Scînteia, aprilie 1978 (Anul 47, nr. 11077-11102)
1978-04-09 / nr. 11084
PAGINA 4 „MUZEUL LUPTEI PENTRU INDEPENDENŢA POPORULUI ROMÂN“ LĂCAŞ DE EDUCAŢIE PATRIOTICĂ, de Înnobilare spirituală La Giurgiu, lingă „drumul fără pulbere" al bătrînului Danubiu, pe meleag ilfovean încărcat de istorie, unde s-a înălţat de-atîtea ori zid de netrecut în faţa puhoaielor de năvălitori, a fost inaugurat în anul jubiliar al centenarului neatîrnării noastre „Muzeul luptei pentru independenţa poporului român". Muzeul îşi propune sa înfăţişeze nu numai istoria bogată şi frămîntată a acestor locuri, ci, aşa cum arată numele, să oglindească cele mai reprezentative momente ale luptei pentru independenţă a întregului popor român. Şi dacă zeci de mii de vizitatori i-au trecut de atunci pragul, aceasta se datoreşte faptului că miile de exponate înmănuncheate în cele 23 de săli oferă într-adevăr o imagine sugestivă asupra luptei necurmate pe care a dus-o poporul nostru de-a lungul veacurilor pentru a-şi apăra libertatea şi fiinţa naţională, asupra rădăcinilor adînci ce ne leagă de pămîntul strămoşesc, a temeliilor de neclătinat pe care se clădesc izbînzile noastre de astăzi, planurile ce, îndrăzneţ, le făurim pentru ţara de mîine. Călătoria noastră Începe din faţa unei vitrine cu cîteva silexuri descoperite la Giurgiu ; le privim cu firească emoţie, fiindcă au slujit ca unelte in urmă cu mai bine de un milion de ani şi pentru că atestă că pe meleagurile noastre s-a aflat unul din cele mai vechi centre ale vastei arii geografice în care s-au desfăşurat etape hotărîtoare ale procesului de etnogeneză. Străbatem, trecând prin faţa vitrinelor în care se află unelte, arme, dar şi valoroase creaţii artistice, precum vasul antropomorf de la Sultana (Ilfov) şi figurinele aparţinînd culturilor Boian şi Gumelniţa descoperite in cimpia munteană — răstimpuri de zeci de mii de ani, însoţind giganticul efort de devenire umană, urmind treptele pe care a păşit omul spre zorii istoriei. „CEI MAI VITEJI ŞI MAI DREPŢI“.» Suntem în mileniul I i er. Atunci, din marele trunchi tracic se desprinde, ca o entitate distinctă, neamul geto-dacilor, cei pe care Herodot li va face să intre în conştiinţa posterităţii cu una dintre cele mai frumoase aprecieri ce s-au făcut vreodată la adresa unui popor ; geţii, spunea părintele istoriei, sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“. Amfore şi tezaure monetare (precum cel descoperit la Frăteşti-Ilfov), fructiere şi coliere, un brici şi un foarfece folosit la intervenţii chirurgicale (descoperite la Zimnicea), ne deschid tot atîtea ferestre prin care privim spre lumea geto-dacă, făuritoare a unei civilizaţii originale, de un ridicat nivel. Pe temelia unităţii etnice a geto-dacilor, Burebista, „cel dinţii şi cel mai mare dintre regii din Tracia“, a Întemeiat o Întinsă stăpânire, un impunător edificiu statal, care a inmurit profund mersul înainte pe calea progresului al societăţii geto-dacice. „SIGILIUL ROMEI“. Copii ale reliefurilor de pe Columna Traiană şi o fărimă din lemnul podului de la Drobeta, itinerant străbătute de trupele romane in înaintarea lor spre inima Daciei evocă drrza rezistentă a dacilor conduşi de regele-erou Decebal. în apărarea gliei străbune, grelele războaie in urma cărora Dacia avea să fie transformată in provincie romană , vitrine întregi, cuprinzind sute de monezi romane, opaiţe, arme, unelte etc. arată intensitatea procesului de romanizare, înfloritoarea viaţă romană din provincia sugestiv numită Dacia Felix, faptul că aici, la Dunăre şi Carpaţi, „pecetea Romei“ a fost aşezată durabil, pentru veşnicie. Vase şi tezaure descoperite in cimpia munteană — expuse în muzeu — vin să ateste fără putinţă de tăgadă că şi această regiune, care nu fusese efectiv încadrată în Imperiul roman, a intrat puternic în sfera romanizării. Poposim in fata vaselor si monedelor, podoabelor si uneltelor de la Oinacu, Izvorul, Sultana, Dorobanţii, Capidava etc. care au aparţinut populaţiei daco-romane şi apoi româneşti ce a continuat să vieţuiască în vatra strămoşească, în pofida oricăror furtuni , a trăit aici statornic, simţindu-se legată cu puternice rădăcini de glia moşilor şi strămoşilor săi, de pămîntul pe care ea însăşi, prin truda şi sudoarea ei, îl făcea să rodească. Sunt adevăruri care n-au scăpat istoricilor de demult, aşa cum o demonstrează cuvintele cronicarului grec Kekaumenos din cel de-al XI-lea veac, pe care le citim pe un panou — „strămoşii vlahilor sunt cei numiţi daci“. „NICI DE SILA, NICI DE BUNĂVOIE“. „Din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare“ — spune poetul , urmaşi ai dîrjilor daci şi ai mîndrilor romani, românii au moştenit de la ei demnitatea, mîndria, dragostea nestinsă şi neclintită pentru ţara lor. Sînt virtuţi de-atîtea ori probate, aşa cum o atestă şi exponatele muzeului, de-a lungul întregii lor istorii. In veacul al X-lea de oştile lui Gelu, Glad şi Menumorut luptînd „cu îndîrjire“, pentru ţara pe care nu înţelegeau s-o cedeze „nici de silă, nici de bunăvoie“ , de „mulţimea nenumărată a valahilor“ de la Posada, care în 1330 a prins „precum peştele într-o vîrşă“ oastea duşmană năvălitoare ; de ostaşii lui Mircea Bătrînul la Rovine, acolo „unde fu război mare cit se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor“ şi unde ..mai pierdu Baiazid oastea sa cu totul“ ; de armata lui Iancu de Hunedoara, cel despre care scriau contemporanii că „a sporit faima românilor din coasta cărora era născut“ , de oastea de ţărani ridicaţi de Ştefan direct de la coarnele plugului şi care la Vaslui — şi nu numai acolo — a nimicit temute armii invadatoare , de oştenii lui Mihai întregitorul, cel care a unit, fie şi numai pentru o clipă, ţările române sub o unică şi firească ocîrmuire românească. Şi continuăm să urcăm, parcurgînd sălile muzeului, pe trepte noi de istorie, cînd eforturile pentru neatirnare şi unitate se înteţesc. Suntem alături de răsculaţii lui Horia, cel care jertfindu-se pentru împlinirea năzuinţelor poporului „a devenit eroul povestirilor populare şi simbolul renaşterii Daciei“ — după expresia lui Marx ; străbatem ţara împreună cu pandurii lui Tudor „spre cîştigarea dreptăţilor“ ei ; suntem in mulţimea de la Islaz, entuziastă în faţa prefacerilor revoluţionare ce se vestesc , tălăzuim lîngă cei 40 000 de ţărani adunaţi la Blaj, deasupra cărora un singur glas se-nalţă : „Vrem să ne unim cu ţara“ ; ne prindem alături de ţărani şi tîrgoveţi în hora de la Craiova, semn al bucuriei pentru unirea Principatelor surori. „VIITORUL ROMÂNIEI DAT-AU MUGUR CE-NCOLŢEŞTE". Parcurgem sălile destinate evenimentelor memorabile de acum o sută de ani ; ajunge pînă la noi ecoul cuvintelor istorice rostite de Kogălniceanu de la tribuna reprezentantei naţionale : „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare“ , ne infioară verbul patetic al ziarelor vremii şi simţim parcă bătăile de inimă — la unison — ale întregului neam românesc hotărît a-şi dobîndi cu orice preţ neatîrnarea ; privim în imaginile încleştărilor de la Griviţa, Rahova, Smîrdan, pe oştenii care „avînd iubirea tării egidă lingă piept“ au înfruntat moartea cu convingerea că din redutele insîngerate „viitorul României dat-au mugur ce-ncolteste“. „VOIM DACIA AŞA CUM EA FU“ — citim, formulat laconic, intr-un ziar din 1883, idealul ce a însufleţit mişcarea noastră muncitorească şi socialistă încă de la începuturile sale. Ideal legitim pentru îndeplinirea căruia s-au înzecit în acei ani eforturile românilor de pretutindeni , pentru „Unirea care trebuia să vie, nu se putea să nu vie“, au fost înfruntate temniţe şi prigoane, s-a vărsat din belşug singe in anii primului război mondial. Tumultul sfîrşitului de an 1918 este redat cu ajutorul unor „chemări“ de epocă adresate neamului românesc, al credenţionalelor care, precum cel din satul cu nume de rezonanţă istorică Bobîlna, purtau „din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vreo parte“ gîndul şi voinţa locuitorilor de aici de unire cu tara-mamă. Documente noi, mărturii noi vorbesc despre dezvoltarea mai rapidă a tării in noul cadru — cel firesc — creat prin realizarea unităţii statale, prin înmănuncherea laolaltă a tuturor energiilor creatoare ale poporului , alături de care citim slovele de foc ale manifestelor revoluţionare — „Muncitorimea nu-şi poate apăra idealurile, libertăţile si viata decit apărînd libertatea si viata tării“ sau „P.C.R. declară : comuniştii vor lupta cu arma în mină în primele rînduri“, — privim fotografiile străzilor înţesate de manifestanţi şi înţelegem mai bine amploarea bătăliilor muncitoreşti, revoluţionare pentru o viaţă mai bună, a luptei forţelor progresiste, democratice, patriotice, sub conducerea Partidului Comunist Român, împotriva primejdiei fasciste, pentru apărarea integrităţii ţării, dîrzenia rezistenţei antifasciste a cărei forţă conducătoare a fost partidul comuniştilor, eroismul zilelor fierbinţi din august 1944 şi ale războiului antihitlerist, temperatura înaltă la care au fost trăiţi anii de eforturi pentru refacerea economică şi democratizarea ţării. Mărturii variate alcătuiesc o amplă cronică a anilor construcţiei socialiste, ani de remarcabile izbînzi în creşterea forţei economice a ţării, în cimentarea unităţii moral-politice a întregului popor in jurul partidului — temelii trainice ale întăririi independentei patriei. Adevărate borne de hotar ale acestui răstimp sint Congresele IX, X și XI ale partidului, jalonînd cea mai fertilă perioadă a întregii istorii a patriei. O etapă asupra căreia și-a pus cu putere amprenta gîndirea şi activitatea neobosită a secretarului general al partidului, dedicată înălţării patriei pe noi culmi de progres si civilizaţie, consolidării independentei si suveranităţii nationale. Tocmai avînd in vedere tematica muzeului, restructurarea sau îmbogăţirea reprezentării unor epoci, procese şi momente istorice ar sluji nu numai reliefării continuităţii neîntrerupte a eforturilor şi luptei românilor pentru independenţă, a rolului hotăritor al maselor în făurirea istoriei, ci şi Înţelegerii mai profunde a acelor evenimente şi personalităţi istorice care au ilustrat în chipul cel mai grăitor năzuinţele de dreptate şi libertate naţională ale poporului român. Şi prin aceasta ar contribui la înţelegerea limpede a adevărurilor subliniate pregnant în cuvintările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că nu există palmă de pămînt românesc si moment al trecutului nostru in care să nu se fi purtat o aspră bătălie pentru apărarea gliei strămoşeşti, că iubirea pentru patrie si dragostea de libertate — coloane puternice ale trecutului nostru national — constituie izvor de tărie nouă astăzi, cînd ne încordăm energiile și puterile creatoare spre apropierea viitorului comunist al României. Silviu ACHIM ------------------------ LA GIURGIU. Valori și unicate muzeistice ----------------------- • Unelte de silex cu o vechime de peste un milion de ani • Splendide vase şi figurine aparţinînd culturilor Boian şi Gumelniţa • Tezaurul de monede dacice de argint de la Frăţeşti • Obiecte de podoabă, vase şi unelte din secolele IV—X • Tezaure monetare ale înaintaşilor lui Mircea cel Bătrîn • Valoroase lucrări originale din secolele XVII—XVIII In faţa vitrinelor ce păstrează preţioase mărturii ale luptei poporului nostru pentru independenţă — copii, tineri, oameni cu tîmple argintii, elevi în vacanţă, călăuziţi de dascălii lor Ecoul unor opere sadoveniene in epocă, apreciate astăzi ca fundamentale, a fost restrîns. Un singur exemplu : difuzat in februarie 1934, romanul Creanga de aur avea să fie ignorat şi de E. Lovinescu şi de G. Călinescu ; aproape nimeni nu-l ia în consideraţie pînă la Tudor Vianu, in Arta prozatorilor români din 1941. Asistăm in ultimii ani la o semnificativă aprofundare a strălucitului clasic, studiat din unghiuri diverse, privit cu temei drept una din vocile exponenţiale ale naţiunii. Să ne referim la cîteva contribuţii critice de anvergură, nu însă înainte de a preciza că numeroase articole, comentarii şi studii, rămase în periodice, se alătură celorlalte. Caracter de premieră în genul său are volumul Sadoveanu despre Sadoveanu („Minerva“, 1977), in înţelesul că, propunindu-şi „să învie glasul de taină“ al scriitorului, Constantin Mitru dă o largă întrebuinţare paginilor sadoveniene de „autobiografie şi auto-definire spirituală“, ca şi numeroaselor „mărturii şi profesii de credinţă, ascunse în marea operă, împrăştiate într-o publicistică Încă insuficient editată sau rămasă în însemnări şi scrisori prea puţin ştiute deocamdată... Fost secretar al prozatorului, cunoscător avizat al întregii arhive sadoveniene, îngrijitor al unei ediţii selective în douăsprezece volume şi al ultimelor volume din seria Opere, alcătuitor al antologiei de proze scurte Cîntecul amintirii şi al culegerii de mărturii Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, editor al Corespondenţei debutului. Constantin Mitru deţine date felurite pentru a întregi documentar biografia creatorului acolo unde ea e lacunară. Seriozitatea deplină a cercetătorului o demonstrează şi studiul variantelor la primele patru volume ale lui Mihail Sadoveanu, reeditate omagial in 1974 de editura „Eminescu“. Din aspectele unei vieţi atît de bogate în semnificaţii, cum a fost existenţa lui Sadoveanu, autorul compune un amplu portret în mişcare, urmind — dacă se poate spune — metoda colajului literar, lăsînd ca scriitorul însuşi să se autodefinească, de unde frecvenţa citatelor, decupajele şi asociaţiile elocvente. Practic, nu mulţi sînt cei cărora opera scriitorului le este cunoscută în totalitate ; chiar dintre critici, unii se mărginesc la lecturi prin sondaj. Un cititor integral este profesorul Pompiliu Mareea, cum o demonstrează volumele Lumea operei lui Sadoveanu („Eminescu“, 1976) și Umanitatea sadoveniană de la A la Z („Eminescu“, 1977), concepute ca instrumente de lucru, în vederea studiilor de anvergură. De reţinut din concisul Argument al primei cărţi ideea judicioasă că încercările de „sinteză“ întreprinse fără „dominarea operei în totalitate“ sfîrşesc inevitabil în eşec. „Tentativa de a cuceri dintr-o dată, de unul singur“, chiar dispunînd de „uneltele cele mai eficace“, întregul teritoriu sadovenian, echivalează cu o aventură ; de aceea Pompiliu Mareea opune „unei părţi a criticii actuale“ tentată — cînd judecă opere ale scriitorilor mai vechi sau mai noi — de particularităţi privind „compoziţia, viziunea asupra naturii, meşteşugului", un studiu atent „asupra oamenilor“. Motivarea e următoarea : „Elementul primar şi materia adîncă a literaturii este totuşi omul. Iar piatra de încercare a vocaţiei unui scriitor este sufletul şi destinul uman şi nu altceva. Uităm însă prea repede oamenii, nu pătrundem mai adine în sufletul lor, în labirintul gîndurilor şi lumea ideilor lor, trecem prea repede peste natura gîndirii şi mentalităţii eroilor, peste consecinţele acestora pe plan individual şi mai ales pe plan social...“. Pentru a pune în lumină coordonatele, structurile şi particularităţile psiho-sociale ale lumii sadoveniene, personajele sunt abordate potrivit unor criterii de grup, de profesie, de vîrstă, de mentalitate, de arie socială, incii femei, ţărani, ciobani, morari, vinători, pescari, muncitori, intelectuali, copii, oşteni, ofiţeri, soldaţi, monahi, domnitori, tîrgoveţi, boieri îşi configurează profilul prin apartenenţă la o categorie sau alta. Procedeul în genere descriptiv, sprijinit pe citate din operă, contribuie la o circumscriere a tipologiilor fundamentale. Se fac diverse trimiteri la izvoare, se urmăresc filiaţii privind evoluţia unor tipuri. Două cuvinte despre modul de compartimentare în categorii distincte. Nu puţini dintre vinători şi pescari sunt în fond ţărani. Cele două capitole relative la Oşteni pe de o parte, la Soldaţi şi Ofiţeri pe de alta, pot fi Înglobate in unul singur : despre Oameni de arme. Capitolul despre Ariviști poate fi diseminat in alte pagini, figurile în cauză avînd contingente cu alte categorii. O enciclopedie onomastică este celălalt volum. Umanitatea sadoveniană de la A la Z, lucrare în care personajele din volumul anterior sunt înregistrate alfabetic. Dacă în alte literaturi, în cea franceză, de pildă, există cîteva repertorii de acest gen, cartea semnată de Pompiliu Mareea reprezintă la noi un început. Profilurile personajelor sunt definite (uneori reluînd formulări din volumul precedent) în raport cu importanţa lor, incit Vitoriei Lipan din Baltagul i se consacră cinci pagini, lui Natanail din Dononu, tinereţii trei, profesorului Stamatin din Creanga de aur două, în timp ce alţii sunt doar menţionaţi intr-o propoziţie. Se identifică în unele cazuri modelele reale de la care a plecat prozatorul, domeniu in care rămîne încă de lucrat ; se notează prezenţa aceluiaşi personaj în volume diverse ; de remarcat trimiteri semnificative la alţi scriitori români sau aparţinînd literaturii universale. Nu e vorba, aşadar, de un dicţionar rigid, sec, bazat doar pe inventarieri de suprafaţă, ci de înţelegerea fertilă a ideii de personaj, astfel că repertoriul alfabetic al celor peste trei mii de personaje sadoveniene reprezintă un util instrument de lucru. Un eseu remarcabil, Sadoveanu sau utopia cărţii („Eminescu“, 1976), semnat de Nicolae Manolescu, porneşte de la interpretarea operelor-cheie ; sunt studiate filosofia, universul, arta, povestirile ; un capitol poartă titlul De ce nu avem roman, altele se numesc Pseudokynegetikos şi Descrierea Moldovei. Sintezelor din primele trei capitole, care sint şi cele mai rotunjite, vehiculînd asociaţii multiple — unele de evidentă fineţe — le urmează analize concise vizînd in esenţă sublinierea ideii de utopie sadoveniană. Utopie în planul filosofic şi social, utopie în lucrările evocînd forme şi modalităţi de existenţă patriarhale, utopie în materie literară, „cînd idealului unei lumi omogene ii corespunde idealul unei arte omogene“, — o artă a cărei expresie s-ar concretiza „un livrescul substanţial din cîteva cărţi ale deceniului al patrulea“ ; mai limpede spus, utopia cărţii ar fi, la Sadoveanu, motivul chiar al unei literaturi morale şi frumoase, moştenire a umanismului grecolatin şi a pretenţiilor lui pedagogice, care nu numai că relevă o lume legală şi raţională, dar urmăreşte totodată s-o educe. Demonstraţia cu privire la funcţia literaturii se verifică mai lesne, ca artist Sadoveanu manifestîndu-se în postura de exponent al Timpului românesc în genere, un timp lung, refractar „modelor“ pasagere ; în ordine socială, scriitorul, militant pentru progres — fie şi în limitele ştiute — nu e însă, orice s-ar spune, un partizan al nemişcării , o demonstrează numeroasele intervenţii publicistice, nu numai din ultima etapă, notele de călătorie, (de pildă, cele atit de revelatoare din Olanda, 1928), feluritele articole de atitudine. Permanentele de ordin istoric coexistă la Sadoveanu cu imperativele evoluţiei, chiar cu propuneri de sincronizare cu veacul. Anticonservator cînd e vorba de „eliberarea ţărănimii", Sadoveanu, denunţător al oprimării, are in vedere, nu o dată, Perspective nouă, cum sună titlul unui articol din 1937. Conservatori sunt, în concepţia sa, exponenţii claselor suprapuse : „Lumea care conduce mai păstrează încă prejudecăţile trecutului ; poporul se simte încă izolat de lumea nouă“... Care sunt temele specifice prozatorului, se întreabă Zaharia Sângeorzan (la prima sa apariţie editorială) în Sadoveanu — Teme fundamentale („Minerva“, 1976). Răspunsul fusese pregătit de comentatori mai vechi, dar în eseu a menţionat hanurile, fascinaţia muntelui (Muntele vrăjit) şi istoria constituie obiectul unor analize ample, pe mai mult de trei sute de pagini. Poezia — capitol numărînd şaizeci şi şase de pagini — e insă o temă ? Prezenţă definitorie în mai toată opera, e greu de conceput pădurea sau muntele sadovenian fără fiorul profund al poeziei. Dacă poezia nu e o temă, ci o componentă a viziunii, dacă structurile descriptiv-narative nu pot fi concepute fără influxul care le personalizează, făcindu-le de neconfundat, atunci izolarea ei devine, practic, imposibilă. Iată de ce şi Zaharia Sângeorzan, deşi crede că „s-a vorbit excesiv şi fără responsabilitate critică“ de „poezia naturii“ la Sadoveanu, ajungîndu-se la o „banalizare a ei“, nu poate evita referinţele, elocvente, la împărăţia apelor, la Ţara de dincolo de negură, la Valea Frumoasei. Mai mult, însuşi criticul notează : „Temele poeziei sadoveniene sunt înseşi temele naturii (...). Poemele Povestitorului sunt poemele naturii într-o continuă reînviere“ (p. 302). Se vorbește de „promisul Fals tractat de vînătorie“ al lui Odobescu, căruia Sadoveanu, autor „neerudit“, i-a dat amploare. Insă Falsul tratat n-a fost doar o „promisiune“ ; el există. Este Pseudokynegetikos ! Analiza la obiect a temelor se sprijină nu o dată pe formulări fericite, unele dezvăluind contacte cu lucrări moderne ; se pot cita însă inadvertenţe ori afirmaţii discutabile. Nu vedem legătura dintre Nopţile de Sînziene şi tema muntelui, cînd un roman se vorbeşte doar de pădurea Borzei. Greu de acceptat ad litteram că un alt roman, Nunta domniţei Ruxandra, e doar un „exerciţiu", sau că Sadoveanu începe să devină „cu adevărat Sadoveanu“ odată cu Ţara de dincolo de negură (1926) şi cu Hanu Ancuţei (1928). De altfel, criticul Însuşi afirmă că Zîna lacului, Haia Sanis, Păcat boieresc şi alte proze scurte, mai vechi, sunt „capodopere“... Greu de admis iarăşi că, alături de Ţara de dincolo de negură, de Fraţii Jderi, de Zodia Cancerului, de Baltagul şi altele, la acelaşi nivel, „locul lui Sadoveanu în universalitate“ l-ar asigura scrieri precum Crisma lui moş Precu, Hanul Boului, Moarta, Ciocîrlia, Povestea cu Petrişor şi altele. Cunoscător atent al bibliografiei critice sadoveniene, Fănuş Băileşteanu a publicat, după cele două ediţii ale volumului Sadoveanu interpretat de..., o Introducere in opera lui Sadoveanu („Minerva“, 1977), în care observaţiilor fundamentale din exegeze anterioare li se alătură puncte de vedere noi şi eforturi sintetizatoare. In fond, Sadoveanu devine obiectul unei sinteze, căci in locul criteriilor genetice, tematice, istorice, privind motivele, personajele, atitudinea faţă de epoca — criterii mai apropiate unei introduceri — lucrarea lui Fănuş Băileşteanu vizează o sistematizare pe structuri, acestea considerate ca mai elocvente. Datele de ordin monologic privind evoluţia operei sunt adesea eludate. Se vorbeşte aşadar, în şapte secţiuni, de Cosmos, Egos, Eros, Ethos, Ethos, Cosmos, Mythos — autorul presupunînd ab initio, ca şi N. Manolescu, că opera sadoveniană e cunoscută cititorului în întregime. Cum orice tentativă de sistematizare in acest domeniu implică riscul unor schematizări, în cazul de faţă limitele dintre capitole nu pot fi luate ca tranşante, căci logosul (viaţa) presupune legături cu ethosul, cu ethosul şi celelalte. Cele şapte dimensiuni trebuie privite deci ca expresii concentrice, neapărat interferenţe şi complementare, ale unei opere de mare rotunjime. Cel mai interesant ca viziune ni se pare capitolul Commos, în care sugestii critice mai vechi, privind „valenţele comice şi humorul lui Sadoveanu“, sunt reluate într-o demonstraţie superioară, cu concluzia fericită că scriitorul „rămîne, în literatura română, unul din cei mai profunzi poeţi ai detaşării stoice, ai humorului împăcării înţelepte cu destinul, cu armonia cosmică...“. Cum cele peste douăzeci de mii de pagini ale operei sadoveniene implică din partea exegeţilor eforturi perseverente, lucrările la care ne-am referit ilustrează un moment Sadoveanu din cele mai vii. Suntem, credem, martorii receptării maxime a unui scriitor în care ne recunoaştem. Aşa cum ne recunoaştem in Eminescu» ! Reciti indu-l pe Mihail Sadoveanu opinii de Constantin CIOPRAGA De cinci ani, în fiecare ultimă săptămînă a lunii martie, trei zile sunt dedicate de către melomanii sibieni jazului. Cu respect, cu pasiune pentru acest gen a fost clădită tradiţia unui festival la care concertele sunt concerte perpetue, întreaga desfăşurare culminînd cu gala celor mai buni din întreaga ţară. Şi nu este tocmai simplu să dai nota de ţinută, de sobrietate, să oferi unui public cunoscător, chiar foarte bun cunoscător, tot ce este mai valoros în materie de jaz la noi în ţară, să aduci pe scenă şi jazul modern (rock, progresiv free bop) şi jazul clasic, cu piesele reprezentative, buni instrumentişti, improvizatori. Este rodul activităţii Casei de cultură a tineretului — director, un excelent organizator, prof. Emil Stratulat, a Clubului de jaz condus cu pasiune de prof. de muzică Nicolae Ionescu, rodul colaborării cu comitetele municipal şi judeţean ale U.T.C. Pentru că ştim că există cluburi de jaz şi la Bucureşti (unul dintre ele aparţine Ateneului Tineretului) şi la Cluj-Napoca, Braşov Iaşi, Timişoara, Vaslui, Galaţi, Baia Mare, Lugoj, Sf. Gheorghe... dar Sibiul a reuşit pînă acum să polarizeze atenţia specialiştilor, a iubitorilor genului, realizînd, aşa cum am spus, o manifestare de ţinută. Festivalul de jazz Sibiu ’78 a însemnat in primul rînd trei zile de muzică, peste 18 ore de audiţie , contactul publicului cu 19 formaţii. Cu alte cuvinte, peste 200 de instrumentişti şi 40 de solişti. Să notăm momentele de relief ale jazului clasic. Dan Mizrahi şi filarmonica sibiană au dat viaţă Rapsodiei albastre de Gershwin (se împlinesc 40 de ani de la moartea compozitorului). Big Band-ul Radioteleviziunii — la pupitru, unul dintre aşii jazului românesc, Sile Dinicu — a demonstrat cit de mult contează virtuozitatea instrumentiştilor (Dan Mîndrilă, Miku Ampoiţan, Sandu Avramovici...), ce înseamnă aranjamente scrise cu profesionalism (autori : Dan Mindrilă, Cornel Moraru). De asemenea, formaţia de jaz a Ansamblului Armatei Cluj-Napoca in colajul de piese tradiţionale (Ray Charles, Gershwin, Duke Ellington). A fost aplaudat tînărul Ion Baciu, un talentat pianist improvizator, o „speranţă“ (formaţia ieşeană Trio Ion Baciu) ; nu mai vorbim de momentele oferite de Johnny Răducanu — ca întotdeauna, prilej de încîntare, muzică de bună calitate — în colaborare cu Cvintetul de suflători „Armonia“ al Filarmonicii „George Enescu“ — la trompetă, remarcabil E. Buschinger, la care s-a alăturat bateristul F. Diaconescu , compoziţii originale, o primă audiţie de succes, „parafrază la jocul ţambalelor". Şi tot reprezentanţi ai jazului clasic (dixieland, stil clasic swing), Big Band-ul Centrului universitar Bucureşti (dirijor pasionat Gabriel Mărgărit), Cons Dixie — studenţi ai Conservatorului clujean, sextetul Titel Popovici — Iaşi, prezent la toate ediţiile Festivalului de jaz. De la jaz clasic la jazul modern. Formaţia clujeană Experimental Q 2 — cu piese de jaz progresiv, cu improvizaţii, cromatisme evoluate (aşa cum au încercat şi Cvintetul Modal-Cluj şi proaspăta formaţie timişoreană „Gramofon“). Cele mai bune formaţii care au propus jaz-rock : în primul rînd Marius Popp, alături de flautistul Tomy Beretzky, de bateristul Eugen Gondi, de contrabasistul Bogdan Cristea..., improvizaţii colective, ritmuri neaşteptate, efecte bine dozate ; apoi Vocal Jazz Quartet — Sibiu (premiul I la Festivalul naţional „Cîntarea României, ediţia I), piese semnate de Florian Lungu, M. Berindei, de coordonatorul cvartetului Nicolae Ionescu, aranjamente alcătuite cu rafinament. Reţinem şi Cvintetul Radu Ghizăşan-Sibiu, care trece cu uşurinţă de la „be-bop“ la „jaz-rock“, piesele realizate tot in această manieră de formaţia braşoveană Titus Bojan. Şi, în finalul festivalului, cu cel mai mare succes de public : Radu Goldiş, Adrian Enescu (la pian, moog, mellotron), Dan Dimitriu, Adrian Tudorache — cvartet competitiv pe plan internaţional, cu compoziţii de referinţă, cu acele „Spaţii româneşti“ şi „In negru şi alb“, perfect arcuite. Jaz 78 s-a Încadrat in Festivalul „Cîntarea României“. A însemnat în primul rînd concerte, după cum am spus, cu o documentată prezentare a lui Florian Lungu , apoi dezbateri, colocvii despre activitatea cluburilor de jaz, despre creaţia românească de gen ; o foaie volantă a manifestării editată de ziarul „Tribuna Sibiului“ ; o expoziţie de fotografii „retrospectivă“ — autor F. Nuss ; o expoziţie de afişe — Călin Irimescu ; a însemnat inaugurarea secţiei de caz a A.T.M. — secretari : Emil Stratulat, Nicolae Ionescu , un public care a ştiut să aprecieze exact valoarea participanţilor, un public exigent, bine instruit. S-au făcut încă de acum propuneri pentru următoarea ediţie, pentru îmbunătăţirea sonorizării, pentru un program mai strict al fiecărui moment concertistic, pentru un eventual concurs la care să participe tinerele formaţii, pentru turnee in centrele muzicale din ţară. Oricum, pînă atunci mai sunt 12 luni în care sperăm ca toate cluburile din ţară să urmeze exemplul perseverenţei clubului libian, ca pe afişele de concert să apară mai des formaţii de jaz, ca marele public să aibă posibilitatea să cunoască şi mai bine ceea ce are valoros jazul românesc. Smaranda OŢEANU - CRONICA MUZICALĂ -O remarcabilă manifestare culturală Pe scenele gălăţene, aspecte din spectacolele „Cumpăna dreptăţii", de Benone Puşcă, pe scena casei de cultură şi „Secvenţe din viaţa unui bădăran", de Dumitru Solomon, prezentat recent în premieră la teatrul dramatic Foto : S. Cristian • BACĂU. La casa de cultură „Vasile Alecsandri“ a avut loc faza republicană a brigăzilor artistice din comerţ, cooperaţie şi turism. Au participat 23 formaţii, reprezentînd judeţele Suceava, Iaşi, Botoşani, Neamţ, Vaslui, Vrancea, Buzău şi Bacău. Revista de cultură „Ateneu“ a editat un supliment dedicat etapei de masă a celei de-a doua ediţii a Festivalului naţional „Cîntarea României“. „Tinereţe, frumuseţe şi hărnicie“ — sub acest generic a debutat un nou concurs care antrenează tineri din întreprinderi, şcoli şi de la sate şi urmăreşte buna pregătire profesională şi participarea la activităţile obşteşti şi cultural-artistice. (Gh. Baltă). • MUREŞ. In perspectiva aniversării celor 750 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Reghin, la casa de cultură din localitate a avut loc sesiunea de comunicări ştiinţifice intitulată „Pagini de istorie reghineană“. (Gh. Giurgiu). • VASLUI. Sub egida Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă Vaslui, la sala „Arta“, de la muzeul judeţean, a fost deschisă o expoziţie de artă plastică şi artă populară, cu lucrări aparţinînd artiştilor amatori Vasile Radu şi Titus Filipescu, din municipiul Bîrlad. (Crăciun Lăluci). • ALBA. In sprijinul activităţii politico-ideologice, secţia de propagandă a comitetului judeţean de partid a editat un set de pliante cuprinzînd 16 teme referitoare la creşterea eficienţei economice, economisirea materiilor prime, combustibilului şi energiei, ridicarea nivelului de trai material şi spiritual al oamenilor muncii de la oraşe şi sate. La teatrul de păpuşi „Prichindel“ din municipiul Alba Iulia a fost prezentat în premieră spectacolul cu piesa „Fata babei şi fata moşneagului“. (Ştefan Dinică). • BRĂILA. Teatrul dramatic „Maria Filotti“ a realizat, sub genericul „Teatrul şi şcoala“, o serie de manifestări, intre care menţionăm dezbaterea „Educaţia poetică, etică şi estetică“. La Căminul cultural din Gropeni s-a desfăşurat cea de-a 5-a ediţie a festivalului rapsozilor „Petrea Creţu Şolcan“, la care au participat 28 de rapsozi din 12 judeţe. (Mircea Buhea). • CLUJ. In cadrul manifestărilor prilejuite de „Săptămîna ştiinţei şi tehnicii româneşti“, la Turda a fost organizat simpozionul „Programul P.C.R. şi documentele Conferinţei Naţionale ale partidului privind promovarea ştiinţei şi progresului tehnic in actualul cincinal“. La întreprinderea „Unirea“ din Cluj-Napoca a avut loc un schimb de experienţă “ privind dezvoltarea creaţiei ştiinţifice şi tehnice, iar la întreprinderile „Armătura“, „Tehnofrig“, „Metalul roşu“ au fost organizate expoziţii, urmate de dezbateri privind creativitatea ştiinţifică şi tehnică. Şi în municipiul Dej, lucrările premiate la concursurile de creaţie ştiinţifică şi tehnică au fost reunite într-o expoziţie. (Al. Mureşan). • BRAŞOV. Intre 6 şi 20 aprilie la mai multe cinematografe din judeţul Braşov se desfăşoară un festival al filmului pentru elevi. Repertoriul cinematografic conţine filme româneşti artistice şi documentare, grupate în cicluri, destinate claselor 1—4 şi 5—8, ca şi celor din învăţămîntul liceal şi tehnico-profesional. In paralel se vor asigura acţiuni culturaleducative : dezbateri, simpozioane, concursuri etc. (Nicolae Mocanu). SCINTEIA - duminică 9 aprilie 1978