Steaua Roşie, iunie 1961 (Anul 10, nr. 129-154)
1961-06-10 / nr. 137
2 IMBREA MIHAI! Trei săptămîni au trecut de la eliberarea noastră din lagăr. Autorităţile de ocupaţie americane nu prea se interesau de noi. Potrivit metodelor lor, ne aranjau şi soarta, adunîndu-ne şi băgîndu-ne într-o cazarmă mare de la marginea orăşelului. La poarta cazărmii au pus o santinelă, apoi comandantul l-a chemat la el pe Bürgermeister (primar), dîndu-i ordin să ne asigure zilnic o anumită cantitate de mîncare. Cu aceasta considera soarta foştilor deţinuţi din lagărele de concentrare rezolvată. Zilnic primeam raţiile, găteam, mîncam şi dormeam. Citea data făceam şi plimbări în oraş, ghjbindu-ne însă ca întotdeauna să ne reîntoarcem la cazarmă încă înainte de înserare. De fapt, aceste plimbări prin oraş nu erau tocmai „legale“, pentru că santinela avea ordin sever: „Intrarea sau ieşirea pe poartă strict interzisă!“. Şi pentru ca ordinul să fie înţeles şi mai bine, fu tradus în vreo 8 limbi şi afişat pe ambele laturi ale porţii. Totuşi foştii deţinuţi au găsit o rezolvare a acestei probleme. In gardul ce împrejmuia cazarma s-a tăiat o breşă destul de largă, pe care o foloseam în loc de poartă. In acest fel s-au rezolvat mai multe probleme: deţinuţii s-au simţit cumva mai liberi, ordinul comandamentului respectat, iar santinela cu datoria îndeplinită, căci într-adevăr, poarta nu era folosită, nici pentru intrare nici pentru ieşire. Deşi au trecut săptămîni de la eliberare, totuşi mă simţeam slăbit. Dachau, foametea şi tifosul şi-au făcut efectul. Din această cauză nu prea umblam în oraş; mă mulţumeam să mă strecor încet, la marginea pădurii ce se întindea pe lîngă cazarmă. Mă aşezam pe un buştean şi ore întregi ascultam foşnetul paşnic, liniştitor al pădurii, scăldîndu-mi privirile în apele limpezi ale pîrîului de munte, sau plimbindu-mi-te pe stîncile înalte ce se ridicau mindre înspre cer, ascunzîndu-şi culmile printre nori. Nu îndrăzneam să tulbur liniştea ce cuprindea acest peisaj de o frumuseţe rară. Abia îndrăzneam să-mi aprind ţigara, ca nu cumva sfîrîitul chibritului să tulbure liniştea profundă a naturii. In asemenea împrejurări gîndurile mele zburau învingînd orice piedică, trecînd peste ţări şi hotare, spre a ajunge acolo unde doream atît de mult să ajung şi eu în patrie. Intr-o bună zi, ca de obicei, şedeam la locul meu obişnuit, la marginea pădurii, cufundat în gîndurile mele. Deodată am tresărit. Cineva se aşeză lingă mine. Puţin iritat pentru faptul că am fost conturbat, mi-am aruncat privirile spre străin. Era un bărbat vînjos, cu faţa plină, CU tîmplele cărunte. Bărbia sa ascuţită şi gura-i încleştată, trădau multă voinţă dar şi îndărătnicie. Cu ochii săi reci privea în neant, de parc-ar fi stat singur pe buştean. — Häftling? (deţinut N.R.). Nu mi-a răspuns nimica, doar din cap dădu afirmativ. Trebuie să fie scump la vorbă — mă gîndeam în sinea mea. Dar de unde o fi venit ăsta? — Dachau? — Allach ♦ — îmi răspunse rai mult in șoaptă. Deci nu e din Dachau, ci din Allach. L-am măsurat cu privirea, de sus pînă jos. Cum poate să fie acest om atît de zdravăn, atît de bine legat? Este adevărat, dacă Dachau era iadul, Allach era sucursala lui. De-acolo puţini au scăpat cu viaţa! Majoritatea deţinuţilor lucrau într-un şantier de construcţii. La Allach S.S.-iştii nu loveau oamenii, nici slugile lor, îmbrăcate în haine vărgate, dar care aveau distincţia de „Kapo“ şi rolul de vătafi. Nici aceştia nu aveau mult de lucru cu deţinuţii. Şi totuşi, oamenii piereau cu nemiluita. Puţinii care au reuşit să scape din Allach aveau pe corp urmele unor ram groaznice, provocate de muşcături de cline, pentru că la Allach deţinuţii erau mînaţi la luciu de cîini. Asemenea idee nu putea să se nască decît numai în creierii S.S.-iştilor. Clinii erau dresaţi să urască pe deţinuţi. Era vai şi amar de acel deţinut, care nu alerga destul de repede cu încărcătura de cără*) Dachau şi Allach erau două lagăre de concentrare naziste, situate în apropierea oraşului München, mizi, căci pe loc era atacat de cîini, care-l muşcau acolo unde nimereau. Cîinii S. S.-iştilor erau mereu flămînzi, stăpînii lor le dădeau lor doar atîta mîncare, ca să-şi menţină forţa, supleţea şi iuţeala; dar de săturat nu se săturau niciodată. S.S.-iştii legau picioarele clinilor, apoi frigeau o halcă de carne, ca mirosul fripturii să fie cît mai îmbietor şi aşezau carnea in faţa clinilor. Cînd clinele muşca din carne, un deţinut era constrlns să ia carnea şi să lovească animalul. Operaţiunea aceasta era repetată zile de-a rîndul. Clinele vedea că Cel care îi dă de mîncare şi-l mîngîie, e îmbrăcat în uniformă de S.S., iar cel care îi răpeşte hrana şi-l mai şi bate poartă haine vărgate de deţinut. De aceea, cînd vedeau pe purtătorii hainelor vărgate, cîinii tremurau de ură şi foloseau orice moment pentru a se răzbuna pe deţinuţi, la primul semn dat de S.S.-işti, săreau şi muşcau, nealegînd locul. Şi omul de lîngă mine era zdravăn şi nu se vedea pe el că ar fi scăpat din infernul acela. Mă cuprinse o bănuială: oare individul ăsta nu e vreun fost „kapo“? L-am mai privit puţin, apoi l-am întrebat ostentativ: — Du polski? (Eşti polonez?) Îşi scutură capul, iar eu continuai: — Ceh? Slovac? Parcă supărat că-l sîcîi cu întrebări, mi-a răspuns un singur cuvînt: — Ungarisch. — Eşti maghiar ? Şi ne mai aşteptînd răspunsul său, dintr-o pornire firească am continuat: — De unde eşti, omule? Vezi, eu nu sînt maghiar, dar ştiu bine ungureşte. Cît timp ai stat la Allach? Se întorsese cu faţa spre mine. Abia atunci am observat o tristeţe nemărginită în privirea ochilor săi. Pe buze îi apăru un zîmbet. Dar, ca şi cum s-ar fi trezit la o realitate nu prea îneîntătoare, a dat din mîini a lehamite. — Lasă, băiatule. Ce, nu e tot una eine sint? Şi mai ales cine am fost? — De ce? — l-am întrerupt uimit. Acum vorbeşti aşa, cînd am devenit şi noi liberi? Doar noi acuma, de abia acuma trăim! Şi va trebui să trăim mult şi bine. Lîngă noi trecu o batrînică Îmbrăcată in haine negre de modă veche. Capul ei cărunt era acoperit cu o basma, din care se vedea faţa ei măruntă, plină de zbîrcituri. Se opri puţin, privindu-ne. Apoi, văzînd că nu-i spuneam nimica, încet, bătrîneşte, cu paşi mici îşi continuă drumul. Numai după ce s-a îndepărtat , bătrîna, noul meu cunoscut şi-a continuat ceea ce vroia să-mi spună. — In definitiv nici nu ştiu ce rost mai are viaţa pentru mine. Intîlnisem deja mulţi oameni pe care i-a zdrobit sufleteşte viaţa din lagărele de concentrare. Ştiam că dacă voi insista cu întrebările, se va închide în sine. E mai bine dacă deocamdată îl las în pace. Am mai stat un timp împreună, cufundîndu-ne în gîndurile noastre, începu să se însereze. Fără să scoatem o vorbă, amîndoi ne-am sculat deodată, şi împreunnă, am pornit spre cazarmă. In ziua următoare, parcă am fi fost înţeleşi, amîndoi am ieşit la aceeaşi oră şi ne-am ocupat locurile. Eu mi-am dus cu mine şi de-ale mîncării. I-am oferit şi lui. Bătrîna din ziua precedentă trecu din nou pe-acolo. Noul meu cunoscut o privi îndelung, şi fără ca să-mi ceară aprobarea, luă o felie de pîine, o unse cu margarină şi o oferi bătrînei. Bătrîna primi pîinea, mormăind cîteva cuvinte de mulțumire, apoi plecă repede, parcă temîndu-se că ne vom răzgîndi și-i Votl cere pîinea înapoi. M-am adresat cunoscutului meu: — E just ceea ce faci? — Vezi, prietene, poate că nu e just, dar cînd am zărit-o, fără ca să vreau, mi-am amintit de mama. Apoi... dracu ştie... poate nu toţi nemţii sînt vinovaţi. Poate că şi ei suferă din cauza războiului. Am devenit prieteni. Zi de zi am ieşit împreună în pădure, şi de fiecare dată duceam cîte ceva şi bătrînei. El era inginer, originar din Budapesta. După cum spunea, a reuşit să reziste la Allach tocmai pentru faptul că ardea în el dorinţa să-şi mai vadă încă o dată familia, soţia şi precum îmi spunea, minunata lui fată. Fu deportat în 1944 de către nyilaşişti. Nu şi-a putut lua nici rămas bun de la soţie. Şi acum, ca o obsesie, îl urmărea dorul de familie, de casă, dar şi groaza că poate nici nu mai trăiesc. Cum treceau zilele, ne obişnuiserâm tot mai mult şi cu bătrînica. Cînd mîncam, a devenit o regulă, ca şi bătrîna să se aşeze intre noi şi să participe la masa noastră. Ne povesti şi ea întîmplări din timpul războiului; erau poveşti obişnuite din război; avusese doi băieţi, unul a căzut pe frontul de răsărit, iar despre celălalt nu ştia nimic. Fiindcă era mamă nu înceta nici un moment să spere că-1 va reîntîlni, că cel mic se va reîntoarce acasă. Intr-o zi ne-a adus fotografia fiului său dispărut. Desfăcu cu grijă hîrtia în care era împachetată, apoi întinse cartonul spre noi. Fotografia reprezenta un tînăr chipeș, cu pâr bogat, blond, îmbrăcat în uniformă S.S. „cap de mort“. Am aruncat o privire spre prietenul meu. Și ochii săi se întunecaseră. Parcă ne-ar fi înșelat cineva. Doar călăii lagărelor de concentrare făceau parte cu toţii din trupele S.S. „cap de mort“. N-am scos nici o vorbă, dar parcă ne-am fi înţeles, deodată ne-am ridicat amîndoi şi am plecat, lăsînd-o acolo pe bătrîna. Cîteva zile nu i-am adresat nici un cuvînt, deşi n-am încetat să-i aducem zilnic porţia-i de mîncare. " Apoi, într-o zî, se aşezădin nou lîngă noi. Nu a încetat să ne mulţumească pentru că sîntem aşa de buni şi în acelaşi timp să-l blesteme pe Hitler, pentru că i-a răpit copiii. La urma urmei, era mamă... şi mamele nu nasc băieţii pentru ca să devină asasini. Ne gîndeam, ti-avem pentru ce să fim supărați pe ea. Am reluat discuțiile. Dar o dată, după ce-și isprăvi mîncarea, își desfăcu poșeta și scoase din ea un pachețel mic. — L-am primit ca amintire de la fiul meu dispărut. Luați-1, luați-1, ca un modest cadou de la o mamă. Zîmbind, am refuzat. Dar la insistențele ei repetate, n-am avut încotro. Am primit pacheţelul, și mai mult din curiozitate l-am desfăcut. Era un ceas de mînă. Un ceas bărbătesc obișnuit. Rîzînd, m-am adresat prietenului meu: — Ia uite, mă, ce vrea să ne dea bătrîna!? Parcă noi n-am avea ceasuri. In această clipă prietenul meu păli, și-mi strigă aproape sugrumat de emoție: — Dă-1 încoace! Hai, repede, dă-mi-1! Mîna întinsă spre ceas tremura. Surprins și mirat, l-am privit. Apucase ceasul, parc-ar fi fost o comoară, și cu degetele-i tremurînde, ii rupse cureaua. Apoi, cu mișcări nervoase, încercă să desfacă capacul. Nu reușise. Se scotoci cu înfrigurare prin buzunare, dar nu găsi ceea ce căuta. — Dă-mi repede briceagull — îmi strigă. Cu o singură mișcare desfăcu capacul şi privea interiorul ceasului, nemișcat, parcă lovit de trăznet. Apoi, ca o fiară rănită, sări spre batrînă și pierzîndu-şi complet stăpînirea de sine, cu lacrimi în ochi, strigă ceva de neînțeles spre bătrîna care între timp se sculă şi fîstîcindu-se, vru să plece. Dar prietenul meu îi tăie calea, cu pumnul ridicat gata s-o lovească. Am sărit între ei. — Ce ai? Ai înebunit? Liniştește-te, omule! L-am apucat de braț, încereînd să-l domolesc. El se cutremură. Intre timp bătrîna dispăru. L-am îmbrăţişat. El, apleeîndu-şi capul pe umărul meu, începu sa plîngă cu amar, așa cum ştiu să plîngă numai bărbații. Cu grijă l-am aşezat, ca pe un copil bolnav. Am început să-l mîngîi, să-l liniştesc. Fără să scoată o vorbă, îmi întinse, ceasul cu capacul deschis. In interiorul capacului era o fotografie: o fată brurnetă, cu trăsături fine, păr bogat şi cu ochi mari, inteligenţi, privea spre mine. Fără nici o explicaţie, am înţeles totul. M-am aşezat lîngă el. Nu l-am întrebat nimica. Am aşteptat cu răbdare să-şi revină. Şi deoarece omul care suferă îşi închipuie că e mai uşor de suportat durerea dacă o împărtăşeşte şi altora, prietenul meu a început să vorbească: — E fiica mea. Era tocmai ziua mea de naştere, cînd a luat ultimul ei examen. Aşa că în mica mea familie era o dublă sărbătoare. Eu i-am cumpărat un ceas de mînă. In interiorul ceasului, am introdus fotografia soţiei şi a mea. Deşi vroiam să-i fac o surpriză, totuşi, nu ştiu de unde şi cum, fata a aflat de cadoul pe care i l-am pregătit, şi procedă şi ea la fel: mi-a cumpărat un ceas de mînă, în care a introdus fotografia ei. Cînd nyilaşiştii m-au ridicat de acasă, ceasul era pe noptieră. Şi iată-l acum aici. Tăcut, a mai privit un timp în gol, apoi continuă: — Oare acei de la care a luat S.S.-istul ceasul, unde or fi? Nu i-am spus nimica. Să-l consolez? N-avea nici un rost. Şi în definitiv, nici nu aveam ce să-i spun. In asemenea împrejurări vorbele nu prea au valoare. Parcă simţind ce gînduri mă preocupă, vorbi mai departe: — Să nu spui nimica, băiatule. Tu ai fost deţinut politic. Ştiu ce mi-ai spune: să facem totul ca asemenea tragedii să nu se mai repete. Poate, aveţi dreptate. O să mă mai gîndesc. Poate... şi locul meu e între voi. Ne-am reîntors în cazarmă. Timp de 2—3 zile bătrîna nu s-a mai apropiat de noi. Dar, peste un timp, apăru din nou, timidă, gîrbovită, ca un cîine bătut. Arăta rău de tot. Ne-am privit cu prietenul meu, şi... parca am fi vrut să comitem o faptă interzisă, puţin ruşinaţi, aproape simultan am scos cîte un pacheţel de mîncare din buzunarele noastre şi le-am întins bătrînei. Desen de Porzsolt Borbála Vitrina cu cărţi Balul intelectualilor de ŞTEFAN LUCA Ştefan Luca prezintă in romanul său, o imagine cuprinzătoare a anului 1948, în care Partidul organiza intens mobilizarea forţelor populare pentru refacerea ţării şi crearea bazelor noilor organe ale puterii de stat. Folosind ca pretext tradiţionalul bal de vară, la care pînă atunci participa numai aşa-zisa intelectualitate a micului orăşel ardelean, Ştefan Luca face să răsune de astă dată şi aci ecourile uriaşelor transformări ce se petrec după eliberare în cele mai diferite categorii sociale ale oraşului. Desfăşurîndu-şi acţiunea pe o perioadă foarte scurtă (24 de ore), romanul oglindeşte în profunzime, prin reconstituirea destinelor eroilor, frămîntatul an 1946. Făcind incursiuni adinei în viaţa fiecărui erou, autorul arată discret, dar convingător cauzele sociale care au determinat aceste destine. Romanul lui Ștefan Luca înscrie o pagină valoroasă în literatura noastră. s TDTP Tritnn B 11—wpr Cronică muzicală Concertul din 7 iunie 1961 a Filarmonicii de stat din Tg. Mureş a oferit auditorilor un program foarte interesant, reprezentind epocile mai însemnate din istoria muzicii. Prima lucrare prezentată a fost tabloul simfonic „Sărbătoare la ţară", de compozitorul Chilf Nicolaie — profesor de pian al Şcolii medii de muzică din localitate. Compoziţia aceasta, este de fapt partea a doua a „Suitei rustice“ — distinsă cu menţiune la concursul, „G. Enescu" din 1935. Lucrarea oglindeşte atmosfera veselă şi optimistă a unei sărbători de la ţară. Intonaţia folclorică a piesei reflectă vitalitatea şi aptitudinile artistice ale poporului nostru, care deşi sub dominaţia burghezo-moşierească era subjugat, trăia cu speranţa intr-un viitor mai bun. Oaspetele Filarmonicii, tinărul maestru Mircea Cristescu — prim dirijor şi director al Orchestrei cinematografiei din Bucureşti — identificîndu-se cu intenţiile compozitorului a reuşit să redea la prospeţime şi elan atmosfera rustică, de o cuceritoare veselie, a piesei. Al doilea punct al programului a fost Simfonia a V-a de Franz Schubert. In scurta sa viaţă de 31 de ani, plină de frămîntări şi lipsuri materiale, compozitorul vienez Franz Schubert a scris foarte mult. Din cele opt simfonii, cea de a cincea se distinge prin sinceritate şi simplitate de expresie şi printr-o veselie tinerească, plină de avint. Concepţia dirijorală şi interpretarea au scos în evidenţă tocmai această caracteristică, redind o muzică suavă, plină de gingăşie, de un lirism profund. Această simfonie, in care dramatismul nu se exteriorizează puternic şi nici nu este o piesă de virtuozitate orchestrală, ci numai reflectarea unor sentimente omeneşti simple şi calde, a fost executată cu multă muzicalitate şi fineţe. In partea a doua a programului, tinărul violonist Dénes Elemér din colectivul orchestrei — laureat al concursului naţional „G. Enescu“ —* a executat partea din Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 7 în re major de W. A. Mozart, şi Poemul pentru vioară şi orchestră, de compozitorul francez E. Chausson. Aceste două piese, diferite ca stil şi concepţie artistică, au fost interpretate urmărindu-se justa reflectare a conţinutului fiecăreia dintre ele: puritatea şi echilibrul clasicismului la Concertul de Mozart, cît şi expresivitatea pasionată şi reliefarea sentimentelor contradictorii la Poemul de Chausson. Solistul Dénes Elemér s-a prezentat cu o pregătire temeinică a ambelor piese, dând dovadă că este un element valoros al tinerei generaţii de muzicieni din ţara noastră. La cplauzele călduroase ale publicului, violonistul a mai dat două bisuri. Acompaniamentul, sub bagheta maestrului Mircea Cristescu, a asigurat în cele mai bune condiţii fondul muzical pe care s-a desfăşurat interpretarea solistului. Ultima piesă a programului a fost lucrarea originală „Pacific 231", a compozitorului francez modern Artur Honegger, în primă audiţie. Cu mijloace orchestrale moderne, cu combinaţii ritmice neobişnuite, compozitorul intenţionează ca printr-o muzică descriptivă să reflecte în imagini artistice un tren accelerat, de la pornirea din staţie şi pînă la creşterea vertiginoasă a vitezii, la 120 km pe oră. Schiţa această simfonică destul de dificilă de redat — a fost realizată de orchestră datorită bunei pregătiri şi conducerii muzicale a maestrului Mircea Cristescu. Cu atita sugestivitate, incit auditoriul a avut in imaginaţie tabloul unui tren cu maximum de viteză şi cu zgomotul trepidant lansat în plină noapte. Pe lîngă reuşita concertului trebuie să mai scoatem in evidenţă că prezenţa dirijorului Mircea Cristescu la pupitrul filarmonicii noastre a stimulat exigenţa artistică a colectivului, contribuind la îmbunătăţirea calitativă a producţiei artistice. CLARA BARCEANU CARNET DE REPORTER Biblioteca din Zaul de Cîmpie Mai pe la începutul primăverii în coloanele ziarului nostru a fost aspru criticată activitatea activiştilor culturali din comuna Zaul de Cîmpie (raionul Luduş), pentru lipsa de interes fată de căminul cultural lăsat în paragină, fată de slaba activitate culturală ce se ducea aici şi chiar la biblioteca comunală. Scuza pe atunci a unora... — Vedeţi, sîntem o comună mărginaşă, la noi nu vine nimeni ca să ne ajute cu cîte cedovedit lipsită de te*mei, deoarece după apariţia articolului cu. pricina: „Cămin»,cultural sau cuib de păianjeni“, lucrurile au apucat o altă întorsătura. ★ Treburî gazetăreşti’ ne purtară în aceste zile prin satele şi comunele raionului Luduş. Am poposit din nou la Zaul de Cîmpie. In centrul comunei, în locul gazetei de stradă pe care o ştiam tot timpul fără articole, acum găsim una frumos ornată, în care colectiviştii şi cadrele didactice au publicat articole dintre cele mai interesante: despre lucrările de întreţinere a culturilor, despre Ziua copilului, despre zborul în Cosmos, despre situaţia internaţională etc. etc. Facem o vizită prin comună. — Deocamdată căminul este gol. Oamenii sînt la cîmp. Dar ne-a ajutat critica din ziar — ne spune directorul şcolii, tov. Moldovan Pamfil. Cu posibilităţi locale am făcut o curăţenie exemplară la cămin. Nici acum n o fi el chiar aşa de arătos. Esenţial este însă să fie îngrijit, să existe activitate, pentru ca oamenii să vină aici cu drag. O altă surpriză plăcută pe care ne oferă sfatul popular din Zau şi activiştii culturali de aici, este amenajarea unui local nou pentru biblioteca comunală. •— Nu mai puteam tine cărţile in cămăruţă aceea pe care o ştiaţi din primăvară — ne spune tovarăşa Chiper Eugenia, bibliotecara. Cum zăpuşeala de afară te obliga sa te adăposteşti cît de cît, intru cu tovarăşa Chiper în frumoasa biblioteci comunală din Zaul de Cîrmpie, unde înfiripăm o discuţie despre cârti şi cititori, despre anumite propuneri ale colectiviştilor din ZaU privitoare la o mai bună difuzare a cărţii. .....—Faţă de anul trecut, înl acest an numărul cititorilor a crescut foarte mult. Aş zice — spuse bibliotecara — că numai în primul trimestru din acest an avem mai mulţi cititori decît în întreg anul trecut: 860 de cititori, care au citit peste 9.200 cărţi. Pentru noi este o cifră îmbucurătoare. Şi mai trebuie să ştiţi că marea majoritate a cititorilor noştri o formează Colectiviştii. Mă interesez care sîrtt cărţile cele mai citite. — Cărţile agrotehnice şi cele de ştiinţă popularizată sînt căutate cel mai mult. Recenzia cărţii de ştiinţă popularizată, „Rătăciri pe aceeaşi cale falsă“, este acum atît de căutată de oameni incit pur şi simplu de două luni eu n-am mai văzut-o la bibliotecă. — Păi cîte exemplare aţi avut? — Vedeţi, aici stăm foarte rău — spuse destul de supărată bibliotecara. Din cartea pomenită nu mi-au sosit decît două exemplare. La fel şi broşurile privitoare la eclipsa de soare au fost foarte puţine. In general, noi primim puţine cărţi. In acest an am primit din 60 de volume de cărţi (!) doar 5 de ştiinţă popularizată şi agrotehnice. La fel n-am primit nici o carte pentru copii. Nu mai ştiu ce să mă mai fac cu ei. Să sperăm că în acest trimestru secţia de învăţămînt şi cultură şi Corectura bibliotecilor ne vor ajuta. Nu de alta, dar, fondul nostru de 3.200 de volume este insuficient pentru numărul cititorilor. Plus de aceasta mai avem două biblioteci volante la Bărboşi şi Bota. Pînă acum ne-am plîns de local. Acum nu avem cărţi. — Cum reuşiţi sa atrageţi cititorii în jurul bibliotecii? — Metoda cea mai sigură şi care dă roade este următoarea: dacă nu vine cititorul la carte, să meargă cartea la cititor. Şi în scurtă vreme,lucrurile or să se invârsoa&o. Dintre acţiunile... „Cartea la cU titor'V amintim: colportajele1'^“* cărţi, recenziile ce se ţin, în mod regulat, vitrina cu noutăţi, consfătuiri lunare cu cititorii, cît şi prezentarea înaintea spectacolelor de film de la cămin a unei cărţi de ştiinţă popularizată sau agrotehnică, pe cea mai actuală temă. O astfel de prezentare s-a făcut recent la cămin pe marginea broşurii agrotehnice: „Folosirea porumbului în hrana animalelor“. In încheierea acestor însemnaţi despre activitatea culturala şi biblioteca din Zaul de Cîmpie, aş vrea să propun secţiei de învăţămînt şi cultură raionale să se preocupe mai îndeaproape de problema abonamentelor la ziarele şi revistele care se fac pentru biblio-* tecile comunale din raion. Bunăoară, la Zaul de Cîmpie nu soseşte la biblioteca nici un exemplar din ziarul „Scinteia“ sau „Romînia liberă“, dar sosesc în schimb mai multe publicaţii referitoare la cooperaţia de consum. In plus, n-ar mai strica din cînd în cînd ca organele de control ale secţiunii, biblioteca raională, să se mai deplaseze în satele și comunele din raion, deoarece numai consfătuirile raionale pe diferite teme cu activiștii culturali se știe că nu sunt suficiente. Comuna Zaul de Cîmpie este un exemplu în acest sens. ATANASIE POPA Din carnetul unei graficiene „Colectiviştii îşi plăzmuiesc pinnuri* „Meditînd despre o nouă metodă“ - de SZOTYORI ANNA