Sportul, septembrie 1971 (Anul 27, nr. 6802-6831)

1971-09-19 / nr. 6820

Pag­ a 2-a — Spune-mi, Cornelia, ce-ai sim­țit atunci, la 1,93, cînd ștacheta nu căzuse încă ? — O fericire fără seamăn. Poate că ea a fost povara care m-a tras mai repede in jos. Poate că ea a dărîmat ștacheta... — Trecerea bruscă de la 1,85, la 1,93 a însemnat acolo, la Za­greb, un simplu act de bravură ? — Nu. Sărind 1,85, m-am uitat din nou la ștachetă. Mi se părea atit de mică înălțimea, incit mi-am zis că a sosit vremea doborîrii re­cordului lumii... — întotdeauna cînd ești bine pregătită ți se par liliputane înăl­țimile pe care le treci ? — Da. Vorbesc cu Cornelia Popescu despre un posibil nou record al lumii, fabulos în sine, ca despre Un fapt obişnuit, ca despre ploaia aceasta care nu mai conteneşte, de pildă. Faţa blondă, înaltă şi su­plă ca o trestie, calmă, surîzătoare, deschisă, îmi dă şi mie, spectato­rului său, o siguranţă care altfel m-ar speria. Dar, dacă mă gin­­desc bine, însăşi cariera ei, dru­mul spre marile înălţimi, îndrăz­neala de a-şi încredinţa tinereţea, talentul, speranţele unui salt acro­batic de care s-a îndrăgostit la pri­ma vedere la Ciudad de Mexico, toate acestea sunt actele unui om sigur de sine. Am mai scris, mi se pare, despre cariera Corneliei Popescu. Oricum, dacă nu de la mine, iubitorii de atletism îi cu­nosc ascensiunea din povestirile altora. Aşa că rău voi repeta, pen­tru rememorare, decit cîteva date. Are 21 de ani, 176 cm înălţime, 560 kg. este studentă la I.E.F.S. încercarea de la Zagreb i-a creat tin „complex favorabil — îmi spune. Acum ştie cit de sus este ştacheta­­record mondial şi, mai ales, ştie că-i este perfect accesibilă înălţi­mea, dar, poate mai impresionan­tă decit încercarea in sine, decit realizările ei de pînă acum (1,87 — este, orice s-ar spune, o mare per­formanţă şi dacă nu mă crezi, în­cearcă, dumneata, cititorule, să sări la fel, în oricare stil vrei...) este nonşalanţa cu care-şi planifică totul. îmi vorbeşte acum, cînd se află în plină ascensiune, despre încheierea carierei. Şi-a planificat-o pentru 1976, după Jocurile Olim­pice. Pînă atunci va cuceri două medalii de aur la J.O. şi va duce ştacheta recordului lumii la 1995. Spune totul firesc, aşa cum îmi mărturiseşte că nu-i mai place Tom Jones în ultimul timp, deşi este o pasionată a muzicii uşoare. Făcînd o paranteză, trebuie să vă spun că pasiunile extra-sportive străbat paleta de la un capăt la celălalt, de la Sergio Endrigo, Adriano Celentano şi Mihaela Mi­hai pînă la Shakespeare... Nu, nu trebuie să vedeţi uşurinţa în acest gen liber de a vorbi sau infatuare în năzuinţe. Cornelia munceşte ca un rob pentru per­formanţă. V-o poate spune antre­norul ei, Baruch Elias, v-o pot spune colegele. A sărit pînă acum de mai bine de 2 000 de ori peste ștachetă, fiecare centimetru cuce­rit solicitindu-i cam 50 de salturi „flop“. A făcut sute de kilometri de alergări. A închinat gimnasticii și halterelor nenumărate ore, şi va continua să muncească cu a­­ceeaşi admirabilă sîrguinţă. Visu­rile ei sunt ale unui om care poate (şi care ştie bine aceasta), felul de a vorbi cel al unui copil, cuce­ritor tocmai prin prospeţime. Cînd o întreb despre debut, despre ziua în care a înţeles că poate fi sări­toare în înălţime, despre ziua care i-a deschis drumurile spre marea performanţă, spre căile lumii, îmi spune rîzînd ca după o şotie, că „într-o zi, m-am luat la întrecere cu Gabi Rădulescu. Acum 6 ani, Gabi era recordmană la lungime junioare. Am vrut să vedem care sare mai mult la înălţime. Şi am reuşit un 1,30 care mi-a deschis ochii". Aşa a părăsit, fără regrete, gimnastica... De cînd am vorbit cu Cornelia aştept cu nerăbdare ziua de astăzi. Pentru că... — Spune-mi, Cornelia, ce vei face la „internaţionale“ ? — Dacă va fi soare... — Ei bine, dacă va fi soare, ce se va întîmpla ? — Voi pune din nou ştacheta la 1,93 m. Şi-acum, sub ochii Iolan­­dei, lingă inimile atîtor buni prie­teni ai atletismului... Vom fi toţi lingă tine, Cornelia. Te vom urmări cu emoţie, te vom aplauda cu căldură ! Hristache NAUM După ce stilul „flop" i-a devenit prieten şi ajutor, performanţele au urcat pină la 1,87 m. Se vor opri aici ? Prima săritură (1,30 m) cu „foarfecă”, acum 6 ani PREOCUPĂRILE UNUI TÎNĂR JUDOKAN Cercetările in domeniul sportului au generat apariţia unor noi apa­raturi, care ajută efectiv la îmbu­nătăţirea performanţelor, la perfec­ţionarea continuă a procesului de pre­gătire. Cînd aceste realizări sunt o­­pera unor sportivi ele capătă sim­boluri deosebite, atestă dragostea pen­tru sportul practicat, dorinţa perma­nentă de cunoaştere. O realizare deosebită a înregistrat şi tînăru­l profesor de educaţie fizică, Marcel Bogdan, absolvent al promo­ţiei 1971 a I.E.F.S., apreciat judokan. Atras încă de pe băncile institutului de munca de cercetare ştiinţifică Mar­cel Bogdan a predat Centrului de cercetări ştiinţifice al C.N.E.F.S.­ o instalaţie deosebit de valoroasă pen­tru antrenamentele judokanilor, cu ajutorul căreia antrenorii de judo au posibilităţi multiple de îmbună­tăţire a rezultatelor sportivilor de care răspund. Instalaţia înregistrează grafic şi semnalizează optic execuţia procede­elor din tehnica aruncărilor din pi­cioare. Noul aparat măsoară următorii parametri : timpul de reacţie şi de execuţie, forţa de dezechilibrare a adversarului, precizia intrărilor, re­zistenţa specifică în cazul repetării aceluiaşi procedeu. Cu aparatul respectiv se pot ur­mări şi dezvolta la un nivel cores­punzător cerinţelor actuale, calităţile motrice specifice judoţanilor. Tot­odată se pot urmări şi sesiza posi­bilităţile de îmbunătăţire a procede­elor tehnice, se pot determina cau­zele greşelilor în execuţia procede­elor de judo, atît prin urmărirea semnalizărilor optice, cit şi prin gra­fo-analiza înregistrărilor. Sperăm că o dată intrat in cir­cuitul întrebuinţării, noul aparat va fi de un real folos şi ajutor antre­norilor de judo, la fel cum avem convingerea că tînărul profesor Mar­cel Bogdan nu se va opri la această primă invenţie in domeniul apara­turii sportive, că va continua munca de cercetare ştiinţifică şi la catedra de educaţie fizică a şcolii timişorene unde a fost repartizat. Petre OLTEANU sportál UN ROMÂN - ATLET COMPLET IN FRÂNTA ANILOR 1917-1918 Diploma semnată de preşedintele Georges Clemenceau . „M. Constantin Nicolesco — excellent pratiquant" Dincolo de podul şi lacul Băneasa începe orăşelul-grădină, cu tihna pro­vinc­­ală a străduţelor-alei, care stră­bat livezi de pruni, meri şi gutui, locuri cu­­ viţă de vie şi curţi cu pa­leta multicoloră a straturilor de flori. In strada Gura Motrului, la nr. 43, o vilă cu etaj, înconjurată de pomi umbroşi. Din grădina alăturată, ne iese in întîmpinare un bărbat inuit, in şort. Muşchi tari, alungiţi, la pi­cioare. Bust drept, de sportiv gata parcă să pornească într-o cursă de 110 m garduri... Lasă din mină să­­păliga cu care privise răsadurile şi îmbrăţişează pe însoţitorul nostru, care nu este altul decit bătrînul Gogu Niculescu. Cel mai vechi fotbalist bucureştean, ni-l prezintă pe am­fitrion : „Fratele meu, Costantin Nicuiescu, agronom şi horticultor“... ... „pensionar“ — completează băr­batul din faţa noastră, care, prin în­­treaga-i ţinută, nu pare să fi trecut de 50 de ani... Dar, Constantin Nicuiescu ne ghi­ceşte parcă aprecierile făcute asupra vârstei sale . ..Am numai 72 de ani. Născut in 1899... Sint cu 15 ani mai tinăr decit fratele meu, Gogu, decanul fotbaliş­tilor romani”. Şi continuă povestirea, mergînd înapoi pe firul anilor, al amintirilor : „In 1913, Gogu m-a luat cu el în Franţa. M-a înscris la şcoala de hor­ticultura de la Oraison. Dar, după un an a izbucnit primul război mon­dial. La 16 ani, absolvind școala de horticultura, am urmat cursurile In­stitutului de agricultură din Antibes. De mic făcusem sport, pe terenul de la „Bolta rece”, vecin cu casa părin­tească din str. Porumbarii. Pe Coasta de Azur am continuat să practic mai multe discipline sportive, in cadrul „Soc­etăţii de atletism”. La un concurs din luna aprilie 1913, am luat medalia de aur la aruncarea suliţei, la săritura in înăl­ţime şi la cursele de garduri. Jucam turită intr-un carnet, ne atestă afir­maţiile sportivului de-acum o jumă­tate de secol — „excellent pratiquant des sports athletiques et du football association”... „Dar războiul încă nu se termi­nase — reia Constantin Niculescu. In luna mai 1918, cu toţi tinerii era nevoie de noi contingente de luptători pentru frontul de pe Mar­na. Preşedintele de pe atunci al Republicii Franceze şi ministrul de război, Georges Clemenceau, care, cu du­zenia lui de „Tigru”, a înclinat ba­lanţa victoriei pentru ţările Antantei, a semnat şi certificatul românului Constantin Nicolesco. La 11 noiem­brie 1913, s-a încheiat armistiţiul, şi noua generaţie de sportivi-militari n-a mai fost trimisă pe front. Am putut continua studiile de agronomie, in timpul cărora am realizat şi „per­formanţe sportive de clasă superi­oară”, la echipele „l’Etoile“ din An­tibes şi „U.S.R.C.M.” din Cap Martin. M-am înapoiat în ţară cu diploma de agronom dar şi cu aceea de ,,maestrul sportului francez". La Bucureşti, am preluat postul de „centru înaintaş” în echipa Colţea, alături de baritonul Nae Secăreanu, de la Opera Română, de Puiu Stro­­iescu, de dr. Pavel etc. „Academia de educaţie fizică” (A.N.E.F.) mă so­licita să predau cursuri de atletism la primele promoţii din Dealul Spi­­rii. Am preferat munca in cadrul Ministerului de agricultură, la pri­mele ferme-model de stat, care pu­neau pe baze ştiinţifice cultura pă­mântului. Intre suliţă şi sapă, am ales pe cea din urmă. Şi n-am părăsit această unealtă, nici acum. Nu las insă nici exerciţiile de sport, mai apropiate de vîrsta mea. Alerg in fiecare dimineaţă 3—4 kilometri pe străzile comunei Băneasa, pe orice vreme, împrospătîndu-mi plâmînii, menţinindu-mi sănătatea şi... tine­reţea”. Şi „atletul complet“ din Franţa anilor 1817—13 ne conduce pînă la poartă, după care porneşte, grăbit, cu bustul bombat, la culesul tufelor de roşii din grădina casei. ...Pentru că agronomul pensionar şi sportivul activ Constantin Nicu­lescu nu are decit 72 de ani... D. MORARU-SLIVNA si in echipa de fotbal a clubului campion al Coastei de Azur, ca îna­intaş centru“. Şi o diplomă t impă­ sportivi încadraţi in asociaţia „La jeune France“, am intrat voluntar intr-o şcoală militară pregătitoare. SPORTIVII ROMÂNI LA MECCA BOXULUI INTRE MACU­MBA PANAMEZĂ ŞI MITUL SCOTIAN Din sectorul vecin s-a ridicat brusc un tinăr de talie mijlocie şi s-a re­pezit spre grupul nostru compact, căutîndu-l insistent cu privirea pe antrenorul Constantin Dumitrescu. Bărbatul smead nici nu a mai aştep­tat confirmarea presupunerii sale, ci l-a îmbrăţişat pe Titi, partenerul său de competiţie la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956. Era bo­xerul argentinian Antonio Marcilla, azi antrenor şi fotograf de meserie la New York. Asemenea întîlniri întăresc ideea că Madison Square Garden este templul şi locul de rendez-vous al boxului mondial. Am simţit asta cind au venit pe rînd să ne salute Carmen Basilio, cu nasul său turtit în bătălii violente, micul Petey Scalzo, cu figura de şori­cel, sau tinărul profesionist Velas­quez, fost reprezentant olimpic a­­merican la Mexico. Ara simţit la fel cinci pe ring. înaintea meciului ve­detă, au fost prezentaţi publicului o serie de mari campioni de altădată, printre care Willie Pep, precum şi Joe Frazier însoţit pînă în baza rin­gului de garda sa personală, nu toc­mai simpatizat de spectatori, căci a primit mai puţine aplauze decit de pildă Carmen Basilio. Acum, la a patra înfăţişare, cu adevărat modernă, Madison Square Garden a rămas, de-a lungul unui secol, Mecca boxului mondial, în ciuda repetatelor încercări de a i se da şi alte destinaţii, în 1874, cînd a ridicat prima construcţie, Barnum s-a gîndit fireşte la circul său, nu­mind sala „Great Roman Hippo­drome”, căci prezenta curse de care romane. Abia în 1877, un anu­me Gilmore, pentru a nu contraveni legii care interzicea boxul profesio­nist, prezenta „lecţii ilustrate de box”, in fapt adevărate meciuri. Primul campionat mondial de box desfăşurat la Madison a opus, în 1883, pe americanul John Sullivan challengerului său englez Mitchell. Poliţia new-yorkeză a intervenit, o­­prind lupta cu pumnii goi, întrucît superioritatea campionului era atit de evidentă incit englezul putea fi omorît ! După o lungă perioadă în care la Madison s-au înscăunat spec­tacolele de circ, cavalcadele, balurile, congresele partidelor politice, re­uniunile atletice — boxul a revenit aci abia în 1920, pentru a nu mai părăsi locul. Noua clădire, circulară, de la între­tăierea celei de a 8-a Avenue cu străzile 31—33, cuprinde o splendidă arenă, cu o capacitate de 20 000 de locuri. Acoperişul suspendat pe ca­bluri elimină necesitatea oricărui pi­lon interior, ceea ce fireşte asigură o excelentă vizibilitate de oriunde. La construcţia noului Madison (inau­gurat în 1968) s-a folosit cea mai mare piesă unică de oţel văzută vreodată la New York : 96 de tone, 35 metri lungime, 5 metri lăţime şi 1 metru înălţime ; piesa a fost trans­portată cu o remorcă specială cu 58 de roţi ! Construit deasupra celebrei Penn­sylvania­ Station (una din cele două mari gări ale New Yorkului), noul Madison ara la interior tribune în 5 rinduri (pentru 17 000 de spectatori) şi fireşte loc pentru fotoliile de ring. Echipa de box a României a avut deosebita şansă de a putea ocupa două şiruri de scaune in sectorul bi­letelor de 30 de dolari locul, cu pri­lejul meciului pentru campionatul mondial al categoriei uşoare dintre scoţianul Ken Buchanan şi paname­zul Ismael Laguna. Şansa ne-a fost de fapt creată de unul dintre con­ducătorii pasionaţi ai boxului amator american. Harry Forbes, ziarist spor­tiv şi unul din promotorii marelui cotidian new-yorkez „Daily News“. Dincolo de meciul infernal la care am asistat, cu 15 reprize de în­cleştare fără menajamente, între bă­iatul blond din Edinburgh care n-a pregetat să îmbrace chiloţi „ecosez” şi foarte brunetul său oponent din zona celebrului Canal,­­ ne-au atras atenţia alte aspecte care transformă o gală de box într-un spectacol artis­tic, cu nenumărate mijloace de fixa­re. Intrarea succesivă a protagonişti­lor în arenă a fost precedată de de­monstraţia sonoră şi extrem de co­lorată a unor orchestre tipice. Intîi a fost taraful panamez, cu trompetă şi macumba, însoţit de galeşe fete unduindu-şi trupurile în fustele creţe suprapuse. Apoi a apărut mica fan­fară scoţiană, cu oboi şi cimpoaie, cu căciuli înalte şi fuste cadrilate (kilturi) pînă la goliciunea genun­chilor. După un consemn impus de televiziune, aceste două orchestre s-au întrecut cu rindul, sub tirul reflectoarelor, în cele 14 reprize ale meciului, aţîţînd talazul de steaguri panameze din arenă, instigind corul folcloric scoţian improvizat în tri­bune. Se fumează în sală, dar nu se simte. Se mănincă hot-dogs, un rimat prins între două felii de pline şi uns cu dresuri picante, se beau băuturi răcoritoare. Se ţipă şi se fluieră, iar poliţaii cu spatele la ring şi cu faţa la tribune suprave­ghează ordinea, pînă în momentul încheierii partidei cînd cîţiva dintre ei urcă în colţurile ringului pentru a stăvili entuziasmul unora sau pa­tima altora. Se spune că orice boxer în lume visează să ajungă măcar o dată la Madison. Scruare Garden. Membrii echipei naţionale de box a Româ­niei au avut norocul de a păşi în arena aceasta (pe care înainte au cunoscut-o doar Toma Aurel și Milică Theodorescu) și au avut surpriza de a găsi, nu un templu al pugilismului, ci sediul unei înfloritoare industrii a spectacolului. De săptămîna viitoare, aci va patina Peggy Flenjing cu an­samblul „Holiday On Ice”.­. Victor BANCIULESCU Pe fundalul noului centru sportiv new-yorkez Madison Square Gar­den, iată imaginea vizitei pe care ne-au făcut-o în sală foștii cam­pioni mondiali Carmen Basilio (mijlocie) și Petey Scalzo (pană) — în prim-plan, în stingă NELU QUINTUS, PLOIEŞTI. Ştirea c­ă Pele a devenit noua vedetă a fil­mului brazilian, v-a inspirat un ca­tren (reuşit) . Pe ecran, acest sportiv Reuşeşte ca să placă. Fiindcă, în definitiv, Face­ acelaşi lucru • ! TOSIF SUTH, CLUJ. 1) Nu m-am gîndit să-mi întocmesc şi asemenea evidenţe, dar, probabil că ceea ce au realizat ceferiştii din oraşul dv., în meciul cu Jiul, două autogoluri care au decis rezultatul, reprezintă un... record greu de egalat. 2) Ne între­baţi dacă a mai existat la noi un meci în care s-au acordat patru lo­vituri de la 11 metri ? Cred că nu. De fapt, Iosif Ritter n-a făcut alt­ceva decât să-şi bată propriul său record, stabilit cu doi-trei ani în urmă la Bucureşti, într-un meci Di­namo—Universitatea Cluj, în care a dictat trei lovituri de la 11 metri. Şi N. Cursaru are în palmaresul său o asemenea performanţă : trei penal­tyuri acordate într-o întîlnire între Progresul şi U.T.A. VALERI­U COMES, CONSTANŢA. Aveţi şi... n-aveţi dreptate. Unui ar­bitru care nu acordă un penalty, la scorul de 1—1, cum a fost cazul lui N. Petriceanu, în meciul U.T.A.— A.S.A. Tîrgu-Mureş, ar trebui să i se scadă mai mult decit o stea, chiar dacă în rest arbitrajul a fost bun. Dar această greşeală de arbitraj, în defavoarea fotbaliştilor de la Tîrgu Mureş, apare mai puţin hotârîtoare, în condiţiile unui meci încheiat cu scorul de 5—1. Evident, problema se poate pune şi altfel : mai... zburda U.T.A., dacă în minutul 36 A.S.A. Tîrgu Mureș ar fi condus cu 2—1 ? Unde-i adevărul ? Cu un singur gest, indicind punctul de la 11 metri, N. Petriceanu, considerat unul dintre bunii noștri arbitri, ne-ar fi dat un răspuns exact într-o problemă pe care acum o abordăm prin interme­diul presupunerilor. H.H., REGHIN. 1) „Văzînd că unii dintre cititori, vă trimite epigrame, m-am gîndit să vă trimit şi eu două**. Cei mai mulţi. însâ, nu ne trimit. De ce n-aţi urmat exemplul aces­tora, şi v-aţi luat după ceilalţi ? In schimb, am reţinut unul din „fil­mele” de actualitate : Angelo Niculescu (care are o mi­siune grea in alcătuirea echipei na­tionale de fotbal) : AJUTATI-L PE ŞERIF. S. SPATARU, PREŞEDINTELE CLUBULUI SPORTIV METALUL, BUCUREŞTI. Intr-adevăr, nu o dată, ci­nd echipa dv. de fotbal a pierdut, v-aţi exprimat public bunele apre­cieri despre arbitraj. Ca atare, cele ce ne scrieţi privitor la arbitrajul bri­găzii conduse de N. Mogoroaşe, în meciul Chimia Rîmnicu Vîlcea—Me­talul probabil că sunt întemeiate, măcar în parte. Am putut afla şi eu, de pildă, că, într-o acţiune de gel, jucătorul dv., Radu Troi, a fost oprit să concretizeze, pe motiv de ofsaid, deşi nici vorbă­ n-a fost de o aseme­nea poziţie. Mai mult, însă, decit să vă bat pe umăr şi să vă spun „trece şi asta !“, nu văd ce aş putea face. Aşa-i fotbalul, cu supărări, cu greşeli de arbitraj, cu... memorii etc. etc. Ing. BARBU DELE­A.­NU. IAŞI. 1) „N-am nici o pretenţie de noutate, totuşi mi se pare curios că nu se face nimic în direcţia aceasta. Dacă există un golgeter, care marchează cele mai multe goluri, de ce n-ar fi şi un... goalreciv» ?$, care primeşte cele mai puţine goluri ?•• S-ar putea institui şi uln asemenea titlu. Dar ce facem cu portarii de la C.F.R Cluj sau Crişul ? Chiar dacă ar fi mai buni decit Zamora, şi tot n-ar de­veni vreodată... goalrediv­er ! 2) Cu plăcere. Ilustraţii : N. CLAUDIU Nr. 6820 FOTBALUL TIMIŞOREAN, CU CULMILE ŞI ABISURILE LUI * Ca rezultat al unei munci­­ intense, desfăşurate pe parcursul a cinci ani, în care timp a răsfoit 150 000 de e­­xemplare de ziare tipărite de-a lun­gul anilor, un redactor al ziarului timişorean „Szabad Szó”, Iosif Du­da­, a dat viaţă unei lucrări de mare amploare care va stirni un viu in­teres în rândurile iubitorilor de fot­bal din ţara noastră. Este vorba de cartea, in curs de apariţie, „Timişoara, leagănul fotba­lului românesc". Cei care au trăit sau au auzit despre epoca glorioasă a Chinezului, a Politehnicii sau a C.F.R.-ului, vor găsi in paginile aces­tei monografii date pe care, cu tre­cerea timpului, le-au uitat, dar pe care le vor reîntîlni cu drag, cu nostalgie... Aşa cum subliniază prof C. Raliţa, în prefaţa lucrării, Timişoara şi fot­balul sunt două cuvinte inseparabile, deoarece de oraşul de pe Bega sunt legate nume intrate în istoria fotba­lului nostru: Bindea, Kotormani, De­­heleanu, Dobay, Bürger etc. In migăloasa sa muncă de documen­tare, autorul a fost, de altfel, ajutat de aceşti mari fotbalişti de altădată, care au contribuit efectiv la redac­ tarea multor capitole ale cărţii. Iată titlul câtorva capitole din a­­ceastă lucrare cu indicaţia, în pa­ranteză, a semnatarilor lor : Pionieratul fotbalului timişorean. Şase medalii de aur pe steagul alb­­violet (Emerich Vogi, Rudolf Wietzer, Mihai Taenzer). Pentru 1 200 lei s-a renunţat la apărarea titlului de cam­pioană (Rudolf Zombory), Debutul senzaţional al Ripensiei în divizia naţională A (Ştefan Dobay), Al pa­trulea titlu de golgeter al lui Dobay (Alexandru Schwartz), Anul cel mai bogat în succese (Andrei Rădulescu). Din nou cu două echipe în divizia A (Emil Vasilich­ioaie). Cea mai mare surpriză a diviziei A : retrogradarea echipelor Locomotiva Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara (Simion Andreescu), Ceasul „Schaffhausen" pe mina lui Ciosescu (Ioan Ciosescu) C.F.R. Timi­şoara, în divizia C (Nicolae Fodor) etc. F. ARCAN

Next