puţin dovada unei şovăieli cu­ a unei străda­nii spre diversitate, spre disponibilităţi vrăjmaşe ma­­nierizării. Te pătrunzi de această realitate — dincolo de valoarea şi neajunsurile în parte ale faptelor lor de artă — de îndată ce încerci să le cuprinzi în ansamblul realizărilor. Florin TORNEA Spectacole noi LA TEATRUL „O. I. NOTTARA“ ★ cronica dramatică Semnificaţia moştenirii culturale in configurarea culturii unei societăţi noi nu mai poate fi pusă astăzi sub semnul întrebării. Toa­tă lumea admite astăzi ideea că a porni de la zero ar însemna să îngreunăm peste măsură şi fără rost sarcina celor ce exprimă conştiinţa socială a epocii noastre, ba mai mult, ar însemna să ne lipsim pe noi înşine de bunuri ce a­­parţin in mod firesc nea­mului omenesc in între­gimea sa. Problema care se pune nu mai este deci să preluăm moştenirea cul­turală naţională şi univer­sală, ci in ce fel să pre­luăm sau ce anume să pre­luăm. In privinţa aceasta, să recunoaştem, discuţia este încă larg deschisă. Fără să subestimăm im­portanţa dezbaterilor de principiu, ni se pare totuşi că modul principal al aces­tei discuţii îl constituie în­săşi fapta istoric-literară, lucrarea ce îşi propune să descrie trecutul şi să inter­preteze un chip proaspăt, înnoitor acele figuri sau as­pecte care au constituit premisele prezentului, ră­­minind pînă azi profund semnificative. Evident, însă, la rîndul ei, o lucrare isto­ric-literară nu poate să nu pornească de la o concep­ţie, de la un criteriu de se­lecţie şi orientare în masa de fenomene şi figuri lite­rare ale trecutului. Două ni se par abordări­le principale posibile ale criticului marxist aflat în faţa istoriei literare, atunci cind vrea să ne dea o ima­gine de ansamblu a aces­teia. El poate pe de o parte să studieze literatura mor­fologie, in contextul său social-cultural, să arate cum este ea influenţată de a­­cesta, cum il influenţează la rindul său, să sublinie­ze elementele de paralelism structural cu etica şi mora­vurile, cu organizările po­litice, cu celelalte arte, cu progresele ştiinţifice, cu­rentele filozofice specifice unei epoci. Cea de-a doua cale acordă importanţă precumpănitoare faptului că literatura (arta in general) este una dintre formele conştiinţei sociale : conse­cinţa firească este că ac­centul se pune nu atit pe influenţele nemijlocite ale bazei social-economice asu­pra unei anumite­ laturi a suprastructurii (cu toate că aceasta poate exista), cit mai ales asupra mecanis­melor mijlocite. Cu alte cu­vinte, a doua cale asupra căreia clasicii marxism­­leninismului au atras aten­ţia adesea urmăreşte mai ales cum se racordează li­teratura unei epoci la ideo­logia dominantă a acesteia, la conştiinţa socială in e­­senţa ei. Evident, se pot obţine bune rezultate pe ambele căi, după cum se pot obţine şi rezultate sla­be, aşa cum este firesc cind ne aflăm in faţă cu instrumente de lucru, iar nu cu reţete infailibile ale succesului. O iniţiativă mai recentă a Editurii enciclopedice ro­mâne, iniţiativă vrednică de toată lauda, ne prileju­ieşte aceste consideraţii mai generale. Editura nu­mită a lansat o serie dedi­cată fie lucrărilor de istorie şi teorie literară aparţi­­nind unor autori consacraţi din generaţiile mai vechi (Tudor Vianu, Camil Pe­­trescu), fie lucrărilor noi, inedite, din acelaşi dome­niu. Din această ultimă ca­tegorie fac parte Literatu­ra europeană în epoca lu­minilor de Romul Muntea­­nu şi Clasicismul european de Matei Călinescu. Lectu­ra atentă a lucrărilor a­­mintite arată că formula­rea sintetică, accesibilă, dar de solidă ţinută intelectua­lă constituie o revendicare atit a auditoriului studen­ţesc, cit şi a cititorilor de toate virstele şi profesiile, cu interes pentru literatură. Ambele categorii au de ce să fie satisfăcute, întrucât ne aflăm în faţă cu lucrări scrise de specialişti avizaţi, stăpîni pe domeniile lor şi capabili să mînuiască cu superioară siguranţă princi­piile directoare ale dialec­ticii domeniului istoric. Dincolo de competenţa spe­cialistului care asigură o prezentare clară și bine or­ganizată a materialului, pu­tem vorbi de elemente va­loroase de gîndire originală. Astfel, lucrarea lui Matei Călinescu abordează curen­tul clasicist așa cum s-a ma­nifestat el in literaturile europene, mai cu seamă în secolele XVI—XVIII. A­cest termen, folosit într-o gamă de accepţiuni foarte largă, i-a împins de multe ori pe cercetători avizaţi şi bine intenţionaţi, pe panta teoretizărilor, sterile şi ab­stracte, rupte de viaţă. Fără a evita discuţiile teoretice şi terminologice, Matei Căli­nescu se axează hotărît in miezul realităţii literare. Legînd clasicismul de un fenomen social atit de ti­pic al epocii, cum este mo­narhia centralistă absolută, autorul tinde spre o defi­nire diferenţială a cu­rentului, un contrast cu ba­rocul şi manierismul din care el porneşte şi cu care se înrudeşte pină la un punct. Trecerea in revistă a literaturii se face şi ea pe genuri, poate tot din dorinţa autorului de a păs­tra sub picioare solul ferm al realităţii literare. Dacă, poate, dificultăţile definirii teoretice nu sunt totdeauna confruntate energic, con­turul clasicismului ca miş­care apar­e desenat preg­nant şi se imprimă uşor in memoria cititorului. Romul Munteanu îşi pro­pune in studiul său să discute nu un curent, ci o întreagă epocă, dominată de iluminism, ce-i drept, dar marcată şi de orientări cum ar fi tendinţa senti­­mentalistă, pre-romantis­­mul şi „neo-umanismul“ german. Evident, problema principală care s-a aflat în faţa autorului era aceea de a găsi elementele de solidaritate ale unor miş­cări diverse, ale,, unei peri­oade îndelungate,­ şi ale unei arii geografic-cultu­­rale extinse, oferind astfel cititorului o imagine uni­tară a epocii. Romul Mun­­teanu rezolvă această pro­blemă recurgînd constant la mănunchiul de trăsături ideologice centrale ale epocii ; el arată mereu cum un anume gen literar, un anume motiv mai frec­vent sau un aspect al sen­sibilităţii decurg din na­tura conştiinţei sociale a perioadei analizate. Lucrul acesta se vede nu numai in capitolul amplu dedicat premiselor ideologice ale perioadei cit, poate, și mai bine în discutarea detaliată a hegemoniei romanului in secolul al XVIII-lea si a rădăcinilor ideologice din care se dezvoltă in mod inevitabil această hegemo­nie. Cele două lucrări ni se par interesante prin cu­rajul autorilor de a aplica creator metode diverse de cercetare : Matei Călinescu una culturală la o temă mai teoretică, Romul Mun­teanu una teoretică la o temă istoric-culturală, în fond. Rezultatele sunt în ansamblu rodnice şi îm­bucurătoare, ele constituie contribuţii temeinice ale criticii româneşti la discu­tarea literaturii universale. Desigur, ar fi fost bine dacă cei doi autori — ale căror contribuţii de istorie literară românească sunt de altfel bine cunoscute — nu s-ar fi mulţumit doar cu o serie de indicaţii privind aspecte ale literaturii noas- t tre legate de tematica tra­­­­tată, ci ne-ar fi oferit ana­lize ceva mai ample, fără să piardă din vedere, fireş­te, specificul lucrărilor pe care şi le propuseseră. In­tr-adevăr, dacă una din marile aspiraţii ale litera­turii rămîne experienţa „diversităţii în unitate“ pe care ea o propune citito­rului, atunci istoria litera­turii universale, la rîndul ei, ne poate propune un spectacol similar : acela al vocilor distincte ale perso­nalităţilor creatoare din cadrul literaturilor naţio­nale în interiorul unor mari curente artistice şi de idei afirmate pe plan uni­versal. Desigur, în cazul nostru este vorba intîi de toate de literatura română şi de autorii români. Ni se pare totodată că, deşi con­tribuţiile cercetării române la studiul literaturii uni­versale au fost şi continuă să fie considerabile, ele pot stirni mai m­ult interes şi pot dobindi o dimensiune în plus prin aplicarea ca­tegoriilor generale la feno­menul literar românesc. Dar, dincolo de aceasta este incontestabil că lucră­rile lui Romul Munteanu şi Matei Călinescu repre­zintă în ansamblu reuşite certe. Ele dovedesc încă o dată că la noi s-a con­stituit, in decursul anilor o şcoală de literatură com­parată competentă, care poate sta cu cinste alături de altele, de acest fel ,din alte părţi ale lumii. In faţa ei se deschide un cimp larg de activitate, de la a­­dincirea filozofică şi ideo­logică a laturii teoretice, pînă la aplicarea rezulta­tei«... asupra. . fenomenului românesc şi elaborarea de­­sinteze originale care să cuprindă treptat întreaga arie a investigaţiei! Virgil NEMOIANU Contribuţii la studiul literaturii universale Săptâmina viitoare pe ecrane: „ABEL, FRATELE TĂU“ Producţie a studiourilor poloneze. O dezbatere privind problemele complexe ale adolescenţei Regia : Janusz Nasieter. Cu : Filip Lobozinski, Edward Dymek, Henryk Golebiowski, Roman Mosior, Katarzyna Laniewska, WitoSd Dederko SCINTEIA — vineri 14 ianuarie 1972 CARTEA PRIN POŞTĂ Tuturor celor care doresc să-şi procure una sau mai multe cărţi pe care nu­ le mai găsesc în libră­riile din localităţile respective sau vor să-şi asigure, din timp, lucrări în curs de apariţie, le vine în ajutor librăria „Cartea prin poştă“ — unitate a coo­peraţiei de consum. Printr-o simplă scrisoare ex­pediată pe adresa acesteia (Universalcoop — Li­brăria „Cartea prin poştă“ Bucureşti, str. Ser-gent Nuţu Ion nr. 8—12, sector 6) se pot primi la do­miciliu cărţi din toate domeniile de activitate. Plata se face la primirea coletului poştal. Iată cîteva din lucrările care pot fi imediat soli­citate : Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc, potrivit legii ; Codul penal pe înţelesul tuturor ; Modelul in ştiin­ţele economiei ; Un veac de frămintări sociale ; Dicţionar tehnic englez-român . Dicționar enciclo­pedic vol. III şi IV. t­u­ l 16,00—17,00 Teleşcoala • Inducţia­­ electromagnetică. Prezintă­­ lector Lidia Panaiotu (Fizică­­ — clasele XI—XII) « Interesul I pentru istoria patriei oglindit­e in operele scriitorilor paşop­i­tişti. Prezintă conf. dr. Paul­­ Cornea (Literatura română). I 18,00 Căminul. Redactor Marin Stă­­­­nescu. I 18,50 Aplauze pentru români — Cu ansamblul artistic al U.T.C.­­ în Olanda. Emisiune de Vir­­­gil Sacerdoțeanu. J 19,10 Tragerea Loto. I 19,20 1001 de seri — „Aventurile­­ lui Bobo". 1 19,30 Telejurnalul de seară. 1 20,00 Cronica politică internă de 1 Eugen Mândrie. / .20,10 Film artistic : Vremuri minu- 1 nate la Spessart. Regia : Kurt­­ Hoffman. Cu : Liselotte Pul-J ver, Harald Leipnitz. ) 21,50 Telejurnalul de noapte. | 22,00 Campionatele europene de­­ patinaj artistic. Proba de 1 dans. Transmisiune directă­ ­ de la Göteborg. Crainici co-i mentatori : C. Ţopeseu, Radu ^ Ionian. ţ ............ ! cinema ţ t ———— * Mirii anului XI : SALA PALA-­­ TULUI — 17,15 (seria de bilete — 1 3988); 20,15 (seria de bilete -- 3989);­­ SCALA- 9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 21. BUCUREȘTI — 9; 11,15; 13,30;­­ 16,30; 18,45; 21. * Program de desene animate­­ pentru copii : DOINA — 10.­­ * Să cumpărăm o mașină de pompieri: DOINA — 11,30; 13,30;­­ 16; 18.15; 20,30. * Livada din stepă : FESTIVAL­­ — 19, 21, FLACĂRA — 15,30; 18­ , 20.15. * Love Story : PATRIA — 9; 11,30;­­ 14; 11.30; 19; 21,15, FESTIVAL — 9.15; 11.45; 14; 16,45, LUCEAFĂRUL­­ — 9; 11.15; 13,30; 16; 18,30; 21, CA­PITOL — 8.30; 11; 13,15; 16; 18,15;­­ 21, FAVORIT — 9,15; 11,30; 13,45; 16; 18,15; 20.30. | * B.D. la munte și la mare : VIC­ , TORIA - 9: 11,15; 13,30; 16; 18.30; 20.45. AURORA — 9: 11,15; 13,30; , 15,45; 18; 20.15, TOMIS — 9; 11,15, 13,30; 15,45; 18,15; 20.30. | * Hugo și Josefina —­ 9—18,30 în­­ continuare, Program de desene animate - 20,15 ; TIMPURI NOI. * O viaţă — 10: 12; 14,15. Tinere­ţea lui Lincoln — 16.30; 18,45. Ro­manul unui trişor — 21 . CINEMA­TECA (sala Union). * Decorarea : MUNCA — 16. 18; 20. GIULEŞTI — 15.30; 17,45; 20. * Cea mai frumoasă soţie : CEN­TRAL — 9.15; 11,30; 13.45; 16; 18,15 ; 20.30, FEROVIAR — 8.45; 11,15; 13.30; 16; 18.30; 21. MELODIA — 9; 11,15; 13,30; 16; 18.30; 20.45, MO­DERN — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,15; 20,20.­­ * Pădurea de mesteceni : VIITO­RUL -T- 16; 18, 20. * Trenul : EXCELSIOR — 9; 11,45; 14 30; 17,15; 20. MIORIȚA — 9; 11,45; 14.30; 17,15; 20. * Waterloo : GRIVIȚA — 9; 12;­ 16; 19,30/VOLGA­— 9.30; 12,30; 16; 19.15. FLAMURA — 9; 12.30; 16; 19.30. * Sorgul roșu : PROGRESUL — 15.30; 18; 20,15. *12 oameni furioși : BUCEGI — 16; 18;15; 20,30. GLORIA — 9; 11;15; 13,30; 16; 18;15; 20.30. * Poveste sîngeroasă : LAROMET - 15.30; 17,30; 19.30. * Oliver : BUZESTI — 15,30; 19. * Nici un om pentru Camp De­trich : FERENTARI — 15.30; 17,45; 20. * Aria celor o mie de zile : FLO­­REASCA — 15,30; 19, ARTA — 15.30; 19,15. * Castanele sunt bune : ÎNFRĂ­ȚIREA INTRE POPOARE — 15.30; 17,45; 20. * Steaua de tinichea : LUMINA — 9—15 în continuare; 17; 19; 21. CRÎNGAȘI — 15,30; 18: 20.15. * Duel straniu : PACEA — 15,45; 13; 20. * Floarea de cactus : UNIREA — 15,30; 18; 20. POPULAR — 10: 15.30 ; 18; 20.15. * Scoate-ți pălăria cinci săruți : LIRA — 15,30; 18; 20.15. * Marele premiu : DRUMUL SĂ­RII — 15,30; 19. * Floarea Soarelui : VITÁN — 15,30; 13, 20,15. * Tick... Tick... Tick... : RAHOVA — 14,30; 16,30; 18,30; 20,30. * Ritmuri spaniole : MOȘILOR — 15,30; 17,45; 20. * Articolul *20 : COSMOS — 15,30; 19. teatre * Filarmonica de stat „George Enescu“ (la Ateneul Român) : Concert simfonic. Dirijor : Remus Georgescu. Solist : Valentin Gheor­­ghiu — 20. * Opera Română : Liliacul — 19.30. * Teatrul de operetă : Soarele Londrei — 19.30. * Conservatorul de muzică „Ci­­prian Porumbescu“ (sala G. Enes­cu) : Muzică de cameră — 20. * Teatrul Național „I. L. Cara­­giale“ (sala Comedia) : Fanny — 20; (sala Studio) : Travesti — 20. * Teatrul de Comedie : Nicnic — 20. * Teatrul „Lucia Sturdza Bu­landra“ (sala din bd. Schitu Mă­­gureanu) : Ziariștii — 20; (sala Studio) : Mincinosul — 20. * Teatrul Mic : Antigona — 19,30. * Teatrul „C. I. Nottara“ (sala Magheru) : Omul care... — 19,30; (sala Studio) : Gaițele — 20. * Teatrul Giulești : Gîlcevile din Chioggia — 19,30. * Teatrul „Ion Creangă“ : N-a fost în zadar — 16. * Teatrul „Țăndărică“ (sala din Calea Victoriei) : Bu­zii — 15. (sala din str. Academiei) : Cartea cu Apolodor — 17. * Teatrul de revistă și comedie „Ion Vasilescu“ : Intr-un ceas bun — 19.30. * Teatrul satiric-muzical „C. Tă­­nase“ (sala Savoy) : Bimbirică — 19.30; (sala din Calea Victoriei nr. 174) : Groapa — 19.30. * Ansamblul artistic „Rapsodia română“ . Concert de muzică populară românească — 19.30. * Cir­cul Globus : ’72 Circ ’72 — 18.30.

Next

/
Thumbnails
Contents