Steagul Roşu, august 1959 (Anul 11, nr. 3150-3176)

1959-08-01 / nr. 3150

Din generaţie în generaţie, din tată în fiu, istoria aşezărilor de astăzi care formează Slobozia s-a transmis pînă în zilele noastre. Veche cetate a Bărăganului, în care Matei Basarab a zidit renumita mînăstire cu ziduri groase şi turnuri înalte ce se mai află şi azi drept mărturie a acelor vremi, Slobozia a purtat ani şi ani denumirea „Vai de ei“. Poporul cu nesecata şi veşnica-i înţelepciune nu putea găsi ceva mai potrivit pentru satul de pălmaşi şi de robi pe care Ialomiţa în drumul ei îl îneca mereu, măturînd totul din cale De fapt rîul n-avea ce mai mătura, căci fumăritul, văcăritul, zeciuiala şi dijma, scotoceau cocioabele lăsînd loc vîntului să-şi plimbe nestingherit cîntecul printre pereţii goi, pămîntii. Mai tirziu, li s-a spus acestor locuri. Slobozia. Noua denumire e legată de actul slobozirii robilor de pe întinsele, nesfîrşitele moşii mînăstireşti. Cit s-au simţit de slobozi oamenii, ne povestesc cîteva versuri ale unui rîptec din bătrîni: Slobozie, Slobozie, Vedea-te-aş arsă, pustie, Să rămiie numai parii Să se-nţepe generalii Şi notarii, şi primarii, Amar a fost traiul pălmaşilor săraci pe pămînt bogat, îlămînzi pe holda mănoasă de cernoziom a Bărăganului. „Slobozirea" lor a schimbat doar atît: rodul ogorului nu mai intra în hambarele mînăstireşti, ci se îndrepta spre cele şi mai mari ale boierilor lacomi. Erau slobozi oamenii să trudească o vară lungă în arşiţa stepei, bătuţi de vînturile uscate şi fierbinţi şi să rabde apoi de foame o iarnă pe cit de întinsă, pe atît de friguroasă, bintuită de ger şi crivăţ. Erau „slobozi" să-şi îngroape pruncii pe care foamea şi bolile îi topeau ca ceara luminărilor. Frunzuliţă de pelin Nu mai cint cintec de jele. Căci boierul cel hain Dusu-i cu vremile grele. Alt cîntec a început să răsune pe întinderile Bărăganului. El îşi are izvorul în eveniment Pe meleagurile Sloboziei silit astăzi un nou fel de moşii, ale colectiviştilor. Gospodării mari, cu mii de hectare de pămînt, cu cirezi bogate, cu livezi şi vii, cu grădini întinse in care înfloresc hărnicia, unirea şi belşugul, intilneşti in hotarele raionului pe orice cale ai porni. Călătorului care n-a mai străbătut aceste meleaguri ii vine greu să-şi închipuie că in urmă doar cu citeva veri peisajul dominant nu era acest verde plin, intens, al timpului pe atunci împărţit încă in mii, sute, de mii de fişii. Totul, complexul acela de clădiri in care albul imaculat al pereţilor contrastează viu cu roşu aprins al acoperişurilor, ridicat pe loc gol la Mărculeşti, pentru adăpostul grinelor şi animalelor, uzina micuţă dar proprie a colectiviştiioi din Poiana, combinele cenuşii care înaintează in marea de holde ca nişte dropii uriaşe, uliţa aceea ,»gării din Căzăneşti in care se inşiruie drepte ca la paradă zeci de case noi, camioanele masive ale gospodăriilor colective care străbat drumurile, şi firma obişnuită ,,Căminul de copii", işi dau o asemenea impresie de trainic incit poţi crede că s-au statornicit de tinuul istoric, epocal, care a fost eliberarea ţării. El s-a născut cînd pe străzile Sloboziei, ostaşul sovietic cu steluţa rubinie pe bonetă şi-a înfrăţit sîngele cu efect al patrioţilor români. El a prins contur în acele zile, cînd mii de „sărăcani“ au împărţit moşiile întinse, ale lui Săceleanu, Cantacuzino, Popescu Aurelian. Culturile noi au schimbat verdele Bărăganului, paleta culorilor sale e mai bogată, mai nuanţată. Fîşiile de pămînt care despărţeau şi urîţeau ogorul au dispărut aproape cu desăvirşire. Prin aceasta s-au cîştigat încă 5324 ha. roditoare. Se schimbă culorile Bărăganului, dar aceasta nu este o simplă schimbare de natură. Aici a intervenit şi intervine omul In mod conştient. Sint deci schimbări profunde în felul de a gîndi al fostului rob, astăzi stăpîn, lumea. Silit doar III ani insă, de cînd a răsunat şi cuci mai puternic cuvintul partidului, care a arătat ţărănimii muncitoare că gosp'' daria colectivă esc singura! ei drum care o va izbăvi de mizeria moşituită ridicind-o la o viaţă omenească, civilizată. La început o mină pe oameni, apoi mai mulţi, din ce in ce mai mulţi, au urmat acest cuvintîndemnul colectiviştilor din Budu „Vă chemăm alături de noi“ care a străbătut acum ciţiva ani sate şi comune, este caracteristic pentru schimbarea revoluţionară de se infăptuieşte in minţile ţăranilor, in felul lor de a gîndi. înainte grija zilei de azi şi de miine, sărăcia lucie il legau pe om de petecul de pămînt, singura sa speranţă şi nădejde. in aşa măsură, incit nu mai vedea pe alţii. „Pămintul meu“, ,plugul meu", ,calul meu", acest pronume posesiv separa pe oameni, ii dezbina. Dar iată că familia colectiviştilor din Bucu s-a simţit răspunzătoare pentru drumul pe care merg ceilalţi ţărani din sat, din comună, din raion. Şi scrisoarea ei caldă, chemarea spre belşug a găsit o rezonanţă uimitoare in inimi. Zeci, sute de familii au pornit apoi pe drumul muncii unite singurul La gospodărie-n sat Lămpile lui Ilidard Pin lumina lor o rază Belşugul ne luminează Nimeni din sat, de la „Gheorghe Lazăr" nu poate spune cxact care din ei e poetul ce a ştiut să oglindească cu atita căldură şi simplitate, nu patru versuri doar, schimbări de o viaţă. Dorinţa de a cunoaşte pe autor mi-a purtat paşii dinspre Mărculeşti spre aceste aşezări. Am poposit acolo într-o zi pe înserat, cînd globul de foc al soarelui era acoperit cu o pînză subțire de nori și ploaia se cernea ca dintr-o sită peste întinderi. Prin sute de difuzoare strâbătea un glas cald de tenor cu vibrații adinei. In sala cinematografului, plină pînă la refuz, spectatorii vizionau, cu un interes firesc, capodopera „Surorile". Am întrebat cîte ceva despre sat pe un „spectator" mai puţin „norocos" care nu mai încăpuse în sală. „Să mergem la gospodărie. Acolo vom afla de toate". L-am găsit pe Gheorghe Dumitrache, un tînăr membru de partid, contabil. In timp ce el, adincit, preocupat, aduna şi înmulţea tot felul de cifre (şi aici trebuie să fii atent că minuieşti averea comună), Vasile Florea secretarul organizaţiei de bază mi-a povestit cu voce scăzută, ca să nu-l tulbure pe contabil, puţin despre gospodărie în general şi mai mult despre oameni. „E adevărat că la noi s-a construit mit. Grajduri, maternităţi pentru scroafe, coteţ pentru 1.0OO de păsări,uzină electrică. E adevărat că avem 62 de vaci şi 56 de boi, 120 de juninci, 1.500 de oi. E adevărul că cele 3.200 ha. de pămînt dau an de an rod mai bogat, cum n-a cunoscut piuă acum pămîntul. Dar de ce să vorbim despre cifre ? Mai bine să încercăm să cunoaştem oamenii, cei pe care gospodăria i transforma" — mi-a spus el şi o sclipire şăgalnică i-a luminat o frînturâ de clipă ochii Am vorbit despre oameni, însăşi biografia tinărului contabil şef care la lumina becului mînuieşte milioane (gospodăria are un fond de bază de peste 2.300.000 lei) este caracteristică pentru schimbările ce se înfăptuiesc. Fiu al unui ţăran, „proprietar" a cinci hectare pămint din care trebuiau îndestulate 11 guri, bătrînii şi cei 0 copii, el singur petrecîndu-şi copilăria argăţind, Gheorghe Dumitrache a venit spre colectivă cu inima deschisă. Colectivistul simplu a fost trimis la şcoală să înveţe o meserie pe care nici unul din membrii numeroasei sale familii n-o învăţase: contabilitatea. Acum, fostul „opincar" conduce trei oameni, vorbeşte despre contabilitate dublă, despre conturi ca şi cum toată viaţa n-a avut de-a face decit cu asemenea termeni. Altă lume a deschis gospodăria si in fata lui Ion Popa. Cînd vorbeau despre el, oamenii din sat ii spuneau pe scurt „n-are". N-avea cal, n-avea haine, n-avea pline, n-avea mămăligă. In schimb era tată a cinei copii. De cînd munceşte în unire cu ceilalţi, şi-a reclădit casa din temelii, i-a făcut ferestre mari prin care să pătrundă soarele, i-a cumpărat nevestei maşină de cusut rochie de stofă şi de mătase, copiii îi sînt îndestulaţi. Constantin Stanciu are acum 28 de ani. De cînd se ştie a vrut să înveţe şi cu toate că băieţii boierului de-o seamă cu el, îi ciocăneau fruntea spupindu-i „nu e învăţătura pentru capul tău”, visul de a învăţa i-a încălzit copilăria, tinereţea. Şi iată că gospodăria colectivă l-a trimis la Institutul Agronomic unde a absolvit „Şcoala specială G.A.C. de 2 ani". Constantin Stanciu s-a întors în sat cu diplomă de tehnician şi conduce acum în gospodărie o brigadă. Iată-l şi Ni Nicolae Rugină, fiul fostului cioban la boier. El poartă titlul de brigadier. Şi nu-i un oarecare brigadier. A învăţat să cunoască pămîntul, să-i răspundă la chemare, să-l facă să rodească bogat. Aceasta i-a cerut să se familiarizeze cu o noţiune de bază: agrotehnica. La Consfătuirea de la Constanţa, Nicolae Rugină a vorbit de experienţa sa în obţinerea nentari întinderi de pămînt a 4.000 kg. porumb boabe la ha. bxpe.iei^a ,-*» fost răsplătită cu o decoraţie. ’ L-am cunoscut şi pe Nicolae Andrei, un om trecut de prima tinereţe, dar care după spusele lui „se simte tînăr şi puternic ca bradul". Ce era acum 15 ani? Un ţăran simplu. Partidul, prefacerile din sat i-au deschis drum spre învăţătură, şi el e tehnician. Aşa-i stă bine unui preşedinte de colectivă care conduce 100 de familii Drumeţind prin raion, am întîlnit mulţi oameni, cu biografii deosebite prin anul naşterii, prin starea civilă, prin meseria „încercată" şi totuşi apropiate, înrudite strîns printr-un element comun, esenţial înaltul de la cenuşiu, de la anonimat, la lumină, de la sărăcie la belşug. Deosebit de pregnant este acest salt în viaţa femeii. La „Gheorghe Lazăr“ am făcut cunoş. . tinţă cu Stela Cruceanu, fostă slugă la boier din copilărie. N-avea nici o fîşiuţă de pămînt, dar colectiviştii au primit-o în familia lor. Acum e şefă de echipă, îndrumă 25 —28 de oameni şi conduce comitetul comunal al femeilor, ceea ce înseamnă că îndrumă practic sute de ţărănoi. Ca Stela sînt zeci, sute de femei. Pe vremuri nu scoteau capul din casă, decît pentru a se duce la cimp sau la biserică Acum se afirmă ca militante active pentru socialism. Gospodăria agricolă colectiivă a crescut femeia, a învăţat-o să gospodărească în adevăratul înţeles al cuvîntului, să conducă cu pricepere, a invăţat-o să trăiască. Grădiniţa şi căminul i-au luat o parte din grijile pe care le purta copiilor. Aragazul care a pătruns in sute de case îi uşurează gătitul Frunzuliţă viorea Mi-am ales creangă de fag Fluier mi-am făcut din ea Vremuri noi să cint cu drag Că am dreptul a-nvăţa Liber sint in ţara meam auzit acest cintec in toate acele patru colţuri ale raionului. Am văzut, călătorind prin sate şi cătune, altădată înecate in cenuşiu, poate mai pregnant decit orbind, cum se înalţă frunţile oamenilor spre alte orizonturi. Să luăm ca pildă Căzăneştii, o comună întinsă de-a lungul şoselei asfaltate, ca o panglică albă, lucitoare. Nu ştiu dacă din formă şi culoare cunoscutului său tablou ,,Odihnă la cimp“ pictorul Corneliu Baba s-a inspirat neapărat din realitatea Căzăneştiului. Din cele spuse de localnici insă, tabloul parcă o frintură a vieţii lor. Bărbatul căzut, zdrobit de oboseală, alături de care dom osteniţi copiii, femeia cu ochii stinşi de tristeţe, „mama tuturor“ veghindu-le somnul, era o imagine obişnuită aici. lini povestea un învăţător, Pătraşcu, că munca istovitoare ia cimp cu unelte rudimentare şi animale prăpădite, de dimineaţă pină in noapte, ii aducea pe oameni intr-o stare, de îndobitocire. „Sînt în sat învăţător de peste două decenii. Mă durea inima pentru Răceşti plugari amărîţi de care sînt legat, înrudit din tată în fiu. Şi încercam să le vorbesc cîteodată despre carte, despre eroi ai lumii scrise ca să le ntai treacă amarul, le trezeam greu interesul. In mintea oamenilor dăinuia concepţia că „astea sînt pentru Nababu (aşa era poreclit prinţul Cantacuzino care stăpînea moşia Căzăneşti şi alte 28 de moşii), nu pentru noi oare nu le putem înţelege“. Iar arimi uimit asist, mai bine zis particip la o adevărată revoluţie.. Sunt domenii ale ştiinţei, ale tehnicii, care nici nu va ara gindit că vor interesa în asemenea măsură pe ţărani.“ Fenomenul nu e propriu numai Căzăneştiului. Ce se intimplă, care e izvorul noului fel de a gindi al ţăranului ? Ciad plugul trăgea din greu brazdă peste hotar, plugarul nevoit să muncească din zori şi pină in noapte, n-avea nici timp, nici putere să ghidească la altceva decit la povara zilei de miine. întunericul care domnea in sat, baba cu leacurile ei, superstiţiile, ii limitau orizontul. Schimbările in economie au însemnat şi schimbări in cultură. In gindire. Şi anii noştri s-a ridicat ca din pămint in vecinătatea Căzăneştiului, la Andrăşeşti, o modernă staţiune de maşini şi tractoare. Omul învăţat cu plugul din pruncie a învăţat să preţuiască tractorul. Omul învăţat cu sapa din moşi-strămoşi a învăţat să preţuiască prăjitoarea mecanică. Maşinile au început să-l elibereze pe ţăran nu mimat de munca grea, istovitoare, ci şi de concepţii învechite care prinseseră rădăcini adinei. Oamenii şi-au dat seama că ştiinţa e puternică. Legătura cu muncitorii de la S.M.T. a ridicat şi probleme de conştiinţă Cind duditulu-se in vizită la Andrăşeşti, colectiviştii au văzut că livada cu 1.300 perini a fost plantată in timpul liber de tractorişti şi mecanizatori, iar gardul din beton, turnat tot prin muncă voluntară, colectiviştii din Căzăneşti s-au întrebat : ,,Nii ce facem pentru sat ?" Şi In scurtă vreme au găsit destule treburi. S-au refăcut două străzi, s-a construit digul care apară islazul, teren de sport, etc. Maşinile, inginerul S.M.T.-ului, cel al gospodăriei,trebuiespus că astăzi lucrează 41 de ingineri şi tehnicieni agronomi numai in gosprodăriile colective), avionul venit in slujba agriculturii. Staţiunea experimentală zootehnică, care l-a învăţat pe ţăran să facă din oi obişnuite oi de rasă, toate l-au ajutat să lucreze rational, i-au creat timp liber. La vremea prinzului, maşinile gospodăriei colective il aduc pe ţăran acasă. Rob al pămintului in trecut, colectivistul nu mai este astăzi „vindut“ ogorului, din zori pină in noapte. Am văzut un crimpei de viaţă, demn de penelul unui artist. In plin treieriş, cind pe alti uul de griu curgea in valuri aurii, pe terenul de fotbal din Căzăneşti se disputa intilnirea dintre echipa colectiviştilor şi echipa studenţilor medicinişti, veniţi la muncă patriotică. In programul pentru a doua zi, erau prevăzute un meci de handbal între fete şi o întrecere pe pista nouă de popice. A treia zi, echipa de tir era programată pentru antrenament. M-a mirat această ,,campanie sportivă" in plină campanie agricolă. ..Primul gospodar al comunei, tovarăşul Marin Stanciu, preşedintele sfatului popular, s-a mirat şi el.. că-mi pun astfel de probleme: „Cînd nu sîntem noi în campanie? Insă munca pe brigăzi şi echipe este astfel organizată incit fiecare ştie ce are de făcut. Aşa că, după cum vedeţi, avem timp liber şi pentru sport“. Iată cum munca unită, organizarea, tehnica pe ogoare, deschid noi orizonturi oamenilor. Despre asta mi-am dat seama mai bine seara, la căminul cultural, unde conform programului, (care prevede pentru miercuri, seară literară) s-a discutat despre poezia lui Dan Deşliu, despre eroul său atît de drag ţărănimii, „Lazăr de la Rusca“. In programul căminului cultural mai figurează: cercul gospodinelor, cercul de cultură generală, ziua informării politice, joia tineretului. In serile literare s-a vorbit despre Coşbuch şi Bălcescu, Kogălniceanu şi Petru Dumitriu, Deşliu şi Fadeev. Colectiviştii au închinat o seară lui Eftimie Croitoru, un erou din timpul luptei ‘împotriva fascismului- In altă seară au ţinut să asiste la repetiţia piesei ’,Se împrăştie norii“ şi să-şi spună părerea înainte de spectacol. Printre cărţile recenzate, multe la propunerea cititorilor, se numără „Pădurea spinzuraţilor“ de Liviu Rebreanu, „Moromeţii" de Marin Preda, ,,Napoleon" de Tarle, „Stiletul" de Ribacov. Iată deci oglinda unei sfere de preocupări neînchipuit de largi, care a luat locul ignoranţei. Am plecat din satul in, care altădată cititul era „rezervat" prinţului Cantacuzino, iar astăzi au o largă circulaţie nu numai clasicii literaturii române, ci şi cei ai literaturii universale, cu sentimentul copleşitor că am văzut, am simţit cum se preface lumea „ Vă chemăm alături de noi“ Orizonturi largi Se înalţă frumos porumbul pe tarlalele G.A.C. „Drumul păcii" din Mărculeşti. Pentru copiii celor mulţi s-a construit in oraşul Sloboda şi această şcoala nouă de 11 ani. Ea poartă numele lui Mircea cel Bătrin. Vedere generală a S.M.T. Andrăşeşti Din fotografie ne privesc reprezentanţii celei mai tinere generaţii din Gheorghe Lazăr. După cum se vede şi in grădinița colectivei se poate construi. S-a luminat acum nu numai viaţa nevestelor ci şi a copiilor. Nu mai dorm un polog la cimp, şi nici la umbra carului. In grădiniţa gospodăriei colective ,,Maxim Gorki“ găseşti zilnic aproape 200 de copii. La Căzăneşti trei femei cocoiine numai pentru copiii din cămin. Aceasta-i singura lor ocupaţie. Şi fiii colectiviştilor se bucură de soare şi lumină, de cintec şi joc în grădiniţa înconjurată cu un briu de pomi. La Mărculeşti, colectiviştii au discutat în adunare cu multă seriozitate cum se întocmeşte meniul copiilor. Iată ce se petrece în satele in care pe vremuri 4-6 din 10 vieţi fragede nu apucau vîrsta de un an, în care boala stingea zilnic zeci de copii. Mi-au venit în minte cele discutate la secţia sanitară a raionului. Am făcut asociaţie cu relatările medicului şef care spunea că pelagra, boala ce rodea cu sălbăticie mii de oameni, a dispărut aproape cu desăvirşire. De asemenea T.B.C.-ul. „N-am mai întîlnit un caz de scabie şi nici de malarie de multă vreme. Şi acestea erau boli la modă". Semnificativ este faptul că datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă numărul populaţiei care întrece vîrsta de 60 de ani a crescut cu 50 la sută faţă de 1938. A doua zi la „Gheorghe Lazăr" nici urmă de ploaie. Soarele îşi arunca strălucirea, arătîndu-mi într-o lumină nouă, aşezările, oamenii. In zori am făcut cunoştinţă, cu un reprezentant al generaţiei vechi. Lin bătrîn gîrbovit de ani a fost primul venit în sediul gospodăriei. I-am privit cum cerceta totul, cu ajutorul bastonului. Gardul, florile, panoul gazetei de perete, toate îi erau în atenţie. M-a izbit aerul de stăpîn care se citea în fiecare mişcare. Am intrat în vorbă. Acum, moş Niculae nu mai lucrează în gospodărie. Dar a venit să vadă cum stau treburile, „dacă cei tineri cu caş la gură se descurcă fără ştiinţa noastră, a bătrînilor". De la el am aflat că cei 190 de bătrîni colectivişti nu sunt povara nimănui. Ei trăiesc o bătrîneţe liniştită. Gospodăria le poartă de grijă mai bine decit ar fi făcut-o proprii lor copii. Niculae Niculae cu femeia sa au primit 606 kg. grîu, 069 kg. porumb, 80 kg. orz, 6 kg brinză, 30 kg. fasole, vin, struguri, zarzavaturi şi 800 de lei. Aceasta a fost anul trecut. In prezent recoltele sunt mai mari şi colectiviştii studiază, pe baza Raportului tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, un nou sistem de asigurare a bâtrîneţii celor care au trudit o viaţă întreagă. Am venit în „Gheorghe Lazăr" să caut autorul unor versuri. Mi-am dat seama că este zadarnic. Autorul e întregul sat, gospodăria colectivă. Sunt Stela Cruceanu şi Niculae Niculae, slnt fraţii Rugină şi Gheorghe Dumitrache. Slnt foştii pălmaşi, acum colectivişti cu dreptul de a-şi spune în adunare cuvintul, cu dreptul de a conduce treburile satului cu dreptul de a fi aleşi deputaţi. Sînt cei care au devenit stăpîni a milioane pentru că au înţeles ca singurul drum spre bunăstare şi fericire, e gospodăria colectivă. Ei, cei care îmbracă bâtrînul sat în straie noi de sărbătoare, sînt făurarii versurilor care cîntă viaţa nouă. . Preascute rad int multe prezenţe noi pe meleagurile Sloboziei. E greu să le cuprinzi dintr-o privire. Numai renaşterea Amarei, lacul care poartă în adîncuri puteri tămăduitoare şi care atrage spre sătucul altădată uitat de lume, privirile întregii ţări şi chiar ale străinătăţii, poate constitui un izvor de inspiraţie pentru un poem. Staţiunea experimentală zootehnică care s-a ridicat în anii noştri, este aici în inima Bărăganului nu numai un vast laborator de experienţe, cu zeci de legături în gospodăriile colective, în ţară şi în străinătate, ci şi un factor stimulator, de interese şi preocupări noi. întreprinderea de decorticat orez au o capacitate de 36 tone în 24 de ore, fabrica de cărămidă, atelierele care produc covoare ce farmecă ochiul, staţia de radioficare cu mii de difuzoare sînt alte elemente ale noului ce prinde viaţă, se statorniceşte pe meleagurile Sloboziei. In oraş, întilneşti talentatul taraf al lui Albeşteanu, care a ieşit din anonimat, cîntă la radio, s-a făcut cunoscut întregii ţări. In oraş s-a înălţat fabrica cea nouă de piine, înzestrată cu tehnica cea mai modernă. Ea semnifică parcă belşugul, faptul că in grînarul ţării, unde altădată oamenii erau săraci pe pămtnt bogat, plin ea se găseşte acum pe toate mesele, în toate casele. Privind clădirea înaltă, masivă, mi-a trecut prin minte un cîntec pe care l-am auzit la Ciochina. Ce păcat că n-am reţinut visurile, îmi ziceam. In drum spre casă, am avut însă o surpriză plăcută. Din curtea mare şi umbrită a şcolii din Perieţi, sub pavilionul înălţat al taberei pioniereşti răsunau aceleaşi versuri. Un puştan de-o şchioapă repeta poezia pentru serbarea de 23 August. Dacă intr-un sat s-au înălţat / Din glie roade-aşa bogate / Cum moşii n-au mai apucat / E semn că-n satul acela bate / O inimă de comunist. Dacă într-o şcoală-s clase mari) Cu bec electric luminate / Şi-s multe cărţi şi mulţi şcolari / Te-ncredinţez: acolo bate / O inimă de comunist. Ori unde oamenii uniţi / Despică vieţii vad spre soare / Şi-s zi de zi mai fericiţi / Acolo bate cu ardoare / O inimă de comunist. Am plecat cu convingerea că pînă şi copiii ştiu bine că renaşterea raionului lor e strîns legată de existenţa puternicului şi înţeleptului partid al comuniştilor. ADA SAICIUC „Pe noi ne-a crescut partidul** (STELIAN ŢAACU S.M.T. Andrăşeşti) La noi in Mărculeşti sunt multe femei vrednice. Acum munca şi priceperea le sunt preţuite. (SEVASTIŢA ZAHARIA şefă de echipă la G.A.C. „Drumul Păcii") Citul am învăţat meseria de mecanic nu visam să devin şeful atelierului mecanic. Partidul m-a crescut. Am devenit tehnician agronom și conduc gospodăria colectivă „Maxim Gorki“. (NICOLAE ANDREI)