Ţara Noastră, iunie 1933 (Anul 11, nr. 323-346)
1933-06-01 / nr. 323
Regele culturii românești Din clipa în care a luat în mână sceptrul monarhiei românești, Majestatea Sa Regele Carol II și-a afirmat cu o impresionantă convingere, dorința și hotărîrea, nu numai de a încuraja, dar de a da un impuls nou, puternic, culturii românești. Intenția regală a îmbrăcat, cu fiecare zi trecută, la orice prilej, din ce în ce mai mult forme pozitive, materiale. Suveranul a binecuvântat țara cu acte de ctitorie culturală, ample, generoase, neobosite. In Academia Română, la Universitatea din Cluj, cu prilejul Zilei Cărții și în toate ocaziunile potrivite. El n’a obosit îndemnând, dând sfaturi, ajutând cu contribuții importante, lucrând cu căldură și entusiasm, la promovarea spiritului românesc. Din ce în ce, Majestatea Sa se dovedește, așa cum prea frumos i-a plăcut să-și croiască singur cărarea de muncă, a fi un Voevod al culturii românești. Această susținută preocupare culturală își are puternice rădăcini în sensibilitatea sufletească a monarhului nostru, manifestată încă înainte de a se fi ridicat pe tronul regal. Ne aducem aminte, de pildă, de mișcătoarea priveliște, de spectacolul puternic, de acum câțiva ani de la Sighișoara. Câteva mii de țărani erau adunați în piața largă a Sighișoarei, cu prilejul împărțirii unor biblioteci populare pentru popor. Suveranul de astăzi, Principe moștenitor pe atunci, a rostit cuvinte de o înălțătoare elocvență, proslăvind binefacerile cărții și bunele urmări ale cetirii. Acestea se petreceau în 1921, ministrul Cultelor și Artelor, erad. Octavian Goga. Sunt ani de atunci, vremurile s’au răscolit profund; vălul uitării s'a întins ca o imensă perdea a uitării peste lucrurile bune ca și peste cele rele. Reînvie însă, tot mai puternică, mereu amplificată, duioasa adunare a țăranilor la Sighișoara, furați de mirajul cuvântului princiar, de credința culturală, de stăruința Moștenitorului de atunci. Vremea și-a urmat cursul său, mereu tot înainte; convingerile au crescut, s’au adâncit, dorințele de altă dată s’au făcut tot mai puternice... Ne aducem aminte de bunul gând cu care a fost așezată temelia fundațiunii Principele Carol, care a dat un conținut pozitiv și un sens real propagandei în folosul culturii românești. Și ’’orășanii s’au scurs, repede, pe nesimțite. Cultura noastră, care-și găsise un atât de fanatic susținător, a trăit clipe de eclipsa, de dureroasă răslețire. Astăzi, vremurile noi se leagă de cele vechi și firul se desfășoară mai departe,pe aceeaș linie, spre aceleași idealuri- Majestatea Sa și-a reluat locul de frunte în arena spirituală a nouei Românii. Solicitudinea sa se apleacă din nou spre trudnicii culturii, o mână de ajutor, un gând mare, o tovărășie efectivă, leagă pe Regele Țării de muncitorii sufletești ai poporului. Nu știm să existe astăzi în toată Europa un monarh care să dovedească o atât de atentă preocupare pentru valorile spirituale. Este mare sentimentul de liniște, de siguranță pe care-l resimt toți oamenii de cultură când se știu atât de bine ocrotiți, în însuș Regele Țării. Atâtea instituțiuni de promovare a spiritului românesc își datoresc viața stăruințelor regale. Tot din aceste stăruințe, gândul Suveranului a strâns, în ultima vreme, la un loc, toate fundațiunile regale: Carol I, Ferdinand I, Voevodul Mihai și așezământul de cercetări științifice de la Cluj, purtând numele său. Lanțul inițiativelor regale cu caracter cultural e lung, e bogat. Pretutindeni răsare ca un îndemn, intenția regală. Permanenta preocupare culturală a Majestății Sale capătă o semnificație deosebită, daca o punem în legătură cu necesitățile noi ale României de astăzi. Suveranul nostru își dă seama că puterea politică a unei țări și importanța ei în lume crește potrivit cu contribuția sa la patrimoniul culturii universale. Numele Regelui Carol I va rămâne legat de independența și regalitatea noastră. Ferdinand I va reprezenta întotdeauna întregirea hotarelor României, Carol II, năzuește să rămână în istorie desăvârșitorul civilizațiunii românești. Moartea tobei Nu se poate spune că d. Virgil Maăgearu nu ne oferă dovezi de activitate. Face dumnealui ce face, mai dă câțiva mici funcționari afară, ca să numească în locul acestora câțiva mai mari și „de-ai noștri“, primește din partea nouilor perceptori jurăminte că nu vor lua sperț (pentru că au grije să-l ia alții de la guvernare!) sau reformează, de sus până jos, întreaga talie a mecanismului financiar. Că efectele nu se văd sau, dacă se văd, fac urât, nu are nici o importanță! Ultima ispravă a d-lui Virgil Maăgearu este suprimarea tobei din obișnuitele vicleimuri ale licitațiilor publice. De acum încolo, cetățeanul care s-a culcat noaptea amărît și pe burtă, nu va mai putea să-și dea seama când agenții fiscului îl va scoate, în zorii zilei, sărăcia la licitație. Pentru că nu va mai auzi nimic. Pace bună și somn întins! Calabalâcul îi va fi luat din bătătură, de către îngerii d-lui ministru de Finanțe, cu tandrețe și cu atât de puțin deranj auditiv, încât deșteptarea, nu casa și ograda golite, va fi tot ca un vis. Un vis cam negru, dar procurat de d. Virgil Maăgearu fără atât de familiarele sonorități ale darabanei. Orice s’ar zice, ne civilizăm! Occidentalizarea aceasta însă — poate să pară curios, dar așa este — parcă nu prea ține ritmul veacului. Se poate, domnule ministru, dumneavoastă, care sunteți un atât de elastic dansator (ah, unde sunt nopțile dela „Athenée Palace“?!), dumneavoastră, care ați dat în nenumărate rânduri dovezi că apreciați la maximum jazzul și epilepsia acestuia, tocmai dumneavoastră să asasinați unul din cele mai prețioase componente ale orchestrației hipermoderne? Așa-i că de-abia acum vă dați seama că ați greșit? Că gestul dumneavoastră atinge în primul rând dureros pe marele meloman care sunteți și pe convinsul amator de piruete sincopate în ritmul tobei, pe parchet? Dar, nu definitiv, poate ați făcut și bine. Chestie de prudență! Până acum bătăile tobei, căzute mult mai des pe spinările cetățenilor decât ploiile pe holdele țării, aduceau la cunoștință tuturor că guvernarea dumneavoastră a provocat contribuabililor numai nenorociri. Vorba ceea: „Bate toba din Moldova și se aude la Craiova!..“. Le-acum înainte, ați suprimat elementul sonor al prigoanei fiscale și vă puteți apăra pielea mai bine. Ceea ce dovedește că, dacă nu sunteți un vistiernic prea de soiu, aveți un remarcabil simț al prudenței. Este și aceasta ceva! Ce păcat însă că și această formidabilă reformă include, la rănău-i, câteva sacrificii! Ce se va face bieții toboșari fiscali, cari toată viața lor nu au făcut altceva decât să răpăie mărgele muzicale pe abdomenele tobelor? Rămân șomeri, nenorociții!.. Dar nu se poate. D. Virgil Madgearu trebuie să le poarte de grije. Să-i învețe ultimele rumbe și să pornească cu ei în localuri, spre a le găsi angajamente în orchestre. Este chestie de obraz și de umanitate. Garda moare, dar nu se predă, excelență! Toba fiscală pleznește. Dar toboșarii? Să facă și ei la fel? Eugen Jebeleanu ARUL ZU No. 323, Joi Iunie 1933 Fondator: OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 359-T3 Abonamentul: 500 lei pe an, pentru preoți și învățători 400 lei Pactul celor Patru ! Primejdia dezarmării Anii trec repede, de la o vreme încoace. E un ritm trepidant, ne- liniștit și nerăbdător, care ne poarta fără răgaz, dintr’o răspântie la alta. Ca pe ecranul unui c jnematograf, pornit să prindă în jocuri de umbră și lumină prospriile noastre prefaceri sufletești, priveliștile actualității se fugăresc într’o goană neastâmpărată, lăsând în urmă o invincibilă impresie de nestatornicie. Au fost vârste ale istoriei, când de-a lumngul unui veac, cronicarii, aplecați asupra tomurilor legate în piele de vițel, nu încrestau pe răbojul întâmplărilor de seamă nici o prefacere simțită a rosturilor lumii. Viața popoarelor se scurgea ca un fluviu liniștit, bine prins în albia lui, căruia bătaia vântului abia îi mișcă valurile ușoare, la suprafață, adâncurile așteaptă dormitând, răscolirea cea mare al furtunii... Dar noi astăzi suntem ca după o furioasă revărsare de ape ; țărmurile nu s’au închegat până acum în linii sigure ; volbura nu s’a limpezit încă. Povestea groaznicului măcel, din volbura căruia abia ne-am mântuit fiecare oasele, e mai lungă decât aceea a războiului de o sută de ani, iar desbaterile nesfârșitelor conferințe internaționale, de la Spa la Locarno și de la Geneva la Londra, ocupă, în bibliotecă, mai mult loc decât toată istoria diplomatică a veacului al 19-lea, cu congresul de la Viena cu tot. Omenirea, buimăcită de cutremurul prin care a trecut, ca omul care și-a pierdut umbra, se cântă pe sine însus, într’o necontenită alergare spre țeluri noi. In ultimele săptămâni, problemele politicei externe au revenit încă odată pe primul plan al preocupărilor noastre, impunându-ne porunca unei atente examinări. Suntem din nou la o răscruce a timpului. Iar se schimbă decorul proteic, în cuprinsul căruia se joacă tragedia actualității. Noi ne simțim datori s'o privim, fără nici o lentilă deformatoare, depărtând din judecata noastră orice eufemism leșinat, și ferindu-ne să cădem, cu ochii închiși, în amăgirea unui optimism ușuratic. Să chemăm, bărbătește, lucrurile pe numele lor. Să privim realitatea în față și să nu ne ferim să spunem, ca aspră sinceritate, adevărul. • Nu mai încape nici o îndoială, că pactul celor patru puteri mari europene : Franța, Anglia, Italia și Germania, creiază, brusc, o situație nouă pe Continent. Să ne oprim o clipă și să deslușim, care poate fi sentimentul unui privitor din afară, față de această înțelegere duadrupla, din care țara lui nu face parte ? Desprindem, mai întâi, o undă de tristețe, care trebuie să copleșească pe oricare cetățean al lumii, văzând cum concepția solidarității planetare, pe care visă *torul prezident Wilson o așezase )a temelia Societății Națiunilor, a fost eclipsată de concepția continentală a unui contract restrâns între cele patru state mari ale Europei apusene. ju-i decât o lună, de când excelentul scriitor politic d. Wickham Steed, unul din cei mai buni cunoscători ai diplomației europene spunea : — „Avem de ales, astăzi între o întoarcere la sistemul alianțelor parțiale și fin sistem de hotorită responsabilitate colectivă pentru reprimarea violenței ilegale. Dacă nu mă înșel, sentimentul britanic se îndreaptă în momentul de față spre această de-a doua alternativă". Nu știm dacă sentimentul britanic evoluiază în adevăr spre un sistem de responsabilitate colectivă, dar vedem că guvernul Angliei semnează pactul celor Patru, neîntorcându-se în mod vădit spre sistemul alianțelor parțiale. Să zicem, totuși că privind faptele de la postul de observație a unui bun european, putem să exprimăm un sentiment de mulțumire, fiindcă dispărând, cel puțin pentru o epocă limitată, rivalitățile de până acum dintre cele patru mari puteri, ideia de pace va ieși întărită și vom putea înlocui viziunea tulburătoare a conflictelor în devenire, printr’o deplină înțelegere reciprocă asupra tuturor litigiilor, cari înăspreau din zi în zi relațiile de vecinătate dintre părțile contractante. Dacă, odată cu semnarea acordului propus de d. Benito Mussolini, după rectificările introduse de d. MacDonald și de guvernul francez, va dispărea, topindu-se la căldura unui cordial aranjament, orice tensiune existentă între Paris și Berlin, Berlin și Londra sau Roma și Paris, care cetățean al Continentului nu se va bucura, respirând ușurat, că primejdia războiului, cel puțin pe un termen de zece ani, a fost înlăturată? Dar, daca vom despica urmările acestui act diplomatic, judecându-le după interesele naționale ale țărilor cari nu participă la el, ne alegem, fără doar și poate, cu sentimentul dezagreabil al izolării, și cu jena, lezne de priceput, al celui pus în situația de a vedea cum alții s’au învoit să decidă de soarta lui, fără să-l mai consulte. România va trebui să chibzuiască această stare de lucruri, în fața căreia se pun complicate întrebări. Vom înșira câteva din ele. Așa de pildă, e cazul să judecăm, dacă drumul pe care l-am urmat cu atâta loialitate în politica noastră externă, nu va suferi o abatere evidentă ? Sistemul nostru de alianțe va continua: oare, să se reazime pe acelaș dogmatism de până acum ? Înțelegerea celor patru puteri mari, va trebui privită că o perioadă nouă, în care fricțiunile dintre contractanți au încetat ? Sau animozitățile de până ieri vor continua mai departe în culise, rămânând ca fiecare să-și facă, pe subt mână, jocul politicei lui deosebite ? Contractul care se încheie, menține neștirbit prestigiul părților ? Sau este cazul să cercetăm, dacă nu cumva raportul forțelor s’a modificat, atrăgând după sine un nou examen, pe seama celor aflați „extra maros” și meniți, în chip fatal, să-și caute un nou acord cu împrejurările ? • Iată întrebări, cari se pot desfășura mai departe, ca în fața unei imagini neașteptate, și pe cari vom fi datori să le disecăm, mai întâi în conștiința noastră, apoi, desigur, și în publicitate. Toată această cântărire cu gândul pe cumpăna, unor realități inexorabile nu se află numai decât în directă și exclusivă legătură cu problema revizionismului, fiindcă, oricât zgomot s'ar face, de către dușmanii noștri, pe această temă, amenințarea n’a luat, cel puțin până acum, proporții îngrijorătoare. E vorba, pur și simplu, de locul pe care ni-l vom fixa noi înșine în jocul forțelor internaționale. La clipe de mari prefaceri, prejudecățile devin un balast, care te poate strivi de pământ. Evenimentele să nu ne surprindă nepregătiți, fiindcă, dacă cel care știe să prevadă stăpânește ea un meșter arta complicată a politicei, cel care nu vrea să vadă e, nici mai mult, nici mai puțin, decât un nătâng. Alex. Hodoș Contractul drumurior Nedreptate muncii românești Chestiunea contractului drumurilor, a revenit din nou pe primul plan al actualității, odată cu întoarcerea în țară a ministrului Comunicațiilor. Dintr’o declarație făcută er presei, reese că s’ar fi ajuns la o perfectare a contractului, ne mai existând nicio piedică, nici de ordin tehnic, nici de ordin financiar. Banca Națională, care opusese oarecare rezistență în ceea ce privește plata lucrărilor de șosele in devize, la echivalentul aur, a ajuns în ultimul timp la un aranjament asupra modalității în care urmează să se efectueze aceste plăți, în marginile îngăduite de noul regim al devizelor, se va acorda grupului suedez devize, cu condițiunea ca soc. „Svenska“ să facă toate cumpărăturile de lei numai prin Banca Națională. Modul în care s’a ajuns la această tranzacție, nu a fost încă pe deplin clarificat. Un comunicat lămuritor în acest sens, se impune, deoarece, pretențiile suedezilor de a le plăti lucrările în devize străine, vor fi greu de satisfăcut. Din informațiile pe care le avem, grupul suedez ar intenționa reducerea cotei de lucrări, rămasă din lotul suedez și francez. Această cotă însumând o cifră de 500 milioane lei, urma să fie afectată societăților de pavagii din țară. Din motive de „economii bugetare“, se urmărește acum amputarea acestei cote. Nu se poate admite ca atâta timp cât s’au putut găsi 2 miliarde lei, pentru lucrările făcute de societățile străine să se caute a se reduce, atunci când este vorba de societățile românești și biata sumă de 300 milioane lei. In ceea ce privește argumentul economiile bugetare ele puteau fi prea bine operate atunci când s’au fixat modalitățile de plată pentru grupul suedez. Din cele de mai sus, reese tendința de menajare a străinilor, în timp ce societăților românești li se creiază un regim dintre cele mai nefericite. • Societățile românești, odată cu reluarea tratativelor cu grupul „Swenska“, au fost nedreptățite. Cota infimă care a fost repartizată șitat presiunea campaniilor din ultimul timp, nu poate fi redusă sub nici un motiv. Acest fapt, care vine în contradicție cu însăși prestigiul statului românesc, ar putea provoca, din nou ,nemulțumiri. Guvernul, care de la început avea datoria să anuleze un contract 0neros, nu trebue să lovească din nou munca noastră națională, așa de nedreptățită. -xox- Achitarea bancarului Oustric Paris, 39 (Rador), — In cursul procesului bancherului austric și a d-lui Benoist, fost șef al serviciului judiciar al tribunalului Senei, a fost audiat eri d. Chiappe, prefectul de poliție al Parisului. D. Chiappe a declarat că imediat ce a aflat că Benoist primise o sumă de bani din partea lui Oustric, fără a putea da explicații, i-a retras funcțiunea. Dacă ar fi știut că este vorba de un act de corupție, a încheiat d. Chiappe, l-ași fi revocat pe loc.• Paris, 30 (Rador). — Curtea cu jurați de Sena a achitat pe fostul bancher austric și pe tovarășul său Benoist, fost director al poliției judiciare, implicat în afacerea de corupție a funcționarilor. In descrierea unei recente călătorii în insulele Hawai, „L’amour ă Honolulu“ de Louis- Charles Royes, se poate citi următorul pasaj : „Un vulcan stins. Cel mai înalt din insulă. Domină golful Honolulu. Americanii l-au numit Diamond Head și l-au transformat în cetate. Craterul servește drept curte interioară. In munte s’a săpat cazarma, încărcată de tunuri și obuziere. Din această citadelă se pot manevra, prin electricitate, și tunurile cari se găsesc în vale, cât și minele ascunse în cele mai importante puncte“. Cititorii se vor întreba la ce servește această citadelă modernă, pe un grup de insule pierdute in Ocean? Explicația ne-o dă tot de Louis-Charles Boyer : „In Februarie 1932, au avut loc in arhipelagul hawaian manevre navale. După cât se pare, ele au arătat că apărarea nu prezintă destule garanții pentru insule. I cari ar putea constitui pentru Japonia o excelentă bază navală“. Și atunci americanii, cărora aparțin insulele, s’au grăbit să construiască întăriri puternice, cari au costat sume enorme. Numai instalațiile pentru marină au costat 60 milioane dolari“. Când e vorba de securitatea lor, americanii nu se joacă! Ei sunt insă mai puțin exigenți, când e vorba de securitatea Franței, Belgiei, Poloniei, României și altor state europene. Cu toate acestea, Germania nu e despărțită de Franța decât printr’un fluviu lat de câteva sute de metri, de Polonia printr’o subțire rețea de sârmă, aceiași este și granița româno-maghiară, pe când din Japonia la Honolulu distanța este atât de mare, încât vapoarele cele mai rapide fac zece zile și flota americană este azi cea mai puternică flotă din lume. Regatul Unit al Englizeri este despărțit de Continent prin canalul Mânecii, iar, in punctul cel mai îngust, de 60 kilometri, și conducătorii Marii Britanii, spre mai mare siguranță, refuză, să construiască un tunel sub canal, de teama unei invazii, cu toate că interesele economice cer categoric construirea acestui mijloc rapid de comunicație. Ca și americani, când e vorba de securitatea patriei lor, englezii nu glumesc, dar sunt mai puțin severi când e vorba de sex puritatea altor popoare. După ce au luptat împreună alături de Franța contra Germaniei, ini’cheindu-se pacea, In loc de a continua colaborarea, nu în alt scop decât pentru a garanta executarea tratatelor de pace, englezii au lăsat Franța izolată, dând posibilitate Germaniei să se libereze încetul cu încetul de aproape toate obligațiile impuse prin tratate, afară de cele teritoriale, punând-o în situație să ceară, azi, dezarmarea Franței, Poloniei și tuturor țărilor europene. Aceasta este opera celor două state anglo-saxone care, după cum am văzut, sunt foarte grijulii de securitatea lor, cu toate că ambele se bucură, din punct de vedere strategic, de o admirabilă situație geografică, și cu toate că nimeni nu se gândește să le invadeze — pe când, pe Continent dușmănia dintre diferitele popoare creiază o situație de nesiguranță, neîngăduind nici unui popor din cele amenințate să fie mai puțin îngrijat de siguranța sa. Austin Chamberlain, Winston Churchill, Sir Edward Grey, câte și trei foști miniștri ai Marii Britanii, lordul Hailsham, ministru de război în funcțiune, au recunoscut deja tribuna parlamentară, pericolul care există. Unul dintre aceștia, fostul ministru de externe Chamberlain a spus : „Trebui să declar hotărît că, față de experiența mea, privesc situația cu cea mai mare îngrijorare. Cred că situația din Europa constitue azi o mare amenințare și că pacea este mai primejduită decât oricând“. Acesta este adevărul! Nu trebue să fii cine știe ce profet pentru a-1 vedea clar înaintea ochilor. De aceia, popoarele amenințate de pericol — printre cari ne numărăm și noi România — nu pot să dezarmeze. Atât timp cât mi va exista securitate. Pot Statele Unite și Marea Britanie să ofere Europei garanții destul de serioase, foarte serioase chiar, de securitate? Dacă da, abia atunci se va putea vorbi de dezarmare. Virgil P. Râmnicescu P. S. — Articolul acesta a fost scris înainte ca reprezentantul Statelor Unite la Geneva să fi făcut noile sale propuneri. Controlul, pe care îl preconizează, poate avea eficacitatea sa, dacă va fi exercitată cu toată severitatea. Participarea însă simplă a Statelor Unite, mai mult ca observator la deliberările pentru evitarea unui eventual conilet, nu ni se pare suficient, cu toată obligația ce-și ia de-a nu stânjjeni întru nimic acțiunea ce se va fi hotărât în acele deliberări. Ceia ce găsim foarte important în acele propuneri, este inzistența pentru menținerea statului-quo. Statele Unite se declară astfel categoric contra revizuirii tratatelor. -----xox L • • 1 n 11 • • •și puncte A vorbit Mihalache ! Telegraful ne-a adus în cursul nopții, fiindcă ziua i-ar fi fost rușine, știrea că d. Ion Mihalache a reușit să silabisească la conferința dezarmării o declarație, pe care i-a dat-o spre citire d. N. Titulescu în numele Micei înțelegeri. După stilul încărcat de neologisme, formule tehnice și expresii juridice, se poate ghici cât a avut de luptat fostul învățător de la Topoloveni cu lectura care a căzut peste capul lui la Geneva. Imaginea dascălului rural, care și-a băgat cămașa în pantaloni și s-a înarmat cu un dicționar franțuzesc, ca să ia loc la masa verde, lângă d. Henderson, produce un efect irezistibil. Dacă printr’un anacronism absurd, Molière ar fi putut să cunoască pe Mihalache al nostru, ar fi adăugat „Burghezului I Gentilom“ o continuare, cum avea obiceiul să facă, și-ar fi lăsat postteterității o comedie mai mult. ..Tâicarul Diplomat“. Podul vagabond E o întreagă epopee cu podul. Menit să facă legătura intre malul românesc și malul iugoslav, el a apărut până acum, în proiectele futuriste ale d-lui Edouard Mirto, ministrul Comunicațiilor, când ca pod, care ar trebui construit la T.Severin, sau la Țigănași, sau în altă parte, când, pur și simplu, ca tunel. Dacă s’ar mai găsi un mare compozitor, desigur că ar creia, pe aceasta temă o operă de răsunător succes: „Podul sburator“. Apolodor din Damasc, care nu a trăit în secolul betonului armat, și erau doar un biet meșter deștept, parcă a fost ceva mai isteț când a construit, acum aproape douăzeci de secole, pentru armatele împăratului Traian, podul dela cetatea Drubetae, lăcustele , veste rea pentru agricultura românească. Vin lăcustele! Recolta, care nici altminteri nu se anunța prea îmbelșugată anul acesta, e amenințată de o primejdie nouă. Nenorocirile __ nu vin niciodată singure. Dovadă, e situația financiară a României. Tocmai când puterile noastre bugetare se găseau mai istovite, tocmai atunci s’a abătut asupra buzunarelor românești guvernarea rozătoare a național-țărăniștilor... Acum, pe unde a trecut lăcomia partidului, apar săltărețele devastatoare ale câmpului. Numai de-ar mai găsi ceva pe urma predecesorilor lor ! învățământul tehnic In Rusia de inginer Ion Izdrait. După ce Rusia Sovietică și-a reorganizat, prin decret, învățământul secundar, a urmat la 19 Septembrie 1932 un al doilea decret, poate și mai important, privitor la învățământul tehnic superior. Misticismul pianului de cinci ani a infiltrat Moscovei o concepție deosebită asupra acestui învățământ. Totul trebuia privit subt unghiul utilității imediate. Universitățile — fără a fi suprimate — nu mai interesau. Guvernul bolșevic vrea ca viitorii ingineri și economiști să se formeze în sânul chiar al construcției socialiste, în cadrele create de planul cincinal. S’a sporit astfel numărul diferitelor categorii de școli superioare: 1*, a stabilimentelor de învățământ superior general, numite Vuz, 2 °, al marilor școli tehnice destinate formării inginerilor specialiști, numite Ytuz, și 3“ al școlilor tehnice destinate formării de contra- I maiștri, numite Technikum. 1 Scopul final al reformei era ca fiecare „Uriaș“, adică fiecare uzină să aibă Universitatea sa tehnică, completă sau numai parțială, cu atât mai importantă insă cu cât „Uriașul“ era mai gigantic. Școlile Vtuz au fost astfel sporite de la 80 în 1928 la 400, cele din categoria a treia sunt azi în număr de 1600. Numărul studenților Vuzurilor și Vtuzurilor s’a triplat în 4 ani, acel al Tehnicienilor s’a cuadruplat; în total, populația acestor așezăminte diverse a fost in 1932 de 1.500.000 studenți. In anul 1932, 216.000 ingineri și 288.000 contra - maiștri au fost puși in circulație, în loc de 57.000 și 55.000 câți erau in 1929. In momentul insă când succesul planului cincinal a devenit problematic, Moscova a început să-și dea seama că reforma înfăptuită intre 1928—1930 a fost o eroare, pe care vrea acum s’o îndrepte prin decretul lansat la 19 Septembrie trecut. In introducerea acestui decret se recunoaște că pretutindeni calitatea a fost sacrificată cantității. Rezultatul este că inginerii ieșiți din aceste școli abia dacă posedă cunoștințele contra-maiștrilor, iar pretinșii contra-maiștrii nu posedă nici decum „calitățile cerute de economia națională și de construcția socială și culturală“. Pe de altă parte, decretul recunoaște că teoria este, în cursul învățământului, mai necesară decât practica și că sistemul socialist, care constă în a face pe studenți să lucreze în grupuri, are drept rezultat „nimicirea inițiativei și a energiei individuale“, „nivelând sforțările de jos in sus și substituind acțiunei directe a profesorului influența unui contra-maistru ignorant“. Pentru a reacționa contra acestor erori a sisitemului introdus în 1928, decretul prevede următoarele reforme: Mai întâi se oprește înființarea de noi școli, Vuturile, Vtuzurile și Technicurile neputând lua ființă decât cu autorizația guvernului, din Moscova. Intenția este ca puzderia de școli de astăzi să fie înlocuită prin câteva așezăminte solide, bine încadrate, să se revie astfel la Universități. „Să i se fortifice Universitățile existente — glăsuește decretul — și să se creieze Universități în a- i cere republici, cari, ca Ucraina, nu le posedă“. A doua reformă este că se dă acestor stabilimente o conducere forte: directorul primește pute dictatoriale, cu drept de excludere, sporindu-se in acelaș timp autoritatea profesorului asupra asistenților săi, asupra docenților și studenților. In ce privește practica, studenții nu vor mai lucra în grupuri, sub direcția contra maiștrilor, ci individaal, sub aceia a profesorilor. In același timp, se dă o mai mare atenție învățământului teoretic (matematici, fizică, chimie, biologie), care va trebui să ocupe două treimi din timpul de studiu. Condițiunile de admitere in școli sunt de asemenea mai severe. Pentru școlile din categoria Vtuz și Vuz, se prevăd examene de admitere în scris, cuprinzând teme de matematici, fizică, chimie, biologie și sociologie, pentru categoria Tehnicism, examenul asupra materiilor învățământului secundar. Alegerea personalului didactic se va face deasemenea cu mai multă severitate, prin examene în scris și oral. In sfârșit, Moscova creează o Academie de ingineri (una singură), un fel de școală politehnică în sensul european al cuvântului, destinată să formeze, în 2 sau 3 ani, ingineri de înaltă calificație, capabili, să tragă Învățăminte din experiența industrială, să dreseze planuri generale și să le aplice după cerințele științei și tehnicei moderne. Elevii acestei academii vor fi recrutați printre absolvenții Vuturilor și Vimurilor, cari se vor fi distinse in curs de trei sau patru ani de nnac- jui că Anul școlar va fi împărțit în 50 unități de 6 zile; vacanțele vor fi de două ori 6 zile iarna și de opt ori, 6 zile vara. Studenții vor fi examinați de două ori pe an fiecare individual. La absolvire, studentul va primi un certificat precis, indicând nivelul exact al cunoștințelor sale. Recompense (burse de călătorie, cărți, etc.) vor stimula zelul celor mai buni. In ce privește însă „emulația socialistă“, decretul continuă să o laude, accentuând însă că nu trebue să îmbrace forma colectivă. Nu stabilimentele trebue să rivalizeze între ele, ci, individul, studenții , emulația, socialistă, întotdeauna verbală și declamatorie, între uzine, se transformă astfel pe față in emulație umană. Rămâne de văzut dacă, după ce a dezorganizat totul, Moscova poate să reconstruiască ceva serios prn decrete. Ordinea, in materie de Universități ca pretutindeni, de altfel, este ușor de răsturnat, foarte greu însă de creiat. Vox