Sportul, septembrie 1971 (Anul 27, nr. 6802-6831)
1971-09-19 / nr. 6820
Pag a 2-a — Spune-mi, Cornelia, ce-ai simțit atunci, la 1,93, cînd ștacheta nu căzuse încă ? — O fericire fără seamăn. Poate că ea a fost povara care m-a tras mai repede in jos. Poate că ea a dărîmat ștacheta... — Trecerea bruscă de la 1,85, la 1,93 a însemnat acolo, la Zagreb, un simplu act de bravură ? — Nu. Sărind 1,85, m-am uitat din nou la ștachetă. Mi se părea atit de mică înălțimea, incit mi-am zis că a sosit vremea doborîrii recordului lumii... — întotdeauna cînd ești bine pregătită ți se par liliputane înălțimile pe care le treci ? — Da. Vorbesc cu Cornelia Popescu despre un posibil nou record al lumii, fabulos în sine, ca despre Un fapt obişnuit, ca despre ploaia aceasta care nu mai conteneşte, de pildă. Faţa blondă, înaltă şi suplă ca o trestie, calmă, surîzătoare, deschisă, îmi dă şi mie, spectatorului său, o siguranţă care altfel m-ar speria. Dar, dacă mă gindesc bine, însăşi cariera ei, drumul spre marile înălţimi, îndrăzneala de a-şi încredinţa tinereţea, talentul, speranţele unui salt acrobatic de care s-a îndrăgostit la prima vedere la Ciudad de Mexico, toate acestea sunt actele unui om sigur de sine. Am mai scris, mi se pare, despre cariera Corneliei Popescu. Oricum, dacă nu de la mine, iubitorii de atletism îi cunosc ascensiunea din povestirile altora. Aşa că rău voi repeta, pentru rememorare, decit cîteva date. Are 21 de ani, 176 cm înălţime, 560 kg. este studentă la I.E.F.S. încercarea de la Zagreb i-a creat tin „complex favorabil — îmi spune. Acum ştie cit de sus este ştachetarecord mondial şi, mai ales, ştie că-i este perfect accesibilă înălţimea, dar, poate mai impresionantă decit încercarea in sine, decit realizările ei de pînă acum (1,87 — este, orice s-ar spune, o mare performanţă şi dacă nu mă crezi, încearcă, dumneata, cititorule, să sări la fel, în oricare stil vrei...) este nonşalanţa cu care-şi planifică totul. îmi vorbeşte acum, cînd se află în plină ascensiune, despre încheierea carierei. Şi-a planificat-o pentru 1976, după Jocurile Olimpice. Pînă atunci va cuceri două medalii de aur la J.O. şi va duce ştacheta recordului lumii la 1995. Spune totul firesc, aşa cum îmi mărturiseşte că nu-i mai place Tom Jones în ultimul timp, deşi este o pasionată a muzicii uşoare. Făcînd o paranteză, trebuie să vă spun că pasiunile extra-sportive străbat paleta de la un capăt la celălalt, de la Sergio Endrigo, Adriano Celentano şi Mihaela Mihai pînă la Shakespeare... Nu, nu trebuie să vedeţi uşurinţa în acest gen liber de a vorbi sau infatuare în năzuinţe. Cornelia munceşte ca un rob pentru performanţă. V-o poate spune antrenorul ei, Baruch Elias, v-o pot spune colegele. A sărit pînă acum de mai bine de 2 000 de ori peste ștachetă, fiecare centimetru cucerit solicitindu-i cam 50 de salturi „flop“. A făcut sute de kilometri de alergări. A închinat gimnasticii și halterelor nenumărate ore, şi va continua să muncească cu aceeaşi admirabilă sîrguinţă. Visurile ei sunt ale unui om care poate (şi care ştie bine aceasta), felul de a vorbi cel al unui copil, cuceritor tocmai prin prospeţime. Cînd o întreb despre debut, despre ziua în care a înţeles că poate fi săritoare în înălţime, despre ziua care i-a deschis drumurile spre marea performanţă, spre căile lumii, îmi spune rîzînd ca după o şotie, că „într-o zi, m-am luat la întrecere cu Gabi Rădulescu. Acum 6 ani, Gabi era recordmană la lungime junioare. Am vrut să vedem care sare mai mult la înălţime. Şi am reuşit un 1,30 care mi-a deschis ochii". Aşa a părăsit, fără regrete, gimnastica... De cînd am vorbit cu Cornelia aştept cu nerăbdare ziua de astăzi. Pentru că... — Spune-mi, Cornelia, ce vei face la „internaţionale“ ? — Dacă va fi soare... — Ei bine, dacă va fi soare, ce se va întîmpla ? — Voi pune din nou ştacheta la 1,93 m. Şi-acum, sub ochii Iolandei, lingă inimile atîtor buni prieteni ai atletismului... Vom fi toţi lingă tine, Cornelia. Te vom urmări cu emoţie, te vom aplauda cu căldură ! Hristache NAUM După ce stilul „flop" i-a devenit prieten şi ajutor, performanţele au urcat pină la 1,87 m. Se vor opri aici ? Prima săritură (1,30 m) cu „foarfecă”, acum 6 ani PREOCUPĂRILE UNUI TÎNĂR JUDOKAN Cercetările in domeniul sportului au generat apariţia unor noi aparaturi, care ajută efectiv la îmbunătăţirea performanţelor, la perfecţionarea continuă a procesului de pregătire. Cînd aceste realizări sunt opera unor sportivi ele capătă simboluri deosebite, atestă dragostea pentru sportul practicat, dorinţa permanentă de cunoaştere. O realizare deosebită a înregistrat şi tînărul profesor de educaţie fizică, Marcel Bogdan, absolvent al promoţiei 1971 a I.E.F.S., apreciat judokan. Atras încă de pe băncile institutului de munca de cercetare ştiinţifică Marcel Bogdan a predat Centrului de cercetări ştiinţifice al C.N.E.F.S. o instalaţie deosebit de valoroasă pentru antrenamentele judokanilor, cu ajutorul căreia antrenorii de judo au posibilităţi multiple de îmbunătăţire a rezultatelor sportivilor de care răspund. Instalaţia înregistrează grafic şi semnalizează optic execuţia procedeelor din tehnica aruncărilor din picioare. Noul aparat măsoară următorii parametri : timpul de reacţie şi de execuţie, forţa de dezechilibrare a adversarului, precizia intrărilor, rezistenţa specifică în cazul repetării aceluiaşi procedeu. Cu aparatul respectiv se pot urmări şi dezvolta la un nivel corespunzător cerinţelor actuale, calităţile motrice specifice judoţanilor. Totodată se pot urmări şi sesiza posibilităţile de îmbunătăţire a procedeelor tehnice, se pot determina cauzele greşelilor în execuţia procedeelor de judo, atît prin urmărirea semnalizărilor optice, cit şi prin grafo-analiza înregistrărilor. Sperăm că o dată intrat in circuitul întrebuinţării, noul aparat va fi de un real folos şi ajutor antrenorilor de judo, la fel cum avem convingerea că tînărul profesor Marcel Bogdan nu se va opri la această primă invenţie in domeniul aparaturii sportive, că va continua munca de cercetare ştiinţifică şi la catedra de educaţie fizică a şcolii timişorene unde a fost repartizat. Petre OLTEANU sportál UN ROMÂN - ATLET COMPLET IN FRÂNTA ANILOR 1917-1918 Diploma semnată de preşedintele Georges Clemenceau . „M. Constantin Nicolesco — excellent pratiquant" Dincolo de podul şi lacul Băneasa începe orăşelul-grădină, cu tihna provincală a străduţelor-alei, care străbat livezi de pruni, meri şi gutui, locuri cu viţă de vie şi curţi cu paleta multicoloră a straturilor de flori. In strada Gura Motrului, la nr. 43, o vilă cu etaj, înconjurată de pomi umbroşi. Din grădina alăturată, ne iese in întîmpinare un bărbat inuit, in şort. Muşchi tari, alungiţi, la picioare. Bust drept, de sportiv gata parcă să pornească într-o cursă de 110 m garduri... Lasă din mină săpăliga cu care privise răsadurile şi îmbrăţişează pe însoţitorul nostru, care nu este altul decit bătrînul Gogu Niculescu. Cel mai vechi fotbalist bucureştean, ni-l prezintă pe amfitrion : „Fratele meu, Costantin Nicuiescu, agronom şi horticultor“... ... „pensionar“ — completează bărbatul din faţa noastră, care, prin întreaga-i ţinută, nu pare să fi trecut de 50 de ani... Dar, Constantin Nicuiescu ne ghiceşte parcă aprecierile făcute asupra vârstei sale . ..Am numai 72 de ani. Născut in 1899... Sint cu 15 ani mai tinăr decit fratele meu, Gogu, decanul fotbaliştilor romani”. Şi continuă povestirea, mergînd înapoi pe firul anilor, al amintirilor : „In 1913, Gogu m-a luat cu el în Franţa. M-a înscris la şcoala de horticultura de la Oraison. Dar, după un an a izbucnit primul război mondial. La 16 ani, absolvind școala de horticultura, am urmat cursurile Institutului de agricultură din Antibes. De mic făcusem sport, pe terenul de la „Bolta rece”, vecin cu casa părintească din str. Porumbarii. Pe Coasta de Azur am continuat să practic mai multe discipline sportive, in cadrul „Socetăţii de atletism”. La un concurs din luna aprilie 1913, am luat medalia de aur la aruncarea suliţei, la săritura in înălţime şi la cursele de garduri. Jucam turită intr-un carnet, ne atestă afirmaţiile sportivului de-acum o jumătate de secol — „excellent pratiquant des sports athletiques et du football association”... „Dar războiul încă nu se terminase — reia Constantin Niculescu. In luna mai 1918, cu toţi tinerii era nevoie de noi contingente de luptători pentru frontul de pe Marna. Preşedintele de pe atunci al Republicii Franceze şi ministrul de război, Georges Clemenceau, care, cu duzenia lui de „Tigru”, a înclinat balanţa victoriei pentru ţările Antantei, a semnat şi certificatul românului Constantin Nicolesco. La 11 noiembrie 1913, s-a încheiat armistiţiul, şi noua generaţie de sportivi-militari n-a mai fost trimisă pe front. Am putut continua studiile de agronomie, in timpul cărora am realizat şi „performanţe sportive de clasă superioară”, la echipele „l’Etoile“ din Antibes şi „U.S.R.C.M.” din Cap Martin. M-am înapoiat în ţară cu diploma de agronom dar şi cu aceea de ,,maestrul sportului francez". La Bucureşti, am preluat postul de „centru înaintaş” în echipa Colţea, alături de baritonul Nae Secăreanu, de la Opera Română, de Puiu Stroiescu, de dr. Pavel etc. „Academia de educaţie fizică” (A.N.E.F.) mă solicita să predau cursuri de atletism la primele promoţii din Dealul Spirii. Am preferat munca in cadrul Ministerului de agricultură, la primele ferme-model de stat, care puneau pe baze ştiinţifice cultura pământului. Intre suliţă şi sapă, am ales pe cea din urmă. Şi n-am părăsit această unealtă, nici acum. Nu las insă nici exerciţiile de sport, mai apropiate de vîrsta mea. Alerg in fiecare dimineaţă 3—4 kilometri pe străzile comunei Băneasa, pe orice vreme, împrospătîndu-mi plâmînii, menţinindu-mi sănătatea şi... tinereţea”. Şi „atletul complet“ din Franţa anilor 1817—13 ne conduce pînă la poartă, după care porneşte, grăbit, cu bustul bombat, la culesul tufelor de roşii din grădina casei. ...Pentru că agronomul pensionar şi sportivul activ Constantin Niculescu nu are decit 72 de ani... D. MORARU-SLIVNA si in echipa de fotbal a clubului campion al Coastei de Azur, ca înaintaş centru“. Şi o diplomă t impă sportivi încadraţi in asociaţia „La jeune France“, am intrat voluntar intr-o şcoală militară pregătitoare. SPORTIVII ROMÂNI LA MECCA BOXULUI INTRE MACUMBA PANAMEZĂ ŞI MITUL SCOTIAN Din sectorul vecin s-a ridicat brusc un tinăr de talie mijlocie şi s-a repezit spre grupul nostru compact, căutîndu-l insistent cu privirea pe antrenorul Constantin Dumitrescu. Bărbatul smead nici nu a mai aşteptat confirmarea presupunerii sale, ci l-a îmbrăţişat pe Titi, partenerul său de competiţie la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956. Era boxerul argentinian Antonio Marcilla, azi antrenor şi fotograf de meserie la New York. Asemenea întîlniri întăresc ideea că Madison Square Garden este templul şi locul de rendez-vous al boxului mondial. Am simţit asta cind au venit pe rînd să ne salute Carmen Basilio, cu nasul său turtit în bătălii violente, micul Petey Scalzo, cu figura de şoricel, sau tinărul profesionist Velasquez, fost reprezentant olimpic american la Mexico. Ara simţit la fel cinci pe ring. înaintea meciului vedetă, au fost prezentaţi publicului o serie de mari campioni de altădată, printre care Willie Pep, precum şi Joe Frazier însoţit pînă în baza ringului de garda sa personală, nu tocmai simpatizat de spectatori, căci a primit mai puţine aplauze decit de pildă Carmen Basilio. Acum, la a patra înfăţişare, cu adevărat modernă, Madison Square Garden a rămas, de-a lungul unui secol, Mecca boxului mondial, în ciuda repetatelor încercări de a i se da şi alte destinaţii, în 1874, cînd a ridicat prima construcţie, Barnum s-a gîndit fireşte la circul său, numind sala „Great Roman Hippodrome”, căci prezenta curse de care romane. Abia în 1877, un anume Gilmore, pentru a nu contraveni legii care interzicea boxul profesionist, prezenta „lecţii ilustrate de box”, in fapt adevărate meciuri. Primul campionat mondial de box desfăşurat la Madison a opus, în 1883, pe americanul John Sullivan challengerului său englez Mitchell. Poliţia new-yorkeză a intervenit, oprind lupta cu pumnii goi, întrucît superioritatea campionului era atit de evidentă incit englezul putea fi omorît ! După o lungă perioadă în care la Madison s-au înscăunat spectacolele de circ, cavalcadele, balurile, congresele partidelor politice, reuniunile atletice — boxul a revenit aci abia în 1920, pentru a nu mai părăsi locul. Noua clădire, circulară, de la întretăierea celei de a 8-a Avenue cu străzile 31—33, cuprinde o splendidă arenă, cu o capacitate de 20 000 de locuri. Acoperişul suspendat pe cabluri elimină necesitatea oricărui pilon interior, ceea ce fireşte asigură o excelentă vizibilitate de oriunde. La construcţia noului Madison (inaugurat în 1968) s-a folosit cea mai mare piesă unică de oţel văzută vreodată la New York : 96 de tone, 35 metri lungime, 5 metri lăţime şi 1 metru înălţime ; piesa a fost transportată cu o remorcă specială cu 58 de roţi ! Construit deasupra celebrei Pennsylvania Station (una din cele două mari gări ale New Yorkului), noul Madison ara la interior tribune în 5 rinduri (pentru 17 000 de spectatori) şi fireşte loc pentru fotoliile de ring. Echipa de box a României a avut deosebita şansă de a putea ocupa două şiruri de scaune in sectorul biletelor de 30 de dolari locul, cu prilejul meciului pentru campionatul mondial al categoriei uşoare dintre scoţianul Ken Buchanan şi panamezul Ismael Laguna. Şansa ne-a fost de fapt creată de unul dintre conducătorii pasionaţi ai boxului amator american. Harry Forbes, ziarist sportiv şi unul din promotorii marelui cotidian new-yorkez „Daily News“. Dincolo de meciul infernal la care am asistat, cu 15 reprize de încleştare fără menajamente, între băiatul blond din Edinburgh care n-a pregetat să îmbrace chiloţi „ecosez” şi foarte brunetul său oponent din zona celebrului Canal, ne-au atras atenţia alte aspecte care transformă o gală de box într-un spectacol artistic, cu nenumărate mijloace de fixare. Intrarea succesivă a protagoniştilor în arenă a fost precedată de demonstraţia sonoră şi extrem de colorată a unor orchestre tipice. Intîi a fost taraful panamez, cu trompetă şi macumba, însoţit de galeşe fete unduindu-şi trupurile în fustele creţe suprapuse. Apoi a apărut mica fanfară scoţiană, cu oboi şi cimpoaie, cu căciuli înalte şi fuste cadrilate (kilturi) pînă la goliciunea genunchilor. După un consemn impus de televiziune, aceste două orchestre s-au întrecut cu rindul, sub tirul reflectoarelor, în cele 14 reprize ale meciului, aţîţînd talazul de steaguri panameze din arenă, instigind corul folcloric scoţian improvizat în tribune. Se fumează în sală, dar nu se simte. Se mănincă hot-dogs, un rimat prins între două felii de pline şi uns cu dresuri picante, se beau băuturi răcoritoare. Se ţipă şi se fluieră, iar poliţaii cu spatele la ring şi cu faţa la tribune supraveghează ordinea, pînă în momentul încheierii partidei cînd cîţiva dintre ei urcă în colţurile ringului pentru a stăvili entuziasmul unora sau patima altora. Se spune că orice boxer în lume visează să ajungă măcar o dată la Madison. Scruare Garden. Membrii echipei naţionale de box a României au avut norocul de a păşi în arena aceasta (pe care înainte au cunoscut-o doar Toma Aurel și Milică Theodorescu) și au avut surpriza de a găsi, nu un templu al pugilismului, ci sediul unei înfloritoare industrii a spectacolului. De săptămîna viitoare, aci va patina Peggy Flenjing cu ansamblul „Holiday On Ice”.. Victor BANCIULESCU Pe fundalul noului centru sportiv new-yorkez Madison Square Garden, iată imaginea vizitei pe care ne-au făcut-o în sală foștii campioni mondiali Carmen Basilio (mijlocie) și Petey Scalzo (pană) — în prim-plan, în stingă NELU QUINTUS, PLOIEŞTI. Ştirea că Pele a devenit noua vedetă a filmului brazilian, v-a inspirat un catren (reuşit) . Pe ecran, acest sportiv Reuşeşte ca să placă. Fiindcă, în definitiv, Face acelaşi lucru • ! TOSIF SUTH, CLUJ. 1) Nu m-am gîndit să-mi întocmesc şi asemenea evidenţe, dar, probabil că ceea ce au realizat ceferiştii din oraşul dv., în meciul cu Jiul, două autogoluri care au decis rezultatul, reprezintă un... record greu de egalat. 2) Ne întrebaţi dacă a mai existat la noi un meci în care s-au acordat patru lovituri de la 11 metri ? Cred că nu. De fapt, Iosif Ritter n-a făcut altceva decât să-şi bată propriul său record, stabilit cu doi-trei ani în urmă la Bucureşti, într-un meci Dinamo—Universitatea Cluj, în care a dictat trei lovituri de la 11 metri. Şi N. Cursaru are în palmaresul său o asemenea performanţă : trei penaltyuri acordate într-o întîlnire între Progresul şi U.T.A. VALERIU COMES, CONSTANŢA. Aveţi şi... n-aveţi dreptate. Unui arbitru care nu acordă un penalty, la scorul de 1—1, cum a fost cazul lui N. Petriceanu, în meciul U.T.A.— A.S.A. Tîrgu-Mureş, ar trebui să i se scadă mai mult decit o stea, chiar dacă în rest arbitrajul a fost bun. Dar această greşeală de arbitraj, în defavoarea fotbaliştilor de la Tîrgu Mureş, apare mai puţin hotârîtoare, în condiţiile unui meci încheiat cu scorul de 5—1. Evident, problema se poate pune şi altfel : mai... zburda U.T.A., dacă în minutul 36 A.S.A. Tîrgu Mureș ar fi condus cu 2—1 ? Unde-i adevărul ? Cu un singur gest, indicind punctul de la 11 metri, N. Petriceanu, considerat unul dintre bunii noștri arbitri, ne-ar fi dat un răspuns exact într-o problemă pe care acum o abordăm prin intermediul presupunerilor. H.H., REGHIN. 1) „Văzînd că unii dintre cititori, vă trimite epigrame, m-am gîndit să vă trimit şi eu două**. Cei mai mulţi. însâ, nu ne trimit. De ce n-aţi urmat exemplul acestora, şi v-aţi luat după ceilalţi ? In schimb, am reţinut unul din „filmele” de actualitate : Angelo Niculescu (care are o misiune grea in alcătuirea echipei nationale de fotbal) : AJUTATI-L PE ŞERIF. S. SPATARU, PREŞEDINTELE CLUBULUI SPORTIV METALUL, BUCUREŞTI. Intr-adevăr, nu o dată, cind echipa dv. de fotbal a pierdut, v-aţi exprimat public bunele aprecieri despre arbitraj. Ca atare, cele ce ne scrieţi privitor la arbitrajul brigăzii conduse de N. Mogoroaşe, în meciul Chimia Rîmnicu Vîlcea—Metalul probabil că sunt întemeiate, măcar în parte. Am putut afla şi eu, de pildă, că, într-o acţiune de gel, jucătorul dv., Radu Troi, a fost oprit să concretizeze, pe motiv de ofsaid, deşi nici vorbă n-a fost de o asemenea poziţie. Mai mult, însă, decit să vă bat pe umăr şi să vă spun „trece şi asta !“, nu văd ce aş putea face. Aşa-i fotbalul, cu supărări, cu greşeli de arbitraj, cu... memorii etc. etc. Ing. BARBU DELEA.NU. IAŞI. 1) „N-am nici o pretenţie de noutate, totuşi mi se pare curios că nu se face nimic în direcţia aceasta. Dacă există un golgeter, care marchează cele mai multe goluri, de ce n-ar fi şi un... goalreciv» ?$, care primeşte cele mai puţine goluri ?•• S-ar putea institui şi uln asemenea titlu. Dar ce facem cu portarii de la C.F.R Cluj sau Crişul ? Chiar dacă ar fi mai buni decit Zamora, şi tot n-ar deveni vreodată... goalrediver ! 2) Cu plăcere. Ilustraţii : N. CLAUDIU Nr. 6820 FOTBALUL TIMIŞOREAN, CU CULMILE ŞI ABISURILE LUI * Ca rezultat al unei munci intense, desfăşurate pe parcursul a cinci ani, în care timp a răsfoit 150 000 de exemplare de ziare tipărite de-a lungul anilor, un redactor al ziarului timişorean „Szabad Szó”, Iosif Duda, a dat viaţă unei lucrări de mare amploare care va stirni un viu interes în rândurile iubitorilor de fotbal din ţara noastră. Este vorba de cartea, in curs de apariţie, „Timişoara, leagănul fotbalului românesc". Cei care au trăit sau au auzit despre epoca glorioasă a Chinezului, a Politehnicii sau a C.F.R.-ului, vor găsi in paginile acestei monografii date pe care, cu trecerea timpului, le-au uitat, dar pe care le vor reîntîlni cu drag, cu nostalgie... Aşa cum subliniază prof C. Raliţa, în prefaţa lucrării, Timişoara şi fotbalul sunt două cuvinte inseparabile, deoarece de oraşul de pe Bega sunt legate nume intrate în istoria fotbalului nostru: Bindea, Kotormani, Deheleanu, Dobay, Bürger etc. In migăloasa sa muncă de documentare, autorul a fost, de altfel, ajutat de aceşti mari fotbalişti de altădată, care au contribuit efectiv la redac tarea multor capitole ale cărţii. Iată titlul câtorva capitole din această lucrare cu indicaţia, în paranteză, a semnatarilor lor : Pionieratul fotbalului timişorean. Şase medalii de aur pe steagul albviolet (Emerich Vogi, Rudolf Wietzer, Mihai Taenzer). Pentru 1 200 lei s-a renunţat la apărarea titlului de campioană (Rudolf Zombory), Debutul senzaţional al Ripensiei în divizia naţională A (Ştefan Dobay), Al patrulea titlu de golgeter al lui Dobay (Alexandru Schwartz), Anul cel mai bogat în succese (Andrei Rădulescu). Din nou cu două echipe în divizia A (Emil Vasilichioaie). Cea mai mare surpriză a diviziei A : retrogradarea echipelor Locomotiva Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara (Simion Andreescu), Ceasul „Schaffhausen" pe mina lui Ciosescu (Ioan Ciosescu) C.F.R. Timişoara, în divizia C (Nicolae Fodor) etc. F. ARCAN