Scînteia, septembrie 1974 (Anul 43, nr. 9961-9986)
1974-09-01 / nr. 9961
Intrarea pe arena socială a proletariatului, organizarea mişcării muncitoreşti şi socialiste in România In a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă industria, forţele de producţie cunosc în general o evoluţie puternică, se extind relaţiile de producţie capitaliste. Odată cu aceasta creşte numericeşte noua clasă socială, proletariatul, care se afirmă tot mai puternic în lupta de emancipare a ţării. In acelaşi timp, în economia românească are loc o pătrundere rapidă a capitalului străin, a monopolurilor internaţionale. Drept urmare, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în principalele ramuri industriale puterile imperialiste deţin cea mai mare parte a capitalului, transformînd România într-o ţară dependentă. Toate acestea arată că la sfîrşitul veacului trecut România era o ţară slab dezvoltată, cu o economie predominant agrară, în care relaţiile de producţie feudale erau încă puternice, aflîndu-se de fapt abia în prima fază a dezvoltării capitaliste. Odată cu apariţia pe scena istoriei a proletariatului, pe măsura intensificării organizării lui de clasă, încep să pătrundă în România ideile socialismului, încă la 1835 socialismul utopic era cunoscut şi experimentat în ţara noastră. Socialismul ştiinţific găseşte, chiar de la întemeierea sa, un ecou profund în mişcarea noastră revoluţionară, ideile lui Marx şi Engels înregistrînd rapid o largă răspîndire în România. Merită subliniat faptul că Marx şi Engels au acordat o atenţie deosebită studierii istoriei României, dezvoltării ei economico-sociale, evoluţiei mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Clasicii marxismului au privit cu simpatie lupta eroică desfăşurată de poporul român împotriva exploatării şi asupririi, pentru eliberare naţională şi socială, pentru unirea într-un singur stat naţional şi scuturarea jugului străin. încă din deceniile al VII-lea şi al VIII-lea ale secolului trecut încep să se creeze în ţara noastră asociaţii şi cluburi muncitoreşti, iau fiinţă cercuri socialiste, apar o serie de publicaţii ale acestora ; la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului al XX-lea se creează organizaţii sindicale, încep să se desfăşoare acţiuni greviste pentru apărarea intereselor clasei muncitoare şi a libertăţilor democratice. Un rol important în răspîndirea ideilor revoluţionare marxiste în România l-a avut lucrarea lui C. Dobrogeanu-Gherea „Ce vor socialiştii români“, apărută în 1886 — aceasta constituind, de fapt, primul program revoluţionar marxist din ţara noastră, înfiinţarea Partidului Muncitoresc Social-Democrat în 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a ridicat pe o treaptă superioară lupta clasei muncitoare, a sporit rolul ei în întreaga dezvoltare social-economică a ţării. Intreţinînd legături strînse cu Engels şi cu alţi conducători ai proletariatului din Europa şi de pe alte continente, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România s-a remarcat, totodată, prin spiritul său de solidaritate internaţio-nală. El a dezvoltat colaborarea cu celelalte detaşamente ale proletariatului, s-a făcut cunoscut prin participarea la activitatea organizaţiei internaţionale a muncitorilor, la congrese şi întruniri socialiste şi muncitoreşti internaţionale, prin contribuţia activă adusă la dezbaterea celor mai importante probleme ale mişcării muncitoreşti din perioada respectivă. Paralel cu dezvoltarea mişcării muncitoreşti, la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului al XX-lea iau o amploare tot mai mare mişcările ţărăneşti, care culminează cu marea răscoală din primăvara anului 1907. Prin proporţiile şi intensitatea ei, răscoala din 1907 a scos în evidenţă necesitatea imperioasă a înlăturării relaţiilor feu SCINTElA — duminica 1 septembrie 1974 PAGINA 2' ' ' ......."""......*■'........................ -.If»......... -------------------------------------P A R T E A I------------------------------------- LUPTA POPORULUI ROMÂN, A FORŢELOR PROGRESISTE Şl REVOLUȚIONARE, A CLASEI MUNCITOARE, A PARTIDULUI COMUNIST PENTRU LIBERTATE SOCIALA Şl NAŢIONALĂ, ÎMPOTRIVA FASCISMULUI Şl RĂZBOIULUI, PENTRU ÎNFĂPTUIREA INSURECŢIEI NAŢIONALE ARMATE ANTIFASCISTE ŞI ANTIIMPERIASTE Dezvoltarea istorică a poporului român pe calea progresului economic şi social, a libertăţii şi neatrnării Pe teritoriul de astăzi al României s-au succedat, de-a lungul mileniilor, corespunzător legilor obiective ale dezvoltării istorice, orînduirile sociale cunoscute pe plan universal, acumulîndu-se o bogată civilizaţie materială şi spirituală. O importanţă deosebită a avut organizarea statală traco-dacică, ce a atins punctul culminant în perioada regatului lui Burebista şi al lui Decebal. Influenţe puternice asupra dezvoltării vieţii materiale şi culturale a Daciei au avut contactele largi cu unele din civilizaţiile cele mai avansate ale antichităţii — greacă, romană, persană şi altele — procesul de înrîurire reciprocă cu acestea. Războaiele îndelungate daco-romane au slăbit statul dac, au schimbat în mod radical cursul dezvoltării sale istorice. Cucerirea Daciei și transformarea ei într-o provincie a imperiului roman — cu toate aspectele negative pe care le-au avut — au dus la împletirea celor două civilizaţii, au determinat o nouă înflorire economico-socială a acestor meleaguri, şi-au pus amprenta asupra întregii evoluţii istorice ulterioare a societăţii din acest spaţiu geografic. Declinul imperiului roman, retragerea sa din Dacife au lăsat ‘'pe 'acest teritoriu- -un stat neorganizat, ceea ce s-a resimţit în capacitatea de luptă şi rezistenţă în faţa năvălirii popoarelor migratoare. Timp de secollel notil- popor creat prin contopirea dacilor cu romanii — poporul român — a trebuit să ducă o luptă îndîrjită şi necurmată pentru a-şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dezvoltat, în ciuda vicisitudinilor istorice. Năvălirile popoarelor migratoare, distrugerile pricinuite de acestea, luptele îndelungate de apărare au provocat serioase rămîneri în urmă în dezvoltarea forţelor de producţie, în evoluţia civilizaţiei pe aceste meleaguri toate acestea nu au putut însă distruge fiinţa poporului nostru, nu l-au putut abate din drumul său istoric obiectiv. Treptat, odată cu sfîrşitul perioadei migraţiunilor, populaţia de pe teritoriul vechii Dacii a început să-şi organizeze viaţa în diferite formaţiuni statale mici. Formarea voievodatelor a marcat o epocă nouă în istoria poporului român, în dezvoltarea sa economică, socială şi politică. Se poate afirma deci că închegarea primelor nuclee statale — a voievodatelor — şi apoi concentrarea acestora în state feudale puternice au asigurat atît dezvoltarea continuă a forţelor de producţie, cît şi conservarea fiinţei poporului, apărarea autonomiei ţărilor române în faţa marilor imperii ale vremii. Organizarea statelor feudale româneşti a creat condiţiile ridicării vieţii economico-sociale pe o treaptă superioară, a înscris în istorie epoci de puternică înflorire a civilizaţiei materiale şi spirituale pe teritoriul ţării noastre, marcate şi de personalitatea unor mari domnitori patrioţi. Datorită particularităţilor dezvoltării sociale, orînduirea feudală a îmbrăcat în ţările române, pe lîngă caracteristicile clasice fundamentale, anumite forme specifice originale. Una dintre cele mai importante constă în împletirea relaţiilor de exploatare feudală cu relaţiile de proprietate ţărănească individuală şi de obşte, în existenţa unor categorii de ţărani liberi — răzeşi şi moşneni — stăpîni pe pămînt, care se bucurau de anumite drepturi economice şi sociale. Această împrejurare a imprimat ţărănimii, în întregul ev mediu, un rol deosebit în viaţa ţărilor româneşti, făcînd din ea atît forţa socială principală a dezvoltării economico-sociale, cît şi factorul militar hotărîtor în bătăliile pe care poporul a trebuit să le ducă pentru apărarea entităţii naţionale, a integrităţii patriei, a dreptului său sacru de a trăi liber, întreaga istorie a poporului român se înfăţişează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate şi dreptate socială, pentru apărarea fiinţei naţionale şi neatîrnare, pentru progres şi civilizaţie, încă de la apariţia primelor formaţiuni Statale româneşti, luptele maselor populare împotriva exploatării feudale au fost strîns împletite cu luptele împotriva dominaţiei străine. Această particularitate specifică şi-a pus amprenta asupra întregii evoluţii sociale a României, asupra felului de a fi şi de a gîndi al poporului român, asupra însuşi destinului său istoric caracterizat prin luptă hotărîtă, propă de sacrificii pentru libertate şi unitate, pentru dreptul de a fi stăpîn în propria ţară. Exploatarea feudală a fost agravată de dominaţia marilor imperii vecine, otoman, habsburgic, ţarist — îndeosebi de dominaţia otomană — care prin războaie, prăzi şi biruri au secătuit, veacuri de-a rîndul, avuţia ţărilor , româneşti. Dominaţia străină a dus, totodată, la prelungirea în timp a orînduirii feudale, la întîrzierea procesului dezvoltării societăţii româneşti, care a rămas în urmă faţă de ţările din centrul şi apusul continentului, unde destrămarea orînduirii feudale, trecerea la capitalism şi închegarea statelor naţionale s-au putut realiza cu mult înainte. Se poate afirma că istoria României confirmă concluzia ştiinţifică marxist-leninistă după care dominaţia străină, ştirbirea sau pierderea suveranităţii şi independenţei afectează grav dezvoltarea economică-socială a popoarelor, evoluţia generală a societăţii pe trepte superioare. Totodată, istoria luptelor poporului român demonstrează cu putere adevărul fundamental că jugul asupririi străine poate frîna sau întîrzia pentru un timp evoluţia unui popor, dar nu poate împiedica realizarea aspiraţiilor sale legitime — cucerirea libertăţii şi unităţii, asigurarea progresului social — dacă el este hotărît să lupte pînă la capăt cu fermitate şi eroism. Experienţa istorică arată că nimic şi nimeni nu poate anihila acţiunea inexorabilă a legilor dezvoltării sociale. Multă vreme, de-a lungul milenarei existenţe a poporului român, ţărănimea a reprezentat cea mai importantă forţă socială a progresului. Lupta de clasă a ţărănimii, a maselor populare împotriva asupririi a constituit factorul fundamental al tuturor transformărilor sociale, al înaintării poporului nostru pe calea progresului economicosocial şi a eliberării naţionale. Ţărănimea a constituit forţa principală a armatelor multor mari conducători de oşti, care au înscris pagini de înălţător eroism în lupta împotriva dominaţiei străine. Figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi ale altor domnitori, care au dobîndit mari victorii în fruntea oştilor române, vor rămîne de-a pururi în conştiinţa poporului nostru, în istoria patriei. Ţărănimea a dus greul bătăliilor împotriva cotropitorilor străini, pentru unirea ţărilor române, pentru cucerirea independenţei de stat, pentru închegarea statului naţional unitar român.." Ţărănimea s-a afirmat cu putere ca o clasă socială revoluţionară în nenumărate răscoale, împotriva dominaţiei feudale. Răscoala condusă de Gheorghe Doja, la care au luat parte ţărani români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, marea răscoală ţărănească din secolul al XVIII- lea, în fruntea căreia s-au aflat Horia, Cloşca şi Crişan, constituie pilde nepieritoare ale hotărîrii cu care ţărănimea s-a ridicat împotriva asupririi sociale şi naţionale, pentru o viaţă mai bună şi mai dreaptă. Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu marchează începutul istoriei moderne a României, un moment de cotitură în lupta pentru libertate şi dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român. Deşi înfrîntă, ea a zdruncinat puternic vechea orînduire, vestind transformările revoluţionare viitoare. Odată cu începuturile dezvoltării capitalismului, în România apar forţe sociale care dau un nou avînt luptelor revoluţionare. Paralel cu dezvoltarea industriei, creşte tot mai mult rolul social şi politic al burgheziei care acţiona pentru desfăşurarea largă a activităţilor economice şi comerciale şi, implicit, pentru unele reforme democratice ce corespundeau cerinţelor obiective ale dezvoltării societăţii noastre. Interesele de clasă făceau însă burghezia să intensifice exploatarea maselor şi totodată să pactizeze pe plan politic cu moşierimea. Unul din procesele sociale cele mai importante care marchează evoluţia societăţii româneşti în această perioadă este dezvoltarea şi intrarea fermă în arena vieţii politice a tinerei clase a proletariatului industrial — clasa cea mai înaintată a ţării. Proletariatul devine tot mai mult purtătorul idealurilor celor mai revoluţionare ale maselor populare, exponentul aspiraţiilor vitale ale întregului popor muncitor spre dezvoltarea patriei pe calea progresului, spre o viaţă liberă şi demnă, spre făurirea unităţii naţionale şi cucerirea independenţei de stat. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a constituit un moment crucial în trecerea României de la feudalism la capitalism, a dat un puternic impuls creşterii conştiinţei de sine a poporului român, a exprimat hotărîrea moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor de a sfărîma vechile relaţii feudale, de a deschide calea noii orînduiri, de a făuri unitatea naţională în cadrul frontierelor unuia şi aceluiaşi stat, de a înainta neabătut pe drumul progresului şi democraţiei. Slaba dezvoltare a noilor forţe sociale, lipsa lor de fermitate şi consecvenţă politică, lipsa unui program clar de schimbare socială, precum şi intervenţia armată a imperiilor străine chemate de reacţiunea feudală din ţările româneşti — înspăimîntată de amploarea mişcărilor revoluţionare — au dus la înfrîngerea vremelnică a revoluţiei. Dar ideile revoluţiei de la 1848 au continuat să se dezvolte, noile clase sociale, masele populare trăgînd învăţămintele necesare pentru lupta lor ulterioară. Merită să fie menţionate operele cărturarilor din cele trei ţări române de la 1848, din care unii erau simpatizanţi ai ideilor socialiste. Inspirate din tradiţiile revoluţionare, progresiste ale poporului român, precum şi din ideile înaintate ale veacului, aceste opere reprezintă un valoros tezaur de gîndire socială şi politică ; ele au dat un puternic impuls dezvoltării luptelor de eliberare socială şi naţională din ţările române. Forţa principală a revoluţiei de la 1848 în toate ţările române au fost masele populare, hotărîte să lupte pentru o viaţă mai bună, liberă şi independentă, să asigure dezvoltarea ţării pe calea progresului economic şi social. Marile întruniri politice şi manifestările de masă din Moldova, cucerirea, pentru un timp, de către revoluţionari în Muntenia a puterii de stat şi apărarea de către masele populare a guvernului revoluţionar împotriva reacţiunii, luptele armate desfăşurate de către revoluţionarii din Transilvania ilustrau gradul înalt de radicalizare a maselor, uriaşa forţă politică pe care o reprezentau acestea, capacitatea lor de a-şi impune voinţa şi de a determina cursul evenimentelor istorice. Un moment de o deosebită importanţă istorică l-a constituit înfăptuirea în 1859 a statului naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia luminoasă a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a marcat intrarea ţării noastre în noua etapă a evoluţiei ei capitaliste, a ridicat pe o treaptă superioară lupta de eliberare naţională, mişcarea revoluţionară a maselor muncitoare pentru drepturi şi libertăţi sociale. La scurt timp după Unire, în urma războiului din 1877, a fost cucerită independenţa de stat a României. Rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva imperiului otoman, al voinţei ferme de libertate şi neatîrnare a poporului nostru, care şi-a dovedit încă o dată marea capacitate de luptă — dobîndirea independenţei naţionale a dat un nou şi puternic imbold dezvoltării economice şi sociale a ţării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluţii istorice a României pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, date din agricultura României, a rezolvării problemei agrare în favoarea maselor largi ţărăneşti. Totodată, ea a dezvăluit marile energii revoluţionare ale ţărănimii, care a înscris în acel an una din paginile glorioase ale luptei sociale a poporului român. In cursul desfăşurării răscoalei din 1907 s-au manifestat pentru prima dată în mod mai activ colaborarea şi solidaritatea în luptă a muncitorimii cu ţărănimea, prevestind zorii alianţei muncitoreşti-ţărăneşti ce avea să devină cea mai puternică forţă socială şi politică a societăţii noastre. La sfîrşitul secolului trecut şi în primele două decenii ale secolului nostru, socialiştii români au raporturi apropiate de colaborare şi întrajutorare internaţionalistă cu socialiştii din Rusia, cu conducătorii Partidului Social-Democrat al muncitorilor din Rusia şi, în mod deosebit, cu Vladimir Ilici Lenin. De altfel, Lenin a studiat realităţile social-politice din ţara noastră, a făcut referiri la luptele revoluţionare ale proletariatului, ale maselor muncitoare din România. Mişcarea muncitorească din ţara noastră a militat cu hotărîre împotriva războiului imperialist, precum şi împotriva participării României la acest război. Proletariatul, socialiştii s-au pronunţat, totodată, cu fermitate pentru unirea Transilvaniei cu România. In timpul luptelor din primul război mondial pentru apărarea pămîntului patriei împotriva ocupanţilor militarişti germani, pentru salvgardarea unităţii şi integrităţii teritoriale, oştirile române, masele populare din România au înscris în istoria ţării o pagină nepieritoare de eroism şi abnegaţie, de spirit de jertfă şi patriotism fierbinte. Legităţile dezvoltării istorice impuneau cu stringenţă încheierea procesului de formare a statelor naţionale aflate sub dominaţia marilor imperii din Europa. In mişcarea popoarelor europene pentru autodeterminare naţională şi scuturarea dominaţiei străine se încadrează şi lupta maselor populare din România şi din celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină, pentru formarea statului naţional român unitar. Realizarea acestui deziderat istoric vital a fost rodul luptei maselor largi populare, a muncitorimii, ţărănimii, intelectualităţii, a cercurilor înaintate ale burgheziei, a principalelor clase şi pături ale societăţii, opera întregului popor, a întregii naţiuni. Istoria demonstrează că formarea statului naţional unitar român nu a fost rezultatul unui eveniment întîmplător, de conjunctură, al înţelegerilor intervenite la masa tratativelor ; tratatul de pace n-a făcut decît să consfinţească o situaţie de fapt, creată de lupta maselor populare. Unirea Transilvaniei cu România a constituit înfăptuirea firească a năzuinţei seculare de unitate a poporului nostru, a visului pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi, împlinirea unei necesităţi obiective a însăşi dezvoltării istorice. Se poate spune că, încă de la începuturile sale, mişcarea noastră muncitorească a fost prezentă atît în momentele hotărîtoare ale dezvoltării poporului român, cît şi în marile bătălii revoluţionare internaţionale. După sfîrşitul primului război mondial şi formarea statului naţional unitar, România intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale istorice. In faţa mişcării revoluţionare a maselor populare se pun sarcini noi, legate de transformarea democratică a societăţii româneşti. Pe arena internaţională, sfîrşitul primului război mondial generase schimbări profunde, radicale. Se prăbuşiseră imperiile otoman, habsburgic şi ţarist, se intensificau pretutindeni luptele de clasă, revoluţionare, împotriva dominaţiei imperialiste şi coloniale. Un moment de importanţă istorică mondială l-a constituit victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a deschis o nouă epocă în dezvoltarea societăţii omeneşti — epoca trecerii de la capitalism la socialism. Făurirea primului stat al muncitorilor şi ţăranilor, sub conducerea Partidului Comunist Bolşevic, in frunte, cu V. I. Lenin, a dat un puternic imbold luptelor revoluţionare de pretutindeni, a ascuţit şi mai mult contradicţiile de clasă, contradicţiile între ţările imperialiste şi ţările dominate, a stimulat întreaga luptă de eliberare naţională şi socială.Profundele mutaţii săvîrşite în configuraţia geografică, politică şi socială a lumii după primul război mondial au determinat un nou şi puternic avînt al dezvoltării forţelor de producţie pe plan internaţional, un mare pas înainte in cunoaşterea ştiinţifică, în progresul tehnicii, în viaţa culturală a popoarelor, au ridicat pe o treaptă nouă întreaga civilizaţie a societăţii omeneşti. S-au produs puternice schimbări în structura societăţii, în raportul forţelor sociale, a început să se afirme cu tot mai multă vigoare proletariatul — clasa cea mai revoluţionară a societăţii — s-a produs o amplă radicalizare a maselor largi populare. Alături de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, istoria a înscris în această perioadă, într-o serie de ţări — ca de exemplu China, Germania, Ungaria, Turcia şi altele — puternice mişcări revoluţionare ce au cuprins largi mase muncitoreşti şi forţe progresiste. In acest context general au loc şi în ţara noastră schimbări profunde în dezvoltarea economică şi socială, se naşte o vie efervescenţă politică, în centrul căreia un rol tot mai important joacă clasa muncitoare, clasa cea mai avansată a societăţii. Crearea Partidului Comunist Român, lupta sa revoluţionară împotriva regimului burghezo-moşieresc, a fascismului, pentru interesele celor ce muncesc, pentru cauza democraţiei şi păcii în condiţiile interne şi internaţionale ale perioadei de la sfîrşitul primului război mondial, luptele de clasă, revoluţionare din România se intensifică tot mai mult, culminînd cu greva generală din 1920. Ca urmare a creşterii conştiinţei politice a proletariatului, în cadrul Partidului Socialist s-a desfăşurat o luptă intensă împotriva poziţiilor reformiste şi oportuniste, pentru clarificarea principiilor ideologice, precum şi cu privire la programul, strategia şi tactica luptelor revoluţionare viitoare. In acelaşi timp au avut loc contacte repetate ale conducătorilor socialişti români cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu conducătorii Internaţionalei Comuniste, inclusiv cu Lenin, privind afilierea la Internaţionala a IlI-a. Activitatea ideologică şi organizatorică desfăşurată pentru organizarea pe baze noi, marxist-leniniste, a partidului a creat condiţiile corespunzătoare ca la Congresul Partidului Socialist Român din anul 1921 să se hotărască, prin votul marii majorităţi a participanţilor, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român. Crearea Partidului Comunist Român pe baza ideologiei marxistleniniste a marcat o etapă nouă, superioară, atît pe plan politic şi ideologic, cît şi organizatoric în mişcarea revoluţionară din România, în dezvoltarea detaşamentului de avangardă al clasei muncitoare, a dat un nou şi puternic avînt luptelor politice şi sociale desfăşurate de masele largi populare din ţara noastră. In perioada anilor 1921—1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a forţelor de producţie, îndeosebi a industriei, ceea ce exercită o puternică influenţă asupra vieţii economico-sociale a ţării. Aceasta corespunde, de altfel, cu perioada dezvoltării economice şi stabilizării relative a capitalismului pe plan internaţional. Intre anii 1921—1924, Partidul Comunist Român, desfăşurîndu-şi activitatea în condiţii legale, şi-a concentrat atenţia îndeosebi asupra întăririi organizatorice şi definirii liniei sale generale politice. Odată cu scoaterea sa în afara legii, partidul a avut de soluţionat diferite probleme complexe ; el a trecut la organizarea activităţii în condiţiile ilegalităţii — condiţii de opresiune şi teroare — continuîndu-şi totodată preocuparea pentru cristalizarea liniei generale în concordanţă cu situaţia din România acelei perioade. Activitatea partidului a fost mult îngreunată de lipsa unităţii, de neînţelegerea şi necunoaşterea aprofundată a realităţilor şi proceselor social-politice ce aveau loc în România. Aceasta s-a reflectat îndeosebi în adoptarea unor poziţii greşite în legătură cu problema naţională şi colaborarea cu alte forţe muncitoreşti şi democratice, ceea ce a avut o influenţă negativă asupra înfăptuirii rolului organizator al partidului în lupta clasei muncitoare, a maselor largi populare. La toate acestea a contribuit şi faptul că uneori în conducerea partidului s-au aflat oameni ce nu cunoşteau realităţile ţării, inclusiv persoane trimise de Comintern din alte ţări. Izbucnirea crizei economice capitaliste mondiale în 1929 a avut grave repercusiuni asupra dezvoltării României, asupra nivelului de trai al maselor populare. Consecinţele crizei au afectat puternic clasa muncitoare, ţărănimea, o serie de categorii sociale mijlocii şi părţi însemnate ale intelectualităţii. în aceste împrejurări ia avînt lupta revoluţionară pentru apărarea intereselor economice ale maselor largi populare, împotriva pregătirii războiului şi fascizării ţării, pentru libertăţi democratice şi o politică de pace. In anii 1931—1933, partidul reuşeşte să-şi refacă şi să-şi consolideze unitatea, să-şi lărgească rîndurile şi să-şi întărească legăturile cu clasa muncitoare şi alte categorii sociale, ceea ce are o influenţă pozitivă asupra politicii sale generale. O importanţă crucială a avut Congresul al V-lea al Partidului Comunist Român, care, se poate spune, a marcat o etapă nouă în viaţa partidului, sporind rolul său în viaţa politică a ţării, în conducerea luptelor de clasă şi a mişcării antifasciste din România. Aceasta i-a permis să desfăşoare o intensă activitate în organizarea luptelor de clasă din acea perioadă, să treacă la dezvoltarea colaborării cu celelalte forţe muncitoreşti pe baza Frontului Unic. Stau mărturie în acest sens marile bătălii muncitoreşti ce au culminat cu luptele petroliştilor şi ceferiştilor din iarna anului 1933, care au demonstrat creşterea conştiinţei şi combat