Sportul, iunie 1969 (Anul 25, nr. 561-590)

1969-06-01 / nr. 561

pag. a 2-a Paris — 162, Bd. Hauss­­mann, în vitrinele unei ga­lerii particulare de artă, o mică tăbliţă: Clubul de şah ,,Caissa“. In trei săli, de di­mensiuni obişnuite, pe pereţii cărora sunt expuse picturi clasice şi moderne, aproxima­tiv 30 de mese oferă mem­brilor clubului posibilitatea să joace şah în fiecare zi în­tre orele 14 şi 24. Am intrat cu o oarecare emoţie. „Caissa“, cel mai vechi club de şah al Franţei şi astăzi cel mai puternic, a fost frecventat în cei treizeci de ani de existenţă de cei mai mari jucători ai lumii. De mulţi ani, în fiecare vi­neri, cunoscutul maestru şi compozitor de studii Camil Seneca, de origine română, tine un curs deosebit de a­­preciat, în care comentează marile evenimente şahiste, expune şi analizează partide din ultimele concursuri. Intr-o atmosferă liniştită, deosebit de favorabilă pen­tru joc, sunt angajate dispute aprige, unele între cunoştinţe de cîteva minute, altele în­tre vechi parteneri. O sală este rezervată concursurilor de casă, ce se ţin cu regulari­tate, sau lecţiilor de şah. Fac cunoştinţă cu d-na Ba­yataillis, preşedinta clubu­lui, care are meritul deosebit de a fi reuşit să-i asigure o activitate neîntreruptă de trei decenii, timp în care a acti­vat şi în cadrul Federaţiei de şah a Franţei, a cărei mem­bră de onoare este. Am satisfacţia să constat că şahul românesc este bine cunoscut şi apreciat aici. Nu­mele unor jucători ca Florin Gheorghiu, Victor Ciocîltea.­ Theodor Ghiţescu. Dolfi Dri­­mer sunt rostite cu respect, rezultatele şi partidele lor se comentează cu interes. Cunoscuta maestră interna­ţională Chaudé de Sirans vor­beşte cu multă căldură des­pre valoarea la care au ajuns Alexandra Nicolau şi Elisa­­beta Polihroniade, aminteşte apoi, cu o deosebită plăcere, de primirea frumoasă făcută la Bucureşti echipei Franţei, în care domnia sa a jucat în formaţia­ masculină. Sunt convins că tocmai a­­ceastă apreciere a valorii şa­hului românesc a făcut să fiu invitat să susţin un simiiultan în cadrul intim al clubului. Intr-o organizare excelentă, reuniunea s-a bucurat de un număr mare de spectatori, dar numai de 9 participant! Avînd puţini adversari am lăsat un timp de gîndire mai lung fiecărui jucător şi apoi, după simultan, am discutat amănunţit felul în care ei — surprinzător de competenţi — au tratat deschiderile. Aceasta a reuşit să „îndulcească“ at­mosfera, după scorul deose­bit de sever cu care am cîş­tigat (9—0) şi seara şahistă s-a terminat într-o plăcută ambiantă de discuţii teore­tice. Momentul m-a făcut să re­flectez în zilele următoare asupra activităţii de la noi. •Apreciind viaţa şahistă din Bucureşti, din 1950 şi pînă astăzi, constat cu regret că posibilităţile unor tineri dor­nici de afirmare, în condiţii de club, sunt cu totul reduse. A existat o secţie de şah la Dinamo, cu o frumoasă activitate şi excelente­ per­for­­manţe, dar ea a fost desfiin­ţată chiar în anul în care a cucerit titlul de campioană a ţării pe echipe. Au funcţio­nat cercuri de şah la C.F.R., la I.T.B., mai tîrziu la „Fil­mul“, „Sănătatea“, la Casa studenţilor. Un caz fericit, dar de excepţie, îl constituie „Progresul“, unde se munceş­te pe linia promovării tinere­tului. Pentru sportul de per­formanţă mai există colecti­ve valoroase la „Electronica“ şi „Constructorul“. Gîndesc, totuşi, că este prea puţin. Prea puţin pentru ca din numărul mare de jucă­tori tineri, talentaţi, care există în Bucureşti, să poată apare viitorii maeştri şi mari maeştri internaţionali. Este bine că se joacă mult şah în cluburile studenţeşti, este admirabilă activitatea profesorului Sîrbu la I.P.C.G., sunt încurajatoare începutu­rile din acest an ale unor ac­tivităţi în şcoli. Dar avem nevoie de clu­buri de şah autentice. De cluburi cu sedii permanente şi condiţii de joc, cu biblio­teci şi cartoteci şahiste, cu lecţii susţinute de antrenori şi maeştri, cu activitate, în­­tr-un cuvînt. Desigur, problema ridicată aci nu poate fi epuizată în cîteva rînduri. Am încercat s-o dezbat, încredinţat că pu­tem şi trebuie să facem mai mult în această direcţie, pen­tru dezvoltarea de perspectivă a şahului românesc, pentru a obţine în viitor rezultate la care avem nu numai dreptul dar şi posibilităţi să aspirăm! Emanoil REICHER maestru al sportului MUZEI ŞAHULUI­­UN SEDIU ŞI LA BUCUREŞTI! Recenzie CRÎMPEIE DE ADUCERE AMINTE­­ De curînd, patrimoniul bi­bliografic al rugbyului româ­nesc s-a îmbogăţit cu pagini care trec în revistă paşii parcurşi de acest sport de la începuturi şi pînă în zilele noastre,­ prin volumul „File din istoria rugbyului româ­nesc“ alcătuit de Aurel Bar­bu şi Tiberiu Stama. El se înscrie în rîndul istoriilor, care nu se vor istorii, ci nu­mai simple „file“, modeste, dar — spunem noi — în­cărcate de sevă. Deschizînd paginile cărţii, cei pe care timpul i-a nins vor întîlni dragi crîmpeie de viaţă, prieteni ce nu au fost văzuţi de mult, dar pe care speră să-i vadă cîndva; cei în plin strigăt al tinereţii vor desprinde imagini încărcate de emoţie, vor descoperi o lume, poate nu prea cunos­­cuta lor, dar plină de mi­reasma trecutului. Căci a­­ceastă carte — care prezin­tă evoluţia rugbyului la noi în ţară — făcînd o trecere în revistă a principalelor e­­venimente, oameni şi rezul­tate, nu închide între coperte numai răceala cifrei, ci şi sufletul unor oameni care s-au dăruit pentru prospera­­rea sportului cu balonul o­­val, cunoscînd suişuri şi co­­borîşuri, dar care n-au de­zertat niciodată.. Este o carte mai­­ mult de­cit utilă, în care bogăţia de elemente documentare a fost raţional selectată, reţinîn­­du-se — pentru această primă ediţie — doar ceea ce era demn şi reprezentativ de re­ţinut. In cele cinci capitole („Sportul românesc înainte de 1900“, „Cum a­­apărut rug­­byul pe glob“, „Copilăria rugbyului românesc (1911— 1924)“, „Etapa modernizării jocului“ şi „Rugbyul devine un sport major“) autorii au folosit un limbaj clar, alert, care captivează. Demnă de menţionat este folosirea pre­zentului istorie, atunci cînd sînt descrise fazele diferite­lor meciuri, ceea ce creează un tablou viu şi mai apro­piat de realitate. Ilustraţia bogată reprezintă încă o reu­şită a cărţii. Sîntem însă nevoiţi ca pe lîrigă atîtea merite incontes­tabile ale cărţii, dătătoare de multiple satisfacţii să încer­căm şi o nemulţumire , şi cu acest volum (ca şi cu altele) editura a făcut o nedreptate, tipărindu-l doar în 940 de exemplare, ceea ce este — să recunoaştem — insuficient pentru numărul mare de in­teresaţi. Credem că o nouă ediţie, într-un număr sporit de exemplare, se va impune. Şi pentru că ajungînd la ultima pagină, simţi nevoia să retrăieşti şi să cunoşti încă multe lucruri necuprinse de autori în aceste „file“, vrem să credem că nu va trece mult Şi vom mai trăi cîteva crîmpeie de aducere aminte. Gheorghe FÂNTANEANU fost internaţional de rugby *) Aurel Barbu, Tiberiu Stama : File din istoria rug­byului românesc. Editura C.N . F.S. — 1969, lei 10. Francezul Norbert Casteret nu este nici călător temerar pe mările lumii, nici un neînfricat căţărător pe piscurile pămîn­­tului, nici un explorator al văzduhului sau adîncurilor oceanelor. El şi-a ales ca do­meniu de cercetare împărăţia nesfîrşită şi misterioasă a lumii subpămîntene, regatul întune­cat și fabulos al lui Hades, a­­colo unde blinda Proserpina este nevoită să locuiască o ju­mătate din fiecare an. Casteret și-a început bogata-i carieră la vîrsta de 11 ani, iar in decursul următorilor 60 a devenit unul dintre marii spe­­ologi ai lumii, numele lui iden­­tificîndu-se cu saltul pe care l-a făcut studiul peşterilor de la extravaganţă — cum era so­cotit in secolul trecut — la ştiinţă. La început, dintr-o firească necesitate de aventură, minat de farmecul locurilor natale şi in­fluenţat de cărţile citite, a cer­cetat cu timiditate dar şi cu uimire peşterile din faleza Es­­caler de lingă Orăşelul Saint- Martory de pe Garona, u­nde s-a născut. Apoi şi-a continuat fără întrerupere prodigioasa activitate timp de şase decenii explorînd peste 1 000 de peşteri din întreaga lume. A făcut-o singur, riscînd să rămînă atîr­­nat la zeci de metri deasupra prăpăstiilor crunte sau să nu mai găsească drumul de întoar­cere din întortocheatele şi în­tunecoasele cotloane ale mă­runtaielor pămîntului. A făcut-o apoi însoţit de fratele său, de prieteni sau de fiii săi şi cel mai adesea alături de soţia sa, experimentată alpinistă şi care l-a însoţit în sute de coborîri primejdioase dar bogate în des­coperiri. Contribuţia lui Casteret la evoluţia speologiei mondiale este imensă. Senzaţionalele descoperiri făcute de el au avut ecou nu numai în Franţa, întreaga lume fiind direct in­teresată în unele dintre ele. Lui i se datoreşte descope­rirea celor mai vechi statui din lume aparţinînd omului primitiv ce­ a trăit acum mai bine de 10.000 de ani. El a fost acela care a găsit urme ale culturii omului primitiv în locuri pînă atunci complet ignorate. A explorat peşteri la mare alti­tudine cu gheţari imenşi şi vi­jelioase căderi de apa, a des­coperit rîuri subterane şi grote considerate a fi cele mai adinei din lume. Găsind adevăratele izvoare ale marelui rîu Garo­na, a împiedicat secarea ape­lor acestui fluviu pe care in­tenţionau s-o facă spaniolii care nu cunoşteau adevăratele izvoare ale fluviului. La realizarea strălucitelor sale succese un rol determi­nant l-a avut înalta lui pregă­tire intelectuală. Om de profundă şi multilate­rală cultură, Casteret a audiat în tinereţe cele mai înalte cursuri de drept, ştiinţe, agricul­tură, antropologie şi arheolo­gie, rămînînd apoi la curent cu toate cuceririle în aceste dome­nii. Nu e de neglijat însă pre­gătirea lui fizică, ieşită din comun, care i-a permis esca­lade şi coborîri reuşite prin locuri în care alţii şi-au găsit sfîrşitul. El îşi face un titlu de glorie din faptul că tînăr fiind a fost un polisportiv complet, practi­­cînd — uneori chiar de perfor­manţă — atletismul, înotul, schiul, ciclismul şi fotbalul. Pentru cei ce iubesc lumea ascunsă şi ciudată a peşterilor, Casteret a scris peste douăzeci de volume („Aventuri sub pă­­mînt“ a fost tradusă şi în lim­ba română) în care povesteşte strădaniile unei vieţi consacrată unei profesiunil neobişnuite dar fascinantă. In afară de aceasta, datorită spectaculoaselor lui realizări, el a creat în Franţa un curent de opinii şi o acţiune de mase în acest domeniu. Mii de tineri sunt membri activi ai sutelor de­­duhuri speologice. Este un curent şi o modă care i se datoreşte în mare parte lui Norbert Casteret. Este un curent, o modă şi un sport cu implicaţii vizind o sferă deosebit de complexă. Dorin ALMASAN EROI CONTEMPORANI IHM ai SAU CWffflUt ISCALADEI MISE sportál „Practică temeinic barele, greutăţile şi fireşte luptele greco-romane“ Louis Hémon şi studenţii români de altădată In colecţia „Biblioteca pentru toţi“ a fost publicat recent ro­manul „Maria Chapdelaine“, al scriitorului francez Louis Hémon (1880—1913). In prefaţa semnată de Iulian Vesper se găsesc, prin­tre alte referiri biografice şi numeroase date care atestă pa­siunea autorului pentru sport, pentru morala lui, pasiune sub­liniată şi prin acel mare număr de povestiri, de apreciabilă va­loare literară, construite în ju­rul unor teme sportive. Repro­ducem un paragraf din această prefaţă edificator pentru stima acordată de către scriitorul fran­cez fenomenului sportiv, ce con­ţine şi o surprinzătoare relatare despre preocupările sportive ale studenţilor români aflaţi la Paris, la începutul veacului acesta. „Practică (n.n. : e vorba despre L. Hémon) asiduu ciclismul, fot­balul, alergarea pe teren, scrima, canotajul, boxul, cultura fizică, greutăţi şi haltere, lupte, cross­country, călăria, înotul. Nu vi­zează campionate, dar ajunge un foarte bun atlet. Consideră sportul mijloc de regenerare şi fortificare a rasei umane. La o vârstă cînd alţi tineri îşi fac de­butul prin mărunte foi literare, Louis Hémon îşi începe colabo­rarea la cotidianul parizian Le Véle, ziarul industriei de auto­mobile şi biciclete, după ce e premiat pentru o bucată literară La rivifere (Rîul). Cel ce va fi considerat mai tirziu precursorul literaturii sportive (C. Chassie — In revista Bretagne, aprilie 1935, p. 109) sau „un apostol al spor­tului conceput ca mijloc de ele­vaţie morală“ (A. Thibaudet , Le liseur de romans, 1925) îşi va completa la Londra cunoştinţele sportive deprinzînd boxul en­glezesc, făcînd parte din Poly­technic Boxing Club, asistînd la şedinţele din Wonderland în Whi­techapel. Tot acum învaţă să vislească în echipă şi se dedică culturii fizice şi cross-ului en­glezesc. Articolele sale din Le Véle (mai tirziu Journal de l’Automo­­bile et du Cyclisme) oglindesc o ideologie sportivă sănătoasă, ce­lebrează camaraderia de club, aspră, impersonală, antrenamen­tul sever, disciplina rigidă, exal­tînd forţa liniştită şi simplicita­tea, abnegaţia efortului comun. In Povestea unui atlet mediocru (Le Véle, 12 februarie 1904) e exprimată ideea că practicînd, chiar fără succes, o serie de spor­turi, un tînăr nu-şi pierde tim­pul ; se căleşte pentru viaţă, un alt articol, Anglia contra Irlan­dei, prezintă elogios cele două echipe de fotbal, gindindu-se la starea destul de înapoiată a fot­balului francez şi la prejudecă­ţile ce mai dăinuie cu privire la acest sport. Conchide : «M-am gîndit că vom ajunge, poate, să le egalăm Intr-o bună zi, dar va trebui să primim de pe-aici cî­teva lecţii aspre». In Recordul înfăţişează un ti­­ner care prin nemaipomenite eforturi obţine recordul Franţei la săritura cu prăjina. După vic­torie «se simţea obosit de moar­te, trist şi uluit, şi se îndrepta încet spre vestiar, căci opera lui era împlinită». In A propos d’Oxford-Cambrid­­ge (Le Véle, 2 aprilie 1904) Hé­mon evocă tradiţionala cursă de luntre dintre echipele celor două universităţi, elogiind cu acest prilej foloasele ce le poate aduce acest sport chiar şi celor ce practică alte discipline sportive. Adresindu-se fotbaliştilor fran­cezi, le spune : «Fotbalişti, fră­ţiorilor, visliţi». Alte articole de o reală frumuseţe stilistică, ade­vărate poeme în proză sunt : Clovnul ; Infringerea; Luntraşii, un veritabil imn ridicat celor ce cultivă canotajul. Vorbind despre Începuturile lui sportive, ca elev, îşi aminteşte cu plăcere şi despre studenţii români sportivi la Paris, în arti­colul Gimnaziul meu (Journal de l’Automobile, 22 februarie 1905) : «Seara , găsiţi acolo pe români. Nu-ţi poţi face o idee despre numărul românilor de pe malul sting, dacă nu frecventezi gimnaziul meu ; sunt toţi studenţi In drept, mustăciosi şi muşchiu­­loşi, practică temeinic barele, greutăţile şi, fireşte, luptele greco­­romane , după care îşi scot piep­tul în afară şi-şi povestesc între dînşii Istorii despre femei, po­veşti nemaipomenite, cu zîm­bete naive şi cu aere de copii miraţi». Uneori articolele sale iau aspec­tul unor momente sau schiţe ce abundă in calităţi literare da prim ordin. Astfel e povestirea Frica (Le Véle, 15 octombrie, 1904) cu o excelentă gradare a situaţiilor, sau Jerome. In alte articole, unele desfăşu­rate serial, personaje ca ziaris­tul Couffion, boxerul Bert Adams sau Monsieur Plume se agită, gîndesc, dau viaţă şi colorit îm­­prumutînd expunerii un ton de expresivă obiectivitate, îndeosebi editorialele din revista Force : Dispreţul animalelor (20 februa­rie 1910), Fiarele mării (20 martie 1910), Tată necunoscut (5 mai 1910), Alergătorul de la Maraton (5 iulie 1910) sunt realizări de o mare frumusețe artistică. In acest domeniu, al sportului și al educației fizice, L. Hémon a fost un Înaintaş, un mentor al tineretului francez.. .*a IMr. 561 (5995) PESCUIT Intr-o apă, care îşi saltă unda peste pietrişul din albie de parcă vrăbii argintii ar sări în stol în aceeaşi direcţie, am pescuit întîia oară. Am pescuit păstrăvi, fiindcă apa aceea, căreia i se spune simplu Vale, se află la Topliţa, sub fruntea înaltă a Căli­­manilor, şi, ca multe alte rîuri sau pîraie de munte din ţara noastră, mişună de păstrăvi şi mreană. Eram şcolar pitic pe vremea aceea, aşa că mi se va ierta că făceam un fel de bra­conaj pescăresc, deoarece nu foloseam undiţa, ci furculiţele. Ştiam că peştii fulgeră in susul apei, astfel că ne desfăşuram într-o linie dreaptă, care cuprindea lăţimea râului, ridicam cu mişcări iuţi cite o piatră şi infigeam la nimereală unealta, şter­pelită din sertarele bucătăriei, în apa zglobie. Din zece astfel de opinteli, două sau trei se isprăveau cu cite un păstrăv, care se zvârcolea mult timp, fără astîmpăr, în vîrful furculiţei. Era o mare bucurie să-i aduni în traista atîrnată de git şi să-i irigi apoi, pe ţărm, în cite o poieniţă ce strălucea în soare. Cealaltă bucurie însă, mult mai mare şi mai adîncă, a pes­cuitului propriu-zis am cunoscut-o abia la vîrsta cînd ştiam să aleg între o undiţă americană şi una suedeză, să calculeze din priviri mlădierea şi rezistenţa vergilor de bambu, să cîntăreasc îndelung calitatea moriştelor, a strunelor fine, dar mai ales a cotloanelor din care păstrăvul sare brusc, de obicei lingă vol­buri mărunte, apu­cînd într-o clipă momeala. La început am pescuit cu muşte artificiale, ca să învăţ apoi, cu timpul, să pre­ţuiesc viermuşorii umezi şi trandafirii, musca vie, microfauna pripoarelor transilvane. Cînd am ajuns la toate acestea, scăpasem demult de patima prinsului de peşti, spre a mă lăsa cucerit de patima infinit mai nobilă a pescuitului. A acelui pescuit, din care te­­ nap­o­iezi, pe înserat, cu traista de obicei goală, dar cu sufletul plin de seni­nătatea streaşinilor de răchite şi-a ţărmurilor de ape. Te întorci în oraş cu amintirea sunetelor blinde ale clipocitului de apa şi cu muzica neîntrecută a luncilor şi văilor. Aceeaşi pe care a ascultat-o şi Beethoven, în rătăcirile sale fără noimă prin împrejurimile Vienei, către Mödling, Kahlenberg şi Wie­ner-Neustadt, printre siluetele familiare ale arborilor şi tufării­­lor.Abia intors din pescuitul acesta fără pradă, aştepţi cu tot sufletul sfârşitul de săptămână sau marea vacanţă anuală, ca s-o iei dacape şi să respiri cu bucurie mirosul apei şi-al vege­taţiei, să-ţi laşi trupul dezmierdat de adierea cîmpului şi-a crengăriilor. Să închizi din nou ochii, părînd că dormi, cu undiţa într-o mină, să te tolăneşti din cînd în cind pe pologul ierbii, în timp ce rîul îşi îngînă riternela mereu aceeaşi şi cu toate acestea mereu alta — o stihie adormitoare şi primenitoare de suflet. Cred că nu există leac mai bun pentru nervii încordaţi de alergătură, decit acest pescuit, chiar fără peşti in finală, care îşi are marile beneficii psihice, unice in felul lor. Pentru că solitudinea, pe­ un mal verde, sub sprinceana sălciilor, cu cor­tul înalt şi sim­plu al cerului deasupra, te ajută să te regăseşti pe tine Însuţi. Ceea ce nu e puţin, chiar dacă, din punct de vedere sportiv, e mult mai mult să prinzi, în numai trei ore, 447 de peşti, cum a făcut-o recent Gheorghe Timoleon, care a cîştigat primul loc la concursul de la Chwedt, în Republica Democrată Germană, în timp ce, la competiţia de pescuit pe echipe, cea a României a ieşit tot pe locul întîi. Sintem­ doar un neam de baştină veche pe acest pămint cu rîuri şi bălţi şi cunoaştem arta pescuitului, o dată cu poezia ei de visare şi singurătate. Sînt aproape sigur că, după frumoasa lor ispravă sportivă, pescarii români vor practica şi ei, înapoiaţi acasă exerciţiul reconfortant al izolării în văile apelor româneşti, unde peisajele lumii exterioare se prefac în dulcile năluci ale gîn­­dului, trezind pe buze frînturi de cîntec şi binecuvîntare. George SBÂRCEA Ce rol ocupă sportul în viaţa omului modern? FRAGMENTE DINTR-O CONVORBIRE CU PROF. DR. DOCENT MATEI BALŞ Incepind din anul 1923-24, sportivul Matei Balş marca active prezenţe in piscină, la poligonul de trageri, pe pîrti­­ile de schi şi în stadion, re­­marcîndu-se şi ca jucător de rugby şi baschet. Astăzi, spor­tivul Matei Balş de odinioară este un prestigios om de şti­inţă, doctor-docent în ştiinţele medicale, profesor la Institu­tul Medico-Farmaceutic din Bucureşti, decanul Facultăţii de specializare şi perfecţio­nare a medicilor, cu lucrări con­sacrate cu Premiul de Stat. — Ce rol ocupă sportul în viaţa omului din zilele noas­tre? este întrebarea funda­mentală a convorbirii pe care am iniţiat-o. — Ţinînd seamă de faptul că jumătate din organismul o­­menesc aparţine muşchilor, e­­ducaţia fizică şi sportul se in­tegrează cu valenţe imperative în însăşi viaţa de toate zilele a omului contemporan. E firesc deci să se nască probleme­­ tot mai dificile şi mereu mai diferite. Bunăoară, eu consider că una dintre marile preocupări ar trebui s-o constituie con­tinuitatea şi recuperarea foş­tilor protagonişti sportivi, a celor de performanţă. Există o seamă de sportivi activi, cu bună participare în resortul competitiv. La o vîrstă la care rolul lor în sportul de perfor­manţă, în cel competiţional, s-a încheiat, încetează şi ac­tivitatea lor sportivă. Aceştia sunt oameni ce se cuvin recu­peraţi pentru sport, pentru e­­xerciţiul fizic. O altă categorie, bunăoară cea a juniorilor care promit, merită toată atenţia. Fruntaşi in categoria şi în disciplina sportivă în care se înregimen­tează, nu parvin, totuşi, pe parcurs, să se realizeze la in­tensitatea aspiraţiilor şi la­­ni­velul aşteptărilor antrenorilor, predispuşi şi preocupaţi, în­totdeauna, să formeze stele, să consacre idoli. Prinşi de studii sau de mun­­ca lor profesională, abando­nează sportul, de bine ce an­trenorul i-a scos din lotul cu preponderenţe, tocmai la 18 ani, cînd organismul lor, obiş­nuit să consume, în regimul alimentar implicat de efortul fizic la care-1 supuneau pînă atunci antrenamentele şi com­petiţiile, îi face mîncăcioşi în timp ce ei nu mai fac mişca­rea care să justifice consumul mare de alimente, compatibil investiţiilor fizice de pînă a­­tunci. Intr-o atare situaţie, or­ganismul suportă dezechilibrări fiziologice, cu perturbări şi consecinţe inerente. Dar o altă problemă este cea a sportului de masă, spre care am vrea atrasă întreaga popu­laţie. Există însă baze spor­tive, cîmpuri, săli şi piscine pentru toţi ciţi ar face şi ar vrea să facă sport de masă ? Un teren de tenis ocupă spaţiu mult prea mare pentru numai două sau patru persoane. Pen­tru că unii vor să joace tenis şi alţii vor să joace fotbal. Cum pot fi oare satisfăcuţi ? Prelungirea limitei de viaţă, prin ceea ce oferă azi omului modern igiena socială, înles­nirile tehnice, gradul de cul­tură şi deci de apărare raţio­nală a omului, diminuarea e­­fortului in muncă şi terapeu­tica medico-farmaceutică, im­pun omului modern continua­rea exerciţiului fizic în forma de detectare, prin sport, la virste care au depăşit tinere­ţea şi chiar perioada maturi­tăţii. Ce se face pentru aceşti oa­meni, obişnuiţi cu efortul fi­zic, educaţi in nobila morală a sportului ? Astăzi, sportul este atit de­ răspîndit, sportul-mişcare şi sportul-spertacol, sportul pre­text, incit el ocupă în viaţa omului modern un loc însem­nat. Dacă am întreba un student de numele a zece laureaţi ai Premiului Nobel şi i-am cere să ne numească zece deţină­tori de recorduri mondiale sau olimpice, din sport, ar satis­face fără ezitări cererea din domeniul sportului, pot vcnin­­du-se la răspunsul care-i pri­veşte pe oamenii de ştiinţă şi cultură. Desigur că sportul e o ilu­zie pentru unii. Instalaţi co­mod în fotoliu, urmăresc o des­făşurare sportivă la televizor şi se socot astfel sportivi con­vinşi. Au lăsat chiar vorbă în familie, să nu-i deranjeze ni­meni, pentru nimic în lume, pentru că ei acum urmăresc un meci sportiv pe care-l aşteptau de mult, după cum, gesticulînd şi vociferînd în tribunele sta­dionului în care vor să asis­te, să trăiască victoria echipei preferate, se autoconsacră sportivi convinşi. Deci, să reţinem din toate exemplele, o stare de fapt care, la condiţiile reale, create o­­mului contemporan, nu aduce totuşi sportul la nivelul pe care s-ar cuveni să-l atingă. Este îmbucurător faptul,­­ pentru cei ce-i cunoaştem tre­cutul, începuturile şi evoluţia că sportul românesc s-a în­scris în circuitul internaţional, cu potenţe ce întreţin un re­cunoscut prestigiu, legitimate de performanţe concrete, şi că el s-a integrat în viaţa de toa­te zilele a omului modern, ca o preocupare constantă, fi­rească, şi de cele mai mul­te ori, chiar fără exagerările unui­­exhibiţionism teatralizat, cu căldura unei pasiuni. Sportul este, in zilele noas­tre, — ne spune, în continuare, încercatul sportiv şi eruditul om de ştiinţă Matei Balş. — o morală educativă, un exer­ciţiu întremător dublat de un spectacol antrenant fireşte. — o ştiinţă dezvoltată multilate­ral. Dar sportul este şi o modă, — o modă care întreţine capri­ciile unui snobism ce s-a cui­bărit, şi el, în viaţa aceluiaşi om modern, omul zilelor noa­stre. De-a lungul unui drum de aproape o jumătate de veac in sport şi de patru decenii în ştiinţele medicale, trăind între oameni şi gîndind şi muncind în folosul oamenilor, vă rog să credeţi că am cu­noscut situaţii şi intîmplări, acţiuni şi manifestări care-mi permit, acum, să am opinii proprii în materie, şi pe care dv m-aţi stimulat printr-o solicitare directă, să vi le îm­părtăşesc public. g. Filoiu DR. MATEI BALŞ văzut de NEAGU RADULESCU JALOANE PENTRU ISTORIA SPORTULUI GĂLĂŢEAN • Ziarul „Covurluiul“ cu data de 17 noiembrie 1892 consemna: „Se impune ca elevii să fie scoşi la plimbare de două ori pe săptâmînă şi în şcoli să se introducă jocurile ritmice, pentru dezvoltarea fizicu­lui“. Din acel an datează, de altfel, practi­carea în şcolile gălăţene a exerciţiilor fizice.­ • Primul meci de box la Galaţi a avut loc în 1901 între nişte boxeri marinari de pe un vas englezesc. Foarte mulţi local­nici au urmărit cu interes exhibiţiile pu­­gilistice desfăşurate în port pe un ring improvizat. • Concursul de înot dintre universităţile din Leeds şi Manchester, care a avut loc in luna februarie 1931, a fost cîştigat de studenta A. Karoberian, originară din Ga­laţi, care studia în Anglia. • Primul meci demonstrativ de rugby desfăşurat la Galaţi a avut loc la 22 apri­lie 1934. „Recitalul“ a fost susţinut de rugbyştii de la C.F.R. Bucureşti. • Primul concurs internaţional de tenis de câm­p organizat la Galaţi a avut loc în ziua de 17 iunie 1934 şi a opus reprezen­tativei oraşului — echipa Bulgariei. Rache­ta nr. 1 a oraşului a fost campionul Ro­mâniei, I. Bunea. Rezultat final­­ 3—1 pen­tru oaspeţi. T. SIRIOPOL corespondent

Next