Steagul Roşu, decembrie 1956 (Anul 3, nr. 830-855)

1956-12-01 / nr. 830

Vă enervează ?.. de ION PRIBEAGU C­um sunt amator de teatru, Mai ales de operete, Mi-am luat bilet aseară Să văd „Casa cu trei fete". Intru-n sală, caut locul Şi la ora 8 exact Sună gongul, sus cortina Şi începe primul act. Amalgam de muzici, hohot Şi un vals înaripat. Dar... mă bate unu-n spate. Unul care-a-ntirzlat. Mă scol iute din fotoliu, Dar simt bosumflat o leacă; Se mai scoală trei persoane, Ca să-i facem loc să treacă Scenele sînt captivante. Acţiunea e spumoasă. Comicul e-n vervă mare, Iar subreta-i delicioasă. Toţi aplaudă frenetic Din balcon pune-n parter. Şi cînd actul se termină, Lumea trece în foaier. Unu-aprinde o ţigară, Mulţi se-ndreaptă spre bufet. Alţii comentează jocul ; Şi-apoi... gongul sună-acei! Toţi potnesc ca să-şi ocupe Locul lor, instantaneu; Şi ca om ce se respectă Mă îndrept spre locul meu. Mă aşez iar In fotoliu. Iar s-a ridicat cortina. Şi din nou apare unul După ce s-a stins lumina. Cum mă ştiţi gentil din fire. Iar mă scol, mă subţiez, Ii fac loc şi lui să treacă Şi-n fotoliu iar m-aşez. Deşi sunt atent spre scenă Un cuvint nu desluşesc. Căci cei doi de lingă mine Tot vorbesc, vorbesc, vorbesc, Despre sport, despre iubire, Despre șuncă cu aspic... Din tot ce spuneau actorii NU pot să aud nimic. Unul din cei doi de-alături Vesel mă interpelează: — Spuneţi, convorbirea noastră Nu cumva vă enervează ? — Nu. Dar cei ce sunt pe scenă Fac atlta tărăboi Şi pălăvrăgesc, că nu pot Să aud ce spuneţi voi ! FIRMA POTRIVITA Centru® de comandă al cooperativei meşteşugăreşti de ciz­mărie „înainte“ (Calea Şerban Vodă nr. 41) livrează comenzile mult după termen. — Să vîi negreșit. Ai să fii bine pri-­rr­it. Dacă-mi spui cu ce tren vii, te aștept. Dacă nu, întrebi și te îndru­­rm­ează orice copil. M-am hotărît. Mă duc. Dacă spune nea Mitică așa, așa va fi. Este o gazdă excepţională. El duce mai departe tra­diția faimoasei noastre ospitalități. O să fie chiolhan ! De altfel, mă tentează şi comuna­ Armăşeşti, în raionul Urzi­­ceni. Armaşii erau în cinste mare pe lingă voevozii noştri, încă în secolele XV şi XVI. Unii erau mari coman­danţi de artilerie. Oameni dintr-o bu­cată, armaşii! Păi degeaba-i nea Mitică din Armăşeşti? Duminică dimineaţa­ am coborît din tren în staţia Armăşeşti raionul Ur­­ziceni. Aveam cu mine servieta şi o hamigeam­ă de zece litri. Grozav vin are nea Mitică! Şi ţine la mine pen­tru că —zice el—îmi gustă umorul. Eu ţin la el, pentru că-i podgorean bun şi îi gust... vinul. Nu mă ştiu om celebru. Ia... un biet umorist acolo şi nici măcar prea imnspirat întotdeauna. De aceea am rămas foarte surprins cînd, la sosirea mea în Armăşeşti, mă aştepta foarte multă lume pe peronul gării. Un tînăr cu bicicleta înflorată, m-a strîns în bra­ţe. O fată blondă m­i-a urat „bun ve­nit". Dintr-un colţ al micului peron au izbucnit sunetele unui marş cîn­­tat de o fanfară foarte modestă, care iniţiase o întrecere în cinstea­ mea: mi-ar fi fost greu să spun care a ieşit fruntaş. Eu am ieşit ameţit! Un copil isteţ se repede şi-mi ia damigeana, altul servieta. Şeful gării mă salută. Un puştan de vreo 12 ani se apropie şi-mi spune: — M-am făcut băiat mare. — Să trăieşti şi s-ajungi la adinei bătrîneţe ! răspund eu. Mă uit în jurul meu să-l descopăr pe nea Mitica: nu-il Bună gazdă şi primitoare, dar, oricum, prea exage­rează: flori, muzică, omenire multă... O pornim spre sat. Sunt încadrat de elevii școlii profesionale. Un elev îmi spune că n-au plecat în excursie,^numai ca să mă poată vedea pe mine. Pe mine? Mă, unde naiba o rModa" barbișonului de S. M. RUSU fi nea Mitică să mă scoată din nedu­merire? Ce le-o fi spus despre mine? — Mergem direct la cămin! spune tinărul cu bicicleta. La cămin? Să știi că nea Mitică a invitat tot satul la masă. O fi tăiat un sfert de cireadă. Dar vin tot o să-mi rămîie și mie! — Tovarășe, — răsare o fetişcană lîngă mine — eu sînt cu familia Covaci. Uite frate, a­­adus toată familia. Or fi mulți? — Iar eu sînt cu bijuteriile de fa­milie — îmi şopteşte careva. Mă uit la el: unde naiba le ţine ascunse? Un tovarăş timid se recomandă: — Tanase Scatiu! — îmi pare bine — şi caut să-mi­­amintesc unde l-am cunoscut. Am ajuns la­ căminul cultural. Pavoa­zare straşnică şi lume... lume, de n-ai unde pune o... damigeana. Unde o fi ăla cu damigeana mea? Iau loc în rîndul întîi Oameni din patru sate! Ce naiba a făcut nea Mitică ăsta? Pe scenă, corul. Dami­geana mea o ţine un bariton. Servie­ta, o soprană. Numii place baritonul, nu că n-ar avea voce, dar are nasul cam roşu. Şi tocmai lui i-a picat da­migeana. A terminat corul. Biciclistul s-a urcat pe scenă ca să-mi ureze bun venit. Toată sala se uită la mine. Eu mă uit după ăla cu damigeana. — Dăm cuvîntul preţiosului nostru oaspete — zice ăla de pe scenă. Iau cuvîntul: — Fraţilor — zic eu — mă am bine cu nea Mitică de cînd eram co­pii. Cu toane era el şi cînd era mic, da’ azi a făcut-o prea de oaie. II ştiu podgorean bun şi îmi pare rău că n-am luat cu mine decit o dami­geana de zece litri... Parcă mai ştiu eu ce-­am spu­s? M-am pomenit cu nea Mitică pe sce­nă şi pe urmă m-am pomenit fără damigeana şi cu nea Mitică pe uliţă. Pină acasă a ţinut-o tot într-o mo­rală: — Om bătrîn şi te ţii de şotii. Stăm şi te aşteptăm­ cu masa ca nişte caraghioşi. Suciţi oameni sînteţi voi, umoriştii! Seara, cînd am urcat în trenul spre Bucureşti, auzeam pe unul povestind ceva. N-am putut închide ochii. ...Cică s-au făcut şi afişe şi s-a mobilizat lume din patru sate.­­ Au cumpărat oamenii toate cărţile: „M-am făcut băiat mare“ de Nicuţă Tănase, „Familia Covaci“ de Ana Novac, „Bijuterii de familie" de Pe­tru Dumitriu, „Tănase Scatiu" de Duiliu Zamfirescu şi altele. Urmau să le discute la consfătuirea literară de la Armăşeşti. Şi s-a dus lumea la gară să-l aştepte pe tovarăşul Dan Iordăchescu de la editură... S-a făcut cheltuială mare­, oamenii au venit de departe... A mai fost lumea şi a doua oară la gară, dar delegatul edi­turii tot n-a venit... Căminul gemea de lume că... Am aţipit totuși. Ce mă interesează pe mine toată povestea asta? Eu am rămas fără damigeana.« S­ă re arză focul de referate. Cit am alergat după nişte mîzgălituri d-astea, numai eu* şi­ui. Aveam nevoie de o aprobare. Ce aprobare, ştiu că nu vă interesează. E destul că ţi­veam nevoie de ea. Obţinusem cea mai mare parte din rezeriţuil După ,îmi miai lipseau. (Of, referatele astea!) Şi acum zic: de două mai aveam nevoie. Ieri de dimineață mă duc după ele. , Intru în minister. — Tovarășul Vasil­escu a venit? — întreb pe un vecin de birou­. Vasilescfl trebuia să. Scrie îhtr-un colț al hîrtiei, că da. .. — Dacă a venit tr* !- Păi, Vasilescu, to­varășe, vine de la șapte. Ce crezi dum­neata că aicea... — Și unde e? — Poate crezi că Vasilescu are pe cap numai lucrările de aici? Oho, te-nşeli, tovarăşe, cine ştie la ce direcţie îşi bate capul?! — Şi cînd vine? — Caută-l pe la douăsprezece. Atunci era nouă. Referatul ultim nu se putea lua fără cel penultim. Te joci? Ierarhie! Ce să fac pină la prinz? Sâ mă duc acasă fără aprobări? Nici unii mă gîndesc. Așa că am intrat la „Do­sarul 306“. Cu ajutorul unuia din sim­țuri, (pipăitul), mi-am găsit din loc.­Un joc prost, că nu puteam vedea nimic din cauza unui cap cu o claie de păr cu­ toate zilele. — Duduie, zic, vrei să dai, capul mai „a coté“? — Ce bă, şmecherie, eşti vre­un deş­tept, ori poate vrei sâ-ţi dau vreun „vast" să faci plajă la luminare? Duduia era un tânăr. Am mers pe tă­cute. L-am lăsat. Săracul, poate nu- o avea bani să se tundă! Mi s-au obişnuit ochii cu Întunericul şi arp luat-o din joc, căci şmecherul ăla se tot uita la mine. Mi-am găsit um toc­mai în faţă. In dreapta aveam un mustăcios cu o servietă pe genunchi, iar în stingă o femeie cu o basma pe cap. Im­i aşez şi eu dosarul cu celelalte rezoluţii şi mă uit la „Dosarul 306“. Deodată aud şoap­te în faţa mea: — Tu ce ai acum? — Predare. Ce predare? Mă uit la ce! cu preda­rea: un tânăr. Aha, e în chiul. Chiu­lește de la școală. De-aia e atent că are predare. Alălalt ce o avea la orele astea? Nu că mă interesează, dar așa sunt eu curios. îmi vine în ajutor cel cu predarea. — TU? — Seminar. Am seminar la mecani­că, şi mecanica o mănînc. Le văd la materia asta. Ce frumos răspunde la seminar! 11 las în pace. Treaba lor. Cînd să fiu şi eu atent la film se aprinde lumina. Se rupsese probabil pelicula. Mustăcteul de lingă mine abia aştepta evenimen­tul ăsta, că a deschis servieta, a scos piste îurţţage, un plaivaş roşu şi a în­­teplit să scrie­ pe­ colţul hirtiilor „da“, „nu”, „Să se aducă documentaţie", „la ftosarul 386“. S-a­ uitat la mine, pe ur­mă i­ar in­ hirtie,"a­­şters referatul şi a scris,"altul! „La dosar*. După asta, fe­­meia din stingă mea l-a salutat pe nîtstfidlfjs: — Bună, ziua, tovarăşe Cristescu ! Mustăciosul a dat din cs» şi femeia I tantinhaf. — De aici mergeţi la birou ? Iar a dat din^cap mustăciosul, şi fe­­neia a continuat. — Vă rog frumos... am nişte hîr­tii pentru dumneavoastră, vreţi să le luaţi?... sînt foarte urgente... — Dă-le încoa, a zis mustăciosul cu autoritate. Femeia i le-a întins. Pe urmă a pus pe genunchiul meu o condică. — Vreţi sir semnaţi? Mustăciosul a semnat şi şi-a văzut le referatele lui, iar femeia a intrat In vorbă cu mine: — Să-i dea dumnezeu sănătate ă­­luia care a înfiinţat cinematograful. — De ce? F ■ — tEu sunt curieră. Ştii ce înseamnă să fii curieră? Alergi de la un birou la altul, de? Ia un om la celălalt. Cu cinematograful e uşor. Vin aici şi e imposibil să nu găsesc pe cineva să­­ predau corespondenţa. Femeia deschide condica şi răsfoieş­te nişte hîrtii. — Mai am două corespondettfe pen­tru Ministerul... Se ridică în picioare, se uită prin sală și deodată strică: — Gata, am­ scăpat și de astea... Uite-1 pe Vasilescu. ■ — Vasilescu? — exclam eu. De la Ministerul... — Da, uite-1 colo, — și femeia mă roagă să-i dau voie să iasă. -r Tovarășă dragă, am de luat şi eu o semnătură de la tovarăşul Vasile­scu, roagă-1 dumneata. — I­ă hirtia. Imî ia hirtia şi îi fac foc. Se duce lingă Vasilescu, îi salută, salută şi el şi scoate istiloul. Spectatorii au înce­put să se plictisească. Fluieră, bat din palme. Cariera strigă la ei: — Aveţi răbdare, tovarăşi! Ce-i gra­ba astă? Alai am de luat o semnă­tură! Spectatorii fluieră mai departe. Huit dure (pe operator, nu pe Vasilescu). Gata. Cariera îmi face semn că mi-a obţinut referatul favorabil, pe urmă face cu mina spre cabina operatorului. Şi filmul începe imediat. Curios, nu? — Uite-ți hirtia. Ai avut noroc cu mine. — Mulțumesc... da’ Ia ascultă, de ce ai făcut semn spre cabina operatoru­lui? — Hm! Păi, operatorul e bărbatu­­liu... E un băiat foarte bun. Ne În­țelegem grozav. — Am aranjat cu el- Din cînd in cînd mai face cite o pauză, să mă uit în sală să văd dacă a venit cel de care am nevoie. — Ai un bărbat grozav! Ascultă — zic — eu mai am de luat un refe­rat de la Gheorghiu... — Gheorghiu din Ministerul...? — Da! Nu poţi să vorbeşti cu băr­batul du­mitale să oprească puţin fil­mul, poate şi el e aci? — Ai un chibrit? Scot chibritul. — Scapără! Scapăr. Cariera scoate un carnețel și se uită. — Dragă tovarășe, Gheorghiu a vă­zut filmul ăsta... Dă fuga la „Biga­mul", ăsta e singurul film pe care nu l-a văzut. — De unde Știi? — Păi, eu am o evidență a tuturor celor care dau referate. O completez în fiecare zi. S-o trăiască dumnezeie­­ pe carieră că m-a ajutat să obţin referitele. Pe Gheorghiu l-am găsit la „Bigamul". I-a plăcut filmul şi mi-a dat o rezoluţie favorabilă. Dragii mei, lucrurile nu stau chiar aşa. Scriitorii ăştia mai exagerează. Dar ceva, ceva adevăr, există in po­vestea asta. Dacă nu credeji, du­ceți-vă 51 dumneavoastră la un matineu. Dar Intr-o dimineață, ura redacției s-a deschis brusc, lăsînd să Intre o fe­tișcană. — Bună dimineața! au Intîmpinat-o cîteva voci. — Dacă am venit eu, nu mai este tocmai „bună“... — Dar înțepătoare mai ești ! — Cum să nu fiu, cînd tot timpul umblu cu acul ! — Probabil te ocupi cu croitoria... — N-aţi ghicit. Şi aţi putea să-mi vorbiţi mai frumos, că sînt mai în eta­te ca voi. Am dus a titra veacuri în spate ! Pe vremea romanilor, ţin min­te. Marţial îmi făcea ochi dulci... Dar, să lăsăm asta. Eu am venit pentru altceva. Vreau să invit pe unul din redacţie să se plimbe cu mine... Ei, care merge ? Şi am mers eu! De cum am ajuns pe stradă, ne-am oprit în fața unui magazin de galan­terie. Lumea se uita în vitrină la nişte fulare şi pleca mai departe clătînînd­ din cap. — De ce nu te plac fularele ? — Sunt fabricate de cooperativa „Bo­­rangicul“ din Capitală. Au o calitate : cind plouă, te silesc să stai în casă Altfel, culoarea de pe fulare se mută pe gît... — In cazul ăsta, ar trebui să scriu ceva in gazetă despre cooperativa „Bo­­rangicu­l'*. — Poftim stiloul meu — zise fata — și scrie... Nici nu-1 aşezai bine pe carneţelul de notiţe, că tocul se porni singur . Dacă nu au căutare, Ce vă mai miraţi atlt ? Lumea, de-astfel de fulare , sătulă pină-n... gitt — Ei, ce zici ? — făcu fata. — Ce să zic, că a spus destul sti­loul dumitale ! Am pornit-o mai departe. Pe drum mă frămîntam din nou să ghicesc ci­ne este fata şi de unde are un ase­menea joc miracu­los, care scrie de cum 11 aşezi pe hîrtie. Deodată ea m-a întrebat: — Iţi plac car­tofii ? — In special clnd sint cu o» friptură lingă ei ! — Atunci, hai să mergem la silozul Aprozar din Bucu­reştii Noi... Şi ne-am dus. Acolo, pe un tro­tuar, o grămadă foarte mare de cartofi. — Sînt stricați ! Au fost lăsați afa­ră de gestionarul silozului, şi cele 3000 kg. cartofi, cînd au văzut ză­pada, au.... înghe­ţat ! Șr de data asta, vîrful peniţei o luă la fugă, oprin­­du-se doar după ce scrise cele ce urmează, la adre­sa gestionarului ! Să-l dea multă atenţiune Aprozarul, să nu-l piarză. Că-i un scamator minune. Din cartofi Iţi face... varză ! — După cartofi, spuse insoţitoarea mea, ar fi bine să trecem la bere. Şi am trecut la... fabrica de bere „Griviţa“. La intrare, am dat peste postul U.T.M. de control, sub forma unui panou complet... gol ! Stiloul sări din nou și scrise : Clnd li vezi, fără ocol Te gindeşti: Nu are rost Să-i mai zici „post de control". Cît timp nu este la... post ! — Iţi place 7 — adăugă după o clipă fata. — Postul 7 Deloc 1 — Lasă, n-ai grijă, o să se repare situația !... — Numai să nu cadă pe mina direc­torului I.L.L.-ului Tudor Vladimirescu, că atunci postul de control păţeşte la fel ca familia Crăciun de pe strada Matei Basarab nr. 13... — A, ştiu... Apartamentul acela că­ruia din anul 1954 I.L.L.-ul a promis să-l repare. Şi mereu amină lucrarea. — Ce să-i facem 7 — Am găsit ! — Soluţia 7 — Nu, versurile ! Iată-le : O-ntrebare vreau să-ţi pun: Este just, ia recunoaşte, Dacă-i vorba de-tm Crăciun . Să-l amîni din... an în paşte ? — Şi acum, hai să ne repezim în co­muna Trestieni din raionul Răcari... — Pentru ce 7 — Pentru... biblioteca căminului cul­tural ! — E plină 7 — Mai întrebi . E plină cu... cerea­lele achiziţionate de cooperativa din comună. Cînd am ajuns acolo, aşa era. Nici nu puteai intra în bibliotecă, deoarece cooperativa depăşise cu mult planul la achiziţiile de cereale. In acelaşi timp, preşedintele sfatului popular de acolo îşi depăşise.. atribuţiile, dispunlnd de­pozitarea îrn bibliotecă a grînelor achi­ziţionate. — Ei, care-i părerea dumitale , i-am spus fetei. — Părerea mea este că... ...nu e nici o tragedie C-o asemenea măsură. Doar cerealele — se știe — Ies, de fapt, tot din... cultură. — Ai dreptate, am adăugat. Dacă In bibliotecă au Pline albă, de ce n-ar avea și... grîu 7 Cu asta, am părăsit comuna Trestieni, întorşi în Gara de Nord, pe peron. In plină seară, am văzut călătorii coboriţi din personalul 8026 venit de la Giur­giu, că sunt întunecați la față. — Știi de ce sunt așa , a zîmbit fe­tișcana. Pentru că... trenul ăsta cir­culă fără lumină îrn compartimente ! — Să tragem un semnal de alarmă... — Dar tot In versuri! După cum cred călătorii, Personalului cu vina, Dac-ar circula doar ziua Nu i-ar mai lipsi lumina. — Aşa e. Dar, deocamdată, trenului Ii lipseşte şi lumina şi... cineva pare să ia măsuri. O clipă, am tăcut amindoi. Pe ur­mă, am îndrăznit ! — Fiindcă veni vorba de lumină, deşi nu sunt trenul 8026, totuşi, hai... luminează-mă. — Cu ce ? — Cu o... lămurire. Văd că te pri­cepi la satiţă... — Cum să nu mă pricep dacă cola­borez în permanenţă la toate publica­ţiile de acest gen ! şi nu de ieri, de azi, ci de puzderie de ani ! — Da, dar cine eşti ? — Dacă n-ai ghicit încă, dă-mi voie să mă prezint. Sunt EPIGRAMA !... Acum, la revedere în., pagina vii­toare ! O RAITĂ CU...? de V. D. POPA IN CULISE Ue IN IL.U I A IAÍNASE, — Cum. Îmi zici mie că fumatul e interzis ? Nu vezi cine sunt eu ? Desen lie H LEUU Culmea obişnuinţei DUMINICILE LUI BOBI­ŢA de NIŞA STOENESCU Dragă Ni­că, te rog să nu te superi pe mine că nu ţi-am răs­puns mai repede la scrisoarea ta din 12 a.c. dar am fost ocupat cu lecţiile. Acum ai să­­mă întrebi de ce nu ţi-am scris duminică. Dar duminica dimineaţa, mam­a spune: „Bine că azi e sărbătoare şi Bobiţa nu se duce la şcoală. II avem şi noi mai mult pe acasă"... Ce bună şi iubitoare e mama! Şi tot ea a adăugat: „Să se mai ducă şi el după o pline, după un lapte, după o cratiţă la vecină“.­. Aşa că d-aia nu ţi-am scris dum­inică fiindcă după cum vezi, duminica am program special. Ba, ca să nu se certe pentru mine, i-a­t plani­ficat după orar ca la şcoală: ora unuii mama, la lapte, ora doua tot mama, că d-aia e mamă, mici cumpărături pentru hrana cea de toate zilele, ca: pline, carne, zarao­zavat şi alte alimente nutritive. Apoi urmează soră-mea Eliza care se scoală la ora a treia, adică pe la zece şi mă trimite să-i cum­păr bilete de cinema sau la vreun concert de muzică­ distractivă, de­pinde de rochia cu care vrea să se îmbrace. • ■. Apoi sun clopoţelul pentru re­creaţie. . E ora mes'ki şi mama spu­ne că masa trebuie respectată. După ce terminăm­ masa, tata în­ Cearcă să-mi ia apărarea şi spune in adunarea generală a familiei: „Ia mai lăsaţi băiatul in pace I Ce-l tot trimiteţi în toate părţile? Azi e sărbătoare I Are şi el drep­tul la joacă“. Ce înţelegător e tata I El, nu mă trimite decit după ţigări Şi­­ziare.­­ Şi ca orarul să fie complet, după masa mă duc cu bileţele la tanti Marcela. Tanti Marcela e logod­nica lui frate-meu care stă în ce­lălalt capăt al Bucureştiului şi n-are telefon. Şi după cite am au­zit, îndrăgostiţii au atitea să-şi spună• Eeee... şi uite aşa, nici nu ştiu cînd trece duminica. Un singur lucru însă nu am în­ţeles: de ce ieri la masă, când m-au trimis la bucătărie să aduc far­furioarele pentru compot, mama i-a spus lui tata: „Să-ţi spun drept dragă, Bobiţă al nostru nu profită nimic de duminici. Deabia aştept totdeauna lunea dimineaţa să se ducă la şcoală, fiindcă nu­mai şcoala l-adună de pe drumuri. Că zău, nu știu pe unde-o fi um­­blind toată ziulica". STOCAT LA DOMICILIU A­seară, cum am ajuns acasă, dau să­­aprind lumina. întorc co­mutatorul, dar degeaba. Lumi­na mu se aprindea. Soţia îmi zise: — Petrică, vezi ce are lumina, că nu se vede nimic. — Păi, Lenuţo, dacă nu se vede nimic, cum vrei să văd? Ce-s, re­flector ? Intrăm în dormitor şi încep să caut o luminare. Deodată, Lenuța mă întreabă: — Mai ești aici, Petrică ? — Nul îi răspund eu. — Fii serios, că mu-mî arde de glume. Dă-mi o bucată de hîrtie să-mi fac um bigudiu și p-onmă du-te de vezi ce-i cu lumina. Bîjbii cu imî'iinile prin beznă pînă dau de noptieră, iau o hîrtie de dea­supra, i-o întind Lenuţei, îi dau şi o luminare împreună cu o cutie de chibrituri, a­poi mă îndrept c­a o fan­tomă în carne şi oase spre bucătă­rie, unde se afla contoarul şi borca­nul cu murături. Nimeresc contoarul şi încep să desfac buşonul de la siguranţă, întunericul continua să mă îmconj­joare din toate cele patru puncte de V. RADULESCU cardinale. întind mina, la în,timpi,a­­re, şi nimeresc în borcanul cu mu­rături. Alături de borcanul cu murături dau de cîtev­a felii de pline şi un tub cu pastă de peşte. Pun puţină pastă pe pline şi muşc cu poftă. In clipa­­a ceea ce credeţi că s-a-ntîm­­plat ? S-a­­aprins lumina ? Nu ! Mi-am dat seama­ că în loc de paistă de peşte pusesem pe prime... cremă de ras ! In clipa ceea mi-am adus amin­te că... uitasem să aprind lumi­narea. O .aprind şi deabia atunci am vă­zut că nu desfăcusem buşonul de la siguranţă ci capacul de la maşina de tocat carne. Mă duc la comtoar, desfac buşonul, însă spre surprinde­rea mea, totul era în regulă. In apar­tamentul nostru nu se arsese nimic în afară de nişte cartofi prăjiţi la prînz, dar în nici un caz, faptul a­­cesta n-are nici o legătură cu lu­­mina­. Eram enervat la culme. Ca să mă calmez am început să număr. Cînd am ajuns cu numărătoarea la 7495, m-am plictisit și cu luminarea în mînă, m-­am înapoiat în dormitor. Deaibi­a trec pragul, cînd soția mea s-a răstit: — Unde aî Umblat, Petrică, pînâ acum? — La mașina ‘de tocat came, ’dragă. — Ce, omule, voiai să toci carne la miezul nopţii? — Nu, femeie, voiam să fac lu­mină! — Aşa spume! Acum vino repede încoace şi vezi ce are bigudiul ăsta, că nu-mi place de toc cum l-am prins. Mă apropii .de soţia mea, pun lu­minarea mea lingă luminarea ei şi desfac bigudiul care se rupsese pe jumătate. Pe măsură ce desfăceam bigudiul, pe hîrtia din care era făcut, apăreau, niște litere interesante: I... D... E... B... — Lenuțoi Acum știu ce are lu­mina! — Ce are? — N-are nimic! Am uitat eu^ să plătesc consumul pe luna 'trecută și uite aici bigudiul... pardon, avizul... ne-a I.D.E.B„ul lumina.

Next