Sportul, februarie 1970 (Anul 26, nr. 801-828)

1970-02-01 / nr. 801

Nr. 801 (6235) T­ractorul l-a izgonit din agricultură, automobilul — de pe şosele, electro­carul — din industrie, tancul — din armată. Ce-a mai rămas calul, azi? Bucefal istoric. Pegas poetic, Rusinantă literară. Nu, să nu fim nedrepţi. Calul intră, in viziunea lumii moderne, în cea mai nobilă postură a sa, aceea de erou sportiv. Indiferent de ipostază, independent de imagine, tractînd în tropot ritmic un surky, purtîndu-şi cavalerul în incredibil zbor planat peste obstacole şi rivieră, făcînd un galop corp comun cu jocheul sau dănţuind elegant, cambrat, la comanda dresorului din șa, în manejul „Școlii spaniole de călărie" din Viena... Nu, calul n-a pierit. El rămîne coechipierul nostru ! Actualităţi şi realităţi despre cai έncă de la Începuturile Jocurilor Olimpice mo­derne, inaugurate in 1896 la Atena, calul de sport şi-a fă­cut apariţia în arena olimpică. El a fost adoptat ulterior de către pentatlonul modern, cu ocazia congresului C.I.O. din 1911, de la Budapesta. Folosit iniţial numai pentru alergări, calul a devenit, da­torită multiplelor sale calităţi, coechipierul omului pentru probele de obstacole, cros şi dresaj, acesta din urmă trans­format intr-o veritabilă artă. Desigur, arta dresajului nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu poezia, pictura sau muzica, dar nu vedem de ce nu o pu­tem asemăna cu coregrafia ? Ba, chiar am putea merge mai departe, clasind „dresa­jul academic” înaintea dansu­lui, datorită necesităţii de co­operare cu calul. In timp ce dansatorul se exhibează sin­gur cu propriul său echilibru, călăreţul are de întîmpinat neştiinţa şi rezistenţa­ calului, căruia trebuie să-i imprime mersuri şi mişcări elegante intr-un echilibru nou. Dotat cu memorie şi cu o suficientă inteligenţă pentru a-şi însuşi lecţiile ce i se predau, calul ajunge să perceapă intenţiile călăreţului şi să-şi contopeas­că simţurile cu ale acestuia, în aşa măsură incit ai impre­sia că cele două fiinţe sunt u­­nite şi formează o singură vo­inţă pentru realizarea perfor­manţei sportive. Aproape că este de necrezut cum un ani­mal a cărui privire este inex­presivă şi care, prin muţe­nia lui, îţi dă impresia unui absent, se poate transforma intr-un pegas înaripat şi trans­pune in atmosfera de concurs o dată cu călăreţul său. De foarte multe ori el realizează in competiţii performanţe su­perioare celor exercitate în an­trenamente. Eroismul calului de sport e demonstrat de-a lungul anilor de excepţiona­lele performanţe realizate de unii cai celebri, dintre care cităm : Crispa, Nasello, The Rock, Merano, Fidux, Belle­vue (Italia), Tora, Halla, Me­teor, Donald Rex (R.F.G.), AH Baba, Lateur B, Fomone, Roc­kett (Franţa), Mister Softee (Anglia), Gran Gest (Brazilia), Uranus (Japonia), Erbach (El­veţia) şi recentul medaliat cu aur la J.O. din Mexic, calul Showbound (Bill Steinkraus — S.U.A.). Dintre caii româneşti s-au impus în arena interna­ţională : Arta, Dephis, Dracu­stie, Fulger, Pyr, Jolka, Troi­ka, Rubin, Mindir, Clasic, Bîr­­san ş.a. Toţi aceşti cai au con­tribuit la gloria sportivă a călăreţilor respectivi, dovedin­­du-se excelenţi coechipieri. Eliminat total din agricul­tură şi într-o măsură foarte mare din tracţiune, calul şi-a păstrat, în schimb, locul în sport şi este solicitat din ce în- ce mai mult pentru turis­mul călare. Iată cîteva cifre : o statis­tică a răspîndirii calului ir­landez (recunoscut ca un ex­celent cal de sport) indică, în 1968 , 7 milioane cai în Bra­zilia, 5 milioane în Mexic, 3 milioane în Statele Unite, 2 milioane în Franţa, 200 000 in Anglia. Pe terenurile de concursuri hipice din Elveţia au evoluat în 1968 un număr de 2 523 de cai, iar în Franţa intensitatea activităţii ecvestre s-a reflec­tat in cele 720 cluburi de că­lărie afiliate, cu 2122 de mem­bri. In Uniunea Sovietică funcţionează 60 de şcol de călărie cu peste 2000 de cai. Activitatea competiţională internă in Franţa cuprinde peste 300 de reuniuni, în R.F.G. cca 190, în Elveţia 177, în Italia 60 etc. în anul 1969 au fost programate peste 80­­ de concursuri internaţionale­­ în ţări şi localităţi diferite. Pe de altă parte, turismul călare cunoaşte o răspindire în tot mai multe ţări, în frunte situîndu-se Franţa, care a or­ganizat în 1969 cel de-al V-lea­­ raliu călare, la care au par-­­ ticipat echipe din Anglia, Bel­­­­gia, Canada, R.F.G., Elveţia, Spania, Italia. De asemenea, „Vacances a cheval“, progra­mat de „Touring club de France“ pe o distanţă de 600­­ km, a reunit 26 de echipe cu un total de 300 de cai. Ca un omagiu adus calului de sport, în multe ţări (in­tre care şi România) a luat fiinţă Hipof­ilatelia, cunoscind o largă răspindire şi preţuire. Nu, nu-i o pledoarie pentru cai. Sunt realităţi izvorîte din nevoia oamenilor de a evada din zgomotul oraşelor, din tre­pidaţia motoarelor şi­ răsufla­rea eşapamentelor. Nu, calul nu va pieri. Ca un paradox al secolului vite­zei, el va fi din ce în ce mai solicitat pentru sport şi agre­ment. El ne apropie de na­tură, ne face întreprinzători, curajoși. Calul este un prieten devo­tat și un excelent coechipier al omului. Felix TOPESCU St nntimplă ti așa sportál Bill Steinkraus (S.U.A.), campion olimpic, Mexic 1968 Pag. a 3-a RETROSPECT» ALĂTURI DE CALUL TRĂPAŞ...­­ Rasa calului pur singe en­glez este una şi aceeaşi în toa­te părţile lumii. Cînd e vorba însă de a se defini rasa cailor trăpaşi lucrurile capătă o tur­nură destul de complicată. Pînă mai acum trei-patru de­cenii, cei ce s-au ocupat de asemenea treburi socoteau tră­paşul mai degrabă o etichetă a aptitudinilor lui, pentru o anumită alură de mers, de­cit o rasă propriu-zisă. Tra­pul este un mers natural al calului, ca şi galopul ori pa­sul, şi orice cal, de orice rasă — afirmau ei — poate merge în mod normal la trap. O seamă de cercetători zo­­otehnişti însă — printre care se numără şi românii D. Xe­­nopol, Ionescu-Brăila, Rădu­­lescu-Calafat, G. M. Iliescu ş.a. — au sesizat just nuanţa diferenţială, în sensul că unii cai arată o aptitudine deose­bită pentru alura trupului, purtîndu-şi picioarele într-un fel special. Acţionînd într-o atare alură, aceştia au posi­bilitatea de a obţine un ruleu şi o cadenţă care le permit să acopere o distanţă mai întin­să de teren la fiecare bătaie a picioarelor. Din asemenea specimene îşi trage izvorul rasa cailor de trap şi evoluţia ei se împleteşte cu desfăşura­rea istoriei de colonizare a Americii de Nord. Coloniştii europeni aduna­seră cu ei cai de rase dife­rite. Spaniolii, de pildă, folo­seau cai în care predominau curentele de sînge oriental, arab şi barb. Francezii ve­neau cu cai din diferite re­giuni ale Franţei, iar englezii cu exemplare din rasa Norfolk şi irlandeză. Fără o bază zootehnică, dar minaţi de nevoile vieţii, co­loniştii căutau mereu cai care, în luptă cu acele orare, să exceleze şi în tracţiune, nui numai la călărie. Aşezăminte­­le omeneşti se găseau distan­ţate unele de altele, iar cit priveşte diligentele acestea nu erau dirijate de grafice ora­re... Cum s-ar spune, colo­niştii se străduiau ca prin a­­runcarea peste bord a oricărui sentimentalism, să obţină nu­mai rezultatul practic. Dar de unde să fie procu­raţi asemenea cai ? Istoriografii lumii menţio­nează primul nume : Messen­ger ! Acesta era un pur sînge englez care avea — moştenit probabil printr-un atavism de la vreo străbună din rasa Nor­folk — o alură de trap neo­bişnuită. Dar în anii existenţei lui a mai figurat cineva. ‘ Aceasta era o iapă fără obîrşie nobilă — deci fără pedigree — care se-nscrie menţionată sub nu­mele de „iapa lui Charles Kent“, după numele fermie­rului la care se găsea. Ea parcursese în vara anului 1806, „înhămată“ la un soi de gabrioletă pentru transporta­rea grabnică a unui bolnav de la fermă la un medic, o distan­ţă de 16 mile, deci peste 25 de km, în decursul unei singure ore, mergînd numai în trap! Şi ca şi cum ar fi dorit să consolideze performanţa, iapa lui Charles Kent a realizat doi ani mai tîrziu acoperirea unei distanţe de 28 mile (45 km) într-o oră şi 47 de mi­nute, ispravă cu care a uimit oamenii din regiunile înveci­nate. La 13 octombrie 1845 s-a înregistrat primul re­cord mondial de trap, pe o pistă din orășelul Hobo­ken — lîngă New York — unde iapa de 10 ani numită Lady Suffolk, antrenată și condusă de Dean Bryan, a parcurs o milă în 2:29,5, ceea ce revenea la un minut și 33 secunde pe kilometru ! De atunci, sprijinindu-se re­ciproc, omul și calul au por­nit cu avînt în lupta pentru cucerirea celor mai înalte culmi ale performanțelor. A­­cele cronometrelor trebuiau să se oprească, învinse, la re­corduri din ce In ce mai fan­tastice. Prin exemplare ca Pelham, Flora Temple, Gold­smith Maid sau Low Dillon, s-a ajuns în decursul anilor, la cifrele de 1:12 sau 1:11,8 pe km ale lui Peter Manning, Greyhound şi Jayl Appermott. Lăsînd altor colegi prilejul de a dezvălui parfumul suav pe care-l cuprinde existenţa co­mună a calului alăturea de om, voi cita doar proverbul oriental care spune că frumu­sețea inegalabilă pe lume a calului arab se datorește nu­mai dragostei cu care l-au în­văluit arabii !... Niddy DUMITRESCU Un paradox. DE TOATE « Oraşul Aachen (R.F.G.) deţine recor­dul lumii cu cei 510 ani de dirul găzduieşte concursuri de călărie. Tot aici există o sta­tuie — In mărime na­turală — a calului Me­teor, multicampion eu­ropean şi mondial la sărituri.­­ La Jocurile Olim­pice medaliile acordate in proba de călărie sunt printre cele mai numeroase : 18. • La „Marele premiu al naţiunilor" (probă o­­limpică de obstacole), au participat şi 4 a­­mazoane : Marion Coa­­kes (Anglia), Janou L­efevre (Franţa), Kit­­ty Kusner (S.U.A.), Monica Bachman (Elve­ţia). • Pentru prima dată la J.O., marele premiu de dresaj olimpic a fost cîştigat în 1968 de o femeie : Liselotte Li­­senhof (R.F.G.) cu ca­lul Pfaff. Tot o femeie a cîştigat campionatul european în cea mai temerară probă de că­lărie, „Concursul com­plet*4. Este vorba de Mary Gordon (Anglia). • Recordul dresaju­lui de înaltă şcoală este deţinut de austria­cul Louis Podhajschi, cîştigător al marelui premiu de dresaj la Aachen in perioada 1928—1939 . • Călăreţul francez Pierre L’Oriol* (dublu campion olimpic) a pierdut calul său Lateur B, cu care a cîştigat medalia de aur la Tokio în 1964, în urma muşcăturilor su­ferite din partea cele­brei iepe Voulette, pre­decesoarea lui Luteur B la victoriile lui D’Orio­­la și scoasă la pensie. Accidentul s-a petrecut la înapoierea lui Luteur B de la Tokio, pe cînd se afla împreună cu Voulette, Intr-un pa­­dock. (Să fi fost un acces de gelozie ?). (Fix) Copăcel. (Sap la cap... NAMOC MIRAN, BUCUREŞTI. 4—1 pentru Rapid, într-un meci cu Universitatea Craiova, in fieful oltenilor ? Un astfel de rezultat nu s-a pomenit niciodată. Poate, în romanele ştiinţifico-fantastice! Ţin să precizez, de altfel, că giu­­leştenii n-au reuşit să câştige nici un meci la Craiova. MIRCEA AMZA, TURNU SE­VERIN. Nici o echipă din oraşul dv. n-a jucat in divizia A. Ră­cind această precizare, ne referim la ediţiile oficiale ale acestei În­treceri. Probabil, însă, că dv. ştiţi ceva despre o competiţie im­provizată, organizată în 1941. A­­tunci, da, C.F.R. Turnu Severin (la care jucau Bindea, Pavlovici, Oprea etc.) a participat la acel campionat ad-hoc şi a fost, poate, şi... campioană. Vă urez, intr-un viitor cit mai apropiat şi o cam­pioană oficială ! DINU SAULESCU, BUCUREŞTI. Vă mulţumim pentru sugestiile dv. în legătură cu viitorul alma­nah al ziarului nostru. Aţi deve­nit, în felul acesta, unul dintre colaboratorii lui ! ECHIPAJUL CARAVANEI M.R.F. 1. Cintareţul Dan Spătaru a jucat fotbal la ştiinţa (Sportul studenţesc) Bucureşti, in divizia B. 2. Dumitrache a­ fost „pitic“ la Rapid. De aici, a trecut la o echipă din campionatul oraşului Bucureşti , T.U.G. MARIUS D. POPA, COMUNA PRUNDENI. Un teren de tenis are dimensiunile 23,77 m (lungime) şi 10,97 m (lăţime). La meciurile de simplu, un marcaj interior mic­şorează terenul de joc cu 1,37 m, atît în lungime cît şi în lă­ţime. Locul unde se construieşte un teren de tenis trebuie să fie însă de 40x20 m, pentru ca ju­cătorii să poată relua mingile ricoşate în afara terenului de joc. MIRCEA MUSTEŢEA, BUCU­REŞTI. 1. Haidu (Dinamo Bucu­reşti) a jucat (nu tot timpul, este adevărat) în echipa pe care am aliniat-o la 5 iunie 1968, în me­ciul cu Olanda. 2. »Văd ef, F.R.F. a programat reluarea campiona­tului diviziei A după „campania mexicană" la 21 iunie. Dar, dacă echipa României (balonul e ro­tund, ni se spune mereu !) va ajunge in finală şi in acea zi va trebui să joace pe „Azteca“, ce soluţie se va găsi“ ? în nici un caz echipa noastră naţională nu va forfaita de la finala C.M., fiindcă — o clipă, să cercetez pro­gramul — Dinamo Bucureşti are meci la Craiova, cu Universita­tea ! Numai încurcături dintr-as­­tea o aibă F.R.F.-ul ! Este a­­devărat însă că fixarea datei de 21 iunie pentru reluarea campio­natului, înainte de a se termina întrecerile din Mexic, nu prea se încadrează în campania de pregătire psihologică a fotbalişti­lor noştri ! * D. NEICULESCU, CONSTANŢA. •Sunt un anonim al fotbalului şi un visător al poeziei“. Dv. aţi spus-o 1 I. BABEANU, CARANSEBEŞ. 1. Susţineţi că, într-un meci diin campionatul judeţean, disputat la Ocna de Fier, arbitrul I. Mun­­teanu, din Reşiţa, n-a ridicat carnetele a doi jucători eliminaţi de pe teren. Intr-un asemenea caz, arbitrul riscă să rămînă el fără... carnet ! Dar, ne îndoim că a procedat aşa cum spuneţi dv. G GLIG­OR, CLUJ. Printre „Clujenele” dv. am întîlnit multe poante reuşite. Cu riscul ca „pseudo-poşta“ dv. s-o concureze pe a mea, voi reproduce cîteva răspunsuri : A.S. Mânăştur. Aţi pierdut pa­riul. „Peneş Curcanul“ n-a fost scris de Vasile Alexandru de la C.F.R. Cluj. S.M. Ecker, Feleac. Antrenorul C. Teaşcă n-a fost niciodată an­gajat de „Collo-Collo", fosta cam­pioană a statului Chile. Este a­­devarat insă că, în ţară, el s-a angajat mereu de... colo-colo. M.e. Loman, Floreşti. Ne scrieţi că aţi ascultat cu multă plăcere la radio opereta »Secretul lui Marcu Paul“, şi ne întrebaţi dacă e vorba de Marcu Paul, fostul jucător de la „U“. Din păcate, trebuie să vă dezamăgim. E vor­ba de Marco Polo... de la alt club. A. Filologu, Cluj. Ne rugaţi să vă spunem in ce limbi „angelo“ însemnează „înger“. De la ultimul meci, cu Grecia, şi în limba ro­mână .

Next