Sportul, mai 1969 (Anul 25, nr. 531-560)
1969-05-01 / nr. 531
pag. a 2-a TREI CARȚI DE VIZITĂ ............. —y-■""I l-"" ' ' ........I— ■— .——ii.... — - im.... $ieorghe Berceanu. I OLTEANUL TERIBIL maginea în care sunt încadraţi idolii stadionului este foarte adesea falsă. Cei mai mulţi ţi-l închipuie, probabil, pe luptătorul GHEORGHE BERCEANU un Hercules, capabil să mute un munte în loc, dacă nu chiar mai mulţi. In realitate, avem de-a face cu un copil ! Pe stradă, văzîndu-l mititel cum e, imberb, intr-un vindiac albastru, scurt, care îi dă fi mai mult aerul de adolescent, nimeni n-ar putea bănui în persoana acestui „gamin“ pe strălucitul campion mondial de la Mar del Plata. Dar în arenă, Berceanu se transformă intr-un uriaș. Acolo, pe salteaua de luptă, dimensiunile se egalează şi dispar, pentru motivul că nu mai există mijloace de comparaţie. Şi, printr-un miracol, Liliput devine dintr-odată Guliver. Puternic, agil,,felin, şiret, hotărit. Braţele sale, pe care sub învelişul vindiacului albastru le bănuieşte că ar fi firave, sunt un cleşte din strînsoarea căruia nu mai există scăpare. Acesta este ,,copilul teribil" al Olteniei, născut acum 19 ani, in comuna doljeană Dunăreni. Din 1965 a început luptele la Electroputere Graiova, lăcaş de tradiţie pentru acest sport greu şi nemilos, sub privirea şi îndrumarea antrenorului ILIE MARINESCU. Scara măiestriei a urcat-o repede, sărind cite trei trepte deoadată, fără să gtfîie. Şi iată-l că a ajuns un virf. Maică-sa aude cu mindrie de isprăvile fiului ei înaintea marilor întreceri la care participă Gheorghe Berceanu dă acatiste. Iată că au fost primite!... V. C. Nu cred să dorească cineva să cumpere un arbitru dintr-o pasiune artistică, doar aşa ca să-l ţină in casă, ca pe un tablou sau ca pe un cristal de valoare. Ceea ce se vizează intr-o astfel de afirmaţie este numai conştiinţa arbitrului, această calitate, pe care, dacă o vinzi, înseamnă că nu o ai, iar dacă o ai nu o poţi vinde . Să spunem, deci, mai bine, că se urmăreşte câştigarea bunăvoinţei, înţelegerii sau sprijinului arbitrului. Dar, pentru asta iţi trebuie bani şi un handbal din încasări sau de la susţinători slabă speranţă să aduni ceva. Cadourile, dacă le ai, ţi se rupe inima să nu le păstrezi pentru tine. Eu am aplicat o metodă foarte simplă, fără bani, şi care mi-a reuşit totdeauna, pornind de la cunoaşterea psihologiei arbitrului. Experimentul l-am început cu mine care, de mult, am arbitrat jocuri oficiale şi, din întîmplare, chiar şi internaţionale. Dar certitudinea asupra justeţei metodei mele mi-a fost dată de mărturisirile intime ale multor arbitri pe care i-am cunoscut. La un meci omul care are cele mai mari emoţii, care doreşte din toată inima ca jocul să se desfăşoare perfect, este arbitrul. Dacă am putea determina pasiunea pentru sportul respectiv la jucători, suporteri sau arbitru, in mod sigur pasiunea arbitrului va cîntări mai mult. Am chiar curajul să afirm că, dacă i-am trece pe jucători sau pe suporteri prin ,,furcile caudine“ prin care trec la fiecare joc arbitrii, foarte puţini ar mai persevera. Vă imaginaţi ce simte şi cum se simte un arbitru, un om singur, în faţa unei mase de oameni pătimaşi (arbitrii sînt totdeauna in deplasare !) şi care, de cele mai multe ori, nu cunosc bine nici regulile jocului. Ce să mai spun de momentele cînd un jucător, după ce a ratat un 7 m sau un contraatac, are tupeul să-l apostrofeze, să-l insulte pe cel care nu a fluierat, eventual, „paşi“. Nici „Blestemele“ lui Arghezi nu par mai grave decit soarta celui care conduce jocul masculin de handbal Dinamo-Steaua. Şi totuşi, arbitrii trec peste toate din dorinţa de a contribui la optimtatea sportivă de performanţi, pentru a fi din fond, şi ei, cineva. Pasiune sau orgoliu, scuzabile, pe care le avem toţi cei ce facem sport. Pornind de la aceste considerente mi-am dat seama că ceea ce ce-i trebuie mai mult pe teren unui arbitru este un prieten, un sprijin moral, mai ales atunci cînd greşeşte. Un prieten care să-i redea liniştea şi încrederea spre a putea conduce partida in continuare. Acest prieten am căutat să fie echipa mea. Cum am reuşit să-mi fac jucătoarele „mieluşele“, cum le-am scos „colţii“, ca un loc să muşte, să zâmbească ? Foarte simplu. Pe plan teoretic le-am analizat permanent foile de arbitraj din care scoteam în evidenţă faptul că echipa face cite 30—40 de greşeli într-un joc, iar unele jucătoare au „performanţe“ de 10—15 greşeli personale, in timp ce arbitrul, cel mai slab, nu trece peste zece. In mod practic, am făcut jocuri şcoală in care, intenţionat, am rugat O FATĂ GRĂBITĂ N -au trecut decit puţine veri de cînd un tînăr profesor timişorean, S. BECKER, mărturisea cu o oarecare reţinere (determinată, desigur, de marea-i modestie) că a descoperit o fată, Inimoasă foc, şi doldora de calităţi, pe care speră s-o ducă intr-o bună zi la o valoare atletică internaţională Era vorba de eleva SERAFINA MORITZ, de la Liceul nr. 4 din Timişoara, care fără săfi avut un debut spectaculos in atletism, a progresat neîncetat de la un an la altul şi a reuşit, in august 1968, să-şi înscrie numele pe tabloul de onoare al ciştigătoarelor la „europenele” de juniori de la Leipzig. Arătind o dragoste ardentă pentru atletism, pentru aruncarea suliţei în mod special, Serafina (născută la 6 iunie 1950, la Timişeni) a deprins, sub îndrumarea lui Becker, a.b.c.-ul acestui dificil exerciţiu (despre care finlandezii afirmă că se poate învăţa în cel puţin 8 ani) impunîndu-se printre cele bai valoaroase atlete din ţară. Victoria ei de la Leipzig şi rezultatul de 51,10 m au produs o deosebită satisfacţie atletei, antrenorului şi, poate in egală măsură, colegelor de la „Nr. 4“. Pregătindu-se intens in lunile de iarnă, Serafina a început noul sezon cu un foarte promiţător 50,02 m, care spune desigur foarte mult şi care — sintem convinşi — poate fi repede întrecut în viitoarele concursuri. Mai ales că ocazii vor fi destule. Un gînd abia mărturisit al tinerei atlete se leagă de participarea la campionatele continentale de la Atena şi — ce-ar fi ? — dacă pe stadionul Karaiskakis, în septembrie, România va fi reprezentată la aruncarea suliţei de trei atlete, una dintre ele fiind chiar campioană de junioare a Europei. Pentru aceasta va trebui însă să arunce peste 53 de metri. Dacă nu chiar mai mult ! R. V. CAMPIONUL TARDIV P ovestea lui Marian Slavic nu este prea lungă. In iarna lui 1967, cind s-a prezentat pentru prima oară în grupa prof. Gh. Dimeca, era un necunoscut in virstă de... 21 de ani. Dar numai după doi ani a devenit campion şi recordman al ţării, caz destul de rar intilnit în nataţie asemuitor, in paria, cu cel al francezului Michel Rousseau, care dintr-un poloist modest al Racing Club-ului din Paris a ajuns în moci puţin de trei ani unul dintre cei mai buni sprinteri europeni. Ultimele performanţe ale înotătorului de la Steaua — 4 victorii individuale în meciul cu Cehoslovacia şi noile recorduri naţionale la 100 m liber (55,4) şi 200 m mixt (2:20,3) — 11 recomandă cu prisosinţă ca înotătorul nr. 1 al ţării în acest început de sezon. — Ce reprezintă acest 55,4 pentru posibilităţile dv. ? — Un timp bun cu care se pot ciştiga concursuri in Europa. — Aţi putea realiza mai mult in lunile următoare ? — Antrenorul meu pare convins de aceasta, dar eu ezit să mă pronunţ intrucît îmi dau seama căuna de pregătire pierdută (din motive obiective) în sezonul de iarnă va cîntări destul de mult. — Vă preocupă proba de „sută“ . — Ca să fiu sincer, da ! îmi place să mă mîndresc cu titlul de cel mai rapid înotător. Pină cînd 7 Concurența este foarte serioasă și nu m-ar mira dacă Schier, sau prietenul meu Moraru ar coborî înaintea mea granița celor 55 de secunde. — Totuşi, stilul dv., mai puţin năvalnic, ar părea apropiat probelor de 208 m şi 400 m ? — Deocamdată îmi lipseşte rezistenţa; cînd o voi dobîndi mă voi avinta cu curaju ’şi pe aceste distanţe. La 200, m şi acum sunt capabil să înot în 2:02,0. Iar la 400 m, ca puţină ambiţie, voi încerca chiar în această vară să bat recordul tânărului Almer. — Apropo de ambiție... — Știu la ce vă referiți. Mi se reproşează adesea, și nu fără temei, că termin cursa cu multe resurse. Intr-adevăr, pină in acest an nu am fost prea ambițios ; nu aveam nici prea mare încredere că voi putea ajunge la rezultate de valoare. In ultimul timp Insă optimismul antrenorului meu a început să mă molipsească. — Vreo promisiune ? — O victorie In „Cupa Europei" ! — a. v. — Sensimâjkmtz ^Italian Stenic PĂMÎNT SI NORI Sîmbătă, pe „23 August“, a mai apărut o „cameră“ T.V., direct pe pistă, la cîțiva paşi de terenul de joc. Ni s-a spus de două trei ori în timpul emisiei: „Dragi telespectatori, vi i s-a mai adus „o cameră“, pentru a avea jocul mai aproape... dragi telespectatori, după cum vedeţi, am mai instalat o cameră...“ Foarte bine — numai că «altădată ni s-a spus altfel şi nu prea sunt dornic să uit ce ni s-a spus. Nu c-aş fi ranchiunos— dimpotrivă. In urmă cu două duminici, prietenul Ţopescu mi-a pus „o talpă“ foarte tare şi am lăsat-o să treacă. Mi-a spus că sunt „temut“... „Temutul Belphegor“... Iată ce n-aş spune nici in glumă unui om la care ţin cit de cit. In mintea mea, nu există adjectiv mai întristător pentru un om — ca să nu spun pentru un cronicar — decit acela de „temut“. Nici măcar ca ironie simpatică şi amicală — n-o gust, deşi imi place mai mult să rid decit să plîng. Dar prea cunosc din viaţă şi din istorie cine a fost temut pe lumea asta ca să mă mai joc cu cuvintul ăsta macabru. Dar, cum spun, să trecem peste vorbe, să le dăm uitării şi să răminem la principii, pe care să nu le dăm uitării. De cite ori am pledat pentru filmări în directmai bune, mai inteligente, mai expresive —■ la fotbal, cu deosebire, la box, de curînd —, ni s-a replicat că discutăm problemele in termeni prea idealizaţi, că sintem lipsiţi de realism, că nu cunoaştem miliardele de amănunte concrete de pe pămînt care împiedică etc etc. Ni se spunea, cu alte cuvinte, că vorbim din cer, dintr-o viaţă de apoi, că prea plutim cu capul In nori. Metoda a clasic folosită in numele clasicului realism : eviţi o discuţie despre propriile păcate, invocînd că între tine şi interlocutor e o diferenţă fundamentală de poziţie — tu stai cu picioarele pe pămînt în timp ce el e cu capul în nori. Fireşte, cel cu capul în nori e compromis imediat fiindcă norii sînt o materie suspectă, din nori nu poate veni niciodată adevărul, capul trebuie să stea înfipt pe umeri etc. etc. Compromiţîndu-1 astfel pe cel nerealist, toată lumea te va crede pe tine, cel cu picioarele pe pămînt, cînd vei spune tot timpul că altfel nu se poate, „astea-s posibilităţile reale“, pentru mai bine n-avem nici cum nici de unde... Dar deodată pe acest dificil stadion „23 August“ mai apare „o cameră“ și transmisia devine mai bună, mai expresivă — cam cum o dorea cel cu capul în nori (deși pină la stil și rigoare ,mai avem un drum...). Deodată începe să zumzăie zvonul că la „europenele“ de box ar fi posibil să se instaleze patru „camere“ în joc de două, ceea ce iar ar fi în sensul celor sugerate de cel cu capul in nori. Şi atunci? Atunci, un fair-play elementar trebuie să te facă să accepţi că cel cu capul în nori nu vorbea chiar ca un aiurit şi avea realism în idei cam cit posedă cei cu picioarele pe pămînt; că realism nu înseamnă să spui tot timpul: „nu, nu se poate, iată milioanele de amănunte care se împotrivesc...“ ci: „să vedem, să judecăm...“ cu picioarele pe pămînt şi cu capul în nori, totodată. Fără o asemenea poziţie, simultan realistă şi visătoare, fără o asemenea „combinaţie“ a poziţiilor, fără o medie intre posibil şi imposibil, între lut şi nori — eu personal nu văd cum vom putea îmbunătăţi viaţa pe planetă şi in studio. BELPHEGOR sportál arbitrul să dezavantajeze echipa sau pe unele jucătoare mai irascibile pină ce am constatat o imunitate faţă de erorile de arbitraj. Trebuie puţină perseverenţă, fiind vorba de întronarea unei anumite concepţii. Dar, răbdarea va fi în mod cert răsplătită. Nu ştiu dacă am făcut bine divulgindu-mi patentul. Dacă toţi antrenorii din ţară mă vor imita, cum mai cîştig eu arbitrii ? Sper insă să nu fiu luat in serios... D. POPESCU-COLIBAŞI Campionatele universitare individuale de judo sunt în plină desfăşurare. Duminica trecută, în centrul universitar Bucureşti, 70 de participanţi, aparţinînd secţiilor Agronomia, A.Sj., I.E.F.S., I.P.G.G., Construcţii, Universitatea şi Politehnica şi-au disputat titlul la cinci categorii. (Spunem „cinci“ pentru că la „56* kg. nu au fost concurenţi !). Dar, iată campionii : 63 kg Gh. State (Agronomia) 70 kg S. Vodă (I.E.F.S.), 80 kg C. Pavelescu (I.E.F.S.), 93 kg I. Herman (I.E.F.S.), +93 kg V. Alexandrescu (Construcţii). Alături de ei, fiecare al doilea clasat al fiecărei categorii se va prezenta la finala pe ţară care va avea loc, la 17—18 mai, la Bucureşti. SE APROPIE FINALA UNIVERSITARĂ 27 de echipe cu peste 1000 de concurenţi sunt gata de start Sfirşitul acestei săptămini marchează startul intr-o nouă ediţie a campionatului republican de atletisn pe echipe (de fapt, startul oficial a avut loc, în urmă cu două săptămini cu prilejul meciurilor de baraj pentru divizia B). Anul acesta la întreceri vor lua parte următoarele formaţii : DIVIZIA A.: Dinamo campioană in 1968, Steaua — campioană in 1966 şi 1967, Clubul atletic universitar I, Metalul, Rapul din Bucureşti, Argeş, Braşov, Cluj şi Prahova (nou promovată); DIVIZIA B, seria I : Progresul, C.A.U. R. Constructorul, S.A.O. din Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Ilfov, Neamţ ; seria a II-a : Timiş, Bihor, Mureş, Dolj, Hunedoara, Arad, Sibiu, Maramureş, C.S.S. Buc. Competiţia pe echipe, fără discuţie cea mai importantă întrecere atletică cu caracter intern, va reuni peste 1 000 de atleţi şi atlete care, reţineţi bine, trebuie să aibă cel puţin categoria a IlI-a de clasificare sportivă pentru juniori, respectiv, categoria a H-a pentru seniori (pentru cei în virstă de peste 27 de ani se cere categoria I). Cercetând listele de validare a componenţei echipelor prezentate F.R.A., am constatat că la divizia B, de exemplu, marea majoritate a echipelor participante vor fi alcătuite in proporţie de aproape 100 la sută din atleţi juniori ! De asemenea, chiar la prima divizie procentul tinerilor atleţi a crescut in foarte mare măsură faţă de anii precedenţi, în primul rind, ca rezultat al preocupărilor, cluburilor şi asociaţiilor sportive pentru selecţionarea şi pregătirea celor mai talentaţi juniori, dar şi pentru faptul că regulamentul competiţiei prevede o clauză nouă, adică, scăderea cite unui punct pentru fiecare concurent care nu realizează in concurs normele fixate pentru fiecare categoria de clasificare, şi care, în orice caz, apar mai uşoare pentru juniori. In prima etapă a turului (în total vor avea loc patru etape la datele de 3—4 și 10—11 mai, 11—12 și 18—19 octombrie) sunt programate următoarele meciuri triunghiulare (cu clasament de Intănire bilaterală) : Bucureşti : Steaua — Rapid - Argeş (A); Constructorul — Neamţ — C.A.U. II (B. I) ; Cluj : Cluj — Metalul — C.A.U. (A) ; Ploieşti : Prahova — Dinamo —..Braşov (A) ; Iaşi : Iaşi — Progresul — Ilfov (B, I) : Constanţa : Constanţa — Bacău — S.S.A. (B, I) ; Sibiu : Sibiu — Dolj — Bihor (B, II) ; Hunedoara: Hunedoara — Mureş — C.S.S. (B, II) ; Baia Mare : Maramureş — Timiş — Arad (B, II). Meciurile de la Sibiu şi Constanţa vor avea loc in zilele de 2—3 mai. Referindu-ne la aceleaşi liste de înscrieri, simpla lor citire ne arată o reevaluare a forţelor.Astfel, C.A.U., Rapid şi Cluj se vor prezenta cu echipe mult întărite din punct de vedere numeric şi mai ales valoric, în timp ce Steaua şi Metalul par într-un evident regres. De aceea — fără intenţia unui pronostic — nu va trebui să mire pe nimeni dacă Clujul va învinge pe Metalul şi Rapid pe Steaua. înaintea noului start ţinem să atragem atenţia organizatori- lor de meciuri să privească cu seriozitate această responsabilitate şi să ia măsurile corespunzătoare pentru amenajarea in cele mai bune condiţiuni a locurilor de întrecere, astfel ca pistele să fie un ajutor în obţinerea unor performanţe de valoare şi nicidecum un impediment. De asemenea, fiind mai ales vorba de o competiţie pe echipe, dorim să credem că birourile de secţii ale cluburilor, comisiile teritoriale de atletism, in cazul reprezentativelor de judeţ, au procedat cu toată grija la completarea şi uniformizarea echipamentelor. Şi acum... start ! • Din motive de ordin tehnic concursul de selecţie a decatloniştilor şi pentatloniştilor în vederea meciului în 4 de la Paris (Franţa, Iugoslavia, Italia, România) va avea loc la Bucureşti, pe stadionul Dinamo, în zilele de 22 şi 23 mai, în loc de 27—23 mai, cum se anunţase anterior. • Meciurile din cadrul diviziei B, Mureş — Maramureş — Sibiu se vor disputa la 13 şi 14 mai, în loc de 16—11 mai. • Partidele programate in prima etapă a campionatului pe echipe, în Capitală, se vor desfășura pe stadionul Dinamo, simbătă de la ora 10 și duminică de la ora 9. DE LA UN BUT LA ALTUL 9 Formaţia divizionară A Steaua Bucureşti a susţinut duminică un meci cu Cehoslovacia, la Pardubice, cu o selecţionată a cluburilor Dukla. Rugbyştii bucureşteni au obţinut victoria cu scorul 18—11 (11—5), punctele lor fiind Înscrise de Călăraşu, Ciobănel (cite două Încercări) şi Durbac (trei transformări). 9 Sa Perugia, sub auspiciile F.I.R.A., federaţia italiană de rugby organizează un curs internaţional de arbitri, pe o durată de o săptămină la care participă şi doi cavaleri ai fluierului din ţara noastră : Florentin Tudorache şi Theodor Witting. Cursul ia sfîrşit in ziua de 5 mai. „ Turneul final al campionatului naţional de juniori va avea loc la Bucureşti, in zilele de II, 18 şi 25 mai, cu participarea a 8 formaţii, după sistemul eliminatoriu , sferturi de finală, semifinale şi finală. La propunerea Comisiei municipale Bucureşti, federaţia de specialitate a admis participarea şi celei de a treia clasate din campionatul Capitalei, pe baza echilibrului de forţe arătat pe parcursul competiţiei. Aşadar, Bucureştiul va fi reprezentat in turneul final de Griviţa Roşie, Clubul sportiv școlar și Școala sportivă nr. 2 (în ordinea clasamentului). (Mr. 531 (5965) Seară de baschet şcolar Biletul n-a costat mult : 2 lei Intrarea a fost, deci, la Indemiia tuturor şcolarilor. Mai ales dacă ţinem seama ca întrecerile aveau loc in sala Floreasca, iar în fiecare seară se puteau urmări două-trei meciuri de baschet dintre care unul internaţional. Adică, cel cu elevele de la Wiessenschaft-Halle (R.D.G.). Prima oară a jucat cu aceste talentate baschetbaliste junioare, redutabila noastră formaţie a Clubului sportiv şcolar (de mai multe ori campioană republicană la Junioare, fruntaşă în divizia B şi cu mari şanse de a promova In A). Aşadar, în aplauzele susţinute ale galeriei, cele două echipe intră pe teren. Flori. Îmbrăţişări, fotografii, schimburi de fanioane, mă rog, întreg „protocolul“ dinaintea unei mari partide. In deschidere jucaseră fetele de la Liceul nr. 42 (antrenor prof Ion Stoişor), cu Liceul economic nr. 3 (antrenor prof. Gh. Vârtejanu). Scorul final 21—18 (11—14) in favoarea baschetbalistelor de la »42“. Meciul cu elevele din R.D.G începe, galeria îşi scoate blocurile de desen pe ale căror foi mari citim : „Hai, Clubul şcolar !“, cronicarii invitaţi la această întrecere îşi notează fiecare fază, fiecare mascotă lăsată pe banca rezervelor : o păpuşă blondă cu ochi cînd verzi, cînd albaştri, după preferinţă, un ursuleţ posac, foarte brun şi — probabil — foarte sălbatic ce era încă ferecat în lanţuri groase de mărgele; un clovn, un crocodil cu dinţi de plastic etc. Şi meciul se dispută în iureş tineresc, antrenorii cer timeaut-uri, suporterii întorc foile de desen cu „Vrem victorie!“ şi partida se termină la scorul de 72—51 (42—25) în favoarea Clubului şcolar (antrenor prof. Emil Manea). A doua zi, in compania oaspetelor joacă formaţia junioarelor II de la C.S.Ş. Adică, Mariana Nazarie (clasa a VI-a), care stă in bloc cu Sonia Iovan (susţine chiar că se cunosc bine), Irina Faur, Doina Tudoran, Ira Marcu şi alte foste stele ale minibaschetului şcolar. Acum, partida este mai echilibrată (24—24, 30—30), mai spectaculoasă prin evoluţia scorului Sala nu este chiar plină (tezele astea de sfîrşit de an sînt groaznice !), dar are atlta forţă de „exprimare“ că arbitrii trebuie să fluiere de cite două-trei ori ca să se audă, cît de cit. Spre a nu mai vorbi de punctul final, de ultima secundă cînd — după un joc de mare ambiţie — tabela electrică consemnează o nouă victorie a Clubului şcolar : 33—32 (21—18). Ce vreţi : seară de baschet şcolar ! V. TOFAN AMATORISMUL ŞI ÎNALTA PERFORMANŢĂ SPORTIVĂ (Urmare din pag. 1 s tare la care a ajuns organismul omenesc, din acest punct de vedere. Marea performanţă dă de lucru ştiinţelor biologice, tehnicii, metodicii etc. transformîndu-se volens-nolens întrun factor social, cu multe implicaţii. Talentul şi posibilităţile fizice şi motrice brute au încetat să mai fie singurele calităţi capabile să determine obţinerea unor performanţe înalte, ponderea lor reducîndu-se, în favoarea muncii de pregătire. A devenit evident faptul că pregătirea creează posibilităţi de performanţă chiar şi acolo unde natura sau alte împrejurări de viaţă au fost vitrege cu unii dintre semenii noştri (vezi campioni mondiali de nataţie cu sechele de poliomielită etc.). Astăzi nu mai este posibilă obţinerea performanţei numai cu 2—3 antrenamente pe săptămină, făcute în orele libere, după munca profesională. Organismul uman nu mai poate face faţă solicitărilor de un nivel aşa de ridicat, fără să fie pregătit în mod special pentru aceasta.Nu trebuie să uităm că nocivitatea efortului neuromuscular este invers proporţională cu gradul de pregătire, scăzînd pe măsură ce gradul de pregătire şi de adaptare creşte. Pregătire înseamnă însă timp, mijloace de întreţinere — biologică şi socială — mijloace de antrenament, inclusiv instalaţii sportive etc., la care se adaugă un volum de muncă cu un consum imens de energie psihofizică. Imaginaţi-vă că Vera Ceaslavska, această minune a gimnasticii sportive feminine, a lucrat cite 6—8 ore pe zi timp de cca 14 ani pină să ajungă in vîrful piramidei ; că inotătoarea Debbie Meyer şi-a făcut din bazinul de înot un al doilea mediu de viaţă ; că Jean Claude Killy a alergat ani de zile după zăpadă, iarna-vara, prin Alpi, prin Pirinei etc, pentru a-şi „înghiţi” porţia zilnică de zeci de kilometri de coborire pe schi ; că Oleg Protopopov, acest neîntrecut balerin pe gheaţă, mărturiseşte că a lucrat timp de 15 ani ca să poată oferi un spectacol de numai 15 minute etc. Mai poate fi socotit timpul dedicat unor astfel de pregătiri drept „timp liber“ consacrat activităţilor recreativ-educative ? Mai au oare aceşti titani ai sportului timpul şi energia necesară să se preocupe, în paralel, de problemele existenţei lor zilnice ? Problema nu se pune pentru cei ce au mijloace materiale, dar ea devine de nerezolvat pentru cei ce nu le au, adică pentru cei mulţi. Aceaştia se văd dintrodată excluşi de la posibilitatea de a-şi încerca şansele, dacă nu sunt asistaţi. Fără această asistenţă, se generează practici profesioniste în sport ! Dincolo de aspectul extrem de dur, material, al problemei, trebuie să-l vedem şi pe cel etic, moral. Este just oare ca pentru lipsuri materiale, cei care ar putea realiza performanţe înalte, să fie puşi mereu in situaţia de a eluda amatorismul sau escamota profesionismul ? Oare ei sunt de vină că au talent, dar nu au posibilitatea să demonstreze acest lucru ? Performanţa, recordul, serveşte oare numai celui care a realizat-o ? Ea este numai spectacol, prezintă numai caractere emoţionale şi nu produce nici un fel de mutaţii ştiinţifice, economice, culturale, artistice etc ? Evident că da ! Beneficiile ei se răsfring deopotrivă şi asupra societăţii, dăruind omenirii noi parametri, noi orizonturi spre infinitul posibilităţilor omeneşti. Precizăm că performanţa sportivă nu este în mod obligatoriu un principiu fatal pentru organismul omenesc, pe care, se zice că l-ar deteriora şi apoi l-ar distruge. Aceasta se poate întimpla numai atunci cînd el nu a fost pregătit şi adaptat pentru efort, cînd folosirea organismului s-a făcut fără să se respecte caracteristicile lui funcţionale. Nu trebuie să facem, nici greşeala de a considera că recordul ar constitui o „goană după senzaţii tari”. Senzaţiile acestea nu le pot avea cei ce înfăptuiesc recordul, ci doar acei dintre spectatori care şi-au tocit ascuţimea simţurilor în împrejurări ce n-au nici o contingenţă cu sportul. Apreciem, de asemenea, că nu există antinomie intre activitatea sportivă şi dezvoltarea spirituală a celor ce se dedică performanţei. Dimpotrivă, cea mai valoroasă odihnă activă, după o oboseală fizică, nu poate fi decit o activitate spirituală şi viceversa. Totul este problemă de organizare şi metodă, atunci cînd există dorinţa şi obişnuinţa de a munci pe ambele ogoare. Pentru aceasta este însă nevoie să se acorde ajutorul necesar celor in cauză pentru ca dăruirea lor performanţei sportive să nu se repercuteze asupra vieţii materiale. Ce înţelegem prin această asistenţă, care să fie întinderea ei, pe ce durată şi pe ce criterii să fie acordată, sunt probleme care depăşesc intenţiile articolului de faţă. N-am vrea ca din rindurile de mai sus să se tragă concluzia greşită că amatorismul e pe cale să lase profesionismului arena liberă. Nu, departe de noi acest gind ! Profesionismul, chiar dacă reuşeşte uneori să scoată performanţe peste cele ale sportivilor amatori, o face cu un preţ care degradează fiinţa umană. Rindurile de faţă subliniază doar faptul că a sosit momentul să-i acordăm amatorismului un înţeles nou, pe măsura faptelor lui şi a realităţilor din viaţă. Performanţe de înaltă valoare pot fi realizate foarte bine în condiţiunile unui amatorism asistat de societate. Societatea este aceea care are datoria să vegheze ca membrii ei să nu fie antrenaţi pe pante de dezintegrare socială, să vegheze ca fiecărui sportiv de înaltă performanţă sâ-i fie asigurată o pregătire profesională in paralel cu pregătirea sportivă şi un loc de muncă demn în momentul în care aceştia nu mai pot ţine pasul cu performanţa sportivă.