Steagul Roşu, mai 1972 (Anul 27, nr. 5979-6003)
1972-05-14 / nr. 5989
Duminică 14 mai 1972 Recital automobilistic Cascadori ai Televiziunii și Cinematografiei franceze au oferit joi, pe stadionul „23 August", un original spectacol automobilistic. Cinci ași ai volanului au demonstrat că, de fapt, nu-i chiar atît de greu să „călătorești" pe două foi in loc de patru. Și aceasta NUMAI din spirit de economie ! Cu despre măiestrie și curaj, o... nimica toată. Dar, de ce să nu fim sinceri, tocmai pe acestea le-am aplaudat de la început și pînă la sfîrșitul reprezentației. Grupul condus de Giles Legris a dovedit că pînă și focul e neputincios față de e ZEUL AUTOMOBIL, cînd jocul condus cu inteligență și talm. i ............................. STEAGUL ROȘU Soldatul Costea Ion, de gardă în dimineața aceea, știa că are ordin să nu dea drumul nimănui în birourile companiei de pompieri din Bacău. Nici unui militar din afară, darămite unui civil. „Dumnezeu din cer să fi fost și tot nu intra fără ordin. Așa că a trebuit să aștept sosirea caporalului Dumitru Gabor, șeful gărzii, care la rîndul lui a raportat comandantului, iar după ce a obținut aprobarea l-a condus în cabinetul căpitanului Iosif Clitan. Aici erau adunați toți comandanții de grupe („floarea companiei") să stabilească programul de pregătire pe săptămîna viitoare. După ce am „raportat" că vreau să-mi „petrec" o zi printre militarii pompieri — înarmat cu tocul și caietul, ca să notez tot ce se întîmplă într-o zi de activitate obișnuită — căpitanul a zîmbit destins. M-a invitat să mă simt ca acasă. Soldații și gradații s-au obișnuit repede cu prezența mea și eu cu a lor. Primul meu gînd a fost să suspectez telefonul, care putea aduce cel dintîi semnal de alarmă. Oamenii își vedeau de treburile obișnuite , se instruiau, făceau de gardă, se antrenau pentru lupta cu flăcările, bucătarii preparau masa de prînz, iar o grupă era prezentă la pregătirea politică. Telefonul nu sunase de vreo două ceasuri. Il priveam cu ciudă, amărît că-mi pierd timpul degeaba. Și totuși, prima alarmă s-a dat, fără intervenția aparatului, mut ca o criptă. Luase foc chiar la vecini, la bufetul Miorița. Căpitanul se uita la ceas. Militarii alergau ca la olimpiadă. Fiecare știa precis unde și de ce. Un minut numai și pompele au început să funcționeze. Căpitanul era mulțumit. Toată lumea se încadrase în baremul de un minut, cu o precizie de invidiat. Focul a fost stins repede, fără să se producă pagube, și militarii ș-au reluat ocupațiile întrerupte. Soldații — cei mai mulți încorporați în februarie, anul acesta — au fost chemați la instrucție după incidentul de la Miorița. S-a sunat, apoi, masa de prînz. Și tocmai atunci telefonul a zbîrnit prelung. Se cerea ajutorul pompierilor pe strada Plaiului nr. 15, unde cetățeanca Janeta Arghire produsese un incendiu, din neglijentă. (A lăsat lampa de gătit aprinsă, în bucătărie, și a plecat la vecine, la taclale). Alarmă. Căpitanul Clitan își consultă mașinal ceasul. Militarii au lăsat ciorba pe masă și în mai puțin de un minut mașinile părăseau garajul. Incinta companiei rămăsese pustie. Am intrat în sufragerie (tristă în lipsa vocilor tinere), și am privit farfuriile încă pline. Nici un fir de carne în nici una. Bucătarul, hîtru de felul lui, îmi explică că „asta-i pomperia". Ostașii mănîncă întîi carnea, că nu se știe dacă mai apucă să termine ciorba. Așa fac și cu felul doi. Peste o jumătate de ceas, militarii s-au întors veseli. Incendiul nu avusese urmări... S-a continuat, apoi, masa în liniște, fără alarmă. S-au mai scurs două ceasuri pînă cînd telefonul a sunat din nou. Vocea de la capătul celălalt al firului părea alertată. Căpitanul nota adresa unde se spunea că ar fi izbucnit un incendiu. Din nou mașinile s-au pus în mișcare cu mare viteză. Peste zece minute aveam să aflu, stupefiat, că alarma a fost falsă, că un cetățean și-a permis să „glumească" cu pompierii. Sinistră glumă, de om decrepit. Pînă către seară n-au mai fost alarme. Noaptea, însă, au mai fost două. în total, în 24 de ore, au fost date patru alarme, patru porniri, patru întreruperi a vieții obișnuite a ostașilor și o „glumă" care batjocorește calitatea de om, de cetățean al unui oraș în plină dezvoltare materială și spirituală. Un astfel de „glumeț" merită să fie ținta furtunurilor mînuite de pompieri. De atunci, telefonul mă terorizează, mă face să-l privesc cu dușmănie, mai ales că Iosif Clitan, căpitanul, mi-a spus că astfel de „glume" se fac cel puțin o dată la trei zile. N-am părăsit compania de pompieri înainte de a afla cîte ceva despre ostașii care veghează zi și noapte averea poporului, a fiecărui cetățean în parte. Aici, în armată, sînt ostași obișnuiți, în viața civilă sunt muncitori, țărani cooperatori, soți, tați, fii de oameni cumsecade. Cei mai mulți poartă, acum, pe piept insigna de „militar de frunte" și de „fruntaș în paza contra incendiilor", cum sunt caporalii Baciu Ion, Panaite Ion, Gabor Dumitru și caporalul comunist Cîmpeanu Ștefan, oameni de nădejde, eroi de fiecare zi, ostași stimați de șefii și de subordonații lor, tineri pe care i-am îndrăgit în ziua aceea pentru totdeauna. Vasile PRUTEANU O zi printre pompierii militari Obișnuitul diurn Mărturii despre George Enescu In sala Casei de cultură din Municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, am avut deosebita satisfacție de a aplauda, alături de un numeros public tînăr, pe cel ce a fost și rămîne prietenul stimat și credincios al autorului Rapsodiilor române, pe Romeo Drăghici, directorul Muzeului „George Enescu" din București. Această manifestare ne-a amintit că în acest patru floral, s-au împlinit 17 ani de cînd „în cimitirul Parisului avem în păstrare un pumn de pămînt românesc, o scoică de aur în care a fremătat copleșitoare, inima unui ocean omenesc". Am trăit de la mic la mare emoțiile revederii cu Romeo Drăghici, colaborator de o viață al acestui spirit românesc, ce ne-a adus prin atitudini și limbaj atmosfera de acum o jumătate de veac, atît de pregnant încît ne-am așteptat ca dintr-o clipă într-alta să apară în fața ochilor noștri măriți de emoție figura cu priviri aprinse ce emana atîta liniște și măreție olimpiană, întrebările puse de prof. Constantin Th. Ciobanu și răspunsurile colocutorului menționat, ne-au sintetizat întreaga viață și activitatea compozitorului, legăturile lui strînse cu Moldova, chiar și atunci cînd se afla departe de țară. Violonistul bucureștean Nicolae Bilciurescu ne-a amintit prin arcușul său că, la numai 14 ani, Enescu a făcut o declarație de dragoste ce transmite același grai și acum — (Balada pentru vioară și orchestră), că, într-adevăr, nu poți cînta bine „dacă nu te transporți in secolul al XVIII-lea cînd cînți o Sonată de Bach, dacă nu te crezi Beethoven, cînd ataci Sonata Kreutzer“, sau Romanța în Sol major — aș adăuga eu. Preludiu la unison, din Suita I, în interpretarea orchestrei simfonice din Bacău, sub bagheta dirijorului Ovidiu Bălan, ne-a amintit că Tescanii se află la numai 20 km de Bacău și că nici un băcăuan nu poate uita aceasta. Olga CHIRȘTIUC, secretar muzical la Filarmonica de stat Bacău La orizont, Münchenul! Anticipații Cei patru magnifici Nu este nici o exagerare. Cei patru se numesc Tony Richardson (realizatorul filmului „Tom Jones"), americanul Arthur Penn („Bonny and Clyde“), italianul Federico Fellini („La dolce vita") și — bineînțeles — un francez, și nu unul oarecare, ci Însuși Claude Lelouch, autorul apreciatului film „Un bărbat și o femeie". Asupra acestor celebri regizori s-a oprit Comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de vară pentru realizarea integrală a filmului întrecerilor. La aflarea acestei decizii a Comitetului de organizare, cineastul Claude Lelouch a declarat că este măgulit de onoarea ce i s-a făcut. Numai că — adăugăm noi — el merită cu prisosință această distincție, pentru că iubește și înțelege sportul cu multă pasiune, de altfel, în studiourile „Film 13“, unde lucrează. Întregul personal olimpic, fără excepție, urmărește și cunoaște bine activitatea sportivă internațională. Mesaj olimpic pe Lună In bagajul astronauților americani ai misiunii „Apollo 16" s-au aflat și două drapele trimise de organizatorii Jocurilor Olimpice de vară : unul reprezintă cele cinci cercuri olimpice, — altul spirala albastră pe fond alb, care nu e altceva decât emblema J. O. de la München. Cele două drapele au fost depuse pe Lună drept simbol al năzuinței omenirii către pace deplină și înțelegere intre toate popoarele. Caz neobișnuit Ei se referă la atletul australian Bruce Field, care a fost selecționat pentru Jocurile Olimpice laproba de 400 metri garduri și la cea de... săritură in lungime. Să recunoaștem că cele două discipline sportive se află, totuși, în raporturi destul de îndepărtate. Calibru redus La Paris s-a spus la un moment dat că baschetbaliștii americani legitimați la echipe de club profesioniste franceze, sunt amenințați cu descalificarea pentru J. O. de președintele C.I.O., Avery Brundage. Zvonul a fost însă repede spulberat de unul dintre „oficialii" Comitetului Olimpic American, care a declarat că respectivii jucători să stea liniștiți. „Nici unul nu va avea de suferit de pe urma unei eventuale hotărâri a C.I.O., pentru simplul motiv că nici unul dintre baschetbaliștii americani din Franța nu are calibrul cerut componenților echipei noastre olimpice. Sunt mult prea slabi pentru a face parte din echipa olimpică a Statelor Unite", a asigurat oficialul american. Unul singur din 4000 Dintre cei 4.000 de ziariști sportivi care vor fi prezenți la München, numai un singur va avea dreptul să utilizeze bicicleta pentru a se deplasa in incinta olimpică. Această favoare va fi acordată suedezului Torsten Tegner, fost redactor șef al ziarului „Idrott —sladet", acum în vîrstă de 84 de ani, invitat de onoare al Comitetului Internațional Olimpic. ■ IMIIDlIHlHlHüEniiailHitmiimitHiiBiiaiiHiiMiBKiMinaiMüMitHH Caleidoscop După Atlantic, Pacificul... Prietenii și cunoscuții lui John Fairfax, „englezul solitar", care, in anul 1969, a traversat primul Atlanticul intr-o barcă cu prize, au avut momente de mare îngrijorare. Neprimind un timp nici o veste de la el, l-au crezut pierdut în apele Pacificului. Fairfax plecase la 25 aprilie 1971 din San Francisco într-o nouă temerară și spectaculoasă aventură — traversarea Pacificului. La 21 aprilie, le-a venit însă inima la loc. Șalupa „Britania 2", avînd la bord pe Fairfax și pe logodnica sa, a acostat în insula Hyman, la aproximativ 20 km de coastele Australiei, după un drum de aproape un an în Pacific. Fairfax a povestit reporterilor că „oceanul liniștit" n-a fost prea prietenos cu el- Prinși în rafalele ciclonului „Emilie", el și logodnica au avut de luptat cu valuri uriașe, viteza vîntului atingînd 180 km pe oră. Din ciclon au nimerit intr-un uragan. Pînă la urmă au ajuns cu bine la destinație, dar cu o întirziere de patru luni față de termenul prevăzut... Tutunul ucigaș Medicii englezi N- R- Buttler și E. M. Ross au publicat un studiu în care se arată că femeia care continuă să fumeze după a patra lună de sarcină, riscă să piardă fătul. Cei doi oameni de știință au făcut studii asupra a aproximativ 7.000 decese survenite în timpul ultimei UmLdift sarcină sau puțin după naștere, ajungînd la concluzia că pericolul de pierdere a copiilor este cu# 28 la sută mai mare în cazurile * cînd mamele nu încetează fumatul! HAI BĂIEȚII ! ORIZONTAL: 1) Foarte iute în Giulești — De unde se vede că „fotbalul e pe goluri", 2) Bară sau pe-afară — A... nu primi goluri 3) Rămîne la o cafelută — „Stîlp" într-un clasic sistem de apărare 4) întoarcerea vizitelor de anul trecut — Duminică. 5) Cunoscut „torent spaniol“ — Stop de centru ! 6) Un balon „suflat" — E mereu înainte 7) Dialectică a punctelor generatoare de salt în clasament 8) înaintaș bun la chef — Oameni. 9) Primele în sport ! — Un șut tras în gol — 10) Victorii în lupta pentru cupă VERTICAL: 1) Un fotbalist mai mult— spectator — Sec ! 2) Astfel e pe la— Tg- Mureș — Prilejuiește întîlniri fără revanșă- 3) Echipă cu mult..- combustibil- 4) Pană de despicat lemne — Latura mare a unui trapez sportiv- 5) Formația militarilor. 6) Avantaj la joc—Tele indirect ! —■ Intern dreapta ! 7) Cultură fizică — Se dă înainte- 8) Executant (în dublu sens) al unor lovituri eficace — Stopată 9) Boabe (multe și bune !) — Un punct pe teren. 10) Puse un aici, alta colo— — A flu-Toma MICHINICI Pag. 3 Schimbarea sensurilor Muncind împreună și comunicînd între noi folosim aceleași cuvinte, dar în același timp noi acționăm asupra cuvintelor, asupra înțelesului lor, le transmitem o părticică, măcar un atom din experiența și simțirea noastră Și după secole urmașii vor pronunța aceleași cuvinte, dar— unde-i apa, unde-i casa ! în decurs de generații cuvîntul și-a modificat într-atît înțelesul, încît nu mai sesizezi direct legătura dintre ce a fost și ce este. De aceea, e pasionant și instructiv să-ți amintești cîteodată istoria sensurilor. Iată trei cuvinte, aflate azi pe buzele tuturor : muncă, treabă, lucru. Muncă înseamnă chin, suferință la munci era echivalent cu a chinui. De altfel, cu acest sens se mai păstrează și acum unele expresii îl muncesc gîndurile, de exemplu- într-adevăr, cîndva munca era blestem și suferin- CUM VORBIM ă, pentru că implica un efort fizic chinuitor și era săvîrșită în folosul stăpînului. A trebuit să treacă veacuri de-a rîndul pînă să fie recunoscută și prețuită, însă abia în socialism munca a dobîndit sesul de caracteristică fundamentală a Omului : fără muncă nu există creație, fără muncă omul nu e om-Și în alte limbi istoria e asemănătoare- în rusă, de pildă, robota (muncă) însemna la origine robie, munca robului; în franceză travaille (muncă) avea înțelesul de instrument de tortură, apoi tortura însăși Treabă includea ideea de muncă datorată cuiva, de obligație în folosul cuiva, de ispășire, adică tot o activitate silită. Lucru derivă de la verbul a lucra, moștenit direct din latină, lucubrare, și însemna pe atunci a efectua o muncă noaptea la lumina opaițului. Cuvintul circula, probabil, mai ales în rîndul femeilor, căci ele lucrau, adică, noaptea pînă tîrziu, la lumina lunii sau a opaițului torceau, ieșeau, împleteau, legănau copii, frămîntau pîinea cea de toate zilele- S-au dus secolele și de la pîlpîirea chioară a feștilei de seu lucrul a ieșit la,lumina zilei- Deși începuturile au fost vitrege, după cum ne-o dovedește istoria acestor cuvinte, totuși munca a fost tot dkmiina prețuită treli pcipori. Opusă trîndăviei și lenei, prețuirea ei s-a păstrat în zicale și proverbe. Cea mai de seamă mi se pare zicerea: munca ne scapă de trei rele, de urît, de fapte rele și de neavere- Munca e și izvor de viață lungă : lucrul lungește viața, lenea o scurtează sau lucrul face sănătate, lenea face păcate- Disprețul față de leneși se manifestă direct: lenea e ca rugina la fier , îl roade pînă rămîne doarsă sau ironic , lucră de îngheață, mîncă de asudă ! Să mai reținem dictonul poetului latin Vergiliu: labor omnia Vincit improbus (munca perseverentă biruie toate). Prof MÂNDREI Un meci dramatic La Bruges, in Belgia, a avut loc recent o întîlnire amicală de fotbal între jucători ai jandarmeriei și poliției locale. Treptat, jocul a luat o turnură mai puțin amicală, fiind înregistrat numeroase lovituri deoparte și de alta, încît la un moment cut mai mulți fotbaliști au fost nefoiți să părăsească terenul ! candalul a continuat și după terminarea meciului. A fost nevoie, pînă la urmă, de intervenția..- poliției ! pentru calmarea spiritelor— (Urmare din pagina I) refăcut complet. Sunt informat că fetita se simte foarte bine. Sunt și alte cazuri pe care le am în memorie. Sînt și cazuri de insuccese. Cazuri cînd bolnavii n-au reușit să-și recapete sănătatea. Dar astea nu depind întotdeauna numai de medic, sînt și chestiuni care-1 depășesc. — Care a fost cel mai mare eșec al dumneavoastră, pe plan profesional ? — Eșecul meu cel mai mare a fost cazul unei bolnave cu o infecție pulmonară foarte ușoară, care a decedat pe masa de operație, datorită unor probleme de ansamblu, de organizare. Regret foarte mult acest caz, căci pacienta avea toate premisele să trăiască. — De mult s-a întîmplat asta 7 — Da, de vreo 10—15 ani. — Vă urmărește această... _ Da, mă urmărește permanent această umbră, și deși acum în condițiile actuale nu ar mai fi posibilă repetarea situației, de clte ori operez un plămîn măsurile de precauție sînt dublate, dacă nu și triplate. Și cea mai sigură măsură este colaborarea cu dr. C. Asmarandei, șeful serviciului de anestezie—reanimare de la noi. Chiar și zilele acestea, deși da. Asmarandei avea treabă în Capitală, l-am rugat să rămînă, pentru a coopera într-un astfel de caz. — Vă place să meditați . __ Desigur. Așa după cum îmi place să acționez. _ Vă gândiți la caracterul oamenilor pe care l-ați operat . Dar la al celor din subordine . Aș vrea să vă referiți nu la bolile evidente, la bolile trupului, ci la cele ale sufletului. Și —■ de ce nu — la cele ale eticii. — Bolnavul trebuie privit în ansamblu, iar o echipă nu poate fi concepută dacă membrii ei nu se cunosc bine. Imi cunosc bine echipa, și cei șase colegi ai mei — este un avantaj — sunt formați aici, în serviciul de chirurgie. Formați profesional, dar și din punctul de vedere al eticii, al concepției lor despre medicină. Asta — în mare măsură. Participăm la unele „trăiri", ca să spun așa, ale membrilor echipei noastre, fie că sînt plăcute sau nu. Cu privește pacienții — mă străduiesc să știu cu cine am de-a face, ce simte, ce gîndește cel din fața mea. Dacă se frămîntă, dacă vrea să fie operat sau nu — și asta e o problemă foarte importantă. Nu toți bolnavii sînt convinși că operația îi poate vindeca, nu toți sînt convinși că operația chirurgicală este uneori singurul mijloc de a-i vindeca. De altfel, nici nu poți fi chirurg bun dacă nu ești psiholog bun, înainte de actul operator (care este maximum de angajare între medic și bolnav) trebuie să existe acea legătură sufletească care este necesar să fie, se înțelege, reciprocă. Medicul față de bolnav, în ce privește posibilitățile pe care i le oferă în cadrul actului operator, iar bolnavul față de medic să aibă încredere deplină. — V-aș propune să părăsim teritoriul medicinei și să ne referim la oameni, în general. Dar, să pornim tot de la medici. Ce credeți, mai e valabil dictonul „Homo, homnni, lupus est" î — Nu, Eu, în general, îi consider pe oameni ca un fond bun. Unii înțeleg însă greșit modul de existență în societatea noastră. Evident, avem obligații, ca și drepturi. Cînd omul nu înțelege ceea ce trebuie să dea societății, ca și cît și ce trebuie să primească de la ea, înclinînd balanța mai mult într-o direcție măruntă, meschină, intervin, desigur, stridente, conflicte. Și societatea știe să rezolve așa cum se cuvine aceste conflicte. — Care credeți că este latura cea mai frumoasă a omului ? — Latura cea mai frumoasă a omului ar trebui să fie omenia. De regulă, așa este.... — Optativul dumneavoastră mă face să deduc că ați avut și decepții în ce privește relațiile cu alți oameni, că nu întotdeauna ați întîlnit această latură. Dar, care credeți că este cea mai negativă trăsătură a oamenilor ? — Lipsa de respect față de cel de lîngă tine. — Revenim pentru o clipă, dacă vreți, pe teritoriul medicinei. Sunt cazuri cînd pacientul este lăsat, pur și simplu, fără asistență medicală, deși doctorul se află lîngă el. Sunt cazuri cînd se așteaptă întîi un anumit „plic” și apoi medicul se îngrijește de semenul său. Oare aceasta se mai numește respect față de cel de lingă tine . — Dacă întrebarea nu e tendențioasă, aș putea spune că astfel de situații sunt, din fericire, destul de rare. Dacă e tendențioasă — aș putea să nu dau nici un răspuns. Totuși, ca să fiu corect, trebuie să menționez că pentru asemenea comportări noi avem cadrul organizatoric bine definit, care poate contribui la eliminarea unor astfel de aspecte din activitatea noastră. Mă refer, în primul rînd, la existența Colegiului medicilor și farmaciștilor. Evident, în această direcție sînt foarte multe de făcut. Greșelile unor medici, atitudinile necorecte, problemele de etică medicală pot fi mai mult și mai eficient dezbătute, insistîndu-se și pe aspectul profilactic al acestui for, despre care vorbim. Dar, vă rog, ca ziarist, să subliniați în primul rînd multele cazuri, covîrșitoare la număr, cînd noi salvăm vieți omenești, cînd omul e om pentru oameni. Aceasta e trăsătura caracteristică a medicinei noastre. Și, sigur, e vorba exact de respectul fată de cel de alături. — Dacă dr. Popovici ar fi șeful unei secții de „chirurgie socială", ce ar opera mai întîi ? Cu alte cuvinte, suntem fiecare membri ai acestei societăți. Trăim și participăm activ la evoluția ei. Deci, ce ne incomodează în viața socială, ce ar trebui să Înlăturăm ? — Chirurgia, oricum e socială. A reda, printr-un act operator, funcțiile vitale ale unui om, înseamnă a-1 reda societății. Dacă însă aș fi un chirurg al vieții sociale, aș insista asupra condițiilor morale, așa cum se procedează în documentele Plenarei C.C. al P.C.R. din noiembrie, anul trecut. Corolarul l-aș urmări — așa cum se realizează, de altfel, în atîtea mii și mii de cazuri — ca omul să se dedice societății, muncii, pe care s-o desfășoare cît mai bine cu putință. — Ce ați extirpat — Minciuna. Ce frumoasă ar fi o societate în care toți, dar absolut toți oamenii, ar spune adevărul! Ar fi, poate, mai dificil, dar ce frumos ! — Ce ați transplanta 7 — Aș transplanta caractere. — Uneori, în societate, relațiile dintre unii nu sunt loiale, nu sunt în concordanță cu etica socialistă. E drept, nu asta e semnificativ pentru societatea noastră... — în acest sens cred că, printre altele, trebuie renunțat la acel gen de relații pe care eu îl numesc „diplomația de circumstanță". — Ce înțelegeți prin această „diplomație" . — Aprobarea părerilor altcuiva, cînd ești convins că nu are dreptate, sau cînd ele nu sînt asemănătoare cu cele pe care le ai personal. Și asta — într-un scop meschin, evident, în favoarea celui care practică „diplomația de circumstanță". E o diplomație care flatează. îl flatez pe X ca să am niște avantaje (acum, mai încolo, dar nu e rău să flatezi fiindcă nu vei fi uitat...). Această atitudine ilustrează o optică, o postură etică complet dăunătoare, găunoasă, străină de morala socialistă și împotriva căreia, desigur, trebuie să luăm poziție. — Poate că unora le place să fie flatați... Poate că unii... — Aș vrea să fac o precizare. Fiecărui om îi place, dacă nu să fie flatat, dar în orice caz să i se recunoască meritele, activitatea sa în societate. Acest lucru e normal. Eu vreau să insist asupra faptului că nu trebuie să se meargă pe linia recunoașterii a ceea ce nu are omul, a-i spune sau a-i da să înțeleagă că e deștept, cînd în realitate... Și, legat de „diplomația de circumstanță" aș completa că mai există o așazisă „diplomație de culise", la care ar fi bine să renunțăm în mai mare măsură. Ea este a unor oameni contra altora. In scopuri meschine. E necinstită și nu ne caracterizează. Ce avem de spus — să spunem deschis, în spirit tovărășesc, aplicînd întocmai principiile eticii comuniste. — In practică sînteți de acord cu critica de jos în sus . — Da. Total. — De la dv. către șefii dv. sau de la subalterni către dv. 7 — în ambele feluri. Au fost cazuri cînd am fost ajutat, prin critică, de personalul meu din subordine, uneori mai mult decit chiar ceilalți medici din secția noastră. — Și prestigiul, la care medicii țin atît de mult 7... — El nu constă în ce-ți dă altul, ci în ceea ce faci tu. Prin esența și finalitatea faptelor tale capeți prestigiu. Iar însușirea unei critici drepte, indiferent de unde vine, este tocmai un mod de a lupta pentru prestigiu.— — Sînteți un om optimist 7 — Foarte optimist. — Ce vă indispune cel mai mult 7 — Nedreptatea. In relațiile dintre oameni, dintre state, oriunde se manifestă, nedreptatea mă indispune cumplit. — Sînteți un om drept 7 — Nu. Dar mă străduiesc. — Ce e mai important acum, în lume, după părerea dv. 7 — La ora actuală, mai mult ca oricînd, date fiind progresele tehnice, științifice, date fiind tendințele omenirii, cel mai important lucru în lume, ca și între oameni, este — de altfel a fost și,va rămîne — acest ideal mare și scump: „Pacea“. OMENIA tm