Sportul, mai 1969 (Anul 25, nr. 531-560)

1969-05-01 / nr. 531

pag. a 2-a TREI CAR­ȚI DE VIZITĂ ............. —y-■""I l-"" ' ' ........I— ■— .——ii..­.. — - im.... $ieorghe Berceanu. I OLTEANUL TERIBIL­ maginea în care sunt încadraţi idolii stadionului este foarte adesea falsă. Cei mai mulţi ţi-l închipuie, probabil, pe luptăto­rul GHEORGHE BERCEANU un Hercules, capabil să mute un mun­te în loc, dacă nu chiar mai mulţi. In realitate, avem de-a face cu un copil ! Pe stradă, văzîndu-l mititel cum e, imberb, intr-un vindiac al­bastru, scurt, care îi dă fi mai mult aerul de adolescent, nimeni n-ar putea bănui în persoana acestui „gamin“ pe strălucitul campion mon­dial de la Mar del Plata. Dar în arenă, Berceanu se trans­formă intr-un uriaș. Acolo, pe sal­teaua de luptă, dimensiunile se ega­lează şi dispar, pentru motivul că nu mai există mijloace de compa­raţie. Şi, printr-un miracol, Liliput devine dintr-odată Guliver. Puter­nic, agil,,felin, şiret, hotărit. Braţele sale, pe care sub învelişul vindiacu­­lui albastru le bănuieşte că ar fi firave, sunt un cleşte din strînsoarea căruia nu mai există scăpare. Acesta este ,,copilul teribil" al Olteniei, născut acum 19 ani, in comuna doljeană Dunăreni. Din 1965 a început luptele la Electroputere Graiova, lăcaş de tradiţie pentru a­­cest sport greu şi nemilos, sub privi­rea şi îndrumarea antrenorului ILIE MARINESCU. Scara măiestriei a urcat-o repede, sărind cite trei trep­te deoadată, fără să gtfîie. Şi iată-l că a ajuns un virf. Maică-sa aude cu mindrie de is­prăvile fiului ei înaintea marilor în­treceri la care participă Gheorghe Berceanu dă acatiste. Iată că au fost primite!... V. C. Nu cred să dorească cineva să cumpere un arbitru dintr-o pasiune artistică, doar aşa ca să-l ţină in casă, ca pe un tablou sau ca pe un cristal de valoare. Ceea ce se vizează in­tr-o astfel de afirmaţie este numai conştiinţa arbitrului, această calitate, pe care, dacă o vinzi, înseamnă că nu o ai, iar dacă o ai nu o poţi vinde .­ Să spunem, deci, mai bine, că se urmăreşte câştigarea bună­voinţei, înţelegerii sau spriji­nului arbitrului. Dar, pentru asta iţi trebuie bani şi un handbal din încasări sau de la susţinători slabă speranţă să aduni ceva. Cadourile, dacă le ai, ţi se rupe inima să nu le păstrezi pentru tine. Eu am aplicat o metodă foar­te simplă, fără bani, şi care mi-a reuşit totdeauna, pornind de la cunoaşterea psihologiei arbitrului. Experimentul l-am început cu mine care, de mult, am arbitrat jocuri oficiale şi, din întîmplare, chiar şi inter­naţionale. Dar certitudinea a­­supra justeţei metodei mele mi-a fost dată de mărturisirile intime ale multor arbitri pe care i-am cunoscut. La un meci omul care are cele mai mari emoţii, care do­reşte din toată inima ca jocul să se desfăşoare perfect, este arbitrul. Dacă am putea de­termina pasiunea pentru spor­tul respectiv la jucători, su­porteri sau arbitru, in mod sigur pasiunea arbitrului va cîntări mai mult. Am chiar curajul să afirm că, dacă i-am trece pe jucători sau pe supor­teri prin ,,furcile caudine“ prin care trec la fiecare joc arbitrii, foarte puţini ar mai persevera. Vă imaginaţi ce simte şi cum se simte un ar­bitru, un om singur, în faţa unei mase de oameni pătimaşi (arbitrii sînt totdeauna in de­plasare !) şi care, de cele mai multe ori, nu cunosc bine nici regulile jocului. Ce să mai spun de momentele cînd un jucător, după ce a ratat un 7 m sau un contraatac, are tupe­ul să-l apostrofeze, să-l insulte pe cel care nu a fluierat, even­tual, „paşi“. Nici „Blestemele“ lui Arghezi nu par mai grave decit soarta celui care conduce jocul masculin de handbal Dinamo-Steaua. Şi totuşi, ar­bitrii trec peste toate din do­rinţa de a contribui la optim­­t­­atea sportivă de performanţi,­ pentru a fi d­in fond, şi ei, cine­va. Pasiune sau orgoliu, scuza­bile, pe care le avem toţi cei ce facem sport. Pornind de la aceste consi­derente mi-am dat seama că ceea ce ce-i trebuie mai mult pe teren unui arbitru este un prieten, un sprijin moral, mai ales atunci cînd greşeşte. Un prieten care să-i redea liniş­tea şi încrederea spre a putea conduce partida in continuare. Acest prieten am căutat să fie echipa mea. Cum am reuşit să-mi fac jucătoarele „mielu­şele“, cum le-am scos „colţii“, ca un loc să muşte, să zâm­bească ? Foarte simplu. Pe plan teoretic le-am analizat permanent foile de arbitraj din care scoteam în evidenţă fap­tul că echipa face cite 30—40 de greşeli într-un joc, iar une­le jucătoare au „performanţe“ de 10—15 greşeli personale, in timp ce arbitrul, cel mai slab, nu trece peste zece. In mod practic, am făcut jocuri şcoală in care, intenţionat, am rugat O FATĂ GRĂBITĂ N -au trecut decit puţine veri de cînd un tînăr profesor timişo­rean, S. BECKER, mărturisea cu o oarecare reţinere (determinată, desigur, de marea-i modestie) că a descoperit o fată, Inimoasă foc, şi dol­dora de calităţi, pe care speră s-o ducă intr-o bună zi la o valoare atle­tică internaţională­ Era vorba de eleva SERAFINA MORITZ, de la Liceul nr. 4 din Timişoara, care fără să­­fi avut un debut spectaculos in atletism, a progresat neîncetat de la un an la altul şi a reuşit, in august 1968, să-şi înscrie numele pe tabloul de onoare al ciştigătoarelor la „europenele” de juniori de la Leipzig. Arătind o dragoste ardentă pentru atletism, pentru aruncarea suliţei în mod special, Serafina (născută la 6 iunie 1950, la Timişeni) a deprins, sub îndrumarea lui Becker, a.b.c.-ul aces­tui dificil exerciţiu (despre care fin­­landezii afirmă că se poate învăţa în cel puţin 8 ani) impunîndu-se printre cele b­ai valoaroase atlete din ţară. Victoria ei de la Leipzig şi rezulta­tul de 51,10 m au produs o deosebită satisfacţie atletei, antrenorului şi, poate in egală măsură, colegelor de la „Nr. 4“. Pregătindu-se intens in lunile de iarnă, Serafina a început noul sezon cu un foarte promiţător 50,02 m, care spune desigur foarte mult şi care — sintem­ convinşi — poate fi repede întrecut în viitoarele concursuri. Mai ales că ocazii vor fi destule. Un gînd abia mărturisit al tinerei atlete se leagă de participarea la cam­pionatele continentale de la Atena şi — ce-ar fi ? — dacă pe stadionul Karaiskakis, în septembrie, România va fi reprezentată la aruncarea suli­ţei de trei atlete, una dintre ele fiind chiar campioană de junioare a Euro­pei. Pentru aceasta va trebui însă să arunce peste 53 de metri. Dacă nu chiar mai mult ! R. V. CAMPIONUL TARDIV P­ ovestea lui Marian Slavic nu este prea lungă. In iar­na lui 1967, cind s-a pre­zentat pentru prima oară în grupa prof. Gh. Dimeca, era un necunoscut in virstă de... 21 de ani. Dar numai după doi ani a devenit campion şi re­cordman al ţării, caz destul de rar intilnit în nataţie asemuitor, in paria, cu cel al francezului Michel Rousseau, care dintr-un poloist modest al Racing Club-ului din Paris a ajuns în moci pu­ţin de trei ani unul dintre cei mai buni sprinteri europeni. Ultimele performanţe ale înotătorului de la Steaua — 4 victorii individuale în meciul cu Cehoslovacia şi noile recor­duri naţionale la 100 m liber (55,4) şi 200 m mixt (2:20,3) — 11 recomandă cu prisosinţă ca înotătorul nr. 1 al ţării în acest început de sezon. — Ce reprezintă acest 55,4 pentru po­sibilităţile dv. ? — Un timp bun cu care se pot ciş­­tiga concursuri in Europa. — Aţi putea realiza mai mult in lu­nile următoare ? — Antrenorul meu pare convins de aceasta, dar eu ezit să mă pronunţ in­­trucît îmi dau seama că­­una de pre­gătire pierdută (din motive obiective) în sezonul de iarnă va cîntări destul de mult. — Vă preocupă proba de „sută“ . — Ca să fiu sincer, da ! îmi place să mă mîndresc cu titlul de cel mai rapid înotător. Pină cînd 7 Concurența este foarte serioasă și nu m-ar mira dacă Schier, sau prietenul meu Moraru ar coborî înaintea mea granița celor 55 de secunde. — Totuşi, stilul dv., mai puţin năval­nic, ar părea apropiat probelor de 208 m şi 400 m ? — Deocamdată îmi lipseşte rezistenţa; cînd o voi dobîndi mă voi avinta cu curaju ’şi pe aceste distanţe. La 200, m şi acum sunt capabil să înot în 2:02,0. Iar la 400 m, ca puţină ambiţie, voi încerca chiar în această vară să bat recordul tânărului Almer. — Apropo de ambiție... — Știu la ce vă referiți. Mi se re­proşează adesea, și nu fără temei, că termin cursa cu multe resurse. Intr-a­­devăr, pină in acest an nu am fost prea ambițios ; nu aveam nici prea mare încredere că voi putea ajunge la rezultate de valoare. In ultimul timp Insă optimismul antrenorului meu a început să mă molipsească. — Vreo promisiune ? — O victorie In „Cupa Europei" ! — a. v. — Sensimâjkmtz ^Italian Stenic PĂMÎNT SI NORI Sîmbătă, pe „23 August“, a mai apărut o „cameră“ T.V., direct pe pistă, la cîțiva paşi de terenul de joc. Ni s-a spus de două trei ori în timpul emisiei: „Dragi telespectatori, vi i s-a mai adus „o cameră“, pentru a­ avea jocul mai aproape... dragi telespecta­tori, după cum vedeţi, am mai instalat o cameră...“ Foarte bine — numai că «altădată ni s-a spus altfel şi nu prea sunt dornic să uit ce ni s-a spus. Nu c-aş fi ranchiunos­­— dimpotri­vă. In urmă cu două dumi­nici, prietenul Ţopescu mi-a pus „o talpă“ foarte tare şi am lăsat-o să trea­că. Mi-a spus că sunt „te­mut“... „Temutul Belphe­­gor“... Iată ce n-aş spune nici in glumă unui om la care ţin cit de cit. In min­tea mea, nu există adjec­tiv mai întristător pen­tru un om — ca să nu spun pentru un cronicar — decit acela de „temut“. Nici măcar ca ironie sim­patică şi amicală — n-o gust, deşi imi place mai mult să rid decit să plîng. Dar prea cunosc din viaţă şi din istorie cine a fost temut pe lu­mea asta ca să mă mai joc cu cuvintul ăsta macabru. Dar, cum spun, să trecem peste vorbe, să le dăm ui­tării şi să răminem la principii, pe care să nu le dăm uitării. De cite ori am pledat pentru filmări în direct­­mai bune, mai inteligente, mai expresive —■ la fot­bal, cu deosebire, la box, de curînd —, ni s-a repli­cat că discutăm probleme­le in termeni prea ideali­zaţi, că sintem­ lipsiţi de realism, că nu cunoaştem miliardele de amănunte concrete de pe pămînt care împiedică etc etc. Ni se spunea, cu alte cuvinte, că vorbim din cer, dintr-o viaţă de apoi, că prea plu­tim cu capul In nori. Me­toda a clasic folosită in numele clasicului realism : eviţi o discuţie despre propriile păcate, invocînd că între tine şi interlocutor e o diferenţă fundamen­tală de poziţie — tu stai cu picioarele pe pămînt în timp ce el e cu capul în nori. Fireşte, cel cu capul în nori e compro­mis imediat fiindcă norii sînt o materie suspectă, din nori nu poate veni niciodată adevărul, capul trebuie să stea înfipt pe umeri etc. etc. Compromi­­ţîndu-1 astfel pe cel nerea­­list, toată lumea te va cre­de pe tine, cel cu picioa­rele pe pămînt, cînd vei spune tot timpul că altfel nu se poate, „astea-s po­sibilităţile reale“, pentru mai bine n-avem nici cum nici de unde... Dar deoda­tă pe acest dificil stadion „23 August“ mai apare „o cameră“ și transmisia de­vine mai bună, mai ex­presivă — cam cum o do­rea cel cu capul în nori (deși pină la stil și rigoa­re ,mai avem un drum...). Deodată începe să zumzăie zvonul că la „europenele“ de box ar fi posibil să se instaleze patru „camere“ în joc de două, ceea ce iar ar fi în sensul celor sugerate de cel cu capul in nori. Şi atunci? Atunci, un fair-play elementar trebu­ie să te facă să accepţi că cel cu capul în nori nu vorbea chiar ca un aiurit şi avea realism în idei cam cit posedă cei cu pi­cioarele pe pămînt; că realism nu înseamnă să spui tot timpul: „nu, nu se poate, iată milioanele de amănunte care se îm­potrivesc...“ ci: „să vedem, să judecăm...“ cu picioa­rele pe pămînt şi cu capul în nori, totodată. Fără o asemenea poziţie, simul­tan realistă şi visătoare, fără o asemenea „combi­naţie“ a poziţiilor, fără o medie intre posibil şi im­posibil, între lut şi nori — eu personal nu văd cum vom putea îmbunătăţi via­ţa pe planetă şi in studio. BELPHEGOR sportál arbitrul să dezavantajeze echi­pa sau pe unele jucătoare mai irascibile pină ce am constatat o imunitate faţă de erorile de arbitraj. Trebuie puţină perse­verenţă, fiind vorba de întro­narea unei anumite concepţii. Dar, răbdarea va fi în mod cert răsplătită. Nu ştiu dacă am făcut bine divulgindu-mi patentul. Dacă toţi antrenorii din ţară mă vor imita, cum mai cîştig eu arbitrii ? Sper insă să nu fiu luat in serios... D. POPESCU-COLIBAŞI Campionatele universitare individuale de judo sunt în plină desfăşurare. Duminica trecută, în centrul universitar Bucureşti, 70 de participanţi, aparţinînd secţiilor Agrono­mia, A.Sj­., I.E.F.S., I.P.G.G., Construcţii, Universitatea şi Politehnica şi-au disputat titlul la cinci categorii. (Spu­nem „cinci“ pentru că la „56* kg. nu au fost concurenţi !). Dar, iată campionii : 63 kg Gh. State (Agronomia) 70 kg S. Vodă (I.E.F.S.), 80 kg C. Pa­­velescu (I.E.F.S.), 93 kg I. Her­man (I.E.F.S.), +93 kg V. Ale­­xandrescu (Construcţii). Ală­turi de ei, fiecare al doilea clasat al fiecărei categorii se va prezenta la finala pe ţară care va avea loc, la 17—18 mai, la Bucureşti. SE APROPIE FINALA UNIVERSITARĂ 27 de echipe cu peste 1000 de concurenţi sunt gata de start Sfirşitul acestei săptămini mar­chează startul intr-o nouă ediţie a campionatului republican de atletisn­ pe echipe (de fapt, star­tul oficial a avut loc, în urmă cu două săptămini cu prilejul meciurilor de baraj pentru divi­zia B). Anul acesta la întreceri vor lua parte următoarele for­maţii : DIVIZIA A.: Dinamo cam­pioană in 1968, Steaua — cam­pioană in 1966 şi 1967, Clubul a­­tletic universitar I, Metalul, Rapul din Bucureşti, Argeş, Braşov, Cluj şi Prahova (nou promovată); DIVIZIA B, seria I : Progresul, C.A.U. R. Constructorul, S.A.O. din Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Ilfov, Neamţ ; seria a II-a : Ti­miş, Bihor, Mureş, Dolj, Hune­doara, Arad, Sibiu, Maramureş, C.S.S. Buc. Competiţia pe echipe, fără dis­cuţie cea mai importantă între­cere atletică cu caracter intern, va reuni peste 1 000 de atleţi şi atlete care, reţineţi bine, trebuie să aibă cel puţin categoria a IlI-a de clasificare sportivă pen­tru juniori, respectiv, categoria a H-a pentru seniori (pentru cei în virstă de peste 27 de ani se cere categoria I). Cercetând listele de validare a componenţei echipelor­ prezenta­te F.R.A., am constatat că la di­vizia B, de exemplu, marea ma­joritate a echipelor participante vor fi alcătuite in proporţie de aproape 100 la sută din atleţi ju­niori ! De asemenea, chiar la prima divizie procentul tinerilor atleţi a crescut in foarte mare măsură faţă de anii precedenţi, în primul rind, ca rezultat al preocupărilor, cluburilor şi aso­ciaţiilor sportive pentru selecţio­narea şi pregătirea celor mai talentaţi juniori, dar şi pentru faptul că regulamentul competi­ţiei prevede o clauză nouă, adi­că, scăderea cite unui punct pentru fiecare concurent care nu realizează in concurs normele fixate pentru fiecare categoria de clasificare, şi care, în orice caz, apar mai uşoare pentru juniori. In prima etapă a turului (în total vor avea loc patru etape la datele de 3—4 și 10—11 mai, 11—12 și 18—19 octombrie) sunt programate următoarele meciuri triunghiulare (cu clasament de Intănire bilaterală) : Bucureşti : Steaua — Rapid - Argeş (A); Constructorul — Neamţ — C.A.U. II (B. I) ; Cluj : Cluj — Metalul — C.A.U. (A) ; Ploieşti : Prahova — Dinamo —..Braşov (A) ; Iaşi : Iaşi — Progresul — Ilfov (B, I) : Constanţa : Constanţa — Bacău — S.S.A. (B, I) ; Sibiu : Sibiu — Dolj — Bihor (B, II) ; Hunedoara: Hunedoara — Mureş — C.S.S. (B, II) ; Baia Mare : Maramureş — Timiş — Arad (B, II). Meciu­rile de la Sibiu şi Constanţa vor avea loc in zilele de 2—3 mai. Referindu-ne la aceleaşi liste de înscrieri, simpla lor citire ne arată o reevaluare a forţelor.­­Astfel, C.A.U., Rapid şi Cluj se vor prezenta cu echipe mult întărite d­in punct de vedere nu­meric şi mai ales valoric, în timp ce Steaua şi Metalul par într-un evident regres. De aceea — fără intenţia unui pronostic — nu va trebui să mire pe nimeni dacă Clujul va învinge pe Me­talul şi Rapid pe Steaua. înaintea noului start ţinem să atragem atenţia organizatori-­ lor de meciuri să privească cu seriozitate această responsabi­litate şi să ia măsurile corespun­zătoare pentru amenajarea in cele mai bune condiţiuni a lo­curilor de întrecere, astfel ca pistele să fie un ajutor în obţi­nerea unor performanţe de va­loare şi nicidecum un impedi­ment. De asemenea, fiind mai ales vorba de o competiţie pe echipe, dorim să credem­ că bi­rourile de secţii ale cluburilor, comisiile teritoriale de atletism, in cazul reprezentativelor de ju­deţ, au procedat cu toată grija la completarea şi uniformizarea e­­chipamentelor. Şi acum... start ! • Din motive de ordin tehnic concursul de selecţie a decatlo­­niştilor şi pentatloniştilor în ve­derea meciului în 4 de la Paris (Franţa, Iugoslavia, Italia, Româ­nia) va avea loc la Bucureşti, pe stadionul Dinamo, în zilele de 22 şi 23 mai, în loc de 27—23 mai, cum se anunţase anterior. • Meciurile din cadrul diviziei B, Mureş — Maramureş — Sibiu se vor disputa la 13 şi 14 mai, în loc de 16—11 mai. • Partidele programate in pri­ma etapă a campionatului pe e­­chipe, în Capitală, se vor des­fășura pe stadionul Dinamo, sim­­bătă de la ora 10 și duminică de la ora 9. DE LA UN BUT LA ALTUL 9 Formaţia divizionară A Steaua Bucureşti a susţinut duminică un meci cu Ceho­slovacia, la Pardubice, cu o selecţionată a cluburilor Du­­kla. Rugbyştii bucureşteni au obţinut victoria cu scorul 18—11 (11—5), punctele lor fiind Înscrise de Călăraşu, Ciobănel (cite două Încercări) şi Durbac (trei transformări). 9 Sa Perugia, sub auspiciile F.I.R.A., federaţia italiană de rugby organizează un curs internaţional de arbitri, pe o durată de o săptămină la care participă şi doi cava­leri ai fluierului din ţara noastră : Florentin Tudorache şi Theodor Witting. Cursul ia sfîrşit in ziua de 5 mai. „ Turneul final al campio­natului naţional de juniori va avea loc la Bucureşti, in zilele de II, 18 şi 25 mai, cu participarea a 8 formaţii, după sistemul eli­minatoriu , sferturi de fina­lă, semifinale şi finală. La propunerea Comisiei munici­pale Bucureşti, federaţia de specialitate a admis partici­parea şi celei de a treia cla­sate din campionatul Capita­lei, pe baza echilibrului de forţe arătat pe parcursul com­petiţiei. Aşadar, Bucureştiul va fi reprezentat in turneul final de Griviţa Roşie, Clubul sportiv școlar și Școala spor­tivă nr. 2 (în ordinea clasa­mentului). (Mr. 531 (5965) Seară de baschet şcolar Biletul n-a costat mult : 2 lei Intrarea a fost, deci, la Indemiia tuturor şcolarilor. Mai ales dacă ţinem seama ca întrecerile aveau loc in sala Floreasca, iar în fieca­re seară se puteau urmări două-trei meciuri de bas­chet dintre care unul inter­naţional. Adică, cel cu eleve­le de la Wiessenschaft-Halle (R.D.G.). Prima oară a jucat cu aceste talentate baschetba­liste junioare, redutabila noas­tră formaţie a Clubului spor­tiv şcolar (de mai multe ori campioană republicană la Ju­nioare, fruntaşă în divizia B şi cu mari şanse de a pro­mova In A). Aşadar, în aplauzele sus­ţinute ale galeriei, cele două echipe intră pe teren. Flori. Îmbrăţişări, fotografii, schim­buri de fanioane, mă rog, în­treg „protocolul“ dinaintea u­­nei mari partide. In deschide­re jucaseră fetele de la Li­ceul nr. 42 (antrenor prof Ion Stoişor), cu Liceul eco­nomic nr. 3 (antrenor prof. Gh. Vârtejanu). Scorul final 21—18 (11—14) in favoarea bas­chetbalistelor de la »42“. Me­ciul cu elevele din R.D.G începe, galeria îşi scoate blo­curile de desen pe ale căror foi mari citim : „Hai, Clubul şcolar !“, cronicarii invitaţi la această întrecere îşi notează fiecare fază, fiecare mascotă lăsată pe banca rezervelor : o păpuşă blondă cu ochi cînd verzi, cînd albaştri, după pre­ferinţă, un ursuleţ posac, foarte brun şi — probabil — foarte sălbatic ce era încă ferecat în lanţuri groase de mărgele; un clovn, un croco­dil cu dinţi de plastic etc. Şi meciul se dispută în iureş tineresc, antrenorii cer time­­aut-uri, suporterii întorc foile de desen cu „Vrem victorie!“ şi partida se termină la sco­rul de 72—51 (42—25) în fa­voarea Clubului şcolar (antre­nor prof. Emil Manea). A doua zi, in compania oas­petelor joacă formaţia ju­nioarelor II de la C.S.Ş. Adi­că, Mariana Nazarie (clasa a VI-a), care stă in bloc cu Sonia Iovan (susţine chiar că se cunosc bine), Irina Faur, Doina Tudoran, Ira Marcu şi alte foste stele ale minibaschetului şcolar. Acum, partida este mai echilibrată (24—24, 30—30), mai spectacu­loasă prin evoluţia scorului Sala nu este chiar plină (te­zele astea de sfîrşit de an sînt groaznice !), dar are a­­tlta forţă de „exprimare“ că arbitrii trebuie să fluiere de cite două-trei ori ca să se audă, cît de cit. Spre a nu mai vorbi de punctul final, de ultima secundă cînd — după un joc de mare ambiţie — ta­bela electrică consemnează o nouă victorie a Clubului şco­lar : 33—32 (21—18). Ce vreţi : seară de baschet şcolar ! V. TOFAN AMATORISMUL ŞI ÎNALTA PERFORMANŢĂ SPORTIVĂ (Urmare din pag. 1 s tare la care a ajuns organismul omenesc, din acest punct de vedere. Marea performanţă dă de lucru ştiinţelor biologice, tehnicii, metodicii etc. trans­­formîndu-se volens-nolens într­­un factor social, cu multe im­plicaţii. Talentul şi posibilităţile fizice şi motrice brute au încetat să mai fie singurele calităţi capa­bile să determine obţinerea unor performanţe înalte, pon­derea lor reducîndu-se, în fa­voarea muncii de pregătire. A devenit evident faptul că pre­gătirea creează posibilităţi de performanţă chiar şi acolo unde natura sau alte împrejurări de viaţă au fost vitrege cu unii dintre semenii noştri (vezi cam­pioni mondiali de nataţie cu sechele de poliomielită etc.). Astăzi nu mai este posibilă obţinerea performanţei numai cu 2—3 antrenamente pe săp­tămină, făcute în orele libere, după munca profesională. Orga­nismul uman nu mai poate face faţă solicitărilor de un nivel aşa de ridicat, fără să fie pre­gătit în mod special pentru aceasta.Nu trebuie să uităm că noci­vitatea efortului neuromuscular este invers proporţională cu gradul de pregătire, scăzînd pe măsură ce gradul de pregătire şi de adaptare creşte. Pregătire înseamnă însă timp, mijloace de întreţinere — bio­logică şi socială — mijloace de antrenament, inclusiv instalaţii sportive etc., la care se adaugă un volum de muncă cu un con­sum imens de energie psiho­­fizică. Imaginaţi-vă că Vera Ceaslavska, această minune a gimnasticii sportive feminine, a lucrat cite 6—8 ore pe zi timp de cca 14 ani pină să ajungă in vîrful piramidei ; că inotătoa­­rea Debbie Meyer şi-a făcut din bazinul de înot un al doi­lea mediu de viaţă ; că Jean Claude Killy a alergat ani de zile după zăpadă, iarna-vara, prin Alpi, prin Pirinei etc, pentru a-şi „înghiţi” porţia zil­nică de zeci de kilometri de coborire pe schi ; că Oleg Pro­­topopov, acest neîntrecut balerin pe gheaţă, mărturiseşte că a lucrat timp de 15 ani ca să poată oferi un spectacol de numai 15 minute etc.­ Mai poate fi socotit timpul dedicat unor astfel de pregă­tiri drept „timp liber“ consa­crat activităţilor recreativ-edu­­cative ? Mai au oare aceşti ti­tani ai sportului timpul şi e­­nergia necesară să se preocupe, în paralel, de problemele exis­tenţei lor zilnice ? Problema nu se pune pentru cei ce au mijloace materiale, dar ea de­vine de nerezolvat pentru cei ce nu le au, adică pentru cei mulţi. Aceaştia se văd dintr­­odată excluşi de la posibilita­tea de a-şi încerca şansele, dacă nu sunt asistaţi. Fără această asistenţă, se generează practici profesioniste în sport ! Dincolo de aspectul extrem de dur, material, al problemei, trebuie să-l vedem şi pe cel etic, mo­ral. Este just oare ca pentru lipsuri materiale, cei care ar putea realiza performanţe înalte, să fie puşi mereu in si­tuaţia de a eluda amatorismul sau escamota profesionismul ? Oare ei sunt de vină că au talent, dar nu au posibilitatea să demonstreze acest lucru ? Performanţa, recordul, serveşte oare numai celui care a reali­zat-o ? Ea este numai spec­tacol, prezintă numai caractere emoţionale şi nu produce nici un fel de mutaţii ştiinţifice, economice, culturale, artistice etc ? Evident că da ! Beneficiile ei se răsfring deopotrivă şi a­­supra societăţii, dăruind omeni­rii noi parametri, noi orizon­turi spre infinitul posibilităţilor omeneşti. Precizăm că performanţa sportivă nu este în mod obli­gatoriu un principiu fatal pen­tru organismul omenesc, pe care, se zice că l-ar deteriora şi­ apoi l-ar distruge. Aceasta se poate întimpla numai atunci cînd el nu a fost pregătit şi adaptat pentru efort, cînd folo­sirea organismului s-a făcut fără să se respecte caracteristi­cile lui funcţionale. Nu trebuie să facem, nici gre­şeala de a considera că recor­dul ar constitui o „goană după senzaţii tari”. Senzaţiile acestea nu le pot avea cei ce înfăptu­iesc recordul, ci doar acei din­tre spectatori care şi-au tocit ascuţimea simţurilor în împre­jurări ce n-au nici o contin­genţă cu sportul. Apreciem, de asemenea, că nu există antino­mie intre activitatea sportivă şi dezvoltarea spirituală a celor ce se dedică performanţei. Dimpotrivă, cea mai valoroasă odihnă activă, după o oboseală fizică, nu poate fi decit o activitate spirituală şi vicever­sa. Totul este problemă de or­ganizare şi metodă, atunci cînd există dorinţa şi obişnuinţa de a munci pe ambele ogoare. Pentru aceasta este însă ne­voie să se acorde ajutorul ne­cesar celor in cauză pentru ca dăruirea lor performanţei spor­tive să nu se repercuteze asu­pra vieţii materiale. Ce înţelegem prin această asistenţă, care să fie întinderea ei, pe ce durată şi pe ce cri­terii să fie acordată, sunt pro­bleme care depăşesc intenţiile articolului de faţă. N-am vrea ca din rindurile de mai sus să se tragă con­cluzia greşită că amatorismul e pe cale să lase profesionismu­lui arena liberă. Nu, departe de noi acest gind ! Profesionis­mul, chiar dacă reuşeşte une­ori să scoată performanţe peste cele ale sportivilor amatori, o face cu un preţ care degra­dează fiinţa umană. Rindurile de faţă subliniază doar faptul că a sosit momen­tul să-i acordăm amatorismu­lui un înţeles nou, pe măsura faptelor lui şi a realităţilor din viaţă. Performanţe de înaltă valoare pot fi realizate foarte bine în condiţiunile unui ama­torism asistat de societate. So­cietatea este aceea care are datoria să vegheze ca membrii ei să nu fie antrenaţi pe pante de dezintegrare socială, să ve­gheze ca fiecărui sportiv de înaltă performanţă sâ-i fie a­­sigurată o pregătire profesio­nală in paralel cu pregătirea sportivă şi un loc de muncă demn în momentul în care a­­ceştia nu mai pot ţine pasul cu performanţa sportivă.

Next