Ştiința şi Tehnică, 1989 (Anul 41, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 4 - 29
i m Spre toamnă, cînd se pune pe îngrăşat, căutînd să-şi dubleze stratul de grăsime de la 4-5 cm la 8-10 cm, umblă mai ales după ghindă şi jir, aducînd unele pagube pepinierelor silvice din preajma viezurinei sale. Dacă trăieşte mai departe de pepiniera nu este dăunător, fiind un animal greoi, bursucului nu-i place să facă deplasări la mari distanţe. Totuşi, dacă este deranjat de cîini sau chiar de colocatara vulpe, părăseşte vizuina ca să-şi facă alta, aiurea, într-un loc mai ferit. Oriunde ar trăi nu-i displace apropierea de un fiu sau o baltă, căci este un foarte bun înotător şi, ţinînd la curăţenie, se scaldă cu poftă dacă are prilejul. Pe întinsul său areal din Eurasia, datorită diversităţii biotopurilor şi condiţiilor de trai, specia tip s-a împărţit într-o mulţime de subspecii. (Zoologii taxonomişti au identificat în jur de 24.) Cea mai bine cunoscută nouă este subspecia europeană (Meles meles meles L.), răspîndită în toată Europa pînă la Munţii Urali, Caucaz şi fluviul Volga, dar lipsind din Peninsula Scandinavia şi din toate insulele Mării Mediterane (Sicilia, Sardinia, Corsica, Baleare).In Uzbekistan şi Transcaucazia trăieşte bursucul mic (Meles meles canescens Blauford 1878), mai deschis la culoare, cu nuanţe de gălbui în blană. In Asia Centrală şi sudul Siberiei se află răspîndit bursucul de nisip (Meles meles laptorhynchus Milne Edwards 1867), iar în Extremul Orient aşa-numitul bursuc de Amur (Meles meles amurensis Schrenck 1858). Ciţi viezuri se află în ţara noastră? Este greu de spus. Specialiştii cinegeticieni Vasile Conta şi Mihai Bodea apreciau efectivul de bursuci la cca 15 000 capete („Vinatul României", Editura Agro-Silvică Bucureşti, 1969). Sînt prea mulţi sau prea puţini? Numai studii ecologice exhaustive, făcute ani de-a rîndul în teren şi fără ideea preconcepută de animal folositor ori dăunător, ne-ar putea da răspunsui corecte la cîteva întrebări majore despre viaţa viezurelui şi rolul său în economia naturii. Unii îl acuză, cu siguranţă pe nedrept, de a fi stricător pentru vînatul cu pene. Din această cauză „pseudokinege toii" (falşii vânători) îl urmăresc cu îndîrjire, folosindu-se de cîini şi de capcane. Vînătoarea sau, prinderea bursucului nu este un lucru uşor. Animalul ar trebui împuşcat cît mai departe de vizuină. Die că a fost rănit, el se retrage repede în galeriile sale subterane, care ar trebui excavate cu trudă, fără a avea certitudinea capturării lui. Dacă viezurele nu este rănit, cîinele întotdeauna trebuie să se dea bătut! Pur şi simplu nu poate scoate sălbăticiunea din vizuină. Astăzi valoarea blănii de viezure - o blană foarte călduroasă - nu este prea mare. Geamantanele nu se mai confecţionează din pielea lui, iar părul său nu se mai foloseşte, ca altădată, pentru fabricarea pensulelor de bărbierit. Din păcate, în detrimentul paşnicului animal, se produc artizanal podoabe pentru pălăriile vînătoreşti. Oare merită ca pentru un „bun" fără mare valoare să fie răpusă viaţa unui animal care contribuie la menţinerea echilibrului ecologic din pădure într-o măsură mult mai mare decît pagubele prezumtive pe care le-ar putea săvârşi? Este o întrebare ce necesită atît o serioasă meditaţie asupra vieţii sălbăticiunilor, cît, mai ales iniţierea unor studii ecologice care să lămurească natura învinovăţirilor pe nedrept puse în spinarea viezurelui. Ш MARGARETA BORCEA. VIOREL SORAN 4/1989 MEDICINA LITIAZA RENALA • Litiaza renală - sau, în limbajul nespecialiştilor, calcula renali - constituie o maladie ce afectează, actualmente, 3% din populaţia mondială • Graţie progreselor considerabile înregistrate în ultimii zece ani în domeniul chirurgical, dar şi în înţelegerea fiziopatologiei acestei afecţiuni, urologul se află astăzi în situaţia de a pune un diagnostic mai corect şi de a prescrie un tratament eficient, pe cît posibil adaptat fiecărui pacient • Î Rinichii mamiferelor sînt aleagăW tuiţi, în principal, dintr-un an- ЩЖ samblu de tubi uriniferi, unita■* tea lor structurală şi funcţionala fiind nefronul. La om, numai unul dintre aceste organe pereche posedă peste un milion de nefroni, suprafaţa totală a tubilor renali evaluîndu-se la cca 8 ml. O asemenea dezvoltare lasă să se întrevadă importanţa schimburilor ce se desfăşoară între lichidul din afara acestor structuri, adică sîngele, şi cel din interiorul lor, urina provizorie, denumită astfel deoarece se transformă progresiv de-a lungul traseului său către vezică. Modificările care survin în formarea ei sînt rezultatul a trei procese fundamentale, şi anume filtrarea glomerulara, reabsorbţia şi secreţia tubulare. Prima etapă se desfăşoară în segmentul proximal al tubului urinifer, la nivelul unei reţele de capilare, glomerulul lui Malpighi, în urina primitivă sau, mai corect, în filtratul glomerular, întîlninduse toate componentele plasmei sangvine, cu excepţia proteinelor, care, în condiţii normale, nu traversează acest filtru. Următoarele două etape intervin în celelalte segmente ale tubului urinifer, ce îndeplinesc deci o funcţie dublă. Pe de o parte, sînt reabsorbite atît unele dintre substanţele care, datorită greutăţii lor moleculare mici, au trecut prin filtrul glomerular — cazul glucozei, al ionilor de sodiu, calciu, potasiu, al ureei —, cît şi o mare cantitate de apă (80-85%), proces ce are ca rezultat concentrarea urinei primitive şi formarea celei definitive. Pe de altă parte, tubul urinifer secretă diferite substanţe, mecanism cu rol deosebit de important în menţinerea echilibrului acido-bazic al urinei. Ceea ce a îngreunat pînă în prezent tratarea litiazei renale este etiologia sa multiplă. „Pietrele" se formează întotdeauna din sărurile minerale aflate în urină, dar — din păcate — dereglările fiziologice subiacente sînt diverse. în toate cazurile însă sărurile se solidifică încetul cu încetul și produc cristale, cristalizarea contribuind la creşterea calculului. Şi cu cît acesta devine mai mare cu atît mai problematică este eliminarea sa spontană. Pentru a clasifica litiazele aparatului urinar, profesorul Glenn M. Preminger de la Centrul medical al Universităţii din Dallas (S.U.A.) a folosit caracterizarea lor pe baza anomaliilor subiacente, deoarece — susţine el într-un articol publicat de revista „La Recherche”, 199, 1988 — în peste 90% din cazuri acestea se datorează dereglărilor de metabolism. Calculii pot fi întîlniţi în întregul aparat excretor, adică în rinichi, în uretere sau în vezică. Şi cu toate că apariţia lor are cauze diferite, majoritatea sînt de natură calcaroasă. Printre tulburările imediate observate enumerăm: hipercalciuria (40-75% din cazuri, în raport cu ansamblul calculilor), deci prea mult calciu în urină; hiperuricozuria (10%), exces de acid uric în urină; hiperoxaluria (sub 5%), o cantitate sporită de oxalat în urină; hipocitraturia (5%), o lipsă de citrat în urină. Să le analizăm foarte pe scurt Se știe că un procent crescut de calciu în sînge (hipercalciuria) contribuie la formarea calculilor renali, urina fiind suprasaturată în săruri de calciu. Motivul acestei „abundențe" exagerate? C.Y.C. Pak, de asemenea de la Universitatea din Dallas, consideră că există cel puţin două cauze care ar explica acest fenomen. în primul rînd, o prea mare cantitate de calciu trece în sînge la nivelul intestinului, hiperabsorbţie ce antrenează mărirea procentului de calciu circulant şi, în consecinţă, a celui filtrat de glomerulul renal. in acelaşi timp se constată o scădere a activităţii parathormonului (hormon secretat de paratiroidă), care are rolul de a creşte cantitatea de calciu sangvin prin eliberarea celui osos, dar şi de a interveni în favorizarea reabsorbţiei sale prin tubul urinifer; deci în absenţa lui calciul rămîne în urină, contribuind la formarea calculilor. In al doilea rînd, anomalia se situează la nivelul reabsorbţiei tubulare renale, evidenţiindu-se, exact invers faţă de situaţia precedentă, o reducere a concentraţiei în calciu a plasmei sangvine, fapt ce antrenează o stimulare a activităţii parathormonului. Mobilizarea excesivă a calciului osos provoacă o sporire a absorbţiei sale intestinale, ceea ce are ca urmare transformarea în rinichi a vitaminei D într-una din formele metabolizate (cea care favorizează absorbţia intestinală a calciului). Ca şi în situaţia anterioară, superabundenţa calciului în plasmă duce la o mărire a cantităţii filtrate de glomerulul renal. Spuneam că şi excesul de oxalat contribuie la formarea calculilor calcici. La om, originea acestuia este dublă, o parte — sub 10% — provenind din alimentaţie (măcriş, revent, spanac, fasole verde, ceai, cafea), iar 90% fiind metabolizaţi de ficat. Aşadar, hiperoxaluria prezintă două forme: cea congenitală şi cea dobîndită. în prima dintre ele, perturbările enzimatice ale activităţii metabolice a ficatului determină o creştere a eliminării urinare a acidului oxalic sau a acidului glicolic (produs ce intervine în transformarea oxalatului). Această acu