Sportul, iunie 1969 (Anul 25, nr. 561-590)
1969-06-01 / nr. 561
pag. a 2-a Paris — 162, Bd. Haussmann, în vitrinele unei galerii particulare de artă, o mică tăbliţă: Clubul de şah ,,Caissa“. In trei săli, de dimensiuni obişnuite, pe pereţii cărora sunt expuse picturi clasice şi moderne, aproximativ 30 de mese oferă membrilor clubului posibilitatea să joace şah în fiecare zi între orele 14 şi 24. Am intrat cu o oarecare emoţie. „Caissa“, cel mai vechi club de şah al Franţei şi astăzi cel mai puternic, a fost frecventat în cei treizeci de ani de existenţă de cei mai mari jucători ai lumii. De mulţi ani, în fiecare vineri, cunoscutul maestru şi compozitor de studii Camil Seneca, de origine română, tine un curs deosebit de apreciat, în care comentează marile evenimente şahiste, expune şi analizează partide din ultimele concursuri. Intr-o atmosferă liniştită, deosebit de favorabilă pentru joc, sunt angajate dispute aprige, unele între cunoştinţe de cîteva minute, altele între vechi parteneri. O sală este rezervată concursurilor de casă, ce se ţin cu regularitate, sau lecţiilor de şah. Fac cunoştinţă cu d-na Bayataillis, preşedinta clubului, care are meritul deosebit de a fi reuşit să-i asigure o activitate neîntreruptă de trei decenii, timp în care a activat şi în cadrul Federaţiei de şah a Franţei, a cărei membră de onoare este. Am satisfacţia să constat că şahul românesc este bine cunoscut şi apreciat aici. Numele unor jucători ca Florin Gheorghiu, Victor Ciocîltea. Theodor Ghiţescu. Dolfi Drimer sunt rostite cu respect, rezultatele şi partidele lor se comentează cu interes. Cunoscuta maestră internaţională Chaudé de Sirans vorbeşte cu multă căldură despre valoarea la care au ajuns Alexandra Nicolau şi Elisabeta Polihroniade, aminteşte apoi, cu o deosebită plăcere, de primirea frumoasă făcută la Bucureşti echipei Franţei, în care domnia sa a jucat în formaţia masculină. Sunt convins că tocmai această apreciere a valorii şahului românesc a făcut să fiu invitat să susţin un simiiultan în cadrul intim al clubului. Intr-o organizare excelentă, reuniunea s-a bucurat de un număr mare de spectatori, dar numai de 9 participant! Avînd puţini adversari am lăsat un timp de gîndire mai lung fiecărui jucător şi apoi, după simultan, am discutat amănunţit felul în care ei — surprinzător de competenţi — au tratat deschiderile. Aceasta a reuşit să „îndulcească“ atmosfera, după scorul deosebit de sever cu care am cîştigat (9—0) şi seara şahistă s-a terminat într-o plăcută ambiantă de discuţii teoretice. Momentul m-a făcut să reflectez în zilele următoare asupra activităţii de la noi. •Apreciind viaţa şahistă din Bucureşti, din 1950 şi pînă astăzi, constat cu regret că posibilităţile unor tineri dornici de afirmare, în condiţii de club, sunt cu totul reduse. A existat o secţie de şah la Dinamo, cu o frumoasă activitate şi excelente performanţe, dar ea a fost desfiinţată chiar în anul în care a cucerit titlul de campioană a ţării pe echipe. Au funcţionat cercuri de şah la C.F.R., la I.T.B., mai tîrziu la „Filmul“, „Sănătatea“, la Casa studenţilor. Un caz fericit, dar de excepţie, îl constituie „Progresul“, unde se munceşte pe linia promovării tineretului. Pentru sportul de performanţă mai există colective valoroase la „Electronica“ şi „Constructorul“. Gîndesc, totuşi, că este prea puţin. Prea puţin pentru ca din numărul mare de jucători tineri, talentaţi, care există în Bucureşti, să poată apare viitorii maeştri şi mari maeştri internaţionali. Este bine că se joacă mult şah în cluburile studenţeşti, este admirabilă activitatea profesorului Sîrbu la I.P.C.G., sunt încurajatoare începuturile din acest an ale unor activităţi în şcoli. Dar avem nevoie de cluburi de şah autentice. De cluburi cu sedii permanente şi condiţii de joc, cu biblioteci şi cartoteci şahiste, cu lecţii susţinute de antrenori şi maeştri, cu activitate, într-un cuvînt. Desigur, problema ridicată aci nu poate fi epuizată în cîteva rînduri. Am încercat s-o dezbat, încredinţat că putem şi trebuie să facem mai mult în această direcţie, pentru dezvoltarea de perspectivă a şahului românesc, pentru a obţine în viitor rezultate la care avem nu numai dreptul dar şi posibilităţi să aspirăm! Emanoil REICHER maestru al sportului MUZEI ŞAHULUIUN SEDIU ŞI LA BUCUREŞTI! Recenzie CRÎMPEIE DE ADUCERE AMINTE De curînd, patrimoniul bibliografic al rugbyului românesc s-a îmbogăţit cu pagini care trec în revistă paşii parcurşi de acest sport de la începuturi şi pînă în zilele noastre, prin volumul „File din istoria rugbyului românesc“ alcătuit de Aurel Barbu şi Tiberiu Stama. El se înscrie în rîndul istoriilor, care nu se vor istorii, ci numai simple „file“, modeste, dar — spunem noi — încărcate de sevă. Deschizînd paginile cărţii, cei pe care timpul i-a nins vor întîlni dragi crîmpeie de viaţă, prieteni ce nu au fost văzuţi de mult, dar pe care speră să-i vadă cîndva; cei în plin strigăt al tinereţii vor desprinde imagini încărcate de emoţie, vor descoperi o lume, poate nu prea cunoscuta lor, dar plină de mireasma trecutului. Căci această carte — care prezintă evoluţia rugbyului la noi în ţară — făcînd o trecere în revistă a principalelor evenimente, oameni şi rezultate, nu închide între coperte numai răceala cifrei, ci şi sufletul unor oameni care s-au dăruit pentru prosperarea sportului cu balonul oval, cunoscînd suişuri şi coborîşuri, dar care n-au dezertat niciodată.. Este o carte mai mult decit utilă, în care bogăţia de elemente documentare a fost raţional selectată, reţinîndu-se — pentru această primă ediţie — doar ceea ce era demn şi reprezentativ de reţinut. In cele cinci capitole („Sportul românesc înainte de 1900“, „Cum aapărut rugbyul pe glob“, „Copilăria rugbyului românesc (1911— 1924)“, „Etapa modernizării jocului“ şi „Rugbyul devine un sport major“) autorii au folosit un limbaj clar, alert, care captivează. Demnă de menţionat este folosirea prezentului istorie, atunci cînd sînt descrise fazele diferitelor meciuri, ceea ce creează un tablou viu şi mai apropiat de realitate. Ilustraţia bogată reprezintă încă o reuşită a cărţii. Sîntem însă nevoiţi ca pe lîrigă atîtea merite incontestabile ale cărţii, dătătoare de multiple satisfacţii să încercăm şi o nemulţumire , şi cu acest volum (ca şi cu altele) editura a făcut o nedreptate, tipărindu-l doar în 940 de exemplare, ceea ce este — să recunoaştem — insuficient pentru numărul mare de interesaţi. Credem că o nouă ediţie, într-un număr sporit de exemplare, se va impune. Şi pentru că ajungînd la ultima pagină, simţi nevoia să retrăieşti şi să cunoşti încă multe lucruri necuprinse de autori în aceste „file“, vrem să credem că nu va trece mult Şi vom mai trăi cîteva crîmpeie de aducere aminte. Gheorghe FÂNTANEANU fost internaţional de rugby *) Aurel Barbu, Tiberiu Stama : File din istoria rugbyului românesc. Editura C.N . F.S. — 1969, lei 10. Francezul Norbert Casteret nu este nici călător temerar pe mările lumii, nici un neînfricat căţărător pe piscurile pămîntului, nici un explorator al văzduhului sau adîncurilor oceanelor. El şi-a ales ca domeniu de cercetare împărăţia nesfîrşită şi misterioasă a lumii subpămîntene, regatul întunecat și fabulos al lui Hades, acolo unde blinda Proserpina este nevoită să locuiască o jumătate din fiecare an. Casteret și-a început bogata-i carieră la vîrsta de 11 ani, iar in decursul următorilor 60 a devenit unul dintre marii speologi ai lumii, numele lui identificîndu-se cu saltul pe care l-a făcut studiul peşterilor de la extravaganţă — cum era socotit in secolul trecut — la ştiinţă. La început, dintr-o firească necesitate de aventură, minat de farmecul locurilor natale şi influenţat de cărţile citite, a cercetat cu timiditate dar şi cu uimire peşterile din faleza Escaler de lingă Orăşelul Saint- Martory de pe Garona, unde s-a născut. Apoi şi-a continuat fără întrerupere prodigioasa activitate timp de şase decenii explorînd peste 1 000 de peşteri din întreaga lume. A făcut-o singur, riscînd să rămînă atîrnat la zeci de metri deasupra prăpăstiilor crunte sau să nu mai găsească drumul de întoarcere din întortocheatele şi întunecoasele cotloane ale măruntaielor pămîntului. A făcut-o apoi însoţit de fratele său, de prieteni sau de fiii săi şi cel mai adesea alături de soţia sa, experimentată alpinistă şi care l-a însoţit în sute de coborîri primejdioase dar bogate în descoperiri. Contribuţia lui Casteret la evoluţia speologiei mondiale este imensă. Senzaţionalele descoperiri făcute de el au avut ecou nu numai în Franţa, întreaga lume fiind direct interesată în unele dintre ele. Lui i se datoreşte descoperirea celor mai vechi statui din lume aparţinînd omului primitiv ce a trăit acum mai bine de 10.000 de ani. El a fost acela care a găsit urme ale culturii omului primitiv în locuri pînă atunci complet ignorate. A explorat peşteri la mare altitudine cu gheţari imenşi şi vijelioase căderi de apa, a descoperit rîuri subterane şi grote considerate a fi cele mai adinei din lume. Găsind adevăratele izvoare ale marelui rîu Garona, a împiedicat secarea apelor acestui fluviu pe care intenţionau s-o facă spaniolii care nu cunoşteau adevăratele izvoare ale fluviului. La realizarea strălucitelor sale succese un rol determinant l-a avut înalta lui pregătire intelectuală. Om de profundă şi multilaterală cultură, Casteret a audiat în tinereţe cele mai înalte cursuri de drept, ştiinţe, agricultură, antropologie şi arheologie, rămînînd apoi la curent cu toate cuceririle în aceste domenii. Nu e de neglijat însă pregătirea lui fizică, ieşită din comun, care i-a permis escalade şi coborîri reuşite prin locuri în care alţii şi-au găsit sfîrşitul. El îşi face un titlu de glorie din faptul că tînăr fiind a fost un polisportiv complet, practicînd — uneori chiar de performanţă — atletismul, înotul, schiul, ciclismul şi fotbalul. Pentru cei ce iubesc lumea ascunsă şi ciudată a peşterilor, Casteret a scris peste douăzeci de volume („Aventuri sub pămînt“ a fost tradusă şi în limba română) în care povesteşte strădaniile unei vieţi consacrată unei profesiunil neobişnuite dar fascinantă. In afară de aceasta, datorită spectaculoaselor lui realizări, el a creat în Franţa un curent de opinii şi o acţiune de mase în acest domeniu. Mii de tineri sunt membri activi ai sutelor deduhuri speologice. Este un curent şi o modă care i se datoreşte în mare parte lui Norbert Casteret. Este un curent, o modă şi un sport cu implicaţii vizind o sferă deosebit de complexă. Dorin ALMASAN EROI CONTEMPORANI IHM ai SAU CWffflUt ISCALADEI MISE sportál „Practică temeinic barele, greutăţile şi fireşte luptele greco-romane“ Louis Hémon şi studenţii români de altădată In colecţia „Biblioteca pentru toţi“ a fost publicat recent romanul „Maria Chapdelaine“, al scriitorului francez Louis Hémon (1880—1913). In prefaţa semnată de Iulian Vesper se găsesc, printre alte referiri biografice şi numeroase date care atestă pasiunea autorului pentru sport, pentru morala lui, pasiune subliniată şi prin acel mare număr de povestiri, de apreciabilă valoare literară, construite în jurul unor teme sportive. Reproducem un paragraf din această prefaţă edificator pentru stima acordată de către scriitorul francez fenomenului sportiv, ce conţine şi o surprinzătoare relatare despre preocupările sportive ale studenţilor români aflaţi la Paris, la începutul veacului acesta. „Practică (n.n. : e vorba despre L. Hémon) asiduu ciclismul, fotbalul, alergarea pe teren, scrima, canotajul, boxul, cultura fizică, greutăţi şi haltere, lupte, crosscountry, călăria, înotul. Nu vizează campionate, dar ajunge un foarte bun atlet. Consideră sportul mijloc de regenerare şi fortificare a rasei umane. La o vârstă cînd alţi tineri îşi fac debutul prin mărunte foi literare, Louis Hémon îşi începe colaborarea la cotidianul parizian Le Véle, ziarul industriei de automobile şi biciclete, după ce e premiat pentru o bucată literară La rivifere (Rîul). Cel ce va fi considerat mai tirziu precursorul literaturii sportive (C. Chassie — In revista Bretagne, aprilie 1935, p. 109) sau „un apostol al sportului conceput ca mijloc de elevaţie morală“ (A. Thibaudet , Le liseur de romans, 1925) îşi va completa la Londra cunoştinţele sportive deprinzînd boxul englezesc, făcînd parte din Polytechnic Boxing Club, asistînd la şedinţele din Wonderland în Whitechapel. Tot acum învaţă să vislească în echipă şi se dedică culturii fizice şi cross-ului englezesc. Articolele sale din Le Véle (mai tirziu Journal de l’Automobile et du Cyclisme) oglindesc o ideologie sportivă sănătoasă, celebrează camaraderia de club, aspră, impersonală, antrenamentul sever, disciplina rigidă, exaltînd forţa liniştită şi simplicitatea, abnegaţia efortului comun. In Povestea unui atlet mediocru (Le Véle, 12 februarie 1904) e exprimată ideea că practicînd, chiar fără succes, o serie de sporturi, un tînăr nu-şi pierde timpul ; se căleşte pentru viaţă, un alt articol, Anglia contra Irlandei, prezintă elogios cele două echipe de fotbal, gindindu-se la starea destul de înapoiată a fotbalului francez şi la prejudecăţile ce mai dăinuie cu privire la acest sport. Conchide : «M-am gîndit că vom ajunge, poate, să le egalăm Intr-o bună zi, dar va trebui să primim de pe-aici cîteva lecţii aspre». In Recordul înfăţişează un tiner care prin nemaipomenite eforturi obţine recordul Franţei la săritura cu prăjina. După victorie «se simţea obosit de moarte, trist şi uluit, şi se îndrepta încet spre vestiar, căci opera lui era împlinită». In A propos d’Oxford-Cambridge (Le Véle, 2 aprilie 1904) Hémon evocă tradiţionala cursă de luntre dintre echipele celor două universităţi, elogiind cu acest prilej foloasele ce le poate aduce acest sport chiar şi celor ce practică alte discipline sportive. Adresindu-se fotbaliştilor francezi, le spune : «Fotbalişti, frăţiorilor, visliţi». Alte articole de o reală frumuseţe stilistică, adevărate poeme în proză sunt : Clovnul ; Infringerea; Luntraşii, un veritabil imn ridicat celor ce cultivă canotajul. Vorbind despre Începuturile lui sportive, ca elev, îşi aminteşte cu plăcere şi despre studenţii români sportivi la Paris, în articolul Gimnaziul meu (Journal de l’Automobile, 22 februarie 1905) : «Seara , găsiţi acolo pe români. Nu-ţi poţi face o idee despre numărul românilor de pe malul sting, dacă nu frecventezi gimnaziul meu ; sunt toţi studenţi In drept, mustăciosi şi muşchiuloşi, practică temeinic barele, greutăţile şi, fireşte, luptele grecoromane , după care îşi scot pieptul în afară şi-şi povestesc între dînşii Istorii despre femei, poveşti nemaipomenite, cu zîmbete naive şi cu aere de copii miraţi». Uneori articolele sale iau aspectul unor momente sau schiţe ce abundă in calităţi literare da prim ordin. Astfel e povestirea Frica (Le Véle, 15 octombrie, 1904) cu o excelentă gradare a situaţiilor, sau Jerome. In alte articole, unele desfăşurate serial, personaje ca ziaristul Couffion, boxerul Bert Adams sau Monsieur Plume se agită, gîndesc, dau viaţă şi colorit împrumutînd expunerii un ton de expresivă obiectivitate, îndeosebi editorialele din revista Force : Dispreţul animalelor (20 februarie 1910), Fiarele mării (20 martie 1910), Tată necunoscut (5 mai 1910), Alergătorul de la Maraton (5 iulie 1910) sunt realizări de o mare frumusețe artistică. In acest domeniu, al sportului și al educației fizice, L. Hémon a fost un Înaintaş, un mentor al tineretului francez.. .*a IMr. 561 (5995) PESCUIT Intr-o apă, care îşi saltă unda peste pietrişul din albie de parcă vrăbii argintii ar sări în stol în aceeaşi direcţie, am pescuit întîia oară. Am pescuit păstrăvi, fiindcă apa aceea, căreia i se spune simplu Vale, se află la Topliţa, sub fruntea înaltă a Călimanilor, şi, ca multe alte rîuri sau pîraie de munte din ţara noastră, mişună de păstrăvi şi mreană. Eram şcolar pitic pe vremea aceea, aşa că mi se va ierta că făceam un fel de braconaj pescăresc, deoarece nu foloseam undiţa, ci furculiţele. Ştiam că peştii fulgeră in susul apei, astfel că ne desfăşuram într-o linie dreaptă, care cuprindea lăţimea râului, ridicam cu mişcări iuţi cite o piatră şi infigeam la nimereală unealta, şterpelită din sertarele bucătăriei, în apa zglobie. Din zece astfel de opinteli, două sau trei se isprăveau cu cite un păstrăv, care se zvârcolea mult timp, fără astîmpăr, în vîrful furculiţei. Era o mare bucurie să-i aduni în traista atîrnată de git şi să-i irigi apoi, pe ţărm, în cite o poieniţă ce strălucea în soare. Cealaltă bucurie însă, mult mai mare şi mai adîncă, a pescuitului propriu-zis am cunoscut-o abia la vîrsta cînd ştiam să aleg între o undiţă americană şi una suedeză, să calculeze din priviri mlădierea şi rezistenţa vergilor de bambu, să cîntăreasc îndelung calitatea moriştelor, a strunelor fine, dar mai ales a cotloanelor din care păstrăvul sare brusc, de obicei lingă volburi mărunte, apucînd într-o clipă momeala. La început am pescuit cu muşte artificiale, ca să învăţ apoi, cu timpul, să preţuiesc viermuşorii umezi şi trandafirii, musca vie, microfauna pripoarelor transilvane. Cînd am ajuns la toate acestea, scăpasem demult de patima prinsului de peşti, spre a mă lăsa cucerit de patima infinit mai nobilă a pescuitului. A acelui pescuit, din care te napoiezi, pe înserat, cu traista de obicei goală, dar cu sufletul plin de seninătatea streaşinilor de răchite şi-a ţărmurilor de ape. Te întorci în oraş cu amintirea sunetelor blinde ale clipocitului de apa şi cu muzica neîntrecută a luncilor şi văilor. Aceeaşi pe care a ascultat-o şi Beethoven, în rătăcirile sale fără noimă prin împrejurimile Vienei, către Mödling, Kahlenberg şi Wiener-Neustadt, printre siluetele familiare ale arborilor şi tufăriilor.Abia intors din pescuitul acesta fără pradă, aştepţi cu tot sufletul sfârşitul de săptămână sau marea vacanţă anuală, ca s-o iei dacape şi să respiri cu bucurie mirosul apei şi-al vegetaţiei, să-ţi laşi trupul dezmierdat de adierea cîmpului şi-a crengăriilor. Să închizi din nou ochii, părînd că dormi, cu undiţa într-o mină, să te tolăneşti din cînd în cind pe pologul ierbii, în timp ce rîul îşi îngînă riternela mereu aceeaşi şi cu toate acestea mereu alta — o stihie adormitoare şi primenitoare de suflet. Cred că nu există leac mai bun pentru nervii încordaţi de alergătură, decit acest pescuit, chiar fără peşti in finală, care îşi are marile beneficii psihice, unice in felul lor. Pentru că solitudinea, pe un mal verde, sub sprinceana sălciilor, cu cortul înalt şi simplu al cerului deasupra, te ajută să te regăseşti pe tine Însuţi. Ceea ce nu e puţin, chiar dacă, din punct de vedere sportiv, e mult mai mult să prinzi, în numai trei ore, 447 de peşti, cum a făcut-o recent Gheorghe Timoleon, care a cîştigat primul loc la concursul de la Chwedt, în Republica Democrată Germană, în timp ce, la competiţia de pescuit pe echipe, cea a României a ieşit tot pe locul întîi. Sintem doar un neam de baştină veche pe acest pămint cu rîuri şi bălţi şi cunoaştem arta pescuitului, o dată cu poezia ei de visare şi singurătate. Sînt aproape sigur că, după frumoasa lor ispravă sportivă, pescarii români vor practica şi ei, înapoiaţi acasă exerciţiul reconfortant al izolării în văile apelor româneşti, unde peisajele lumii exterioare se prefac în dulcile năluci ale gîndului, trezind pe buze frînturi de cîntec şi binecuvîntare. George SBÂRCEA Ce rol ocupă sportul în viaţa omului modern? FRAGMENTE DINTR-O CONVORBIRE CU PROF. DR. DOCENT MATEI BALŞ Incepind din anul 1923-24, sportivul Matei Balş marca active prezenţe in piscină, la poligonul de trageri, pe pîrtiile de schi şi în stadion, remarcîndu-se şi ca jucător de rugby şi baschet. Astăzi, sportivul Matei Balş de odinioară este un prestigios om de ştiinţă, doctor-docent în ştiinţele medicale, profesor la Institutul Medico-Farmaceutic din Bucureşti, decanul Facultăţii de specializare şi perfecţionare a medicilor, cu lucrări consacrate cu Premiul de Stat. — Ce rol ocupă sportul în viaţa omului din zilele noastre? este întrebarea fundamentală a convorbirii pe care am iniţiat-o. — Ţinînd seamă de faptul că jumătate din organismul omenesc aparţine muşchilor, educaţia fizică şi sportul se integrează cu valenţe imperative în însăşi viaţa de toate zilele a omului contemporan. E firesc deci să se nască probleme tot mai dificile şi mereu mai diferite. Bunăoară, eu consider că una dintre marile preocupări ar trebui s-o constituie continuitatea şi recuperarea foştilor protagonişti sportivi, a celor de performanţă. Există o seamă de sportivi activi, cu bună participare în resortul competitiv. La o vîrstă la care rolul lor în sportul de performanţă, în cel competiţional, s-a încheiat, încetează şi activitatea lor sportivă. Aceştia sunt oameni ce se cuvin recuperaţi pentru sport, pentru exerciţiul fizic. O altă categorie, bunăoară cea a juniorilor care promit, merită toată atenţia. Fruntaşi in categoria şi în disciplina sportivă în care se înregimentează, nu parvin, totuşi, pe parcurs, să se realizeze la intensitatea aspiraţiilor şi lanivelul aşteptărilor antrenorilor, predispuşi şi preocupaţi, întotdeauna, să formeze stele, să consacre idoli. Prinşi de studii sau de munca lor profesională, abandonează sportul, de bine ce antrenorul i-a scos din lotul cu preponderenţe, tocmai la 18 ani, cînd organismul lor, obişnuit să consume, în regimul alimentar implicat de efortul fizic la care-1 supuneau pînă atunci antrenamentele şi competiţiile, îi face mîncăcioşi în timp ce ei nu mai fac mişcarea care să justifice consumul mare de alimente, compatibil investiţiilor fizice de pînă atunci. Intr-o atare situaţie, organismul suportă dezechilibrări fiziologice, cu perturbări şi consecinţe inerente. Dar o altă problemă este cea a sportului de masă, spre care am vrea atrasă întreaga populaţie. Există însă baze sportive, cîmpuri, săli şi piscine pentru toţi ciţi ar face şi ar vrea să facă sport de masă ? Un teren de tenis ocupă spaţiu mult prea mare pentru numai două sau patru persoane. Pentru că unii vor să joace tenis şi alţii vor să joace fotbal. Cum pot fi oare satisfăcuţi ? Prelungirea limitei de viaţă, prin ceea ce oferă azi omului modern igiena socială, înlesnirile tehnice, gradul de cultură şi deci de apărare raţională a omului, diminuarea efortului in muncă şi terapeutica medico-farmaceutică, impun omului modern continuarea exerciţiului fizic în forma de detectare, prin sport, la virste care au depăşit tinereţea şi chiar perioada maturităţii. Ce se face pentru aceşti oameni, obişnuiţi cu efortul fizic, educaţi in nobila morală a sportului ? Astăzi, sportul este atit de răspîndit, sportul-mişcare şi sportul-spertacol, sportul pretext, incit el ocupă în viaţa omului modern un loc însemnat. Dacă am întreba un student de numele a zece laureaţi ai Premiului Nobel şi i-am cere să ne numească zece deţinători de recorduri mondiale sau olimpice, din sport, ar satisface fără ezitări cererea din domeniul sportului, pot vcnindu-se la răspunsul care-i priveşte pe oamenii de ştiinţă şi cultură. Desigur că sportul e o iluzie pentru unii. Instalaţi comod în fotoliu, urmăresc o desfăşurare sportivă la televizor şi se socot astfel sportivi convinşi. Au lăsat chiar vorbă în familie, să nu-i deranjeze nimeni, pentru nimic în lume, pentru că ei acum urmăresc un meci sportiv pe care-l aşteptau de mult, după cum, gesticulînd şi vociferînd în tribunele stadionului în care vor să asiste, să trăiască victoria echipei preferate, se autoconsacră sportivi convinşi. Deci, să reţinem din toate exemplele, o stare de fapt care, la condiţiile reale, create omului contemporan, nu aduce totuşi sportul la nivelul pe care s-ar cuveni să-l atingă. Este îmbucurător faptul, pentru cei ce-i cunoaştem trecutul, începuturile şi evoluţia că sportul românesc s-a înscris în circuitul internaţional, cu potenţe ce întreţin un recunoscut prestigiu, legitimate de performanţe concrete, şi că el s-a integrat în viaţa de toate zilele a omului modern, ca o preocupare constantă, firească, şi de cele mai multe ori, chiar fără exagerările unuiexhibiţionism teatralizat, cu căldura unei pasiuni. Sportul este, in zilele noastre, — ne spune, în continuare, încercatul sportiv şi eruditul om de ştiinţă Matei Balş. — o morală educativă, un exerciţiu întremător dublat de un spectacol antrenant fireşte. — o ştiinţă dezvoltată multilateral. Dar sportul este şi o modă, — o modă care întreţine capriciile unui snobism ce s-a cuibărit, şi el, în viaţa aceluiaşi om modern, omul zilelor noastre. De-a lungul unui drum de aproape o jumătate de veac in sport şi de patru decenii în ştiinţele medicale, trăind între oameni şi gîndind şi muncind în folosul oamenilor, vă rog să credeţi că am cunoscut situaţii şi intîmplări, acţiuni şi manifestări care-mi permit, acum, să am opinii proprii în materie, şi pe care dv m-aţi stimulat printr-o solicitare directă, să vi le împărtăşesc public. g. Filoiu DR. MATEI BALŞ văzut de NEAGU RADULESCU JALOANE PENTRU ISTORIA SPORTULUI GĂLĂŢEAN • Ziarul „Covurluiul“ cu data de 17 noiembrie 1892 consemna: „Se impune ca elevii să fie scoşi la plimbare de două ori pe săptâmînă şi în şcoli să se introducă jocurile ritmice, pentru dezvoltarea fizicului“. Din acel an datează, de altfel, practicarea în şcolile gălăţene a exerciţiilor fizice. • Primul meci de box la Galaţi a avut loc în 1901 între nişte boxeri marinari de pe un vas englezesc. Foarte mulţi localnici au urmărit cu interes exhibiţiile pugilistice desfăşurate în port pe un ring improvizat. • Concursul de înot dintre universităţile din Leeds şi Manchester, care a avut loc in luna februarie 1931, a fost cîştigat de studenta A. Karoberian, originară din Galaţi, care studia în Anglia. • Primul meci demonstrativ de rugby desfăşurat la Galaţi a avut loc la 22 aprilie 1934. „Recitalul“ a fost susţinut de rugbyştii de la C.F.R. Bucureşti. • Primul concurs internaţional de tenis de câmp organizat la Galaţi a avut loc în ziua de 17 iunie 1934 şi a opus reprezentativei oraşului — echipa Bulgariei. Racheta nr. 1 a oraşului a fost campionul României, I. Bunea. Rezultat final 3—1 pentru oaspeţi. T. SIRIOPOL corespondent