Steagul Roşu, mai 1972 (Anul 27, nr. 5979-6003)

1972-05-14 / nr. 5989

Duminică 14 mai 1972 Recital automobilistic Cascadori ai Televiziunii și Cinematografiei franceze au o­­ferit joi, pe stadionul „23 Au­gust", un original spectacol au­tomobilistic. Cinci ași ai vola­nului au demonstrat că, de fapt, nu-i chiar atît de greu să „că­lătorești" pe două fo­i in loc de patru. Și aceasta NU­MAI din spirit de economie ! Cu­ despre măiestrie și curaj, o... nimica toată. Dar, de ce să nu fim sinceri, tocmai pe a­­cestea le-am aplaudat de la început și pînă la sfîrșitul re­prezentației. Grupul condus de Giles Legris a dovedit că pînă și focul e neputincios față de e ZEUL AUTOMOBIL, cînd jocul condus cu inteligență și talm. i ............................. STEAGUL ROȘU Soldatul Costea Ion, de gardă în dimineața aceea, știa că are ordin să nu dea drumul nimănui în birou­rile companiei de pompieri din Ba­cău. Nici unui militar din afară, dară­mi­te unui civil. „Dumnezeu din cer­ să fi fost și tot nu intra fără ordin. Așa că a trebuit să aș­tept sosirea caporalului Dumitru Gabor, șeful gărzii, care la rîndul lui a raportat comandantului, iar după ce a obținut aprobarea l-a condus în cabinetul căpitanului Io­sif Clitan. Aici erau adunați toți comandanții de gr­upe („floarea com­paniei") să stabilească programul de pregătire pe săptămîna viitoare. Du­pă ce am „raportat" că vreau să-mi „petrec" o zi printre militarii pom­pieri — înarmat cu tocul și caietul, ca să notez tot ce se întîmplă într-o zi de activitate obișnuită — căpi­tanul a zîmbit destins. M-a invitat să mă simt ca acasă. Soldații și gradații s-au obișnuit repede cu prezența mea și eu cu a lor. Primul meu gînd a fost să sus­pectez telefonul, care putea aduce cel dintîi semnal de alarmă. Oamenii își vedeau de treburile obișnuite , se instruiau, făceau de gardă, se an­trenau pentru lupta cu flăcările, bu­cătarii preparau masa de prînz, iar o grupă era prezentă la pregătirea politică. Telefonul nu sunase de vreo două ceasuri. Il priveam cu ciudă, amărît că-mi pierd timpul de­geaba. Și totuși, prima alarmă s-a dat, fără intervenția aparatului, mut ca o criptă. Luase foc chiar la ve­cini, la bufetul Miorița. Căpitanul se uita la ceas. Militarii alergau ca la olimpiadă. Fiecare știa precis unde și de ce. Un minut numai și pom­pele au început să funcționeze. Că­pitanul era mulțumit. Toată lumea se încadrase în baremul de un mi­nut, cu o precizie de invidiat. Focul a fost stins repede, fără să se pro­ducă pagube, și militarii ș-au reluat ocupațiile întrerupte. Soldații — cei mai mulți încorporați în februarie, anul acesta — au fost chemați la instrucție după incidentul de la Miorița. S-a sunat, apoi, masa de prînz. Și tocmai atunci telefonul a zbîrn­it prelung. Se cerea ajutorul pompierilor pe strada Plaiului nr. 15, unde cetățeanca Janeta Arghire produsese un incendiu, din negli­jentă. (A lăsat lampa de gătit a­­prinsă, în bucătărie, și a plecat la vecine, la taclale). Alarmă. Căpi­tanul Clitan își consultă mașinal ceasul. Militarii au lăsat ciorba pe masă și în mai puțin de un minut mașinile părăseau garajul. Incinta companiei rămăsese pustie. Am in­trat în sufragerie (tristă în lipsa vo­cilor tinere), și am privit farfuriile încă pline. Nici un fir de carne în nici una. Bucătarul, hîtru de felul lui, îmi explică că „asta-i pomperia". Ostașii mănîncă întîi carnea, că nu se știe dacă mai apucă să termine ciorba. Așa fac și cu felul doi. Peste o jumătate de ceas, mili­tarii s-au întors veseli. Incendiul nu avusese urmări... S-a continuat, a­­poi, masa în liniște, fără alarmă. S-au mai scurs două ceasuri pînă cînd telefonul a sunat din nou. Vo­cea de la capătul celălalt al firului părea alertată. Căpitanul nota adre­sa unde se spunea că ar fi izbuc­nit un incendiu. Din nou mașinile s-au pus în mișcare cu mare vi­teză. Peste zece minute aveam să aflu, stupefiat, că alarma a fost fal­să, că un cetățean și-a permis să „glumească" cu pompierii. Sinistră glumă, de om decrepit. Pînă către­ seară n-au mai fost a­­larme. Noaptea, însă, au mai fost două. în total, în 24 de ore, au fost date patru alarme, patru porniri, patru întreruperi a vieții obișnuite a ostașilor și o „glumă" care batjo­corește calitatea de om, de cetățean al unui oraș în plină dezvoltare ma­terială și spirituală. Un astfel de „glumeț" merită să fie ținta furtu­nurilor mînuite de pompieri. De a­­tunci, telefonul mă terorizează, mă face să-l privesc cu dușmănie, mai ales că Iosif Clitan, căpitanul, mi-a spus că astfel de „glume" se fac cel puțin o dată la trei zile. N-am părăsit compania de pom­pieri înainte de a afla cîte ceva despre ostașii care veghează zi și noapte averea poporului, a fiecărui cetățean în parte. Aici, în armată, sînt ostași obișnuiți, în viața civilă sunt muncitori, țărani cooperatori, soți, tați, fii de oameni cumsecade. Cei mai mulți poartă, acum, pe piept insigna de „militar de frun­te" și de „fruntaș în paza contra incendiilor", cum sunt caporalii Ba­­ciu Ion, Panaite Ion, Gabor Dumi­tru și caporalul comunist Cîmpea­­nu Ștefan, oameni de nădejde, eroi de fiecare zi, ostași stimați de șefii și de subordonații lor, tineri pe care i-am îndrăgit în ziua aceea pentru totdeauna. Vasile PRUTEANU O zi printre pompierii militari Obișnuitul diurn Mărturii despre George Enescu In sala Casei de cultură din Mu­nicipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, am avut deosebita satisfacție de a aplauda, alături de un numeros pu­blic tînăr, pe cel ce a fost și rămîne prietenul stimat și credincios al au­torului Rapsodiilor române, pe Ro­meo Drăghici, directorul Muzeului „George Enescu" din București. Această manifestare ne-a amin­tit că în acest patru floral, s-au îm­plinit 17 ani de cînd „în cimitirul Parisului avem în păstrare un pumn de păm­înt românesc, o scoică de aur în care a fremătat copleșitoare, inima unui ocean omenesc". Am trăit de la mic la mare emoțiile re­vederii cu Romeo Drăghici, colabo­rator de o viață al acestui spirit românesc, ce ne-a adus prin ati­tudini și limbaj atmosfera de acum o jumătate de veac, atît de preg­nant încît ne-am așteptat ca din­­tr-o clipă într-alta să apară în fața ochilor noștri măriți de emoție fi­gura cu priviri aprinse ce emana atîta liniște și măreție olimpiană, întrebările puse de prof. Constan­tin Th. Ciobanu și răspunsurile co­locutorului menționat, ne-au sinte­tizat întreaga viață și activitate­a compozitorului, legăturile lui strînse cu Moldova, chiar și atunci cînd se afla departe de țară. Violonistul bucureștean Nicolae Bilciurescu ne-a amintit prin ar­cușul său că, la numai 14 ani, E­­nescu a făcut o declarație de dra­goste ce transmite același grai și acum — (Balada pentru vioară și orchestră), că, într-adevăr, nu poți cînta bine „dacă nu te transporți in secolul al XVIII-lea cînd cînți o Sonată de Bach, dacă nu te crezi Beethoven, cînd ataci Sonata Kreu­tzer“, sau Romanța în Sol major — aș adăuga eu. Preludiu la unison, din Suita I, în interpretarea orchestrei simfonice din Bacău, sub bagheta dirijorului Ovidiu Bălan, ne-a amintit că Tes­­canii se află la numai 20 km de Bacău și că nici un băcăuan nu poa­te uita aceasta. Olga CHIRȘTIUC, secretar muzical la Filarmonica de stat Bacău La orizont, Münchenul! Anticipații Cei patru magnifici Nu este nici o exagerare. Cei patru se numesc Tony Richardson (realizatorul filmului „Tom Jo­nes"), americanul Arthur Penn („Bonny and Clyde“), italianul Fe­derico Fellini („La dolce vita") și — bineînțeles — un francez, și nu unul oarecare, ci Însuși Claude Lelouch, autorul apreciatului film „Un bărbat și o femeie". Asupra acestor celebri regizori s-a oprit Comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de vară pen­tru realizarea integrală a filmului întrecerilor. La aflarea acestei decizii a Co­mitetului de organizare, cineastul Claude Lelouch a declarat că este măgulit de onoarea ce i s-a făcut. Numai că — adăugăm noi — el merită cu prisosință această dis­tincție, pentru că iubește și înțe­lege sportul cu multă pasiune, de altfel, în studiourile „Film 13“, unde lucrează. Întregul personal olimpic, fără excepție, urmărește și cunoaș­te bine activitatea sportivă interna­țională. Mesaj olimpic pe Lună In bagajul astronauților ameri­cani ai misiunii „Apollo 16" s-au aflat și două drapele trimise de organizatorii Jocurilor Olimpice de vară : unul reprezintă cele cinci cercuri olimpice, — altul spirala al­bastră pe fond alb, care nu e altceva decât emblema J. O. de la München. Cele două drapele au fost depuse pe Lună drept simbol al năzuinței omenirii către pace deplină și în­țelegere intre toate popoarele. Caz neobișnuit Ei se referă la atletul australian Bruce Field, care a fost selecțio­nat pentru Jocurile Olimpice la­­proba de 400 metri garduri și la cea de... săritură in lungime. Să recunoaștem că cele două disci­pline sportive se află, totuși, în raporturi destul de îndepărtate. Calibru redus La Paris s-a spus la un moment dat că baschetbaliștii americani le­gitimați la echipe de club profe­sioniste franceze, sunt amenințați cu descalificarea pentru J. O. de președintele C.I.O., Avery Brunda­­ge. Zvonul a fost însă repede spul­berat de unul dintre „oficialii" Co­mitetului Olimpic American, care a declarat că respectivii jucători să stea liniștiți. „Nici unul nu va avea de suferit de pe urma unei eventuale hotărâri a C.I.O., pentru simplul motiv că nici unul dintre baschetbaliștii americani din Franța nu are calibrul cerut componen­ților echipei noastre olimpice. Sunt mult prea slabi pentru a face par­te din echipa olimpică a Statelor Unite", a asigurat oficialul ameri­can. Unul singur din 4000 Dintre cei 4.000 de ziariști spor­tivi care vor fi prezenți la Mün­chen, numai un­ singur va avea dreptul să utilizeze bicicleta pen­tru a se deplasa in incinta olim­pică. Această favoare va fi acor­dată suedezului Torsten Tegner, fost redactor șef al ziarului „Idrott —sladet", acum în vîrstă de 84 de ani, invitat de onoare al Comite­tului Internațional Olimpic. ■ IMIIDlIHlHlHüEniiailHitmiimitHiiBiiaiiHiiMiBKiMinaiMüMitHH Caleidoscop După Atlantic, Pacificul... Prietenii și cunoscuții lui John Fairfax, „englezul soli­tar", care, in anul 1969, a tra­versat primul Atlanticul intr-o barcă cu prize, au avut mo­mente de mare îngrijorare. Ne­primind un timp nici o veste de la el, l-au crezut pierdut în apele Pacificului. Fairfax ple­case la 25 aprilie 1971 din San Francisco într-o nouă temerară și spectaculoasă aventură — traversarea Pacificului. La 21 aprilie, le-a venit însă inima la loc. Șalupa „Britania­ 2", avînd la bord pe Fairfax și pe logod­nica sa, a acostat în insula Hy­man, la aproximativ 20 km de coastele Australiei, după un­ drum de aproape un an în Pa­cific. Fairfax a povestit repor­terilor că „oceanul liniștit" n-a fost prea prietenos cu el- Prinși în rafalele ciclonului „Emilie", el și logodnica au avut de lup­tat cu valuri uriașe, viteza vîn­­tului atingînd 180 km pe oră. Din ciclon au nimerit intr-un u­­ragan. Pînă la urmă au ajuns cu bine la destinație, dar cu o întirziere de patru luni față de termenul prevăzut... Tutunul ucigaș Medicii englezi N- R- Buttler și E. M. Ross au publicat un studiu în care se arată că fe­meia care continuă să fumeze după a patra lună de sarcină, riscă să piardă fătul. Cei doi oa­meni de știință au făcut studii asupra a aproximativ 7.000 decese survenite în timpul ul­timei UmLdift sarcină sau puțin după naștere, ajungînd la con­cluzia că pericolul de pierdere a copiilor este cu# 28 la sută mai mare în cazurile * cînd mamele nu încetează fumatul! HAI BĂIEȚII ! ORIZONTAL: 1) Foar­te iute în Giulești — De unde se vede că „fotbalul e pe goluri", 2) Bară sau pe-afară — A... nu primi goluri­ 3) Rămîne la o cafelută — „Stîlp" într-un clasic sistem de apărare­ 4) întoarcerea vizitelor de anul trecut — Dumini­că. 5) Cunoscut „torent spaniol“ — Stop de centru ! 6) Un balon „suflat" — E mereu înainte­ 7) Dialectică a punctelor generatoare de salt în clasament­ 8) înaintaș bun la chef — Oameni. 9) Primele în sport ! — Un șut tras în­ gol — 10) Victorii în lupta pentru cupă­ VERTICAL: 1) Un fotbalist mai mult— spectator — Sec ! 2) Astfel e pe la— Tg- Mu­reș — Prilejuiește în­­tîlniri fără revanșă- 3) Echipă cu mult..- com­bustibil- 4) Pană de despicat lemne — Latu­ra mare a unui trapez sportiv- 5) Formația militarilor. 6) Avantaj la joc—Tele in­direct ! —■ Intern dreapta ! 7) Cultură fizică — Se dă înainte- 8) Executant (în dublu sens) al unor lovituri eficace — Sto­pată­ 9) Boabe (multe și bune !) — Un punct pe teren. 10) Puse un a­ici, alta colo— — A flu-Toma MICHINICI Pag. 3 Schimbarea sensurilor Muncind împreună și comunicînd între noi folosim aceleași cuvinte, dar în același timp noi acționăm a­­supra cuvintelor, asupra înțelesului lor, le transmitem o părticică, măcar un atom din experiența și simțirea noastră­ Și după secole urmașii vor pronunța aceleași cuvinte, dar— un­­de-i apa, unde-i casa ! în decurs de generații cuvîntul și-a modificat în­­tr-atît înțelesul, încît nu mai sesizezi direct legătura dintre ce a fost și ce este. De aceea, e pasionant și ins­tructiv să-ți amintești cîteodată is­toria sensurilor. Iată trei cuvinte, aflate azi pe bu­zele tuturor : muncă, treabă, lucru. Muncă înseamnă chin, suferință l­a munci era echivalent cu a chinui. De altfel, cu acest sens se mai păstrează și acum unele expresii­­ îl muncesc gîndurile, de exemplu- într-adevăr, cîndva munca era blestem și suferin- CUM VORBIM­ ­ă, pentru că implica un efort fizic chinuitor și era săvîrșită în folosul stăpînului. A trebuit să treacă veacuri de-a rîndul pînă să fie re­cunoscută și prețuită, însă abia în socialism munca a dobîndit sesul de caracteristică fundamentală a Omu­lui : fără muncă nu există creație, fără muncă omul nu e om-Și în alte limbi istoria e asemănă­toare- în rusă, de pildă, robota (muncă) însemna la origine robie, munca robului; în franceză travaille (muncă) avea înțelesul de instru­ment de tortură, apoi tortura însăși­ Treabă includea ideea de muncă datorată cuiva, de obligație în fo­losul cuiva, de ispășire, adică tot o activitate silită. Lucru derivă de la verbul a lucra, moștenit direct din latină, lucubrare, și însemna pe atunci a efectua o mun­că noaptea la lumina opaițului. Cu­­vintul circula, probabil, mai ales în rîndul femeilor, căci ele lucrau, a­­dică, noaptea pînă tîrziu, la lumina lunii sau a opaițului torceau, ie­șeau, împleteau, legănau copii, fră­­mîntau pîinea cea de toate zilele- S-au dus secolele și de la pîlpîirea chioară a feștilei de seu lucrul a ieșit la,­lumina zilei- Deși începuturile au fost vitrege, după cum ne-o dovedește istoria acestor cuvinte, totuși munca a fost tot dkmiina prețuită treli pcipori. Opusă trîndăviei și lenei, prețuirea ei s-a păstrat în zicale și prover­be. Cea mai de seamă mi se pare zicerea: munca ne scapă de trei rele, de urît, de fapte rele și de neavere- Munca e și izvor de viață lungă : lucrul lungește viața, lenea o scurtează sau lucrul face sănăta­te, lenea face păcate- Disprețul fa­ță de leneși se manifestă direct: lenea e ca rugina la fier , îl roade pînă rămîne d­oarsă sau ironic , lu­cră de îngheață, mîncă de asudă ! Să mai reținem dictonul poetului latin Vergiliu: labor omnia Vincit improbus (munca perseverentă bi­ruie toate). Prof­ M­­ÂNDREI Un meci dramatic La Bruges, in Belgia, a avut loc recent o întîlnire amicală de fotbal între jucători ai jandar­meriei și poliției locale. Treptat, jocul a luat o turnură mai pu­­țin amicală, fiind înregistra­t numeroase lovituri deoparte și­ de alta, încît la un moment cut mai mulți fotbaliști au fost ne­foiți să părăsească terenul ! candalul a continuat și după terminarea meciului. A fost ne­voie, pînă la urmă, de inter­venția..- poliției ! pentru cal­marea spiritelor— (Urmare din pagina I) refăcut complet. Sunt informat că fetita se simte foarte bine. Sunt și alte cazuri pe care le am în me­morie. Sînt și cazuri de insuccese. Cazuri cînd bolnavii n-au reușit să-și recapete sănătatea. Dar astea nu depind întotdeauna numai de medic, sînt și chestiuni care-1 de­pășesc. — Care a fost cel mai mare eșec al dumneavoastră, pe plan profesional ? — Eșecul meu cel mai mare a fost cazul unei bolnave cu o infecție pulmonară foarte ușoară, care a de­cedat pe masa de operație, datori­tă unor probleme de ansamblu, de organizare. Regret foarte mult acest caz, căci pacienta avea toate pre­misele să trăiască. — De mult s-a întîmplat asta 7 — Da, de vreo 10—15 ani. — Vă urmărește această... _ Da, mă urmărește permanent această umbră, și deși acum în condițiile actuale nu ar mai fi po­sibilă repetarea situației, de clte ori operez un plămîn măsurile de precauție sînt dublate, dacă nu și triplate. Și cea mai sigură măsură este colaborarea cu dr. C. Asma­­randei, șeful serviciului de aneste­zie—reanimare de la noi. Chiar și zilele acestea, deși da. Asmarandei avea treabă în Capitală, l-am rugat să rămînă, pentru a coopera într-un astfel de caz. — Vă place să meditați . __ Desigur. Așa după cum îmi place să acționez. _ Vă gândiți la caracterul oa­menilor pe care l-ați­­ operat . Dar la al celor din subordine . Aș vrea să vă referiți nu la bolile evidente, la bolile trupului, ci la cele ale sufletului. Și —■ de ce nu — la cele ale eticii. — Bolnavul trebuie privit în an­samblu, iar o echipă nu poate fi con­cepută dacă membrii ei nu se cu­nosc bine. Imi cunosc bine echipa, și cei șase colegi ai mei — este un avantaj — sunt formați aici, în ser­viciul de chirurgie. Formați profe­sional, dar și din punctul de vedere al eticii, al concepției lor despre medicină. Asta — în mare măsură. Participăm la unele „trăiri", ca să spun așa, ale membrilor echipei noastre, fie că sînt plăcute sau nu. Cu­ privește pacienții — mă stră­duiesc să știu cu cine am de-a face, ce simte, ce gîndește cel din fața mea. Dacă se frămîntă, dacă vrea să fie operat sau nu — și asta e o problemă foarte importantă. Nu toți bolnavii sînt convinși că ope­rația îi poate vindeca, nu toți sînt convinși că operația chirurgicală este uneori singurul mijloc de a-i vindeca. De altfel, nici nu poți fi chirurg bun dacă nu ești psiholog bun, înainte de actul operator (care este maximum de angajare între medic și bolnav) trebuie să existe acea legătură sufletească care este necesar să fie, se înțelege, reci­procă. Medicul față de bolnav, în ce privește posibilitățile pe care i le oferă în cadrul actului operator, iar bolnavul față de medic să aibă în­credere deplină. — V-aș propune să părăsim teritoriul medicinei și să ne refe­rim la oameni, în general. Dar, să pornim tot de la medici. Ce credeți, mai e valabil dictonul „Homo, homnni, lupus est" î — Nu, Eu, în general, îi consider pe oameni ca un fond bun. Unii în­țeleg însă greșit modul de existență în societatea noastră. Evident, avem obligații, ca și drepturi. Cînd omul nu înțelege ceea ce trebuie să dea societății, ca și cît și ce trebuie să primească de la ea, înclinînd balanța mai mult într-o direcție măruntă, meschină, intervin, desigur, striden­te, conflicte. Și societatea știe să re­zolve așa cum se cuvine aceste con­flicte. — Care credeți că este latura cea mai frumoasă a omului ? — Latura cea mai frumoasă a o­­mului ar trebui să fie omenia. De regulă, așa este.... — Optativul dumneavoastră mă face să deduc că ați avut și de­cepții în ce privește relațiile cu alți oameni, că nu întotdeauna ați întîlnit această latură. Dar, care credeți că este cea mai negativă trăsătură a oamenilor ? — Lipsa de respect față de cel de lîngă tine. — Revenim pentru o clipă, da­că vreți, pe teritoriul medicinei. Sunt cazuri cînd pacientul este lă­sat, pur și simplu, fără asistență medicală, deși doctorul se află lîngă el. Sunt cazuri cînd se aș­teaptă întîi un anumit „plic” și apoi medicul se îngrijește de se­menul său. Oare aceasta se mai numește respect față de cel de lingă tine . — Dacă întrebarea nu e tenden­țioasă, aș putea spune că astfel de situații sunt, din fericire, destul de rare. Dacă e tendențioasă — aș pu­tea să nu dau nici un răspuns. To­tuși, ca să fiu corect, trebuie să menționez că pentru asemenea com­portări noi avem cadrul organizato­ric bine definit, care poate contri­bui la eliminarea unor astfel de as­pecte din activitatea noastră. Mă re­fer, în primul rînd, la existența Co­legiului medicilor și farmaciștilor. Evident, în această direcție sînt foarte multe de făcut. Greșelile u­­nor medici, atitudinile necorecte, problemele de etică medicală pot fi mai mult și mai eficient dezbă­tute, insistîndu-se și pe aspectul profilactic al acestui for, despre care vorbim. Dar, vă rog, ca zia­rist, să subliniați în primul rînd multele cazuri, covîrșitoare la nu­măr, cînd noi salvăm vieți omenești, cînd omul e om pentru oameni. A­­ceasta e trăsătura caracteristică a medicinei noastre. Și, sigur, e vor­ba exact de respectul fată de cel de alături. — Dacă dr. Popovici­­ ar fi șe­ful unei secții de „chirurgie so­cială", ce ar opera mai întîi ? Cu alte cuvinte, suntem­ fiecare mem­bri ai acestei societăți. Trăim și participăm activ la evoluția ei. Deci, ce ne incomodează în viața socială, ce ar trebui să Înlătu­răm ? — Chirurgia, oricum e socială. A reda, printr-un act operator, func­țiile vitale ale unui om, înseamnă a-1 reda societății. Dacă însă aș fi un chirurg al vieții sociale, aș in­sista asupra condițiilor morale, așa cum se procedează în documentele Plenarei C.C. al P.C.R. din noiembrie, anul trecut. Corolarul l-aș urmări — așa cum se realizează, de altfel, în atîtea mii și mii de cazuri — ca o­­mul să se dedice societății, muncii, pe care s-o desfășoare cît mai bine cu putință. — Ce ați extirpa­t — Minciuna. Ce frumoasă ar fi o societate în care toți, dar absolut toți oamenii, ar spune adevărul! Ar fi, poate, mai dificil, dar ce fru­mos ! — Ce ați transplanta 7 — Aș transplanta caractere. — Uneori, în societate, relații­le dintre unii nu sunt loiale, nu sunt în concordanță cu etica so­cialistă. E drept, nu asta e sem­nificativ pentru societatea noas­tră... — în acest sens cred că, printre altele, trebuie renunțat la acel gen de relații pe care eu îl numesc „di­plomația de circumstanță". — Ce înțelegeți prin această „diplomație" . — Aprobarea părerilor altcuiva, cînd ești convins că nu are drep­tate, sau cînd ele nu sînt asemă­nătoare cu cele pe care le ai perso­nal. Și asta — într-un scop meschin, evident, în favoarea celui care prac­tică „diplomația de circumstanță". E o diplomație care flatează. îl fla­tez pe X ca să am niște avantaje (acum, mai încolo, dar nu e rău să flatezi fiindcă nu vei fi uitat...). A­­ceastă atitudine ilustrează o optică, o postură etică complet dăunătoa­re, găunoasă, străină de morala so­cialistă și împotriva căreia, desigur, trebuie să luăm poziție. — Poate că unora le place să fie flatați... Poate că unii... — Aș vrea să fac o precizare. Fie­cărui om îi place, dacă nu să fie flatat, dar în orice caz să i se re­cunoască meritele, activitatea sa în societate. Acest lucru e normal. Eu vreau să insist asupra faptului că nu trebuie să se meargă pe linia re­cunoașterii a ceea ce nu are omul, a-i spune sau a-i da să înțeleagă că e deștept, cînd în realitate... Și, le­gat de „diplomația de circumstanță" aș completa că mai există o așa­­zisă „diplomație de culise", la care ar fi bine să renunțăm în mai mare măsură. Ea este a unor oameni con­tra altora. In scopuri meschine. E necinstită și nu ne caracterizează. Ce avem de spus — să spunem des­chis, în spirit tovărășesc, aplicînd întocmai principiile eticii comuniste. — In practică sînteți de acord cu critica de jos în sus . — Da. Total. — De la dv. către șefii dv. sau de la subalterni către dv. 7 — în ambele feluri. Au fost ca­zuri cînd am fost ajutat, prin cri­tică, de personalul meu din subor­dine, uneori mai mult decit chiar ceilalți medici din secția noastră. — Și prestigiul, la care me­dicii țin atît de mult 7... — El nu constă în ce-ți dă altul, ci în ceea ce faci tu. Prin esența și finalitatea faptelor tale capeți pres­tigiu. Iar însușirea unei critici drep­te, indiferent de unde vine, este toc­mai un mod de a lupta pentru pres­tigiu.— — Sînteți un om optimist 7 — Foarte optimist. — Ce vă indispune cel mai mult 7 — Nedreptatea. In relațiile dintre oameni, dintre state, oriunde se ma­nifestă, nedreptatea mă indispune cumplit. — Sînteți un om drept 7 — Nu. Dar mă străduiesc. — Ce e mai important acum, în lume, după părerea dv. 7 — La ora actuală, mai mult ca ori­­cînd, date fiind progresele tehnice, științifice, date fiind tendințele ome­nirii, cel mai important lucru în lu­me, ca și între oameni, este — de altfel a fost și,va­ rămîne — acest ideal mare și scump: „Pacea“. O­MENIA tm

Next