Ştiința şi Tehnică, 1955 (Anul 7, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1 - 3
Clini vorbim, acest limbaj capătă o formă verbală. Cînd ascultăm, el este auditiv. Cind scriem, el devine grafic. Elevii care ascultă înregistrează în mod auditiv spusele profesorului. Profesorul care vorbeşte face cunoscute ideile sale elevilor cu ajutorul vorbei sau şerbului la tablă. Aceeaşi bucată de lămîie, numai arătată, poate provoca la fel salivaţia. De data aceasta, ea acţionează ca un reflex condiţionat în care excitaţia vizuală se transmite pînă la scoarţa cerebrală şi apoi de aici trece, mai departe, la centrul salivar subcortical care determină salivaţia. Pronunţarea cuvîntului „lămîie“ acţionează de asemenea ca o reacţie fiziologică condiţionată, amintind prin conţinutul său acţiunea excitantă a lămîii. în experienţa descrisă la început, pronunţarea cuvîntului „înţep“ a produs aceleaşi reacţii din partea organismului ca şi cum acesta ar fi fost înţepat. Iată, aşadar, mai multe feluri de semnale! Unele acţionează direct asupra organelor de simţ, vestind diferitele modificări ce au loc în mediul extern şi intern. Aceste semnale alcătuiesc primul sistem de semnalizare, care este comun omului şi animalelor, în acest sistem de semnalizare acţionează toţi excitanţii vizuali, auditivi, gustativi, tactili etc. In afară de aceste semnale, cuvintele vorbite sau scrise formează un al doilea sistem de semnalizare, care este propriu omului. Dezvoltarea limbajului la copii trece prin mai multe faze. Intr-o primă perioadă copilul produce sunete nearticulate prin care Işi exprimă plăcerea sau neplăcerea. Urmează o perioadă In care el gungureşte şi In sffrşit o a treia perioadă In care învaţă cuvinte. La un an, copilul cunoaşte aproximativ 40 cuvinte. La sfirşitul celui de al doilea an ajunge să pronunţe 300 — 800 cuvinte. Prima propoziţiune este formată cam la doi ani; din ea lipseşte însă pronumele. Cuvîntul, prin cuprinsul său, vesteşte diferiţi excitanţi şi devine astfel „un semnal al semnalelor“. Importanţa lui covîrşitoare pentru dezvoltarea omului a fost arătată de marele fiziolog I. P. Pavlov. ROLUL UNUI CUVlNT Munca, şi odată cu ea vorbirea articulată, au contribuit la dezvoltarea creierului omului primitiv. „Animalele înainte de apariţia lui Homo sapiens — spunea I. P. Pavlov — aveau legături cu mediul înconjurător numai prin impresiile directe provenite de la diferiţi agenţi ai acestuia, care acţionau asupra diferitelor aparate receptoare ale animalelor. Aceste impresii ajungeau în celulele corespunzătoare ale sistemului nervos central şi constituiau singurele semnale ale obiectelor din exterior. La om s-au dezvoltat şi s-au perfecţionat extrem de mult semnalele de ordinul al doilea, semnale ale primelor semnale, sub formă de cuvinte pronunţate, auzite şi văzute. Aceste noi semnale au început în cele din urmă să însemne tot ceea ce oamenii percepeau direct, atît din mediul extern, cît şi din cel intern, propriu, şi au început să fie folosite nu numai în relaţiile cu alţi oameni ci şi în singurătate, cu sine însuşi.“ Astfel cel de al doilea sistem de semnalizare a devenit un factor de reglare a raporturilor dintre oameni. Dar activitatea celui de al doilea sistem de semnalizare nu se desfăşoară separat de cea a primului sistem. I. P. Pavlov a arătat că cel de al doilea sistem de semnalizare asigură o legătură strînsă cu realitatea numai cu ajutorul excitanţilor care fac parte din primul sistem de semnalizare. Aceasta pentru că fiecare impresie provocată de un agent din mediul extern, cînd ajunge în scoarţa cerebrală suferă o prelucrare şi devine astfel un excitant pentru cel de al doilea sistem de semnalizare. Impresia pe care a provocat-o lămîia, cînd am gustat-o în repetate rînduri, ne face să salivăm ori de cîte ori vedem o lămîie sau auzim pronunţîndu-se acest cuvînt. Desigur că cititorii noştri se vor întreba dacă asupra animalelor cuvîntul nu are nici o acţiune. Mulţi dintre noi cunosc animale care, la auzul unor cuvinte, reacţionează ca şi cum ar înţelege cele spuse. Dacă unui cîine îi vom lua laba, iar în acelaşi timp îi vom da o bucăţică de pîine şi vom pronunţa cuvintele „dă laba“, după cîteva asocieri numai la auzul cuvintelor „dă laba“ cîinele va ridica laba. Oare în acest caz cîinele nu înţelege şi el conţinutul cuvintelor? Dar aici valoarea cuvîntului nu este aceeaşi ca la om. Cîinele întinde laba pentru că la el s-a fixat un reflex condiţionat. Auzind de fiecare dată cînd i se ridica laba şi i se dădea o bucată de pîine un şir de silabe („dă laba“) aceste sunete au devenit pentru el un excitant condiţionat, care ori de cîte ori este pronunţat determină reacţia motorie de ridicare a labei. Animalul poate fi învăţat să dea laba şi la altă propoziţiune decît „dă laba“ de exemplu la propoziţiunea „stai liniştit“. Dacă această propoziţiune este însoţită de ridicarea labei şi de hrănire, animalul o va ridica ori de cîte ori o va auzi. Este limpede deci că în cazul nostru cîinele nu „înţelege“ sensul cuvintelor. Avem de-a face cu o legătură care s-a format în, scoarţa cerebrală între grupurile de celule care primesc excitaţiile acustice şi cele care primesc excitaţiile pornite de la încheieturile labei (cînd e ridicată), precum şi de la centrul alimentar. Cuvîntul la om nu formează însă o reacţie limitată. El este un excitant mai cuprinzător, el aminteşte de toţi excitanţii externi şi interni care pot ajunge la centrii cerebrali, îi poate semnaliza şi înlocui pe toţi. Un cuvînt poate face cunoscută o întâmplare fericită sau să vestească o nenorocire, deşi şi într-un caz şi în altul, excitaţia acustică provocată de sunetele rostite poate să aibă aceeaşi intensitate fizică. Cînd vorbim nu acţionăm datorită sunetelor care însoţesc cuvintele, ci datorită conţinutului lor, prin sensul pe care-l evocă, în opera sa „Marxismul şi proble- Funcţiunea cea mai importanta a celui de-al doilea sistem de semnalizare este limbajul. Funcţia rafinata a inâmilor eliberate de grija mersului, datorită poziţiei verticale şi funcţia vorbirii sunt două dintre particularităţile care au permis omului să se separe şi să se deosebească de restul regnului animal. 3