Scînteia, septembrie 1974 (Anul 43, nr. 9961-9986)

1974-09-01 / nr. 9961

Intrarea pe arena socială a proletariatului, organizarea mişcării muncitoreşti şi socialiste in România In a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă industria, forţele de producţie cunosc în general o evoluţie puternică, se extind rela­ţiile de producţie capitaliste. Odată cu aceasta creşte numericeşte noua clasă socială, proletaria­tul, care se afirmă tot mai puternic în lupta de emancipare a ţării. In acelaşi timp, în economia românească are loc o pătrundere rapidă a capita­lului străin, a monopolurilor internaţionale. Drept urmare, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în prin­cipalele ramuri industriale puterile imperialiste deţin cea mai mare parte a capitalului, transfor­­mînd România într-o ţară dependentă. Toate a­­cestea arată că la sfîrşitul veacului trecut Româ­nia era o ţară slab dezvoltată, cu o economie pre­dominant agrară, în care relaţiile de producţie feudale erau încă puternice, aflîndu-se de fapt abia în prima fază a dezvoltării capitaliste. Odată cu apariţia pe scena istoriei a proleta­riatului, pe măsura intensificării organizării lui de clasă, încep să pătrundă în România ideile socialismului, încă la 1835 socialismul utopic era cunoscut şi experimentat în ţara noastră. Socia­lismul ştiinţific găseşte, chiar de la întemeierea sa, un ecou profund în mişcarea noastră revolu­ţionară, ideile lui Marx şi Engels înregistrînd ra­pid o largă răspîndire în România. Merită subliniat faptul că Marx şi Engels au acordat o atenţie deosebită studierii istoriei României, dezvoltării ei economico-sociale, evolu­ţiei mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Cla­sicii marxismului au privit cu simpatie lupta eroică desfăşurată de poporul român împotriva exploatării şi asupririi, pentru eliberare naţională şi socială, pentru unirea într-un singur stat na­ţional şi scuturarea jugului străin. încă din deceniile al VII-lea şi al VIII-lea ale secolului trecut încep să se creeze în ţara noastră asociaţii şi cluburi muncitoreşti, iau fiinţă cercuri socialiste, apar o serie de publicaţii ale acestora ; la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului al XX-lea se creează organizaţii sindicale, încep să se desfăşoare acţiuni greviste pentru apărarea intereselor clasei muncitoare şi a libertăţilor de­mocratice. Un rol important în răspîndirea ideilor revolu­ţionare marxiste în România l-a avut lucrarea lui C. Dobrogeanu-Gherea „Ce vor socialiştii români“, apărută în 1886 — aceasta constituind, de fapt, primul program revoluţionar marxist din ţara noastră, înfiinţarea Partidului Muncitoresc Social-De­mocrat în 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a ridicat pe o treaptă superioară lupta clasei muncitoare, a sporit rolul ei în întreaga dezvoltare social-economică a ţării. Intreţinînd legături strînse cu Engels şi cu alţi conducători ai proletariatului din Europa şi de pe alte continente, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România s-a remarcat, tot­odată, prin spiritul său de solidaritate internaţio-­­nală. El a dezvoltat colaborarea cu celelalte de­taşamente ale proletariatului, s-a făcut cunoscut prin participarea la activitatea organizaţiei inter­naţionale a muncitorilor, la congrese şi întruniri socialiste şi muncitoreşti internaţionale, prin con­tribuţia activă adusă la dezbaterea celor mai im­portante probleme ale mişcării muncitoreşti din perioada respectivă. Paralel cu dezvoltarea mişcării muncitoreşti, la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului al XX-lea iau o amploare tot mai mare mişcările ţărăneşti, care culminează cu marea răscoală din primăvara anului 1907. Prin proporţiile şi inten­sitatea ei, răscoala din 1907 a scos în evidenţă necesitatea imperioasă a înlăturării relaţiilor feu­ SCI­NT­El­A — duminica 1 septembrie 1974 PAGINA 2' ' ' ......."""......*■'........................ -.If»......... -------------------------------------P A R T E A I-------------------------------------­ LUPTA POPORULUI ROMÂN, A FORŢELOR PROGRESISTE Şl REVOLUȚIONARE, A CLASEI MUNCITOARE, A PARTIDULUI COMUNIST PENTRU LIBERTATE SOCIALA Şl NAŢIONALĂ, ÎMPOTRIVA FASCISMULUI Şl RĂZBOIULUI, PENTRU ÎNFĂPTUIREA INSURECŢIEI NAŢIONALE ARMATE ANTIFASCISTE ŞI ANTIIMPERIA­STE Dezvoltarea istorică a poporului român pe calea progresului economic şi social, a libertăţii şi neat­rnării Pe teritoriul de astăzi al României s-au succe­dat, de-a lungul mileniilor, corespunzător legilor obiective ale­ dezvoltării istorice, orînduirile so­ciale cunoscute pe plan universal, acumulîndu-se o bogată civilizaţie materială şi spirituală. O im­portanţă deosebită a avut organizarea statală traco-dacică, ce a atins punctul culminant în pe­rioada regatului lui Burebista şi al lui Decebal. Influenţe puternice asupra dezvoltării vieţii ma­teriale şi culturale a Daciei au avut contactele largi cu unele din civilizaţiile cele mai avansate ale antichităţii — greacă, romană, persană şi al­tele — procesul de înrîurire reciprocă cu acestea. Războaiele îndelungate daco-romane au slăbit statul dac, au schimbat în mod radical cursul dez­voltării sale istorice. Cucerirea Daciei și transfor­marea ei într-o provincie a imperiului roman — cu toate aspectele negative pe care le-au avut — au dus la împletirea celor două civilizaţii, au de­terminat o nouă înflorire economico-socială a acestor meleaguri, şi-au pus amprenta asupra întregii evoluţii istorice ulterioare a societăţii din acest spaţiu geografic. Declinul imperiului roman, retragerea sa din Dacife au lăsat ‘'pe 'acest teritoriu- -un stat­ neor­ganizat, ceea ce s-a resimţit în capacitatea de luptă şi rezistenţă în faţa năvălirii popoarelor mi­­gratoare. Timp­ de secollel notil- popor creat prin contopirea dacilor cu romanii — poporul român — a trebuit să ducă o luptă îndîrjită şi necurmată pentru a-şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura con­tinuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dez­voltat, în ciuda vicisitudinilor istorice. Năvălirile popoarelor migratoare, distrugerile pricinuite de acestea, luptele îndelungate de apă­rare au provocat serioase rămîneri în urmă în dezvoltarea forţelor de producţie, în evoluţia civi­lizaţiei pe aceste meleaguri toate acestea nu au putut însă distruge fiinţa poporului nostru, nu l-au putut abate din drumul său istoric obiectiv. Treptat, odată cu sfîrşitul perioadei migraţiuni­­lor, populaţia de pe teritoriul vechii Dacii a în­ceput să-şi organizeze viaţa în diferite formaţiuni statale mici. Formarea voievodatelor a marcat o epocă nouă în istoria poporului român, în dezvol­tarea sa economică, socială şi politică. Se poate afirma deci că închegarea primelor nuclee statale — a voievodatelor — şi apoi concentrarea acestora în state feudale puternice au asigurat atît dez­voltarea continuă a forţelor de producţie, cît şi conservarea fiinţei poporului, apărarea autono­miei ţărilor române în faţa marilor imperii ale vremii. Organizarea statelor feudale româneşti a creat condiţiile ridicării vieţii economico-sociale pe o treaptă superioară, a înscris în istorie epoci de puternică înflorire a civilizaţiei materiale şi spirituale pe teritoriul ţării noastre, marcate şi de personalitatea unor mari domnitori patrioţi. Datorită particularităţilor dezvoltării sociale, orînduirea feudală a îmbrăcat în ţările române, pe lîngă caracteristicile clasice fundamentale, anumite forme specifice originale. Una dintre cele mai importante constă în împletirea relaţiilor de exploatare feudală cu relaţiile de proprietate ţărănească individuală şi de obşte, în existenţa unor categorii de ţărani liberi — răzeşi şi moş­neni — stăpîni pe pămînt, care se bucurau de anumite drepturi economice şi sociale. Această împrejurare a imprimat ţărănimii, în întregul ev mediu, un rol deosebit în viaţa ţărilor româneşti, făcînd din ea atît forţa socială principală a dez­voltării economico-sociale, cît şi factorul militar hotărîtor în bătăliile pe care poporul a trebuit să le ducă pentru apărarea entităţii naţionale, a inte­grităţii patriei, a dreptului său sacru de a trăi liber, întreaga istorie a poporului român se înfăţi­şează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate şi dreptate socială, pentru apărarea fiin­ţei naţionale şi neatîrnare, pentru progres şi civi­lizaţie, încă de la apariţia primelor formaţiuni Statale româneşti, luptele maselor populare împo­triva exploatării feudale au fost­ strîns împletite cu luptele împotriva dominaţiei străine. Această particularitate specifică şi-a pus amprenta asupra întregii evoluţii sociale a României, asupra felului de a fi şi de a gîndi al poporului român, asupra însuşi destinului său istoric caracterizat prin luptă hotărîtă, propă de sacrificii pentru libertate şi unitate, pentru d­reptul de a fi stăpîn în propria ţară. Exploatarea feudală a fost agravată de do­minaţia marilor imperii vecine, otoman, habs­­burgic, ţarist — îndeosebi de dominaţia otomană — care prin războaie, prăzi şi biruri au secătuit, veacuri de-a rîndul, avuţia ţărilor , româneşti. Dominaţia străină a dus, totodată, la prelungirea în timp a orînduirii feudale, la întîrzierea pro­cesului dezvoltării societăţii româneşti, care a rămas în urmă faţă de ţările din centrul şi apusul continentului, unde destrămarea orînduirii feu­dale, trecerea la capitalism şi închegarea state­lor naţionale s-au putut realiza cu mult înainte. Se poate afirma că istoria României confirmă concluzia ştiinţifică marxist-leninistă după care dominaţia străină, ştirbirea sau pierderea suve­ranităţii şi independenţei afectează grav dezvol­tarea economică-socială a popoarelor, evoluţia generală a societăţii pe trepte superioare. Tot­odată, istoria luptelor poporului român demon­strează cu putere adevărul fundamental că jugul asupririi străine poate frîna sau întîrzia pentru un timp evoluţia unui popor, dar nu poate îm­piedica realizarea aspiraţiilor sale legitime — cu­cerirea libertăţii şi unităţii, asigurarea progresu­lui social — dacă el este hotărît să lupte pînă la capăt cu fermitate şi eroism. Experienţa istorică arată că nimic şi nimeni nu poate anihila ac­ţiunea inexorabilă a legilor dezvoltării sociale. Multă vreme, de-a lungul milenarei existenţe a poporului român, ţărănimea a reprezentat cea mai importantă forţă socială a progresului. Lupta de clasă a ţărănimii, a maselor populare împo­triva asupririi a constituit factorul fundamental al tuturor transformărilor sociale, al înaintării poporului nostru pe calea progresului economico­­social şi a eliberării naţionale. Ţărănimea a constituit forţa principală a ar­matelor multor mari conducători de oşti, care au înscris pagini de înălţător eroism în lupta împotriva dominaţiei străine. Figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mi­­hai Viteazul şi ale altor domnitori, care au dobîn­­dit mari victorii în fruntea oştilor române, vor rămîne de-a pururi în conştiinţa poporului nos­tru, în istoria patriei. Ţărănimea a dus greul bă­tăliilor împotriva cotropitorilor străini, pentru unirea ţărilor române, pentru cucerirea inde­pendenţei de stat, pentru închegarea statului na­ţional unitar român.." Ţărănimea s-a afirmat cu putere ca o clasă socială revoluţionară în nenumărate răscoale, îm­potriva dominaţiei feudale. Răscoala condusă de Gheorghe Doja, la care au luat parte ţărani ro­mâni, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, marea răscoală ţărănească din secolul al XVIII- lea, în fruntea căreia s-au aflat Horia, Cloşca şi Crişan, constituie pilde nepieritoare ale hotărî­­rii cu care ţărănimea s-a ridicat împotriva asu­pririi sociale şi naţionale, pentru o viaţă mai bună şi mai dreaptă. Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimi­­rescu marchează începutul istoriei moderne a României, un moment de cotitură în lupta pen­tru libertate şi dreptate socială, pentru scutura­rea jugului dominaţiei străine şi afirmarea drep­turilor naţionale ale poporului român. Deşi în­­frîntă, ea a zdruncinat puternic vechea orînduire, vestind transformările revoluţionare viitoare. Odată cu începuturile dezvoltării capitalismu­lui, în România apar forţe sociale care dau un nou avînt luptelor revoluţionare. Paralel cu dezvoltarea industriei, creşte tot mai mult rolul social şi politic al burgheziei care acţiona pentru desfăşurarea largă a activităţilor economice şi comerciale şi, implicit, pentru une­le reforme democratice ce corespundeau cerinţe­lor obiective ale dezvoltării societăţii noastre. Interesele de clasă făceau însă burghezia să in­tensifice exploatarea maselor şi totodată să pac­tizeze pe plan politic cu moşierimea. Unul din procesele sociale cele mai importante care marchează evoluţia societăţii româneşti în această perioadă este dezvoltarea şi intrarea fer­mă în arena vieţii politice a tinerei clase a pro­letariatului industrial — clasa cea mai înaintată a ţării. Proletariatul devine tot mai mult purtă­torul idealurilor celor mai revoluţionare ale ma­selor populare, exponentul aspiraţiilor vitale ale întregului popor muncitor spre­­ dezvoltarea pa­triei pe calea progresului, spre o viaţă liberă şi demnă, spre făurirea unităţii naţionale şi cuce­rirea independenţei de stat. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a constituit un moment crucial în trecerea Româ­niei de la feudalism la capitalism, a dat un pu­ternic impuls creşterii conştiinţei de sine a po­porului român, a exprimat hotărîrea moldoveni­lor, muntenilor şi transilvănenilor de a sfărîma vechile relaţii feudale, de a deschide calea noii orînduiri, de a făuri unitatea naţională în cadrul frontierelor unuia şi aceluiaşi stat, de a înainta neabătut pe drumul progresului şi democraţiei. Slaba dezvoltare a noilor forţe sociale, lipsa lor de fermitate şi consecvenţă politică, lipsa unui program clar de schimbare socială, precum şi intervenţia armată a imperiilor străine chemate de reacţiunea feudală din ţările româneşti — înspăimîntată de amploarea mişcărilor revoluţio­nare — au dus la înfrîngerea vremelnică a re­voluţiei. Dar ideile revoluţiei de la 1848 au con­tinuat să se dezvolte, noile clase sociale, masele populare trăgînd învăţămintele necesare pentru lupta lor ulterioară. Merită să fie menţionate operele cărturarilor din cele trei ţări române de la 1848, din care unii erau simpatizanţi ai ideilor socialiste. Inspi­rate din tradiţiile revoluţionare, progresiste ale poporului român, precum şi din ideile înaintate ale veacului, aceste opere reprezintă un valoros tezaur de gîndire socială şi politică ; ele au dat un puternic impuls dezvoltării luptelor de elibe­rare socială şi naţională din ţările române. Forţa principală a revoluţiei de la 1848 în toa­te ţările române au fost masele populare, hotă­­rîte să lupte pentru o viaţă mai bună, liberă şi independentă, să asigure dezvoltarea ţării pe ca­lea progresului economic şi social. Marile întru­niri politice şi manifestările de masă­ din Mol­dova, cucerirea, pentru un timp, de către revo­luţionari în Muntenia a puterii de stat şi apă­rarea de către masele populare a guvernului re­voluţionar împotriva reacţiunii, luptele armate desfăşurate de către revoluţionarii din Transil­vania ilustrau gradul înalt de radicalizare a ma­selor, uriaşa forţă politică pe care o reprezentau acestea, capacitatea lor de a-şi impune voinţa şi de a determina cursul evenimentelor istorice. Un moment de o deosebită importanţă istorică l-a constituit înfăptuirea în 1859 a statului na­ţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia luminoasă a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a marcat intrarea ţării noastre în noua etapă a evoluţiei ei capitaliste, a ridicat pe o treaptă superioară lupta de eliberare naţională, mişcarea revoluţionară a maselor muncitoare pentru drepturi şi libertăţi sociale. La scurt timp după Unire, în urma războiului din 1877, a fost cucerită independenţa de stat a României. Rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva imperiului otoman, al voinţei ferme de libertate şi neatîrnare a poporului nos­tru, care şi-a dovedit încă o dată marea capaci­tate de luptă — dobîndirea independenţei naţio­nale a dat un nou şi puternic imbold dezvoltării economice şi sociale a ţării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluţii istorice a Româ­niei pe drumul progresului social, a permis afir­marea tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, date din agricultura României, a rezolvării pro­blemei agrare în favoarea­ maselor largi ţărăneşti. Totodată, ea a dezvăluit marile energii revolu­ţionare ale ţărănimii, care a înscris în acel an una din paginile glorioase ale luptei sociale a poporului român. In cursul desfăşurării răscoalei din 1907 s-au manifestat pentru prima dată în mod mai activ colaborarea şi solidaritatea în luptă a muncitorimii cu ţărănimea, prevestind zorii alianţei muncitoreşti-ţărăneşti ce avea să devină cea mai puternică forţă socială şi politică a societăţii noastre. La sfîrşitul secolului trecut şi în primele două decenii ale secolului nostru, socialiştii români au raporturi apropiate de colaborare şi întrajutorare internaţionalistă cu socialiştii din Rusia, cu con­ducătorii Partidului Social-Democrat al muncito­rilor din Rusia şi, în mod deosebit, cu Vladimir Ilici Lenin. De altfel, Lenin a studiat realităţile social-politice din ţara noastră, a făcut referiri la luptele revoluţionare ale proletariatului, ale ma­selor muncitoare din România. Mişcarea munci­torească din ţara noastră a militat cu hotărîre împotriva războiului imperialist, precum şi împo­triva participării României la acest război. Pro­letariatul, socialiştii s-au pronunţat, totodată, cu fermitate pentru unirea Transilvaniei cu România. In timpul luptelor din primul război mondial pentru apărarea pămîntului patriei împotriva ocupanţilor militarişti germani, pentru salvgar­darea unităţii şi integrităţii teritoriale,­ oştirile române, masele populare din România au înscris în istoria ţării o pagină nepieritoare de eroism şi abnegaţie, de spirit de jertfă şi patriotism fierbinte. Legităţile dezvoltării istorice impuneau cu strin­genţă încheierea procesului de formare a statelor naţionale aflate sub dominaţia marilor­ imperii din Europa. In mişcarea popoarelor europene pentru autodeterminare naţională şi scuturarea domina­ţiei străine se încadrează şi lupta maselor popu­lare din România şi din celelalte teritorii româ­neşti aflate sub dominaţie străină, pentru forma­rea statului naţional român unitar. Realizarea acestui deziderat istoric vital a fost rodul luptei maselor largi populare, a muncitorimii, ţărănimii, intelectualităţii, a cercurilor înaintate ale burghe­ziei, a principalelor clase şi pături ale socie­tăţii, opera întregului popor, a întregii naţiuni. Istoria demonstrează că formarea­­ statului naţio­nal unitar român nu a fost rezultatul unui eve­niment întîmplător, de conjunctură, al înţelegerilor intervenite la masa tratativelor ; tratatul de pace n-a făcut decît să consfinţească o situaţie de fapt, creată de lupta maselor populare. Unirea Transilvaniei cu România a constituit înfăptuirea firească a năzuinţei seculare de unitate a poporu­lui nostru, a visului pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi, împli­nirea unei necesităţi obiective a însăşi dezvol­tării istorice. Se poate spune că, încă de la începuturile sale, mişcarea noastră muncitorească a fost prezentă atît în momentele hotărîtoare ale dezvoltării po­porului român, cît şi în marile bătălii revoluţio­nare internaţionale. După sfîrşitul primului război mondial şi for­marea statului naţional unitar, România intră în­tr-o nouă etapă a dezvoltării sale istorice. In faţa mişcării revoluţionare a maselor populare se pun sarcini noi, legate de transformarea democratică a societăţii româneşti. Pe arena internaţională, sfîrşitul primului război mondial generase schimbări profunde, ra­dicale. Se prăbuşiseră imperiile otoman, habsbur­­gic şi ţarist, se intensificau pretutindeni luptele de clasă, revoluţionare, împotriva dominaţiei im­perialiste şi coloniale. Un moment de importanţă istorică mondială l-a constituit victoria Marii Re­voluţii Socialiste din Octombrie, care a deschis o nouă epocă în dezvoltarea societăţii omeneşti — epoca trecerii de la capitalism la socialism. Fău­rirea primului stat al muncitorilor şi ţăranilor, sub conducerea Partidului Comunist Bolşevic, in frunte, cu V. I. Lenin, a dat un puternic imbold luptelor revoluţionare de pretutindeni, a ascuţit şi mai mult contradicţiile de clasă, contradicţiile în­tre ţările imperialiste şi ţările dominate, a stimu­lat întreaga luptă de eliberare naţională şi so­cială.­­Profundele mutaţii săvîrşite în configuraţia geo­grafică, politică şi socială a lumii după primul război mondial au determinat un nou şi puternic avînt al dezvoltării forţelor de producţie pe plan internaţional, un mare pas înainte in cunoaşterea ştiinţifică, în progresul tehnicii, în viaţa culturală a popoarelor, au ridicat pe o treaptă nouă în­treaga civilizaţie a societăţii omeneşti. S-au pro­dus puternice schimbări în structura societăţii, în raportul forţelor sociale, a început să se afirme cu tot mai multă vigoare proletariatul — clasa cea mai revoluţionară a societăţii — s-a produs o amplă radicalizare a maselor largi populare. Ală­turi de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, istoria a înscris în această perioadă, într-o serie de ţări — ca de exemplu China, Germania, Unga­ria, Turcia şi altele — puternice mişcări revolu­ţionare ce au cuprins largi mase muncitoreşti şi forţe progresiste. In acest context general au loc şi în ţara noas­tră schimbări profunde în dezvoltarea economică şi socială, se naşte o vie efervescenţă politică, în centrul căreia un rol tot mai important joacă clasa muncitoare, clasa cea mai avansată a so­cietăţii. Crearea Partidului Comunist Român, lupta sa revoluţionară împotriva regimului burghezo-moşieresc, a fascismului, pentru interesele celor ce muncesc, pentru cauza democraţiei şi păcii în condiţiile interne şi internaţionale ale perioa­dei de la sfîrşitul primului război mondial, luptele de clasă, revoluţionare din România se intensifică tot mai mult, culminînd cu greva generală din 1920. Ca urmare a creşterii conştiinţei politice a proletariatului, în cadrul Partidului Socialist s-a desfăşurat o luptă intensă împotriva poziţiilor re­formiste şi oportuniste, pentru clarificarea princi­piilor ideologice, precum şi cu privire la progra­mul, strategia şi tactica luptelor revoluţionare viitoare. In acelaşi timp au avut loc contacte re­petate ale conducătorilor socialişti români cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu condu­cătorii Internaţionalei Comuniste, inclusiv cu Lenin, privind afilierea la Internaţionala a IlI-a. Activitatea ideologică şi organizatorică desfăşurată pentru organizarea pe baze noi, marxist-leniniste, a partidului a creat condiţiile corespunzătoare ca la Congresul Partidului Socialist Român din anul 1921 să se hotărască, prin votul marii majorităţi a participanţilor, transformarea Partidului Socia­list în Partidul Comunist Român. Crearea Parti­dului Comunist Român pe baza ideologiei marxist­­leniniste a marcat o etapă nouă, superioară, atît pe plan politic şi ideologic, cît şi organizatoric în mişcarea revoluţionară din România, în dezvolta­rea detaşamentului de avangardă al clasei mun­citoare, a dat un nou şi puternic avînt luptelor politice şi sociale desfăşurate de masele largi populare din ţara noastră. In perioada anilor 1921—1930 are loc o dezvol­tare mai accentuată a forţelor de producţie, în­deosebi a industriei, ceea ce exercită o puternică influenţă asupra vieţii economico-sociale a ţării. Aceasta corespunde, de altfel, cu perioada dezvol­tării economice şi stabilizării relative a capitalis­mului pe plan internaţional. Intre anii 1921—1924, Partidul Comunist Român, desfăşurîndu-şi activitatea în condiţii legale, şi-a concentrat atenţia îndeosebi asupra întăririi orga­nizatorice şi definirii liniei sale generale politice. Odată cu scoaterea sa în afara legii, partidul a avut de soluţionat diferite probleme complexe ; el a trecut la organizarea activităţii în condiţiile ile­­galităţii — condiţii de opresiune şi teroare — con­­tinuîndu-şi totodată preocuparea pentru cristali­zarea liniei generale în concordanţă cu situaţia din România acelei perioade. Activitatea partidului a fost mult îngreunată de lipsa unităţii, de neînţelegerea şi necunoaşterea aprofundată a realităţilor şi proceselor social-po­­litice ce aveau loc în România. Aceasta s-a re­flectat îndeosebi în adoptarea unor poziţii greşite în legătură cu problema naţională şi colaborarea cu alte forţe muncitoreşti şi democratice, ceea ce a avut o influenţă negativă asupra înfăptuirii ro­lului organizator al partidului în lupta clasei mun­citoare, a maselor largi populare. La toate acestea a contribuit şi faptul că uneori în conducerea partidului s-au aflat oameni ce nu cunoşteau rea­lităţile ţării, inclusiv persoane trimise de Comin­tern din alte ţări. Izbucnirea crizei economice capitaliste mondiale în 1929 a avut grave repercusiuni asupra dezvol­tării României, asupra nivelului de trai al maselor populare. Consecinţele crizei au afectat puternic clasa muncitoare, ţărănimea, o serie de categorii sociale mijlocii şi părţi însemnate ale intelectuali­tăţii. în aceste împrejurări ia avînt lupta revolu­ţionară pentru apărarea intereselor economice ale maselor largi populare, împotriva pregătirii răz­­boiu­lui şi fascizării ţării, pentru libertăţi democra­tice şi o politică de pace. In anii 1931—1933, partidul reuşeşte să-şi refacă şi să-şi consolideze unitatea, să-şi lărgească rîndu­­rile şi să-şi întărească legăturile cu clasa munci­toare şi alte categorii sociale, ceea ce are o in­fluenţă pozitivă asupra politicii sale generale. O importanţă crucială a avut Congresul al V-lea al Partidului Comunist Român, care, se poate spune, a marcat o etapă nouă în viaţa partidului, sporind rolul său în viaţa politică a ţării, în conducerea luptelor de clasă şi a mişcării antifasciste din România. Aceasta i-a permis să desfăşoare o in­tensă activitate în organizarea luptelor de clasă din acea perioadă, să treacă la dezvoltarea cola­borării cu celelalte forţe muncitoreşti pe baza Frontului Unic. Stau mărturie în acest sens mari­le bătălii muncitoreşti ce au culminat cu luptele petroliştilor şi ceferiştilor din iarna anului 1933, care au demonstrat creşterea conştiinţei şi combat

Next