Scînteia, aprilie 1978 (Anul 47, nr. 11077-11102)

1978-04-09 / nr. 11084

PAGINA 4 „MUZEUL LUPTEI PENTRU INDEPENDENŢA POPORULUI ROMÂN“ LĂCAŞ DE EDUCAŢIE PATRIOTICĂ, de Înnobilare spirituală La Giurgiu, lingă „drumul fără pulbere" al bătrînului Danubiu, pe meleag ilfovean încărcat de istorie, unde s-a înălţat de-atîtea ori zid de netrecut în faţa puhoaielor de năvălitori, a fost inaugurat în anul jubiliar al centenarului neatîrnării noastre „Muzeul luptei pentru independenţa poporului român". Muzeul îşi propune sa înfă­ţişeze nu numai istoria bogată şi frămîntată a acestor locuri, ci, aşa cum arată numele, să oglindească cele mai reprezentative mo­mente ale luptei pentru independenţă a întregului popor român. Şi dacă zeci de mii de vizitatori i-au trecut de atunci pragul, aceasta se datoreşte faptului că miile de exponate înmănuncheate în cele 23 de săli oferă într-adevăr o imagine sugestivă asupra luptei necurmate pe care a dus-o poporul nostru de-a lungul veacurilor pentru a-şi apăra libertatea şi fiinţa naţională, asupra rădăcinilor adînci ce ne leagă de pămîntul strămoşesc, a temeliilor de neclătinat pe care se clădesc izbînzile noastre de astăzi, planurile ce, îndrăz­neţ, le făurim pentru ţara de mîine. Călătoria noastră Începe din faţa unei vitrine cu cîteva silexuri des­coperite la Giurgiu ; le privim cu fi­rească emoţie, fiindcă au slujit ca unelte in urmă cu mai bine de un milion de ani şi pentru că a­­testă că pe me­leagurile noastre s-a aflat unul din cele mai vechi centre ale vastei arii geografice în care s-au desfă­şurat etape hotă­­rîtoare ale pro­cesului de etno­­geneză. Străba­tem, trecând prin faţa vitrinelor­­ în care se află unelte, arme, dar şi valoroase crea­ţii artistice, pre­cum vasul an­tropomorf de la Sultana (Ilfov) şi figurinele aparţi­­nînd culturilor Boian şi Gumel­­niţa descoperite in cimpia mun­­teană — răstim­puri de zeci de mii de ani, înso­ţind giganticul e­­fort de devenire umană, urmind treptele pe care a păşit omul spre zorii istoriei. „CEI MAI VI­TEJI ŞI MAI DREPŢI“.» Sun­tem în mileniul I i­ er. Atunci, din marele trunchi tracic se desprinde, ca o entitate distinctă, neamul geto-dacilor, cei pe care He­­rodot li va face să intre în conştiin­ţa posterităţii cu una dintre cele mai frumoase aprecieri ce s-au făcut vreodată la adresa unui popor ; ge­ţii, spunea părintele istoriei, sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“. Amfore şi tezaure monetare (precum cel descoperit la Frăteşti-Ilfov), fruc­tiere şi coliere, un brici şi un foar­fece folosit la intervenţii chirurgi­cale (descoperite la Zimnicea), ne deschid tot atîtea ferestre prin care privim spre lumea geto-dacă, fău­ritoare a unei civilizaţii originale, de un ridicat nivel. Pe temelia unităţii etnice a geto-dacilor, Burebista, „cel dinţii şi cel mai mare dintre regii din Tracia“, a Întemeiat o Întinsă stăpânire, un impunător edificiu sta­tal, care a inm­urit profund mersul înainte pe calea progresului al so­cietăţii geto-dacice. „SIGILIUL ROMEI“. Copii ale re­liefurilor de pe Columna Traiană şi o fărimă din lemnul podului de la Drobeta, itinerant străbătute de tru­pele romane in înaintarea lor spre inima Daciei evocă drrza rezistentă a dacilor conduşi de regele-erou De­­cebal. în apărarea gliei străbune, gre­lele războaie in urma cărora Dacia avea să fie transformată in provin­cie romană , vitrine întregi, cuprin­­zind sute de monezi romane, opaiţe, arme, unelte etc. arată intensitatea procesului de romanizare, înflori­­toarea viaţă romană din provincia su­gestiv numită Dacia Felix, faptul că aici, la Dunăre şi Carpaţi, „pecetea Romei“ a fost aşezată durabil, pen­tru veşnicie. Vase şi tezaure desco­perite in cimpia munteană — expu­se în muzeu — vin să ateste fără putinţă de tăgadă că şi această re­giune, care nu fusese efectiv înca­drată în Imperiul roman, a intrat puternic în sfera romanizării. Poposim in fata vaselor si mone­delor, podoabelor si uneltelor de la Oinacu, Izvorul, Sultana, Dorobanţii, Capidava etc. care au aparţinut popu­laţiei daco-romane şi apoi româneşti ce a continuat să vieţuiască în va­tra strămoşească, în pofida oricăror furtuni , a trăit aici statornic, simţin­­du-se legată cu puternice rădăcini de glia moşilor şi strămoşilor săi, de pămîntul pe care ea însăşi, prin tru­da şi sudoarea ei, îl făcea să rodeas­că. Sunt adevăruri care n-au scăpat istoricilor de demult, aşa cum o de­monstrează cuvintele cronicarului grec Kekaumenos din cel de-al XI-lea veac, pe care le citim pe un panou — „strămoşii vlahilor sunt cei numiţi daci“. „NICI DE SILA, NICI DE BUNĂ­VOIE“. „Din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare“ — spune poe­tul , urmaşi ai dîrjilor daci şi ai mîndrilor romani, românii au moşte­nit de la ei demnitatea, mîndria, dra­gostea nestinsă şi neclintită pentru ţara lor. Sînt virtuţi de-atîtea ori probate, aşa cum o atestă şi expo­natele muzeului, de-a lungul întregii lor istorii. In veacul al X-lea de oştile lui Gelu, Glad şi Menumorut luptînd „cu îndîrjire“, pentru ţara pe care nu înţelegeau s-o cedeze „nici de silă, nici de bunăvoie“ , de „mul­ţimea nenumărată a valahilor“ de la Posada, care în 1330 a prins „precum peştele într-o vîrşă“ oastea duşmană năvălitoare ; de ostaşii lui Mircea Bă­­trînul la Rovine, acolo „unde fu război mare cit se întuneca de nu­­ se vedea văzduhul de mulţimea să­geţilor“ şi unde ..mai pierdu Baiazid oastea sa cu totul“ ; de armata lui Iancu de Hunedoara, cel despre care scriau contemporanii că „a sporit faima românilor din coasta cărora era născut“ , de oastea de ţărani ridicaţi de Ştefan direct de la coarnele plu­gului şi care la Vaslui — şi nu nu­mai acolo — a nimicit temute armii invadatoare , de oştenii lui Mihai în­tregitorul, cel care a unit, fie şi nu­mai pentru o clipă, ţările române sub o unică şi firească ocîrmuire româ­nească. Şi continuăm să urcăm, parcurgînd sălile muzeului, pe trepte noi de is­torie, cînd eforturile pentru neatir­­nare şi unitate se înteţesc. Suntem­ alături de răsculaţii lui Horia, cel care jertfindu-se pentru împlinirea năzuinţelor poporului „a devenit e­­roul povestirilor populare şi simbolul renaşterii Daciei“ — după expresia lui Marx ; străbatem ţara împreună cu pandurii lui Tudor „spre cîşti­­garea dreptăţilor“ ei ; suntem­ in mul­ţimea de la Islaz, entuziastă în faţa prefacerilor revoluţionare ce se ves­tesc , tălăzuim lîngă cei 40 000 de ţărani adunaţi la Blaj, deasupra că­rora un singur glas se-nalţă : „Vrem să ne unim cu ţara“ ; ne prindem alături de ţărani şi tîrgoveţi în hora de la Craiova, semn al bucuriei pen­tru unirea Principatelor surori. „VIITORUL ROMÂNIEI DAT-AU MUGUR CE-NCOLŢEŞTE". Par­curgem sălile destinate evenimente­lor memorabile de acum o sută de ani ; ajunge pînă la noi ecoul cu­vintelor istorice rostite de Kogălni­­ceanu de la tribuna reprezentantei naţionale : „Suntem­ independenţi, suntem­ naţiune de sine stătătoare“ , ne infioară verbul patetic al ziare­lor vremii şi simţim parcă bătăile de inimă — la unison — ale întregu­lui neam românesc hotărît a-şi do­­bîndi cu orice preţ neatîrnarea ; pri­vim în imaginile încleştărilor de la Griviţa, Rahova, Smîrdan, pe oştenii care „avînd iubirea tării egidă lin­gă piept“ au înfruntat moartea cu convingerea că din redutele insînge­­rate „viitorul României dat-au mugur ce-ncolteste“. „VOIM DACIA AŞA CUM EA FU“ — citim, formulat laconic, intr-un ziar din 1883, idealul ce a însufleţit miş­carea noastră muncitorească şi socia­listă încă de la începuturile sale. Ideal legitim pentru îndeplinirea că­ruia s-au înzecit în acei ani efortu­rile românilor de pretutindeni , pen­tru „Unirea care trebuia să vie, nu se putea să nu vie“, au fost înfrun­tate temniţe şi prigoane, s-a vărsat din belşug singe in anii primului război mondial. Tumultul sfîrşitului de an 1918 este redat cu aju­torul unor „chemări“ de epocă a­­dresate neamului românesc, al cre­­­­denţionalelor care, precum cel din satul cu nume de rezonanţă istori­că Bobîlna, purtau „din îndemn pro­priu şi fără nici o silă sau ademe­nire din vreo parte“ gîndul şi voin­ţa locuitorilor de aici de unire cu tara-mamă. Documente noi, mărturii noi vor­besc despre dezvoltarea mai rapidă a tării in noul cadru — cel firesc — creat prin realizarea unităţii statale, prin înmănuncherea laolaltă a tutu­ror energiilor creatoare ale poporu­lui , alături de care citim slovele de foc ale manifestelor revoluţionare — „Muncitorimea nu-şi poate apăra idealurile, libertăţile si viata decit apărînd libertatea si viata tării“ sau „P.C.R. declară : comuniştii vor lupta cu arma în mină în primele rînduri“, — privim fotografiile străzilor înţe­sate de manifestanţi şi înţelegem mai bine amploarea bătăliilor muncito­reşti, revoluţionare pentru o viaţă mai bună, a luptei forţelor progre­siste, democrati­ce, patriotice, sub conducerea Parti­dului Comunist Român, împotri­va primejdiei fas­ciste, pentru a­­părarea integrită­ţii ţării, dîrzenia rezistenţei antifas­ciste a cărei for­ţă conducătoare a fost partidul co­muniştilor, erois­mul zilelor fier­binţi din august 1944 şi ale războ­iului antihitlerist, temperatura înal­tă la care au fost trăiţi anii de efor­turi pentru refa­cerea economică şi democratizarea ţării. Mărturii variate alcătuiesc o am­plă cronică a ani­lor construcţiei socialiste, ani de remarcabile iz­­bînzi în creşterea forţei economice a ţării, în cimen­tarea unităţii mo­­ral-politice a în­tregului popor in jurul partidului — temelii trainice ale întăririi in­dependentei pa­triei. Adevărate borne de hotar ale acestui răstimp sint Congresele IX, X și XI ale partidului, jalonînd cea mai fertilă perioadă a întregii istorii a patriei. O etapă asupra căreia și-a pus cu putere amprenta gîndirea şi activitatea neobosită a secretarului general al partidului, dedicată înăl­ţării patriei pe noi culmi de progres si civilizaţie, consolidării independen­tei si suveranităţii nationale. Tocmai avînd in vedere tematica muzeului, restructurarea sau îm­bogăţirea reprezentării unor epoci, procese şi momente istorice ar sluji nu numai reliefării con­tinuităţii neîntrerupte a eforturi­lor şi luptei românilor pentru independenţă, a rolului hotăritor al maselor în făurirea istoriei, ci şi În­ţelegerii mai profunde a acelor eve­nimente şi personalităţi istorice care au ilustrat în chipul cel mai grăitor năzuinţele de dreptate şi libertate naţională ale poporului român. Şi prin aceasta ar contribui la înţelege­rea limpede a adevărurilor sublinia­te pregnant în cuvintările secretaru­lui general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că nu există palmă de pămînt românesc si mo­ment al trecutului nostru in care să nu se fi purtat o aspră bătălie pen­tru apărarea gliei strămoşeşti, că iu­birea pentru patrie si dragostea de libertate — coloane puternice ale trecutului nostru national — consti­tuie izvor de tărie nouă astăzi, cînd ne încordăm energiile și puterile creatoare spre apropierea viitorului comunist al României. Silviu ACHIM ------------------------ LA GIURGIU. Valori și unicate muzeistice -----------------------­ • Unelte de silex cu o vechime de peste un milion de ani • Splendide vase şi fi­gurine aparţinînd culturilor Boian şi Gumelniţa • Tezaurul de monede dacice de argint de la Frăţeşti • Obiecte de podoabă, vase şi unelte din secolele IV—X • Tezaure monetare ale înaintaşilor lui Mircea cel Bătrîn • Valoroase lucrări originale din secolele XVII—XVIII In faţa vitrinelor ce păstrează preţioase mărturii ale luptei poporului nostru pentru independenţă — copii, tineri, oameni cu tîmple argintii, elevi în vacanţă, călăuziţi de dascălii lor Ecoul unor opere sadoveniene in epocă, apreciate astăzi ca fundamen­tale, a fost restrîns. Un singur exem­plu : difuzat in februarie 1934, roma­nul Creanga de aur avea să fie igno­rat şi de E. Lovinescu şi de G. Căli­­nescu ; aproape nimeni nu-l ia în consideraţie pînă la Tudor Vianu, in Arta prozatorilor români din 1941. Asistăm in ultimii ani la o semnifi­cativă aprofundare a strălucitului clasic, studiat din unghiuri diverse, privit cu temei drept una din vocile exponenţiale ale naţiunii. Să ne re­ferim la cîteva contribuţii critice de anvergură, nu însă înainte de a pre­ciza că numeroase articole, comen­tarii şi studii, rămase în periodice, se alătură celorlalte. C­aracter de premieră în genul său are volumul Sadoveanu despre Sadoveanu („Minerva“, 1977), in înţelesul că, propunindu-şi „să învie glasul de taină“ al scriito­rului, Constantin Mitru dă o largă întrebuinţare paginilor sadoveniene de „autobiografie şi auto-definire spirituală“, ca şi numeroaselor „măr­turii şi profesii de credinţă, ascunse în marea operă, împrăştiate într-o publicistică Încă insuficient editată sau rămasă în însemnări şi scrisori prea puţin ştiute deocamdată... Fost secretar al prozatorului, cunoscător avizat al întregii arhive sadoveniene, îngrijitor al unei ediţii selective în douăsprezece volume şi al ultimelor volume din seria Opere, alcătuitor al antologiei de proze scurte Cîntecul amintirii şi al culegerii de mărturii Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, edi­tor al Corespondenţei debutului. Constantin Mitru deţine date felurite pentru a întregi documentar biogra­fia creatorului acolo unde ea e la­cunară. Seriozitatea deplină a cerce­tătorului o demonstrează şi studiul variantelor la primele patru volume ale lui Mihail Sadoveanu, reeditate omagial in 1974 de editura „Emines­­cu“. Din aspectele unei vieţi atît de bogate în semnificaţii, cum a fost existenţa lui Sadoveanu, autorul com­pune un amplu portret în mişcare, urmind — dacă se poate spune — metoda colajului literar, lăsînd ca scriitorul însuşi să se autodefinească, de unde frecvenţa citatelor, decupa­jele şi asociaţiile elocvente. P­ractic, nu mulţi sînt cei cărora opera scriitorului le este cunos­cută în totalitate ; chiar dintre critici, unii se mărginesc la lecturi prin sondaj. Un cititor integral este profesorul Pompiliu Mareea, cum o demonstrează volumele Lumea ope­rei lui Sadoveanu („Eminescu“, 1976) și Umanitatea sadoveniană de la A la Z („Eminescu“, 1977), concepute ca instrumente de lucru, în vederea studiilor de anvergură. De reţinut din concisul Argument al primei cărţi ideea judicioasă că încercările de „sinteză“ întreprinse fără „domi­narea operei în totalitate“ sfîrşesc inevitabil în eşec. „Tentativa de a cuceri dintr-o dată, de unul singur“, chiar dispunînd de „uneltele cele mai eficace“, întregul teritoriu sadove­­nian, echivalează cu o aventură ; de aceea Pompiliu Mareea opune „unei părţi a criticii actuale“ tentată — cînd judecă opere ale scriitorilor mai vechi sau mai noi — de particulari­tăţi privind „compoziţia, viziunea asupra naturii, meşteşugului", un studiu atent „asupra oamenilor“. Motivarea e următoarea : „Elemen­tul primar şi materia adîncă a lite­raturii este totuşi omul. Iar piatra de încercare a vocaţiei unui scriitor este sufletul şi destinul uman şi nu altceva. Uităm însă prea repede oa­menii, nu pătrundem mai adine în sufletul lor, în labirintul gîndurilor şi lumea ideilor lor, trecem prea re­pede peste natura gîndirii şi menta­lităţii eroilor, peste consecinţele aces­tora pe plan individual şi mai ales pe plan social...“. Pentru a pune în lumină coordonatele, structurile şi particularităţile psiho-sociale ale lu­mii sadoveniene, personajele sunt abordate potrivit unor criterii de grup, de profesie, de vîrstă, de men­talitate, de arie socială, incii femei, ţărani, ciobani, morari, vinători, pescari, muncitori, intelectuali, copii, oşteni, ofiţeri, soldaţi, monahi, dom­nitori, tîrgoveţi, boieri îşi configu­rează profilul prin apartenenţă la o categorie sau alta. Procedeul în ge­nere descriptiv, sprijinit pe citate din operă, contribuie la o circumscriere a tipologiilor fundamentale. Se fac diverse trimiteri la izvoare, se urmă­resc filiaţii privind evoluţia unor ti­puri. Două cuvinte despre modul de compartimentare în categorii distinc­te. Nu puţini dintre vinători şi pes­cari sunt în fond ţărani. Cele două capitole relative la Oşteni pe de o parte, la Soldaţi şi Ofiţeri pe de alta, pot fi Înglobate in unul singur : despre Oameni de arme. Capitolul despre Ariviști poate fi diseminat in alte pagini, figurile în cauză avînd contingente cu alte categorii. O enciclopedie onomastică este ce­lălalt volum. Umanitatea sadove­niană de la A la Z, lucrare în care personajele din volumul anterior sunt înregistrate alfabetic. Dacă în alte literaturi, în cea franceză, de pildă, există cîteva repertorii de acest gen, cartea semnată de Pompiliu Mareea reprezintă la noi un început. Profi­lurile personajelor sunt definite (une­ori reluînd formulări din volumul precedent) în raport cu importanţa lor, incit Vitoriei Lipan din Baltagul i se consacră cinci pagini, lui Nata­­nail din Do­nonu, tinereţii trei, pro­fesorului Stamatin din Creanga de aur două, în timp ce alţii sunt doar menţionaţi intr-o propoziţie. Se identifică în unele cazuri modelele reale de la care a plecat prozatorul, domeniu in care rămîne încă de lu­crat ; se notează prezenţa aceluiaşi personaj în volume diverse ; de re­marcat trimiteri semnificative la alţi scriitori români sau aparţinînd lite­raturii universale. Nu e vorba, aşa­dar, de un dicţionar rigid, sec, bazat doar pe inventarieri de suprafaţă, ci de înţelegerea fertilă a ideii de per­sonaj, astfel că repertoriul alfabetic al celor peste trei mii de personaje sadoveniene reprezintă un util in­strument de lucru. U­n eseu remarcabil, Sadoveanu sau utopia cărţii („Eminescu“, 1976), semnat de Nicolae Mano­­lescu, porneşte de la interpretarea operelor-cheie ; sunt studiate filoso­­fia, universul, arta, povestirile ; un capitol poartă titlul De ce nu avem roman, altele se numesc Pseudokyne­getikos şi Descrierea Moldovei. Sin­tezelor din primele trei capitole, care sint şi cele mai rotunjite, vehi­­culînd asociaţii multiple — unele de evidentă fineţe — le urmează ana­lize concise vizînd in esenţă subli­nierea ideii de utopie sadoveniană. Utopie în planul filosofic şi social, utopie în lucrările evocînd forme şi modalităţi de existenţă patriarhale, utopie în materie literară, „cînd idealului unei lumi omogene ii co­respunde idealul unei arte omogene“, — o artă a cărei expresie s-ar con­cretiza „un livrescul substanţial din cîteva cărţi ale deceniului al patru­lea“ ; mai limpede spus, utopia cărţii ar fi, la Sadoveanu, motivul chiar al unei literaturi morale şi frumoa­se, moştenire a umanismului greco­­latin şi a pretenţiilor lui pedagogice, care nu numai că relevă o lume le­gală şi raţională, dar urmăreşte tot­odată s-o educe. Demonstraţia cu privire la funcţia literaturii se veri­fică mai lesne, ca artist Sadoveanu manifestîndu-se în postura de expo­nent al Timpului românesc în ge­nere, un timp lung, refractar „mo­delor“ pasagere ; în ordine socială, scriitorul, militant pentru progres — fie şi în limitele ştiute — nu e însă, orice s-ar spune, un partizan al ne­mişcării , o demonstrează numeroa­sele intervenţii publicistice, nu numai din ultima etapă, notele de călătorie, (de pildă, cele atit de revelatoare din Olanda, 1928), feluritele articole de atitudine. Permanentele de ordin is­toric coexistă la Sadoveanu cu impe­rativele evoluţiei, chiar cu propuneri de sincronizare cu veacul. Anticon­servator cînd e vorba de „eliberarea ţărănimii", Sadoveanu, denunţător al oprimării, are in vedere, nu o dată, Perspective nouă, cum sună titlul unui articol din 1937. Conservatori sunt, în concepţia sa, exponenţii cla­selor suprapuse : „Lumea care con­duce mai păstrează încă prejudecăţile trecutului ; poporul se simte încă izolat de lumea nouă“... C­are sunt temele specifice proza­torului, se întreabă Zaharia Sângeorzan (la prima sa apari­ţie editorială) în Sadoveanu — Teme fundamentale („Minerva“, 1976). Răs­punsul fusese pregătit de comenta­tori mai vechi, dar în eseu a menţio­nat hanurile, fascinaţia muntelui (Muntele vrăjit) şi istoria constituie obiectul unor analize ample, pe mai mult de trei sute de pagini. Poezia — capitol numărînd şaizeci şi şase de pagini — e insă o temă ? Pre­zenţă definitorie în mai toată opera, e greu de conceput pădurea sau muntele sadovenian fără fiorul pro­fund al poeziei. Dacă poezia nu e o temă, ci o componentă a viziunii, dacă structurile descriptiv-narative nu pot fi concepute fără influxul care le personalizează, făcindu-le de neconfundat, atunci izolarea ei de­vine, practic, imposibilă. Iată de ce şi Zaharia Sângeorzan, deşi crede că „s-a vorbit excesiv şi fără respon­sabilitate critică“ de „poezia natu­rii“ la Sadoveanu, ajungîndu-se la o „banalizare a ei“, nu poate evita re­ferinţele, elocvente, la împărăţia apelor, la Ţara de dincolo de negură, la Valea Frumoasei. Mai mult, însuşi criticul notează : „Temele poeziei sadoveniene sunt înseşi temele natu­rii (...). Poemele Povestitorului sunt poemele naturii într-o continuă reîn­viere“ (p. 302). Se vorbește de „pro­misul Fals tractat de vînătorie“ al lui Odobescu, căruia Sadoveanu, au­tor „neerudit“, i-a dat amploare. Insă Falsul tratat n-a fost doar o „promi­siune“ ; el există. Este Pseudokyne­­getikos ! Analiza la obiect a temelor se sprijină nu o dată pe formulări fe­ricite, unele dezvăluind contacte cu lucrări moderne ; se pot cita însă inadvertenţe ori afirmaţii discutabile. Nu vedem legătura dintre Nopţile de Sînziene şi tema muntelui, cînd un roman se vorbeşte doar de pădu­rea Borzei. Greu de acceptat ad lit­­teram că un alt roman, Nunta dom­niţei Ruxandra, e doar un „exerci­ţiu", sau că Sadoveanu începe să de­vină „cu adevărat Sadoveanu“ odată cu Ţara de dincolo de negură (1926) şi cu Hanu­ Ancuţei (1928). De altfel, criticul Însuşi afirmă că Zîna lacu­lui, Haia Sanis, Păcat boieresc şi alte proze scurte, mai vechi, sunt „capodopere“... Greu de admis iarăşi că, alături de Ţara de dincolo de ne­gură, de Fraţii Jderi, de Zodia Can­cerului, de Baltagul şi altele, la ace­laşi nivel, „locul lui Sadoveanu în universalitate“ l-ar asigura scrieri precum Crisma lui moş Precu, Hanul Boului, Moarta, Ciocîrlia, Povestea cu Petrişor şi altele. C­unoscător atent al bibliografiei critice sadoveniene, Fănuş Băi­­leşteanu a publicat, după cele două ediţii ale volumului Sadoveanu interpretat de..., o Introducere in opera lui Sadoveanu („Minerva“, 1977), în care observaţiilor funda­mentale din exegeze anterioare li se alătură puncte de vedere noi şi efor­turi sintetizatoare. In fond, Sado­veanu devine obiectul unei sinteze, căci in locul criteriilor genetice, te­matice, istorice, privind motivele, personajele, atitudinea faţă de epoca — criterii mai apropiate unei intro­duceri — lucrarea lui Fănuş Băileş­­teanu vizează o sistematizare pe structuri, acestea considerate ca mai elocvente. Datele de ordin monolo­gic privind evoluţia operei sunt ade­sea eludate. Se vorbeşte aşadar, în şapte secţiuni, de Cosmos, Egos, Eros, Ethos, Ethos, Cosmos, Mythos — autorul presupunînd ab initio, ca şi N. Manolescu, că opera sadoveniană e cunoscută cititorului în întregime. Cum orice tentativă de sistematizare in acest domeniu implică riscul unor schematizări, în cazul de faţă limi­tele dintre capitole nu pot fi luate ca tranşante, căci logosul (viaţa) presu­pune legături cu ethosul, cu ethosul şi celelalte. Cele şapte dimensiuni trebuie privite deci ca expresii con­centrice, neapărat interferenţe şi complementare, ale unei opere de mare rotunjime. Cel mai interesant ca viziune ni se pare capitolul Com­mos, în care sugestii critice mai vechi, privind „valenţele comice şi humorul lui Sadoveanu“, sunt reluate într-o demonstraţie superioară, cu concluzia fericită că scriitorul „ră­mîne, în literatura română, unul din cei mai profunzi poeţi ai detaşării stoice, ai humorului împăcării înţe­lepte cu destinul, cu armonia cos­mică...“. C­um cele peste douăzeci de mii de pagini ale operei sadove­niene implică din partea exege­ţilor eforturi perseverente, lucrările la care ne-am referit ilustrează un moment Sadoveanu din cele mai vii. Suntem­, credem, martorii receptării maxime a unui scriitor în care ne re­cunoaştem. Aşa cum ne recunoaştem in Eminescu» ! Reciti ind­u-l pe Mihail Sadoveanu opinii de Constantin CIOPRAGA De cinci ani, în fiecare ultimă săptămînă a lunii martie, trei zile sunt dedi­cate de către melomanii sibieni jazului. Cu res­pect, cu pasiune pentru acest gen a fost clădită tradiţia unui festival la care concertele sunt con­certe perpetue, întreaga desfăşurare culminînd cu gala celor mai buni din întreaga ţară. Şi nu este tocmai simplu să dai nota de ţinută, de sobrietate, să oferi unui public cunoscă­tor, chiar foarte bun cu­noscător, tot ce este mai valoros în materie de jaz la noi în ţară, să aduci pe scenă şi jazul modern (rock, progresiv free bop) şi jazul clasic, cu piesele reprezentative, buni instru­mentişti, improvizatori. Este rodul activităţii Ca­sei de cultură a tineretu­lui — director, un excelent organizator, prof. Emil Stratulat, a Clubului de jaz condus cu pasiune de prof. de muzică Nicolae Ionescu, rodul colaborării cu comitetele municipal şi judeţean ale U.T.C. Pentru că ştim că există cluburi de jaz şi la Bucureşti (unul dintre ele aparţine Ateneului Tineretului) şi la Cluj-Napoca, Braşov Iaşi, Timişoara, Vaslui, Galaţi, Baia Mare, Lu­goj, Sf. Gheorghe... dar Si­biul a reuşit pînă acum să polarizeze atenţia specialiş­tilor, a iubitorilor genului, realizînd, aşa cum am spus, o manifestare de ţinută. Festivalul de jaz­z Si­biu ’78 a însemnat in pri­mul rînd trei zile de mu­zică, peste 18 ore de audi­ţie , contactul publicului cu 19 formaţii. Cu alte cuvinte, peste 200 de in­strumentişti şi 40 de solişti. Să notăm momentele de relief ale jazului clasic. Dan Mizrahi şi filarmonica sibiană au dat viaţă Rap­sodiei albastre de Gersh­win (se împlinesc 40 de ani de la moartea compo­zitorului). Big Band-ul Ra­­dioteleviziunii — la pupitru, unul dintre aşii jazului românesc, Sile Dinicu — a demonstrat cit de mult contează virtuozitatea in­strumentiştilor (Dan Mîn­­drilă, Miku Ampoiţan, Sandu Avramovici...), ce înseamnă aranjamente scri­se cu profesionalism (au­tori : Dan Mindrilă, Cornel Moraru). De asemenea, formaţia de jaz a Ansam­blului Armatei Cluj-Napo­ca in colajul de piese tra­diţionale (Ray Charles, Gershwin, Duke Ellington). A fost aplaudat tînărul Ion Baciu, un talentat pianist improvizator, o „speranţă“ (formaţia ieşeană Trio Ion Baciu) ; nu mai vorbim de momentele oferite de Johnny Răducanu — ca în­totdeauna, prilej de încîn­­tare, muzică de bună ca­litate — în colaborare cu Cvintetul de suflători „Ar­monia“ al Filarmonicii „George Enescu“ — la trompetă, remarcabil E. Buschinger, la care s-a a­­lăturat bateristul F. Diaco­­nescu , compoziţii origi­nale, o primă audiţie de succes, „parafrază la jocul ţambalelor". Şi tot repre­zentanţi ai jazului clasic (dixieland, stil clasic swing), Big Band-ul Cen­trului universitar Bucu­reşti (dirijor pasionat Ga­briel Mărgărit), Cons Dixie — studenţi ai Conservato­rului clujean, sextetul Ti­tel Popovici — Iaşi, prezent la toate ediţiile Festivalu­lui de jaz. De la jaz clasic la jazul modern. Formaţia clujeană Experimental Q 2 — cu piese de jaz progre­siv, cu improvizaţii, cro­­matisme evoluate (aşa cum au încercat şi Cvintetul Modal-Cluj şi proaspăta formaţie timişoreană „Gra­mofon“). Cele mai bune formaţii care au propus jaz-rock : în primul rînd Marius Popp, alături de flautistul Tomy Beretzky, de bateristul Eugen Gondi, de contrabasistul Bogdan Cristea..., improvizaţii co­lective, ritmuri neaştepta­te, efecte bine dozate ; apoi Vocal Jazz Quartet — Sibiu (premiul I la Festi­valul naţional „Cîntarea României, ediţia I), piese semnate de Florian Lungu, M. Berindei, de coordona­torul cvartetului Nicolae Ionescu, aranjamente al­cătuite cu rafinament. Re­ţinem şi Cvintetul Radu Ghizăşan-Sibiu, care trece cu uşurinţă de la „be-bop“ la „jaz-rock“, piesele rea­lizate tot in această ma­nieră de formaţia bra­­şoveană Titus Bojan. Şi, în finalul festivalului, cu cel mai mare succes de public : Radu Goldiş, A­drian Enescu (la pian, moog, mellotron), Dan Di­­mitriu, Adrian Tudorache — cvartet competitiv pe plan internaţional, cu com­poziţii de referinţă, cu acele „Spaţii româneşti“ şi „In negru şi alb“, perfect arcuite. Jaz 78 s-a Încadrat in Festivalul „Cîntarea României“. A însemnat în primul rînd concerte, după cum am spus, cu o docu­mentată prezentare a lui Florian Lungu , apoi dez­bateri, colocvii despre ac­tivitatea cluburilor de jaz, despre creaţia românească de gen ; o foaie volantă a manifestării editată de ziarul „Tribuna Sibiului“ ; o expoziţie de fotografii „retrospectivă“ — autor F. Nuss ; o expoziţie de afişe — Călin Irimescu ; a în­semnat inaugurarea sec­ţiei de caz a A.T.M. — secretari : Emil Stratulat, Nicolae Ionescu , un public care a ştiut să aprecieze exact valoarea participan­ţilor, un public exigent, bine instruit. S-au făcut încă de acum propuneri pentru următoarea ediţie, pentru îmbunătăţirea so­norizării, pentru un pro­gram mai strict al fiecărui moment concertistic, pen­tru un eventual concurs la care să participe tinerele formaţii, pentru turnee in centrele muzicale din ţară. Oricum, pînă atunci mai sunt 12 luni în care spe­răm ca toate cluburile din ţară să urmeze exemplul perseverenţei clubului li­­bian, ca pe afişele de con­cert să apară mai des for­maţii de jaz, ca marele public să aibă posibili­tatea să cunoască şi mai bine ceea ce are valoros jazul românesc. Smaranda OŢEANU - CRONICA MUZICALĂ -O remarcabilă manifestare culturală Pe scenele gălăţene, aspecte din spectacolele „Cumpăna dreptăţii", de Benone Puşcă, pe scena casei de cultură şi „Secvenţe din viaţa unui bădăran", de Dumitru Solomon, prezentat recent în premieră la teatrul dramatic Foto : S. Cristian • BACĂU. La casa de cul­tură „Vasile Alecsandri“ a avut loc faza republicană a brigăzi­lor artistice din comerţ, coope­raţie şi turism. Au participat 23 formaţii, reprezentînd judeţele Suceava, Iaşi, Botoşani, Neamţ, Vaslui, Vrancea, Buzău şi Ba­cău. Revista de cultură „Ate­neu“ a editat un supliment de­dicat etapei de masă a celei de-a doua ediţii a Festivalului naţional „Cîntarea României“. „Tinereţe, frumuseţe şi hărni­cie“ — sub acest generic a de­butat un nou concurs care an­trenează tineri din întreprin­deri, şcoli şi de la sate şi ur­măreşte buna pregătire profe­sională şi participarea la activi­tăţile obşteşti şi cultural-artis­­tice. (Gh. Baltă). • MUREŞ. In perspectiva aniversării celor 750 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Reghin, la casa de cultură din localitate a avut loc sesiunea de comu­nicări ştiinţifice intitulată „Pa­gini de istorie reghineană“. (Gh. Giurgiu). • VASLUI. Sub egida Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie so­cialistă Vaslui, la sala „Arta“, de la muzeul judeţean, a fost deschisă o expoziţie de artă plastică şi artă populară, cu lu­crări aparţinînd artiştilor ama­tori Vasile Radu şi Titus Fili­­pescu, din municipiul Bîrlad. (Crăciun Lăluci). • ALBA. In sprijinul activităţii politico-ide­­ologice, secţia de propagandă a comitetului judeţean de partid a editat un set de pliante cu­­prinzînd 16 teme referitoare la creşterea eficienţei economice, economisirea materiilor prime, combustibilului şi energiei, ri­dicarea nivelului de trai mate­­rial şi spiritual al oamenilor muncii de la oraşe şi sate. La teatrul de păpuşi „Prichindel“ din municipiul Alba Iulia a fost prezentat în premieră specta­colul cu piesa „Fata babei şi fata moşneagului“. (Ştefan Di­­nică). • BRĂILA. Teatrul dra­matic „Maria Filotti“ a realizat, sub genericul „Teatrul şi şcoa­la“, o serie de manifestări, in­tre care menţionăm dezbaterea „Educaţia poetică, etică şi este­tică“. La Căminul cultural din Gropeni s-a desfăşurat cea de-a 5-a ediţie a festivalului rapso­zilor „Petrea Creţu Şolcan“, la care au participat 28 de rap­sozi din 12 judeţe. (Mircea Bu­­hea). • CLUJ. In cadrul mani­festărilor prilejuite de „Săptă­­mîna ştiinţei şi tehnicii româ­neşti“, la Turda a fost organi­zat simpozionul „Programul P.C.R. şi documentele Confe­rinţei Naţionale ale partidului privind promovarea ştiinţei şi progresului tehnic in actualul cincinal“. La întreprinderea „Unirea“ din Cluj-Napoca a a­­vut loc un schimb de experien­ţă­ “ privind dezvoltarea creaţiei ştiinţifice şi tehnice, iar la în­treprinderile „Armătura“, „Teh­­nofrig“, „Metalul roşu“ au fost organizate expoziţii, urmate de dezbateri privind creativitatea ştiinţifică şi tehnică. Şi în mu­nicipiul Dej, lucrările premiate la concursurile de creaţie ştiin­ţifică şi tehnică au fost reunite într-o expoziţie. (Al. Mureşan). • BRAŞOV. Intre 6 şi 20 apri­lie la mai multe cinematografe din judeţul Braşov se desfă­şoară un festival al filmului pentru elevi. Repertoriul cine­matografic conţine filme româ­neşti artistice şi documentare, grupate în cicluri, destinate claselor 1—4 şi 5—8, ca şi celor din învăţămîntul liceal şi teh­­nico-profesional. In paralel se vor asigura acţiuni cultural­­educative : dezbateri, simpozi­oane, concursuri etc. (Nicolae Mocanu). SCI­NT­EI­A - duminică 9 aprilie 1978

Next