Sportul Popular, iunie 1956 (Anul 11, nr. 2825-2841)

1956-06-02 / nr. 2825

Campionatele de box in Bote­ţi comentarii III. Probleme vechi, dar mereu noi Scriam într-unul din numerele trecute despre de­cepţiile pe care ni le-au provocat cîţi­­va dintre „bătrîni“ la recentele cam­­pion­a­te republica­ne individuale de box. Să nu se creadă însă că ne-am referit nu­mai la M­ircea Do­­brescu şi Dumitru Giabotaru, cei doi pugilişti experi­mentaţi cu care am exemplificat a­­firmaţiile noastre. Nu ! La campiona­tele de anul ace­sta am avut de înregistrat şi din partea altor boxeri comportări care nu ne-au părut pe de-a-ntregul sa­tisfăcătoare. De pildă, Şerbu Neacşu, bine pregătit tehnic şi fi­zic s-a dovedit lipsit de orienta­rea tactică cea mai potrivită. In mod normal, pugitistul militar nu trebuia să „scape“ victoria. Pen­tru aceasta, ar fi fost necesar ca el să caute în permanenţă lupta de aproape, ferind­u-se pe cit po­sibil de directele bine cunoscute ale lui Stoian. Din păcate, Şerbu Neacşu a procedat exact invers şi — aşa cum era şi firesc — vic­toria i-a surîs lui Stoian. De unde se poate trage concluzia că tactica nu este niciodată de ne­glijat ... Colegul său de sală, Vasile Tiţă, a repetat o veche greşeală:_ căuta­rea excesivă a loviturii decisive. In­discutabil, încercarea de a scoate adversarul din luptă printr-o lovi­­titură precisă, aplicată intr-unui din punctele vulnerabile ale aces­tuia, este recomandabilă, însă nu­mai dacă această preocupare nu stînjenește acumularea permanen­tă de puncte. In finala categoriei mijlocii, Tiţă a căutat din nou lo­vitura de graţie, dar n-a lipsit mult ca tocmai el să fie pus K. O. de Simion Gheorghe! Vasile Tiţa este unul dintre boxerii care se bucură de unanime aprecieri pentru că este un tehnician sub­til, posedă o forţă remarcabilă, are un foarte dezvoltat „simţ al rin­gului“ şi întrebuinţează o gamă de lovituri variată. Dacă tot acest ,,arsenal“ ar fi fost pus „în miş­care“ îrn mod raţional, Vasile Ti­ţă ar fi fost, desigur, scutit de emoţii în totâhctirea cu metalurgis­tul Simion Gheorghe. Poate că, învăţînd din această greşeală, ca­re era cît pe aci să-i fie fatală, Vasile Tiţă ne va dovedi cu pri­sosinţă la viitoarele sale evoluţii că este cu adevărat boxerul com­­plet şi rutinat cum îl considerăm. Trebuie să spunem cîteva cuvin­te şi despre Tom­a Constantin. Du­pă evoluţia sa din meciul cu Mîn­­dreanu, mai bine zis din ultima repriză a acestei întâlniri, cînd a boxat de o manieră entuzias­­mantă, se părea că titlul de cam­pion nu-i mai poate scăpa anul acesta. In finală însă, în faţa lui Victor Schiopu, Tom­a Constantin a fost de nerecu­­noscut. El a boxat de astă dată confuz, crispat, pierzînd fără dis­cuţie. Tom­a Constantin se află într-o „culpă“ destul de serioasă. Dugilist vechi, cu multă experienţă, încearcă să rezolve totul prin cu­noştinţele acumulate pînă la un anumit moment, fără să caute să-şi însuşească elemente no. Concret, Tom­a Constantin nu şi-a îmbună­tăţit cu nimic in ultimul timp pre­gătirea tehnică, nu a făcut nimic pentru mărirea vitezei de execu­ţie. Cu alte cuvinte, dinamovistul nu a reuşit să se depăşească pe el însuşi. Poate că o cauză importan­tă în existenţa acestor lipsuri este şi faptul că de la o vrem­e, Toma Constantin, altă dată boxer con­ştiincios şi modest, a început să dea dovadă de îngîmfare, de ne­­sportivitate. Este semnificativă în acest sens privirea nemulţumită, la modul .,vedetistic“, pe care a aruncat-o antrenorului său, atunci cînd Victor Şchiopu a fost anun­ţat cîştigător. Oare Toma Constan­tin nu se poate întoarce pe dru­­mul bun? Să ne oprim puţin şi asupra­ „tinerilor". Am făcut, de altfel, a­­cest lucru şi în preambulul comen­tariilor noastre, dar socotim că o revenire este bine venită. Intr-ade­văr, cei mai buni dintre ,,tineri“, chiar dacă n-au ajuns până la eta­pa decisivă, au arătat o lăudabilă preocupare pentru boxul în linie, pentru stil. Este îmbucurător că tocmai unul dintre ei, Emil Os­­mas, campionul categoriei pană, s-a dovedit cel mai tehnic boxer al campionatelor. Dar, pe bună dreptate, se pune întrebarea: ce se întîmplă oare cu C. Iordar­he, St Dumitrache, O. Cioloca? Acești trei tineri boxeri, cărora li se întreve­dea­u perspective deosebite, n-au arătat o pregătire pe măsura .. . aprecierilor. Dimpotrivă, C. Ior­­dache a practicat un box fără strălucire, departe de cel care i-a adus în 1954 titlul de campion, St. Dumitrache n-a îndreptăţit de loc aşteptări!« în meciul cu Dobres­­cu, iar O. Cioloca ne-a dovedit că mai are încă de citit regulamen­tul... Se poate afirma, în general, că în pofida deficienţelor destul de supărătoare, nivelul tehnic al cam­pionatelor din acest an a fost, într-o măsură, superior celui de anul trecut. Rămîne ca acest pro­gres, deocamdată destul de... de­­cii, să fie accentuat în cadrul com­petiţiilor pugilistice care bat la uşă. MARIUS GODEANU Gh. Fiat primind medalia de campi­on republican. (Fotó: M. MATEI) SPORTUL POPULAR Nr. 2825 Pag. 3-1­ Cum stau lucrurile la Timişoara Două-trei zile de peregrinări prin institutele şi facultăţile timi­şorene, pe terenurile şi sălile de sport studenţeşti, pe la catedrele de educaţie fizică şi prin colecti­vele sportive universitare din ora­şul de pe malurile Begăi îţi furni­zează un material atît de bogat. Incit l-ai putea trata pe pagini în­tregi de ziar... In reportajul de faţă noi vom renunţa însă la relatarea unor probleme de amănunt, şi ne vom ocupa numai de aspectele cele mai cuprinzătoare şi mai semnifi­cative ale activităţii sportive uni­versitare la Timişoara. Am vizitat Institutul Politehnic, Institutul Medico-Farmaceutic, Ins­titutul Agrotehnic, am discutat în­delung, cu şefii catedrelor de edu­caţie fizică, ca şi cu reprezentanţii colectivelor sportive şi am consta­tat, pretutindeni, aceeaşi discrepan­ţă între colectiv şi catedră, între activitatea unuia şi a celuilalt or­gan de conducere a activităţii spor­tive studenţeşti. La Institutul Poli­tehnic, activitatea catedrei se re­zumă la ţinerea orelor de curs şi la organizarea orelor facultative, fără a colabora — mai ales în ceea ce priveşte sportul de performanţă — cu consiliul colectivului Ştiinţa Ti­mişoara. Cea mai bună ilustrare a acestei situaţii o constituie faptul pe care ni l-a relatat prof. Cornel Iovănescu, unul din vechii şi pri­cepuţii animatori ai sportului stu­denţesc timişorean, deoarece cate­dra de educaţie fizică a I.P.T. nu îndrumă elementele dotate, desco­perite în cadrul activităţii de ca­tedră, către colectivul sportiv unde aceste elemente s-ar putea bucura de o pregătire superioară de spe­cializare pe o anumită disciplină, secţiile Ştiinţei Timişoara primesc tot mai puţine elemente de valoare din rîndurile studenţilor. Este eloc­vent în această privinţă faptul că în secţia de atletism a Ştiinţei Ti­mişoara nu există nici un atlet student. La fel stau lucrurile la handbal fete. La această situaţie s-a ajuns din cauză că orele facul­tative afectate pentru aşa-nu­­mita activitate de colectiv sunt ţi­nute de aceiaşi profesori care pre­dau orele de catedră şi care, ,cu toată bunăvoinţa şi pregătirea lor generală, nu pot satisface cerinţele pregătirii unor sportivi de perfor­manţă în cele mai variate disci­pline sportive. De aceea, ar fi, desi­gur, foarte util dacă s-ar găsi o so­luţie pentru ca orele facultative să fie ţinute de antrenori specialişti în diverse discipline, antrenori de care Timişoara niu duce în nici un caz lipsă. Ilustrarea cea mai bună a justeţii acestei linii o constituie re­zultatele excelente obţinute de stu­denţii care fac gimnastică de per­formanţă în cadrul orelor de colec­tiv la I.P.T., sub conducerea prof. G. Eilhardt, un specialist în acest domeniu. Relativ la activitatea catedrei de educaţie fizică în universităţi în general, am stat de vorbă cu prof. C. Bucur, şeful catedrei de la I.P.T. prin efortul căruia s-au realizat multe lucruri bune în ce priveşte sportul din Institutul Politehnic. Din discuţiile purtate, a reieşit ne­cesitatea unei îmbogăţiri a progra­mei de educaţie fizică, cu o parte metodico-organizato­­rică, la început, în care să se lămurească sarcinile generale ale profesorului de educaţie fizică. O problemă mai acută, şi pe care ne-au ridicat-o şi alţi asistenţi ca şi o parte din studenţii cu care am stat de vorbă, este aceea a numă­rului de ore inclus în planul de studii. O singură lecţie pe săptă­­mînă (fie ea chiar de 90 de mi­nute) este insuficientă pentru ce­rinţele actuale. Este lesne de în­chipuit că numai cu o lecţie pe săptămînă nu se asigură continui­tatea necesară nici în pregătirea fi­zică generală, nici în însuşirea te­melor predate. O altă problemă importantă este aceea a obiectivului pe care tre­buie să-l aibe educaţia fizică în in­stitutele de învăţămînt superior. Părerea prof. C. Bucur este că — asigurîndu-li-se tinerilor o pregătire fizică generală încă din învățămîn­­tul mediu — sarcina educaţiei fizice în învăţămîntul superior nu trebuie să mai fie aceeaşi (pregătire gene­rală, sport de masă) ci să se ur­mărească, cel puţin în anul II, o specializare. Prin urmare, speciali­zarea să nu mai fie facultativă, ca acum, ci să devină obligatorie, în cadrul orelor de curs. Desigur, în acest fel, colectivele sportive stu­denţeşti şi-ar putea îmbogăţi mai uşor cadrele de sportivi, iar drumul spre performanţă ar putea fi mai uşor. Printre studenţii sportivi din Timişoara este bine cunoscută fi­gura profesorului Cocheci, preşe­dintele consiliului orăşenesc Ştiin­ţa. Vorbindu-ne despre o oare­care penurie manifestată în ulti­ma vreme în privinţa cadrelor de sportivi fruntaşi ridicate dintre stu­denţii timişoreni, prof. Vasile Co­checi ne-a semnalat două motive: pe de o parte o greşeală a cate­drelor de educaţie fizică, care nu se preocupă să furnizeze elemente cu perspectivă colectivului Ştiinţa Timişoara, iar pe de altă parte co­moditatea unor antrenori ai con­siliului orăşenesc, care nu fac son­daje în masa de studenţi, care nu urmăresc activitatea conspetiţio­­nală internă a diferitelor institute. Alte greutăţi în calea unei mai rodnice activităţi a echipelor Ştiin­ţa din Timişoara sunt „concuren­ţa” pe care le-o fac unele colec­tive nestudenţeşti din localitate sub aspectul unor avantaje materiale şi tehnice pe care le oferă studenţi­lor şi pe care Ştiinţa nu este în măsură a le acorda­ dificultăţile La unele institute din Timişoara, unii studenţi sportivi îşi închipuie că pot obţine unele „facilităţi” în trecerea examenelor, pe considerentul că joacă în echipele institutului sau facultăţii respective... Găsesc că e fără sens, tov. profe­sor să mă întrebaţi formula petro­lului, cînd toată lumea ştie că eu am salvat echipa noastră de la o înfrângere sigură, tocmai la Cîm­­pina... provenite din programarea unor competiţii cu caracter republican In timpul perioadelor de colocvii şi examene, lipsa unor fonduri sufi­ciente de întreţinere şi amenajare a bazelor sportive. O problemă care rămîne să fie studiată şi care ni s-a părut foarte interesantă, ne-a fost expusă de asistentul N. Iosof, de la Institutul Agrotehnic. Este vorba despre cola­borarea care ar trebui să existe în­tre diferitele catedre de educaţie fizică din localitate. Actualmente­­spre deosebire de un trecut nu prea îndepărtat, cînd exista un pro­fesor coordonator al activităţii ca­ Vizitatorului, care se abate prin acest colţ al Oraşului Stalin, nu-i rece prin gînd că în spatele zidu­rilor acestei clădiri vechi, cenuşii se ascund locuri de care va po­meni, fără îndoială, orice istorie a sportului romînesc. Intr-adevăr, acolo se află una dintre cele mai vechi săli de gimnastică din ţara noastră, o sală în ... vîrstă de 103 ani. Şi tot acolo se întinde un vechi teren de sport din oraş, de numele căruia sunt legate multe evenimente sportive de seamă. Să amintim doar de meciul de atle­tism Romiînia—Ungaria din 1932, prima manifestare a echipei femi­nine a ţării noastre. Acesta este cadrul, de adîncă tradiţie sportivă, în care îşi des­făşoară activitatea şcoala de an­trenori din Oraşul Stalin. RUGBI+ATLETISM, GIMNASTICA­­l-HANDBAL ? Şcoala de antrenori din Ora­şul Stalin este foarte tînără. Ea nu a împlinit nici un an de acti­vitate. Despre activitatea din a­­cest an de început se pot spune multe lucruri. Ne vom opri asupra unuia singur. Este vorba de îm­părţirea artificială, i-am spune chiar birocratică, a disciplinelor sportive pentru care se pregătesc elevii acestei şcoli. In prezent, şcoala funcţionează cu două secţii: rugbi ,atletism şi gimnastică -h­­handbal. La absolvirea celor doi ani ai şcolii, un elev ar trebui (teoretic) să aibă calificarea co­respunzătoare fiecăruia din cele două sporturi ale secţiei pe care le-a urmat. Este acest lucru posi­bil? Cîtuşi de puţin. Parcă anume, sporturile „cuplate“ în cele două secţii au un specific cu totul şi cu totul diferit. Desigur, ne tre­buie antrenori şi de atletism, şi de rugbi, şi de gimnastică, şi de handbal­. Dar ne trebuie antre­nori buni. Este­­însă puţin proba-­ bil că vor deveni antrenori buni, după numai doi ani de studii, elevi care îşi irosesc energia pe tărîmuri de pregătire diametral opuse. Dascălii şcolii şi-au dat seama de aceste greutăţi din pri­­m­ele zile de activitate. Cele două specialităţi ale fiecărei secţii re­clamă extrem de multe ore practi­ce, reduc simţitor din posibilita­tea unei reale practici de produc­ţie. Soluţia? Ne-o arată propune­rea directorului şcolii, prof. Arno Kummer, introducerea în programa de învăţămînt a unei singure spe­cialităţi principale şi a uneia com­plimentare. Şcoala are depline po­sibilităţi ca, odată cu al doilea an de existenţă, să funcţioneze cu cîte o secţie pentru fiecare din disciplinele sportive care se predau acum. Iată o propunere care i-ar putea interesa pe tovarăşii din serviciul Şcoli al C.C.F.S. UN VERITABIL COMPLEX SPORTIV Printr-o curioasă înlănţuire a lucrurilor, cea mai veche şi cea mai nouă sală de sport din Ora­şul Stalin fac parte acum din a­­ceeaşi clădire. Inntr-adevăr, stră­vechea aşezare s-a îmbogăţit în aceşti ani din urmă cu o aripă nouă, în care se află o sală mo­dernă, utilată pentru gimnastică, volei, baschet, atletism, etc. Lu­crările de construcţie ale acestei aripi, care va mai cuprinde şi un hotel pentru sportivi, un centru medico-sportiv, un club, nu sînt încă terminate. Sala a fost însă dată în folosinţă. In legătură cu aceasta, ni se par interesante cîte­va lucruri istorisite de prof. Kum­mer, care aruncă o lumină semni­ficativă asupra întregii activităţi a şcolii. Iarna trecută, şcoala de antrenori a pus la dispoziţia atle­ţilor din oraş noua sală. Săptămîni la rînd au muncit cot la cot cei 7 antrenori şi elevii lor. Antrenorii au­­înţeles că nu au „secrete“ unul faţă de celălalt. Ei s-au ajutat imti, pe alţii, şi pentru prima oară după mulţi ani, au pus bazele unei colaborări care continuă şi acum. Şcoala de antrenori va benefi­cia nu peste mult timp şi de alt teren corespunzător. Vechiul teren sportiv de lungă şcoală, va fi ga­­zonat, largit, va avea o pistă de atletism de 333 m. Colectivul de pedagogi, din­ care fac parte cadre cu experienţă, profesorii Amo Kummer, Dumitru Colibaşi, Ion Sabău, Meta Popescu, Octav E­­nescu, Ladislau Covaci, dr. Lau-­­rian Taus şi alţii, va avea con­diţii dintre cele mai bune pentnu a-şi putea îndeplini misiunea. Tre­buie însă ca experienţa primului an de muncă să fie folosită, şi bine folosită. SI»«­ tedrelor) fiecare catedră s-a „în*­corsetat” în activitatea ei, dispa­­rînd astfel orice fel de colaborare pe plan local. Fără îndoială că in­tensificarea colaborării ar duce nu numai la un util schimb de expe­rienţă, dar ar da posibilitate In­stitutelor mai puţin înzestrate din punct de vedere material (săli, te­renuri) să-şi desfăşoare o activi­tate normală. Şi, pentru că am ajuns la acest capitol, să ne ocu­pam puţin şi de baza materială a activităţii sportive universitare la Timişoara. In această privinţă, cel mai bine stă Institutul Politehnic care are un stadion bine înzestrat (dar, din păcate, nu tot atît de bine întreţinut, ca şi baza de sporturi nautice, de altfel !), o sală de gim­nastică încăpătoare şi bine utilată, numeroase terenuri de volei şi bas­chet, materiale şi echipament din belşug, ceea ce permite desfăşura­rea unei bune activităţi a studenţi­lor din cele patru facultăţi ale IPT ( Mecanică, Chimie, Electrotehnică, Construcţii), activitate care se bu­cură de lin sprijin larg din partea rectoratului şi a decanatelor res­pective. Studenţii Institutului Medico- Farmaceutic au la dispoziţie o sală de gimnastică proprie, iar — de cîtva timp — ei şi-au amenajat, prin grija şi cu largul sprijin al conducerii institutului, şi un teren de baschet şi vote­, care promite să devină unul din cele mai fru­moase ale oraşului. (Aici se pune accentul pe volei şi baschet, în afară de care nu mai există decit secţie de şah, ceea ce ni se pare cam­ puţin pentru un institut cu peste 1000 de studenţi). De altfel, lipsa unui teren pe care să se poa­tă desfăşura şi o activitate de fot­bal, handbal, atletism, etc., face ca înseşi unele ore din programul catedrei să se ţină pe terenuri im­provizate, necorespunzătoare, în mod formal. O situaţie şi mai grea este cea de la Institutul Agrotehnic, care nu beneficiază de nici un fel de bază sportivă proprie. Se simte în special lipsa unei săli. Din această cauză, o serie de aparate şi mate­riale pe care Institutul le-a primit de la forul tutelar, stau într-o ma­gazie, nefolosite. Orele de educaţie fizică se ţin în funcţie de... bună­voinţa diferitelor şcoli sau colective locale. In acest fel, ele nu-şi pot atinge scopul, mai ales că, de multe ori, jumătate din timpul alocat se pierde cu circulaţia de la Institut la vestiar, de aici la sală, cu tran­sportul dintr-un loc în altul. În a­­ceste condiţii, nici nu ne mai miră că la Institutul Agrotehnic, în afară de orele de educaţie fizică nu mai există nici un fel de activitate, nu există activitate de colectiv sportiv. Un început îmbucurător s-a făcut în ultimul timp, prin amena­jarea unui teren propriu de volei­­baschet, pentru care se caută încă... zgură! Iată de ce ar fi foarte utilă stabilirea unei colaborări perma­nente între catedrele de educaţie fizică din Timişoara., RADU URZICEANU I OPRESCU O şcoală de antrenori şi cîteva probleme

Next