Steaua, 1977 (Anul 28, nr. 1-12)

1977-01-01 / nr. 1

UNIREA ŞTIIITATEA NAŢIONALĂ „Înfăptuirea in anul 1859 a statului naţional a constituit un moment crucial în destinele poporului nostru marcînd intrarea României într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice“. Cuvintele sintetizatoare de mari fapte şi nobile sentimente ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu subliniază în mod evident im­portanţa istorică a unui moment care însumează o luptă de veacuri, reprezen­­tînd un model românesc de făurire a istoriei, acela de a înfăptui ceea ce este natural, firesc, logic. Unirea a fost prezentă în istoria poporului încă din primele secole de fiinţare a statelor feudale pe teritoriul României de astăzi. Încercările, prin stabilirea relaţiilor politice, economice, comerciale într-un cadru dominat de idealul Unirii, prin luptele purtate de Mir­cea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi mai ales eroicul efort al lui Mihai Viteazul, care a reuşit să unească toate Ţările române sub un singur simbol al voinţei, stau mărturie aspiraţiei continue de Unire. Faptele istoriei au concurat la dezvoltarea unei idei a Unirii, care a dus la apariţia conştiinţei unităţii naţionale, ilustrată generos de gîndirea şi acti­vitatea unor întregi generaţii de cărturari şi revoluţionari. Revoluţia din 1848 a formulat ca un obiectiv de prim ordin ceea ce fusese o dorinţă, o aspiraţie în 1821, iar acest obiectiv a rămas ca o problemă a societăţii şi după înăbu­şirea revoluţiei, astfel încît evenimentele anului 1859 au dus la înfăptuirea Unirii prin conferirea unui caracter de necesitate imediată, impunînd-o con­ştiinţei publice româneşti şi europene. Ideea Unirii a fost preluată efectiv de masele de ţărani şi tîrgoveţi, exponenţii de seamă ai mişcării pentru Unire şi Independenţă, Cuza, Kogălniceanu, Alecsandri, Bolliac, Bolintineanu, C. A. Rosetti, Bariţiu, Bărnuţiu, făcîndu-se astfel interpreţi ai voinţei naţionale. Numai în aceste condiţii actul Unirii a fost posibil în ciuda opoziţiei unor mari puteri ale acelui timp, voinţa populară impunîndu-se ca o expresie a dreptăţii şi necesităţii istoriei. Este momentul în care lupta pentru libertate şi independenţă se ridică pe o treaptă superioară, conştiinţa de sine a na­ţiunii române fiind principiul nostru pentru a urma calea spre suveranitatea de stat a României, care va fi cucerită prin mari sacrificii şi jertfe de sînge, la mai puţin de două decenii după Unire. Cucerirea Independenţei este asemeni Unirii rezultatul acţiunii întregii naţiuni. Sub steagurile Armatei Române se găseau în anul 1877 moldoveni, munteni, transilvăneni, animaţi de aceleaşi idealuri, convinşi că luptă pentru aceeaşi cauză scumpă tuturor, Independenţa României. Ziua de 30 august înscrie cu litere de aur numele celor trei ofiţeri ce au condus coloanele la atac — moldoveanul Gheorghe Şonţu, transilvăneanul Moise Groza, muntea­nul Candiano Popescu. Printre voluntarii transilvăneni întîlnim numele me­dicilor saşi dr. Kapony şi dr. Alştater iar ziarele din Transilvania consemnau că foarte mulţi cetăţeni au colectat fonduri pentru soldaţii români răniţi. Aceste fapte semnificative prefigurează Unitatea moral-politică a naţiunii noastre, care s-a consolidat în anii socialismului, prin care toţi fiii acestui pămînt înţeleg să fie alături la bine şi la greu, în ceasurile de izbîndă şi în cele de cumpănă. Unirea şi Independenţa au avut o profundă influenţă asupra dezvoltării societăţii româneşti pe calea progresului economic şi social, odată cu dezvoltarea potenţialului economic, al înfloririi culturale, dezvoltîndu-se viaţa politică, permiţînd apariţia şi afirmarea clasei muncitoare, a partidului său. Împrejurările primului război mondial au dus la înfăptuirea dezideratu­lui de veacuri a întregului popor român — alcătuirea statului românesc unitar. La 1 decembrie 1918 la Alba Iulia poporul proclamă Unirea cu ţara, Unire pe care o ceruseră Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi atîţia alţi revoluţionari care s-au sacrificat pentru înfăptuirea ei. „Alcătuirea statului românesc naţional unitar nu este . . . rezultatul unor conferinţe internaţionale ci rodul luptei neobosite duse de cele mai înaintate forţe ale societăţii, de masele largi populare pentru Unire, produsul logic al dezvoltării istorice, sociale şi naţionale, a poporului român“, arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu subliniind astfel lupta neîncetată, dusă de veacuri, a popo­rului, justeţea şi caracterul ei de necesitate istorică. Unitatea naţională desemnează astăzi factorul puternic ce reuneşte sub conducerea Partidului Comunist Român pe toţi oamenii muncii fără deose­bire de naţionalitate, în marele front al construcţiei societăţii socialiste mul­tilateral dezvoltate, al înaintării patriei noastre pe calea comunismului.

Next