Sportul Popular, iunie 1956 (Anul 11, nr. 2825-2841)
1956-06-02 / nr. 2825
Campionatele de box in Boteţi comentarii III. Probleme vechi, dar mereu noi Scriam într-unul din numerele trecute despre decepţiile pe care ni le-au provocat cîţiva dintre „bătrîni“ la recentele campionate republicane individuale de box. Să nu se creadă însă că ne-am referit numai la Mircea Dobrescu şi Dumitru Giabotaru, cei doi pugilişti experimentaţi cu care am exemplificat afirmaţiile noastre. Nu ! La campionatele de anul acesta am avut de înregistrat şi din partea altor boxeri comportări care nu ne-au părut pe de-a-ntregul satisfăcătoare. De pildă, Şerbu Neacşu, bine pregătit tehnic şi fizic s-a dovedit lipsit de orientarea tactică cea mai potrivită. In mod normal, pugitistul militar nu trebuia să „scape“ victoria. Pentru aceasta, ar fi fost necesar ca el să caute în permanenţă lupta de aproape, ferindu-se pe cit posibil de directele bine cunoscute ale lui Stoian. Din păcate, Şerbu Neacşu a procedat exact invers şi — aşa cum era şi firesc — victoria i-a surîs lui Stoian. De unde se poate trage concluzia că tactica nu este niciodată de neglijat ... Colegul său de sală, Vasile Tiţă, a repetat o veche greşeală:_ căutarea excesivă a loviturii decisive. Indiscutabil, încercarea de a scoate adversarul din luptă printr-o lovititură precisă, aplicată intr-unui din punctele vulnerabile ale acestuia, este recomandabilă, însă numai dacă această preocupare nu stînjenește acumularea permanentă de puncte. In finala categoriei mijlocii, Tiţă a căutat din nou lovitura de graţie, dar n-a lipsit mult ca tocmai el să fie pus K. O. de Simion Gheorghe! Vasile Tiţa este unul dintre boxerii care se bucură de unanime aprecieri pentru că este un tehnician subtil, posedă o forţă remarcabilă, are un foarte dezvoltat „simţ al ringului“ şi întrebuinţează o gamă de lovituri variată. Dacă tot acest ,,arsenal“ ar fi fost pus „în mişcare“ îrn mod raţional, Vasile Tiţă ar fi fost, desigur, scutit de emoţii în totâhctirea cu metalurgistul Simion Gheorghe. Poate că, învăţînd din această greşeală, care era cît pe aci să-i fie fatală, Vasile Tiţă ne va dovedi cu prisosinţă la viitoarele sale evoluţii că este cu adevărat boxerul complet şi rutinat cum îl considerăm. Trebuie să spunem cîteva cuvinte şi despre Toma Constantin. După evoluţia sa din meciul cu Mîndreanu, mai bine zis din ultima repriză a acestei întâlniri, cînd a boxat de o manieră entuziasmantă, se părea că titlul de campion nu-i mai poate scăpa anul acesta. In finală însă, în faţa lui Victor Schiopu, Toma Constantin a fost de nerecunoscut. El a boxat de astă dată confuz, crispat, pierzînd fără discuţie. Toma Constantin se află într-o „culpă“ destul de serioasă. Dugilist vechi, cu multă experienţă, încearcă să rezolve totul prin cunoştinţele acumulate pînă la un anumit moment, fără să caute să-şi însuşească elemente no. Concret, Toma Constantin nu şi-a îmbunătăţit cu nimic in ultimul timp pregătirea tehnică, nu a făcut nimic pentru mărirea vitezei de execuţie. Cu alte cuvinte, dinamovistul nu a reuşit să se depăşească pe el însuşi. Poate că o cauză importantă în existenţa acestor lipsuri este şi faptul că de la o vreme, Toma Constantin, altă dată boxer conştiincios şi modest, a început să dea dovadă de îngîmfare, de nesportivitate. Este semnificativă în acest sens privirea nemulţumită, la modul .,vedetistic“, pe care a aruncat-o antrenorului său, atunci cînd Victor Şchiopu a fost anunţat cîştigător. Oare Toma Constantin nu se poate întoarce pe drumul bun? Să ne oprim puţin şi asupra „tinerilor". Am făcut, de altfel, acest lucru şi în preambulul comentariilor noastre, dar socotim că o revenire este bine venită. Intr-adevăr, cei mai buni dintre ,,tineri“, chiar dacă n-au ajuns până la etapa decisivă, au arătat o lăudabilă preocupare pentru boxul în linie, pentru stil. Este îmbucurător că tocmai unul dintre ei, Emil Osmas, campionul categoriei pană, s-a dovedit cel mai tehnic boxer al campionatelor. Dar, pe bună dreptate, se pune întrebarea: ce se întîmplă oare cu C. Iordarhe, St Dumitrache, O. Cioloca? Acești trei tineri boxeri, cărora li se întrevedeau perspective deosebite, n-au arătat o pregătire pe măsura .. . aprecierilor. Dimpotrivă, C. Iordache a practicat un box fără strălucire, departe de cel care i-a adus în 1954 titlul de campion, St. Dumitrache n-a îndreptăţit de loc aşteptări!« în meciul cu Dobrescu, iar O. Cioloca ne-a dovedit că mai are încă de citit regulamentul... Se poate afirma, în general, că în pofida deficienţelor destul de supărătoare, nivelul tehnic al campionatelor din acest an a fost, într-o măsură, superior celui de anul trecut. Rămîne ca acest progres, deocamdată destul de... decii, să fie accentuat în cadrul competiţiilor pugilistice care bat la uşă. MARIUS GODEANU Gh. Fiat primind medalia de campion republican. (Fotó: M. MATEI) SPORTUL POPULAR Nr. 2825 Pag. 3-1 Cum stau lucrurile la Timişoara Două-trei zile de peregrinări prin institutele şi facultăţile timişorene, pe terenurile şi sălile de sport studenţeşti, pe la catedrele de educaţie fizică şi prin colectivele sportive universitare din oraşul de pe malurile Begăi îţi furnizează un material atît de bogat. Incit l-ai putea trata pe pagini întregi de ziar... In reportajul de faţă noi vom renunţa însă la relatarea unor probleme de amănunt, şi ne vom ocupa numai de aspectele cele mai cuprinzătoare şi mai semnificative ale activităţii sportive universitare la Timişoara. Am vizitat Institutul Politehnic, Institutul Medico-Farmaceutic, Institutul Agrotehnic, am discutat îndelung, cu şefii catedrelor de educaţie fizică, ca şi cu reprezentanţii colectivelor sportive şi am constatat, pretutindeni, aceeaşi discrepanţă între colectiv şi catedră, între activitatea unuia şi a celuilalt organ de conducere a activităţii sportive studenţeşti. La Institutul Politehnic, activitatea catedrei se rezumă la ţinerea orelor de curs şi la organizarea orelor facultative, fără a colabora — mai ales în ceea ce priveşte sportul de performanţă — cu consiliul colectivului Ştiinţa Timişoara. Cea mai bună ilustrare a acestei situaţii o constituie faptul pe care ni l-a relatat prof. Cornel Iovănescu, unul din vechii şi pricepuţii animatori ai sportului studenţesc timişorean, deoarece catedra de educaţie fizică a I.P.T. nu îndrumă elementele dotate, descoperite în cadrul activităţii de catedră, către colectivul sportiv unde aceste elemente s-ar putea bucura de o pregătire superioară de specializare pe o anumită disciplină, secţiile Ştiinţei Timişoara primesc tot mai puţine elemente de valoare din rîndurile studenţilor. Este elocvent în această privinţă faptul că în secţia de atletism a Ştiinţei Timişoara nu există nici un atlet student. La fel stau lucrurile la handbal fete. La această situaţie s-a ajuns din cauză că orele facultative afectate pentru aşa-numita activitate de colectiv sunt ţinute de aceiaşi profesori care predau orele de catedră şi care, ,cu toată bunăvoinţa şi pregătirea lor generală, nu pot satisface cerinţele pregătirii unor sportivi de performanţă în cele mai variate discipline sportive. De aceea, ar fi, desigur, foarte util dacă s-ar găsi o soluţie pentru ca orele facultative să fie ţinute de antrenori specialişti în diverse discipline, antrenori de care Timişoara niu duce în nici un caz lipsă. Ilustrarea cea mai bună a justeţii acestei linii o constituie rezultatele excelente obţinute de studenţii care fac gimnastică de performanţă în cadrul orelor de colectiv la I.P.T., sub conducerea prof. G. Eilhardt, un specialist în acest domeniu. Relativ la activitatea catedrei de educaţie fizică în universităţi în general, am stat de vorbă cu prof. C. Bucur, şeful catedrei de la I.P.T. prin efortul căruia s-au realizat multe lucruri bune în ce priveşte sportul din Institutul Politehnic. Din discuţiile purtate, a reieşit necesitatea unei îmbogăţiri a programei de educaţie fizică, cu o parte metodico-organizatorică, la început, în care să se lămurească sarcinile generale ale profesorului de educaţie fizică. O problemă mai acută, şi pe care ne-au ridicat-o şi alţi asistenţi ca şi o parte din studenţii cu care am stat de vorbă, este aceea a numărului de ore inclus în planul de studii. O singură lecţie pe săptămînă (fie ea chiar de 90 de minute) este insuficientă pentru cerinţele actuale. Este lesne de închipuit că numai cu o lecţie pe săptămînă nu se asigură continuitatea necesară nici în pregătirea fizică generală, nici în însuşirea temelor predate. O altă problemă importantă este aceea a obiectivului pe care trebuie să-l aibe educaţia fizică în institutele de învăţămînt superior. Părerea prof. C. Bucur este că — asigurîndu-li-se tinerilor o pregătire fizică generală încă din învățămîntul mediu — sarcina educaţiei fizice în învăţămîntul superior nu trebuie să mai fie aceeaşi (pregătire generală, sport de masă) ci să se urmărească, cel puţin în anul II, o specializare. Prin urmare, specializarea să nu mai fie facultativă, ca acum, ci să devină obligatorie, în cadrul orelor de curs. Desigur, în acest fel, colectivele sportive studenţeşti şi-ar putea îmbogăţi mai uşor cadrele de sportivi, iar drumul spre performanţă ar putea fi mai uşor. Printre studenţii sportivi din Timişoara este bine cunoscută figura profesorului Cocheci, preşedintele consiliului orăşenesc Ştiinţa. Vorbindu-ne despre o oarecare penurie manifestată în ultima vreme în privinţa cadrelor de sportivi fruntaşi ridicate dintre studenţii timişoreni, prof. Vasile Cocheci ne-a semnalat două motive: pe de o parte o greşeală a catedrelor de educaţie fizică, care nu se preocupă să furnizeze elemente cu perspectivă colectivului Ştiinţa Timişoara, iar pe de altă parte comoditatea unor antrenori ai consiliului orăşenesc, care nu fac sondaje în masa de studenţi, care nu urmăresc activitatea conspetiţională internă a diferitelor institute. Alte greutăţi în calea unei mai rodnice activităţi a echipelor Ştiinţa din Timişoara sunt „concurenţa” pe care le-o fac unele colective nestudenţeşti din localitate sub aspectul unor avantaje materiale şi tehnice pe care le oferă studenţilor şi pe care Ştiinţa nu este în măsură a le acorda dificultăţile La unele institute din Timişoara, unii studenţi sportivi îşi închipuie că pot obţine unele „facilităţi” în trecerea examenelor, pe considerentul că joacă în echipele institutului sau facultăţii respective... Găsesc că e fără sens, tov. profesor să mă întrebaţi formula petrolului, cînd toată lumea ştie că eu am salvat echipa noastră de la o înfrângere sigură, tocmai la Cîmpina... provenite din programarea unor competiţii cu caracter republican In timpul perioadelor de colocvii şi examene, lipsa unor fonduri suficiente de întreţinere şi amenajare a bazelor sportive. O problemă care rămîne să fie studiată şi care ni s-a părut foarte interesantă, ne-a fost expusă de asistentul N. Iosof, de la Institutul Agrotehnic. Este vorba despre colaborarea care ar trebui să existe între diferitele catedre de educaţie fizică din localitate. Actualmentespre deosebire de un trecut nu prea îndepărtat, cînd exista un profesor coordonator al activităţii ca Vizitatorului, care se abate prin acest colţ al Oraşului Stalin, nu-i rece prin gînd că în spatele zidurilor acestei clădiri vechi, cenuşii se ascund locuri de care va pomeni, fără îndoială, orice istorie a sportului romînesc. Intr-adevăr, acolo se află una dintre cele mai vechi săli de gimnastică din ţara noastră, o sală în ... vîrstă de 103 ani. Şi tot acolo se întinde un vechi teren de sport din oraş, de numele căruia sunt legate multe evenimente sportive de seamă. Să amintim doar de meciul de atletism Romiînia—Ungaria din 1932, prima manifestare a echipei feminine a ţării noastre. Acesta este cadrul, de adîncă tradiţie sportivă, în care îşi desfăşoară activitatea şcoala de antrenori din Oraşul Stalin. RUGBI+ATLETISM, GIMNASTICAl-HANDBAL ? Şcoala de antrenori din Oraşul Stalin este foarte tînără. Ea nu a împlinit nici un an de activitate. Despre activitatea din acest an de început se pot spune multe lucruri. Ne vom opri asupra unuia singur. Este vorba de împărţirea artificială, i-am spune chiar birocratică, a disciplinelor sportive pentru care se pregătesc elevii acestei şcoli. In prezent, şcoala funcţionează cu două secţii: rugbi ,atletism şi gimnastică -hhandbal. La absolvirea celor doi ani ai şcolii, un elev ar trebui (teoretic) să aibă calificarea corespunzătoare fiecăruia din cele două sporturi ale secţiei pe care le-a urmat. Este acest lucru posibil? Cîtuşi de puţin. Parcă anume, sporturile „cuplate“ în cele două secţii au un specific cu totul şi cu totul diferit. Desigur, ne trebuie antrenori şi de atletism, şi de rugbi, şi de gimnastică, şi de handbal. Dar ne trebuie antrenori buni. Esteînsă puţin proba- bil că vor deveni antrenori buni, după numai doi ani de studii, elevi care îşi irosesc energia pe tărîmuri de pregătire diametral opuse. Dascălii şcolii şi-au dat seama de aceste greutăţi din primele zile de activitate. Cele două specialităţi ale fiecărei secţii reclamă extrem de multe ore practice, reduc simţitor din posibilitatea unei reale practici de producţie. Soluţia? Ne-o arată propunerea directorului şcolii, prof. Arno Kummer, introducerea în programa de învăţămînt a unei singure specialităţi principale şi a uneia complimentare. Şcoala are depline posibilităţi ca, odată cu al doilea an de existenţă, să funcţioneze cu cîte o secţie pentru fiecare din disciplinele sportive care se predau acum. Iată o propunere care i-ar putea interesa pe tovarăşii din serviciul Şcoli al C.C.F.S. UN VERITABIL COMPLEX SPORTIV Printr-o curioasă înlănţuire a lucrurilor, cea mai veche şi cea mai nouă sală de sport din Oraşul Stalin fac parte acum din aceeaşi clădire. Inntr-adevăr, străvechea aşezare s-a îmbogăţit în aceşti ani din urmă cu o aripă nouă, în care se află o sală modernă, utilată pentru gimnastică, volei, baschet, atletism, etc. Lucrările de construcţie ale acestei aripi, care va mai cuprinde şi un hotel pentru sportivi, un centru medico-sportiv, un club, nu sînt încă terminate. Sala a fost însă dată în folosinţă. In legătură cu aceasta, ni se par interesante cîteva lucruri istorisite de prof. Kummer, care aruncă o lumină semnificativă asupra întregii activităţi a şcolii. Iarna trecută, şcoala de antrenori a pus la dispoziţia atleţilor din oraş noua sală. Săptămîni la rînd au muncit cot la cot cei 7 antrenori şi elevii lor. Antrenorii auînţeles că nu au „secrete“ unul faţă de celălalt. Ei s-au ajutat imti, pe alţii, şi pentru prima oară după mulţi ani, au pus bazele unei colaborări care continuă şi acum. Şcoala de antrenori va beneficia nu peste mult timp şi de alt teren corespunzător. Vechiul teren sportiv de lungă şcoală, va fi gazonat, largit, va avea o pistă de atletism de 333 m. Colectivul de pedagogi, din care fac parte cadre cu experienţă, profesorii Amo Kummer, Dumitru Colibaşi, Ion Sabău, Meta Popescu, Octav Enescu, Ladislau Covaci, dr. Lau-rian Taus şi alţii, va avea condiţii dintre cele mai bune pentnu a-şi putea îndeplini misiunea. Trebuie însă ca experienţa primului an de muncă să fie folosită, şi bine folosită. SI»« tedrelor) fiecare catedră s-a „în*corsetat” în activitatea ei, disparînd astfel orice fel de colaborare pe plan local. Fără îndoială că intensificarea colaborării ar duce nu numai la un util schimb de experienţă, dar ar da posibilitate Institutelor mai puţin înzestrate din punct de vedere material (săli, terenuri) să-şi desfăşoare o activitate normală. Şi, pentru că am ajuns la acest capitol, să ne ocupam puţin şi de baza materială a activităţii sportive universitare la Timişoara. In această privinţă, cel mai bine stă Institutul Politehnic care are un stadion bine înzestrat (dar, din păcate, nu tot atît de bine întreţinut, ca şi baza de sporturi nautice, de altfel !), o sală de gimnastică încăpătoare şi bine utilată, numeroase terenuri de volei şi baschet, materiale şi echipament din belşug, ceea ce permite desfăşurarea unei bune activităţi a studenţilor din cele patru facultăţi ale IPT ( Mecanică, Chimie, Electrotehnică, Construcţii), activitate care se bucură de lin sprijin larg din partea rectoratului şi a decanatelor respective. Studenţii Institutului Medico- Farmaceutic au la dispoziţie o sală de gimnastică proprie, iar — de cîtva timp — ei şi-au amenajat, prin grija şi cu largul sprijin al conducerii institutului, şi un teren de baschet şi vote, care promite să devină unul din cele mai frumoase ale oraşului. (Aici se pune accentul pe volei şi baschet, în afară de care nu mai există decit secţie de şah, ceea ce ni se pare cam puţin pentru un institut cu peste 1000 de studenţi). De altfel, lipsa unui teren pe care să se poată desfăşura şi o activitate de fotbal, handbal, atletism, etc., face ca înseşi unele ore din programul catedrei să se ţină pe terenuri improvizate, necorespunzătoare, în mod formal. O situaţie şi mai grea este cea de la Institutul Agrotehnic, care nu beneficiază de nici un fel de bază sportivă proprie. Se simte în special lipsa unei săli. Din această cauză, o serie de aparate şi materiale pe care Institutul le-a primit de la forul tutelar, stau într-o magazie, nefolosite. Orele de educaţie fizică se ţin în funcţie de... bunăvoinţa diferitelor şcoli sau colective locale. In acest fel, ele nu-şi pot atinge scopul, mai ales că, de multe ori, jumătate din timpul alocat se pierde cu circulaţia de la Institut la vestiar, de aici la sală, cu transportul dintr-un loc în altul. În aceste condiţii, nici nu ne mai miră că la Institutul Agrotehnic, în afară de orele de educaţie fizică nu mai există nici un fel de activitate, nu există activitate de colectiv sportiv. Un început îmbucurător s-a făcut în ultimul timp, prin amenajarea unui teren propriu de voleibaschet, pentru care se caută încă... zgură! Iată de ce ar fi foarte utilă stabilirea unei colaborări permanente între catedrele de educaţie fizică din Timişoara., RADU URZICEANU I OPRESCU O şcoală de antrenori şi cîteva probleme