Ţara Noastră, iunie 1933 (Anul 11, nr. 323-346)

1933-06-01 / nr. 323

Regele culturii românești Din clipa în care a luat în mână sceptrul monarhiei românești, Majestatea Sa Regele Carol II și-a afirmat cu o impresionantă convingere, dorința și hotărîrea, nu numai de a încuraja, dar de a da un impuls nou, puternic, cul­turii românești. Intenția regală a îmbrăcat, cu fiecare zi trecută, la orice prilej, din ce în ce mai mult forme pozitive, materiale. Suve­ranul a binecuvântat țara cu acte de ctitorie culturală, ample, ge­neroase, neobosite. In Academia Română, la Universitatea din Cluj, cu prilejul Zilei Cărții și în toate ocaziunile potrivite. El n’a obosit îndemnând, dând sfaturi, ajutând cu contribuții importan­te, lucrând cu căldură și entu­­siasm, la promovarea spiritului românesc. Din ce în ce, Majesta­tea Sa se dovedește, așa cum prea frumos i-a plăcut să-și croiască singur cărarea de muncă, a fi un Voevod al culturii românești. Această susținută preocupare culturală își are puternice rădă­cini în sensibilitatea sufletească a monarhului nostru, manifestată încă înainte de a se fi ridicat pe tronul regal. Ne aducem aminte, de pildă, de mișcătoarea priveliș­te, de spectacolul puternic, de a­­cum câțiva ani de la Sighișoara. Câteva mii de țărani erau adunați în piața largă a Sighișoarei, cu prilejul împărțirii unor biblioteci populare pentru popor. Suveranul de astăzi, Principe moștenitor pe atunci, a rostit cuvinte de o înăl­țătoare elocvență, proslăvind bi­nefacerile cărții și bunele urmări ale cetirii. Acestea se petreceau în 1921, ministrul Cultelor și Artelor, era­d. Octavian Goga. Sunt ani de a­­tunci, vremurile s’au răscolit profund; vălul uitării s'a întins ca o imensă perdea a uitării peste lucrurile bune ca și peste cele re­le. Reînvie însă, tot mai puterni­că, mereu amplificată, duioasa a­­dunare a țăranilor la Sighișoara, furați de mirajul cuvântului prin­ciar, de credința culturală, de stă­ruința Moștenitorului de atunci. Vremea și-a urmat cursul său, mereu tot înainte; convingerile au crescut, s’au adâncit, dorin­țele de altă dată s’au făcut tot mai puternice... Ne aducem aminte de bunul gând cu care a fost așezată temelia fundațiunii Principele Carol, care a dat un conținut po­zitiv și un sens real propagandei în folosul culturii românești. Și ’’orăș­anii s’au scurs, repede, pe nesimțite. Cultura noastră, care-și găsise un atât de fanatic susțină­tor, a trăit clipe de eclipsa, de dureroasă răslețire. Astăzi, vre­murile noi se leagă de cele vechi și firul se desfășoară mai depar­te,­pe aceeaș linie, spre aceleași idealuri- Majestatea Sa și-a re­luat locul de frunte în arena spi­rituală a nouei Românii. Solicitu­dinea sa se apleacă din nou spre trudnicii culturii, o mână de aju­tor, un gând mare, o tovărășie e­­fectivă, leagă pe Regele Țării de muncitorii sufletești ai poporu­lui. Nu știm să existe astăzi în toată Europa un monarh care să dovedească o atât de atentă preo­cupare pentru valorile spirituale. Este mare sentimentul de liniște, de siguranță pe care-l resimt toți oamenii de cultură când se știu atât de bine ocrotiți, în însuș Re­gele Țării. Atâtea instituțiuni de promo­vare a spiritului românesc își da­­toresc viața stăruințelor regale. Tot din aceste stăruințe, gândul Suveranului a strâns, în ultima vreme, la un loc, toate fundațiu­­nile regale: Carol I, Ferdinand I, Voevodul Mihai și așezămân­tul de cercetări științifice de la Cluj, purtând numele său. Lan­țul inițiativelor regale cu caracter cultural e lung, e bogat. Pretu­tindeni răsare ca un îndemn, in­tenția regală. Permanenta preocupare cultu­rală a Majestății Sale capătă o semnificație deosebită, daca o pu­nem în legătură cu necesitățile noi ale României de astăzi. Su­veranul nostru își dă seama că puterea politică a unei țări și im­portanța ei în lume crește potri­vit cu contribuția sa la patrimo­niul culturii universale. Numele Regelui Carol I va rămâne legat de independența și regalitatea noastră. Ferdinand I va reprezen­ta întotdeauna întregirea hotare­lor României, Carol II, năzuește să rămână în istorie desăvârșito­­rul civilizațiunii românești. Moartea tobei Nu se poate spune că d. Vir­gil Maăgearu nu ne oferă dovezi de activitate. Face dumnealui ce face, mai dă câțiva mici funcționari afa­ră, ca să numească în locul a­­cestora câțiva mai mari și „de-ai noștri“, primește din partea nouilor perceptori jurăminte că nu vor lua sperț (pentru că au grije să-l ia alții de la guverna­re!) sau reformează, de sus până jos, întreaga talie a meca­nismului financiar. Că efectele nu se văd sau, dacă se văd, fac urât, nu are nici o importanță! Ultima ispravă a d-lui Virgil Maăgearu este suprimarea tobei din obișnuitele vicleimuri ale li­citațiilor publice. De­ acum încolo, cetățeanul care s-a culcat noaptea amărît și pe burtă, nu va mai putea să-și dea seama când agenții fiscu­lui îl va scoate, în zorii zilei, să­răcia la licitație. Pentru că nu va mai auzi nimic. Pace bună și somn întins! Calabalâcul îi va fi luat din bătătură, de către îngerii d-lui ministru de Finanțe, cu tandrețe și cu atât de puțin deranj au­ditiv, încât deșteptarea, nu casa și ograda golite, va fi tot ca un vis. Un vis cam negru, dar pro­curat de d. Virgil Maăgearu fără atât de familiarele sonorități ale darabanei. Orice s’ar zice, ne civilizăm! Occidentalizarea aceasta însă — poate să pară curios, dar așa este — parcă nu prea ține ritmul veacului. Se poate, domnule mi­nistru, dumneavoastă, care sun­teți un atât de elastic dansator (ah, unde sunt nopțile dela „Athenée Palace“?!), dumnea­voastră, care ați dat în nenumă­rate rânduri dovezi că apreciați la maximum jazzul și epilepsia acestuia, tocmai dumneavoastră să asasinați unul din cele mai prețioase componente ale orches­trației hipermoderne? Așa-i că de-abia acum vă dați seama că ați greșit? Că gestul dumnea­voastră atinge în primul rând dureros pe marele meloman care sunteți și pe convinsul amator de piruete sincopate în ritmul tobei, pe parchet? Dar, nu definitiv, poate ați fă­cut și bine. Chestie de pruden­ță! Până acum bătăile tobei, că­zute mult mai des pe spinările cetățenilor decât ploiile pe hol­dele țării, aduceau la cunoștin­ță tuturor că guvernarea dum­neavoastră a provocat contri­buabililor numai nenorociri. Vorba ceea: „Bate toba din Moldova și se­ aude la Craiova!..“. Le-acum înainte, ați suprimat elementul sonor al prigoanei fis­cale și vă puteți apăra pielea mai bine. Ceea ce dovedește că, dacă nu sunteți un vistiernic prea de soiu, aveți un remarcabil simț al prudenței. Este și aceasta ceva! Ce păcat însă că și această formidabilă reformă include, la rănău-i, câte­va sacrificii! Ce se va face bie­ții toboșari fiscali, cari toată viața lor nu au făcut altceva de­cât­ să răpăie mărgele muzicale pe abdomenele tobelor? Rămân șomeri, nenorociții!.. Dar nu se poate. D. Virgil Mad­­gearu trebuie să le poarte de grije. Să-i învețe ultimele rum­be și să pornească cu ei în lo­caluri, spre a le găsi angajamen­te în orchestre. Este chestie de obraz și de umanitate. Garda moare, dar nu se predă, exce­lență! Toba fiscală pleznește. Dar to­boșarii? Să facă și ei la fel? Eugen Jebeleanu ARU­L ZU No. 323, Joi­­ Iunie 1933 Fondator: OCTAVIAN GOG­A Redacția și Administrația : București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 359-T3 Abonamentul: 500 lei pe an, pentru preoți și învățători 400 lei Pactul celor Patru ! Primejdia dezarmării Anii trec repede, de la o vreme­­ încoace. E un ritm trepidant, ne-­­ liniștit și nerăbdător, care­ ne­­ poarta fără răgaz, dintr’o răspân­tie la alta. Ca pe ecranul unui c­­ j­nematograf, pornit să prindă în jocuri de umbră și lumină pro­­s­priile noastre prefaceri sufletești, priveliștile actualității se fugă­resc într’o goană neastâmpărată, lăsând în urmă o invincibilă im­presie de nestatornicie. Au fost vârste ale istoriei, când de-a lumn­­­gul unui veac, cronicarii, aple­­­­cați asupra tomurilor legate în­­ piele de vițel, nu încrestau pe ră­bojul întâmplărilor de seamă nici o prefacere simțită a rosturilor lumii. Viața popoarelor se scur­gea ca un fluviu liniștit, bine prins în al­bia lui, căruia bătaia vântu­lui abia îi mișcă valurile ușoare, la suprafață, adâncurile așteaptă dormitând, răscolirea cea mare al furtunii... Dar noi astăzi suntem ca după o furioasă revărsare de ape ; țăr­murile nu s’au închegat până a­­cum în linii sigure ; volbura nu s’a limpezit încă. Povestea groaz­nicului măcel, din volbura căruia abia ne-am mântuit fiecare oa­sele, e mai lungă decât aceea a războiului de o sută de ani, iar des­baterile nesfârșitelor conferin­țe internaționale, de la Spa la Lo­carno și de la Geneva la Londra, ocupă, în bibliotecă, mai mult loc decât toată istoria diplomatică a veacului al 19-lea, cu congresul de la Viena cu tot. Omenirea, bui­măcită de cutremurul prin care a trecut, ca omul care și-a pierdut umbra, se cântă pe sine însus, în­­tr’o necontenită alergare spre țe­luri no­i. In ultimele săptămâni, proble­mele politicei externe au revenit încă odată pe primul plan al pre­ocupărilor noastre, impunându-ne porunca unei atente examinări. Suntem din nou la o răscruce a timpului. Iar se schimbă decorul­­ proteic, în cuprinsul căruia se joacă tragedia actualității. Noi ne simțim datori s'o privim, fără nici o lentilă deformatoare, depărtând din judecata­­ noastră orice eufe­­mism leșinat, și ferindu-ne să că­dem, cu ochii închiși, în amăgirea unui optimism ușuratic. Să che­­­­măm, bărbătește, lucrurile pe nu­mele lor. Să privim realitatea în față și să nu­ ne ferim să spunem, ca aspră sinceritate, adevărul. • Nu mai încape nici o îndoială, că pactul celor patru puteri mari europene : Franța, Anglia, Italia și Germania, creiază, brusc, o si­tuație nouă pe Continent. Să ne oprim o clipă și să deslușim, care poate fi sentimentul unui privi­tor din afară, față de această în­țelegere d­uadrupla, din care țara lui nu face parte ? Desprindem, mai întâi, o undă de tristețe, care trebuie să cople­șească pe oricare cetățean al lu­mii, văzând cum concepția soli­­­­darității planetare, pe care visă­ *­torul prezident Wilson o așez­ase )a temelia Societății Națiunilor, a fost eclipsată de concepția conti­nentală a unui contract restrâns între cele patru state mari ale Europei apusene. j­­u-i decât o lună, de când excelentul scriitor politic d. Wickham Steed, unul din cei mai buni cunoscători ai diplomației europene spunea : — „Avem de ales, astăzi­ între o întoarcere la sistemul alianțelor parțiale și fin sistem de hotorită responsabilitate colectivă pentru reprimarea violenței ilegale. Da­că nu mă înșel, sentimentul bri­tanic se îndreaptă în momentul de față spre această de-a doua alternativă". Nu știm dacă senti­­­­mentul britanic evoluiază în ade­­­­văr spre un sistem de responsa­­­­bilitate colectivă, dar vedem că­­ guvernul Angliei semnează pac­tul celor Patru, neîntorcându-se în mod vădit spre sistemul alian­țelor parțiale. Să zicem, totuși că privind fap­tele de la postul de observație a unui bun european, putem să ex­primăm un sentiment de mulțu­mire, fiindcă dispărând, cel pu­­­­țin pentru o epocă limitată, ri­­­­valitățile de până acum dintre­­ cele patru mari puteri, ideia de­­ pace va ieși întărită și vom putea­­ înlocui viziunea tulburătoare a conflictelor în devenire, printr’o deplină înțelegere reciprocă asu­­pra tuturor litigiilor, cari înăs­preau din zi în zi relațiile de ve­cinătate dintre părțile contrac­tante. Dacă, odată cu semnarea acordului propus de d. Benito Mussolini, după rectificările in­troduse de d. Mac­Donald și de guvernul francez, va dispărea, to­­pindu-se la căldura unui cordial aranjament, orice tensiune exis­tentă între Paris și Berlin, Berlin și Londra sau Roma și Paris, care cetățean al Continentului nu se va bucura, respirând ușurat, că primejdia războiului, cel puțin pe un termen de zece ani, a fost în­lăturată? Dar, daca vom despica urmă­rile acestui act diplomatic, jude­când­u-le după interesele naționa­le ale țărilor cari nu participă la el, ne alegem, fără doar și poate, cu sentimentul dezagreabil al izo­lării, și cu jena, lezne de price­put, al celui pus în situația de a vedea cum alții s’au învoit să de­cidă de soarta lui, fără să-l mai consulte. România va trebui să ch­ibzuiască această stare de lu­cruri, în fața căreia se pun com­plicate întrebări. Vom înșira câte­va din ele. Așa de pildă, e cazul să judecăm, dacă drumul pe care l-am urmat cu atâta loialitate în politica noastră externă, nu va suferi o abatere evidentă ? Siste­mul nostru de alianțe va conti­nua: oare, să se reazime pe acelaș dogmatism de până acum ? Înțe­legerea celor patru puteri mari, va trebui privită că o perioadă nouă, în care fricțiunile dintre contractanți au încetat ? Sau ani­mozitățile de până ieri vor con­tinua mai departe în culise, ră­mânând ca fiecare să-și facă, pe subt mână, jocul politicei lui de­osebite ? Contractul care se în­cheie, menține neștirbit presti­giul părților ? Sau este­ cazul să cercetăm, dacă nu cumva rapor­tul forțelor s’a modificat, atră­gând după sine un nou examen, pe seama celor aflați „extra ma­ros”­ și meniți, în chip fatal, să-și caute un nou acord cu împreju­rările ? • Iată întrebări, cari se pot des­fășura mai departe, ca în fața u­­nei imagini neașteptate, și pe cari vom fi datori să le disecăm, mai întâi în conștiința noastră, apoi, desigur, și în publicitate. Toată această cântărire cu gândul pe cumpăna, unor realități inexora­bile nu se află numai decât în directă și exclusivă legătură cu problema revizionismului, fiind­că, oricât zgomot s'ar face, de că­tre dușmanii noștri, pe această temă, amenințarea n’a luat, cel puțin până acum, proporții îngri­jorătoare. E vorba, pur și simplu, de locul pe care ni-­l vom fixa noi înși­ne în jocul forțelor interna­ționale. La clipe de mari prefa­ceri, prejudecățile devin un ba­last, care te poate strivi de pă­mânt. Evenimentele să nu ne sur­prindă nepregătiți, fiindcă, dacă cel care știe să prevadă stăpâ­nește ea un meșter arta complicată a politicei, cel care nu vrea să vadă e, nici mai mult, nici mai puțin, decât un nătâng. Alex. Hodoș Contractul drumurior Nedreptate muncii românești Chestiunea contractului drumu­rilor, a revenit din nou pe primul plan al actualității, odată cu în­toarcerea în țară a ministrului Co­municațiilor. Dintr’o declarație făcută er­ pre­sei, reese că s’ar fi ajuns la o per­fectare a contractului, ne mai exi­stând nicio piedică, nici de ordin teh­nic, nici de­ ordin financiar. Banca Națională, care opusese oarecare rezistență în ceea ce pri­vește plata lucrărilor de șosele in devize, la echivalentul aur, a ajuns în ultimul timp la un aranjament asupra modalității în care urmea­ză să se efectueze aceste plăți, în marginile îngăduite de noul regim al devizelor, se va acorda grupului suedez devize, cu condițiunea ca soc. „Svenska“ să facă toate cumpără­turile de lei numai prin Banca Na­țională. Modul în care s’a ajuns la această tranzacție, nu a fost încă pe deplin clarificat. Un comunicat lămuritor în acest sens, se impune, de­oare­ce, pretențiile suedezilor de a le plăti lucrările în devize străine, vor fi greu de satisfăcut. Din informațiile pe care le avem, grupul suedez ar intenționa redu­cerea cotei de lucrări, rămasă din lotul suedez și francez. Această cotă însumând o cifră de 500 milioane lei, urma să fie afectată societăți­lor de pavagii din țară. Din motive de „economii buge­tare“, se urmărește acum amputa­­r­ea acestei cote. Nu se poate admite ca atâta timp cât s’au putut găsi 2 miliarde lei, pentru lucrările făcute de societă­țile străine să se caute a se reduce, atunci când este vorba de societă­țile românești și biata sumă de 300 milioane lei. In ceea ce privește argumentul e­­conomiile bugetare ele puteau fi prea bine operate atunci când s’au fixat modalitățile de plată pentru grupul su­edez. Din cele de mai sus, reese ten­dința de menajare a străinilor, în timp ce societăților românești li se creiază un regim dintre cele mai nefericite. • Societățile românești, odată cu reluarea tratativelor cu grupul „Swenska“, au fost nedreptățite. Cota infimă care a fost reparti­zată șitat presiunea campaniilor din ultimul timp, nu poate fi re­dusă sub nici un motiv. Acest fapt, care vine în contradicție cu însăși prestigiul statului românesc, ar pu­tea provoca, din nou ,nemulțumiri. Guvernul, care de la început avea datoria să anuleze un contract 0­­neros, nu trebue să lovească din nou munca noastră națională, așa de nedreptățită. -xox- Achitarea bancarului Oustric Paris, 39 (Rador), — In cursul procesului bancherului austric și a d-lui Benoist, fost șef al serviciului judiciar al tribunalului Senei, a fost audiat eri d. Chiappe, prefectul de poliție al Parisului. D. Chiappe a declarat că imediat ce a aflat că Benoist primise o su­mă de bani din partea lui Oustric, fără a putea da explicații, i-a re­tras funcțiunea. Dacă ar fi știut că este vorba­ de un act de corupție, a încheiat d. Chiappe, l-ași fi revocat pe loc.• Paris, 30 (Rador). — Curtea cu jurați de Sena a achitat pe fostul bancher austric și pe to­varășul său Benoist, fost direc­tor al poliției judiciare, implicat în afacerea de corupție a func­ționarilor. In descrierea unei recente că­lătorii în insulele Hawai, „L’a­­mour ă Honolulu“ de Louis- Charles Royes, se poate citi ur­mătorul pasaj : „Un vulcan stins. Cel mai înalt din insulă. Domi­nă golful Honolulu. Americanii l-au numit Diamond Head și l-au transformat în cetate. Cra­terul servește drept curte inte­rioară. In munte s’a săpat ca­zarma, încărcată de tunuri și o­­buziere. Din această citadelă se pot manevra, prin electricitate, și tunurile cari se găsesc în vale, cât și minele ascunse în cele mai importante puncte“. Cititorii se vor întreba la ce servește această citadelă moder­nă, pe un grup de insule pier­dute in Ocean? Explicația ne-o dă tot de Louis-Charles Boyer : „In Februarie 1932, au avut loc in arhipelagul hawa­ian manevre navale. După cât se pare, ele au­­ arătat că apărarea nu prezintă­­ destule garanții pentru insule. I cari ar putea constitui pentru­­ Japonia o excelentă bază nava­­­­lă“. Și atunci americanii, cărora­­ aparțin insulele, s’au grăbit să­­ construiască întăriri puternice, cari au costat sume enorme. Nu­­­­mai instalațiile pentru marină au costat 60 milioane dolari“. Când e vorba de securitatea lor, americanii nu se joacă! Ei sunt­ insă mai puțin exigenți, când e vorba de securitatea Franței, Belgiei, Poloniei, Româ­niei și altor state europene. Cu toate acestea, Germania nu e despărțită de Franța decât prin­­tr’un fluviu lat de câteva sute de metri, de Polonia printr’o sub­țire rețea de sârmă, aceiași este și granița româno-maghiară, pe când din Japonia la Honolulu distanța este atât de mare, în­cât vapoarele cele mai rapide fac zece zile și flota americană este azi cea mai puternică flotă din lume. Regatul­ Unit al Englizeri este despărțit de Continent prin ca­nalul Mânecii, iar, in punctul cel mai îngust, de 60 kilometri, și conducătorii Marii Britanii, spre mai mare siguranță, refuză, să construiască un tunel sub ca­nal, de teama unei invazii, cu toate că interesele economice cer categoric construirea acestui mijloc rapid de comunicație. Ca și americani, când e vor­ba de securitatea patriei lor, en­glezii nu glumesc, dar sunt mai puțin severi când e vorba de se­­x puritatea altor popoare. După ce­­ au luptat împreună alături de­­ Franța contra Germaniei, in­i’cheindu-se pacea, In loc de­ a continua colaborarea, nu în alt scop decât pentru a garanta executarea tratatelor de pace, englezii au lăsat Franța izolată, dând posibilitate Germaniei să se libereze încetul cu încetul de aproape toate obligațiile impuse prin tratate, afară de cele teri­toriale, punând-o în situație să ceară, azi, dezarmarea Franței, Poloniei și tuturor țărilor euro­pene. Aceasta este opera celor două state anglo-saxone care, după cum am văzut, sunt foarte gri­julii de securitatea lor, cu toate că ambele se bucură, din punct de vedere strategic, de­ o admi­rabilă situație geografică, și cu toate că nimeni nu se gândește să le invadeze — pe când, pe Continent dușmănia dintre di­feritele popoare creiază o situa­ție de nesiguranță, ne­îngădu­ind nici unui popor din cele a­­menințate să fie mai puțin în­­­grijat de siguranța sa. Austin Chamberlain, Winston Churchill, Sir Edward Grey, câ­­te și trei foști miniștri ai Marii Britanii, lordul Hailsham, mi­nistru de război în funcțiune, au recunoscut deja tribuna parla­mentară, pericolul care există. U­­nul dintre aceștia, fostul minis­tru de externe Chamberlain a spus : „Trebui să declar hotărît că, față de experiența mea, pri­vesc situația cu cea mai mare îngrijorare. Cred că situația din Europa constitue azi o mare a­­menințare și că pacea este mai primejduită decât oricând“. Acesta este adevărul! Nu tre­bue să fii cine știe ce profet pen­tru a-1 vedea clar înaintea ochi­lor. De aceia, popoarele amenin­țate de pericol — printre cari ne numărăm și noi România — nu pot să dezarmeze. Atât timp cât mi va exista securitate. Pot Sta­­tele­ Unite și Marea Britanie să ofere Europei garanții destul de serioase, foarte serioase chiar, de securitate? Dacă da, abia atunci se va putea vorbi de dezarmare. Virgil P. Râmnicescu P. S. — Articolul acesta a fost scris înainte ca reprezentantul Sta­telor Unite la Geneva să fi făcut noile sale propuneri. Controlul, pe­­ care îl preconizează, poate avea e­­­­ficacitatea sa, dacă va fi exer­citat­ă cu toată severitatea. Participarea­­ însă simplă a Statelor Unite, mai­­ mult ca observator la deliberările­­ pentru evitarea unui eventual con­­­­­ilet, nu ni se pare suficient, cu­­ toată obligația ce-și ia de-a nu stân­­j­jeni întru nimic acțiunea ce se va fi hotărât în acele deliberări. Ceia ce găsim foarte important în acele propuneri, este inzistența pentru menținerea statului-quo. Statele Unite se declară astfel categoric contra revizuirii tratatelor. -----xox­ L • • 1 n 11 • • •și puncte A vorbit Mihalache ! Telegraful ne-a adus în cursul nopții, fiindcă ziua i-ar fi fost ru­șine, știrea că d. Ion Mihalach­e a reușit să silabisească la conferința dezarmării o declarație, pe care i-a dat-o spre citire d. N. Titulescu în numele Micei înțelegeri. După sti­lul încărcat de neologisme, formule tehnice și expresii juridice, se poate ghici cât a avut de luptat fostul învățător de la Topoloveni cu lec­tura care­ a căzut peste capul lui la Geneva. Imaginea dascălului ru­ral, care și-a băgat cămașa în pan­taloni și s-a înarmat cu un dicțio­nar franțuze­sc, ca să ia loc la masa verde, lângă d. Henderson, produce un efect irezistibil. Dacă printr’un anacronism absurd, Moli­ère ar fi putut să cunoască pe Mihalache al­­ nostru, ar fi adăugat „Burghezului I Gentilom“ o continuare, cum avea­­ obiceiul să facă, și-ar fi lăsat pos­­t­teterității o comedie mai mult. ..Tâicarul Diplomat“. Podul vagabond E o întreagă epopee cu podul. Menit să facă legătura intre ma­lul românesc­­ și malul iugoslav, el a apărut până acum, în­ proiectele futuriste ale d-lui Edouard Mirto, ministrul Comunicațiilor, când ca pod, care ar trebui construit la T.­­Severin, sau la Țigănași, sau în altă parte, când, pur și simplu, ca tunel. Dacă s’ar mai găsi un mare com­pozitor, desigur că ar creia, pe a­­­­ceasta tem­ă o operă de răsunător succes: „Podul sburator“. Apolodor din Damasc, care nu a trăit în secolul betonului armat, și era­u doar un biet meșter deștept, parcă a fost ceva mai isteț când a construit, acum aproape douăzeci de secole, pentru armatele împăra­tului Traian, podul dela cetatea Drubetae, lăcustele , veste rea pentru agricultura românească. Vin lăcustele! Recol­ta, care nici altminteri nu se anun­ța prea îmbelșugată anul acesta, e amenințată de o primejdie nouă. Nenorocirile __ nu vin niciodată sin­gure. Dovadă, e situația financiară a României. Tocmai când­ puterile noastre bugetare se găseau mai is­tovite, tocmai atunci s’a abătut a­­supra buzunarelor românești gu­vernarea rozătoare a național-țără­­niștilor... Acum, pe unde a trecut lăcomia partidului, apar săltărețele devastatoare ale câmpului. Numai de-ar mai găsi ceva pe urma pre­decesorilor lor ! învățământul tehnic In Rusia de inginer Ion Izdrait. După ce Rusia Sovietică și-a reorganizat, prin decret, învăță­mântul secundar, a urmat la 19 Septembrie 1932 un al doilea de­cret, poate și mai important, pri­vitor la învățământul tehnic su­perior. Misticismul pianului de cinci ani a infiltrat Moscovei o concepție deosebită asupra acestui învăță­mânt. Totul trebuia privit subt unghiul utilității imediate. Uni­versitățile — fără a fi suprima­te — nu mai interesau. Guver­nul bolșevic vrea ca viitorii in­gineri și economiști să se forme­ze în sânul chiar al construcției socialiste, în cadrele cre­ate de planul cincinal. S’a sporit astfel numărul diferitelor categorii de școli superioare: 1*, a stabilimen­telor de învățământ superior general, numite Vuz, 2 °, al mari­lor școli tehnice destinate for­mării inginerilor specialiști, nu­­­mite Ytuz, și 3“ al școlilor tehni­­­­ce destinate formării de contra- I maiștri, numite Technikum. 1 Scopul final al reformei era ca fiecare „Uriaș“, adică fiecare uzi­nă să aibă Universitatea sa teh­nică, completă sau numai par­țială, cu atât mai importantă insă cu cât „Uriașul“ era mai gi­gantic. Școlile Vtuz au fost ast­fel sporite de la 80 în 1928 la 400, cele din categoria a treia sunt azi în număr de 1600. Numărul studenților Vuzurilor și Vtuzu­­rilor s’a­ triplat în 4 ani, acel al Teh­nicienilor s’a cuadruplat; în total, populația acestor așeză­minte diverse a fost in 1932 de 1.500.000 studenți. In anul 1932, 216.000 ingineri și 288.000 contra - maiștri au fost puși in circula­ție, în loc de 57.000 și 55.000 câți erau in 1929. In momentul insă­ când suc­cesul planului cincinal a deve­nit problematic, Moscova a în­ceput să-și dea seama că refor­ma înfăptuită intre 1928—1930 a fost o eroare, pe care vrea acum s’o îndrepte prin decretul lansat la 19 Septembrie trecut. In introducerea acestui decret se recunoaște că pretutindeni calitatea a fost sacrificată canti­tății. Rezultatul este că inginerii i­eșiți din aceste școli abia dacă­­ posedă cunoștințele contra-maiș­­­­trilor, iar pretinșii contra-maiș­­trii nu posedă nici de­cum „ca­litățile cerute de economia na­țională și de construcția socială­­ și culturală“.­­ Pe de altă parte, decretul re­­­­cunoaște că teoria este, în cursul­­ învățământului, mai necesară de­­­cât practica și că sistemul socia­­­­list, care constă în a face pe stu­denți să lucreze în grupuri, are drept rezultat „nimicirea iniția­tivei și a energiei individuale“, „nivelând sforțările de jos in sus și substituind acțiunei directe a profesorului influența unui con­­tra-maistru ignorant“. Pentru a reacționa contra a­­cestor erori a sisitemului intro­dus în 1928, decretul prevede ur­­­­mătoarele reforme: Mai întâi se­­ oprește înființarea de noi școli, Vuturile, Vtuzurile și Technicu­­rile ne­putând lua ființă decât cu autorizația guvernului, din Moscova. Intenția este ca puz­­­­deria de școli de astăzi să fie­­ înlocuită prin câteva așezămin­­­­te solide, bine încadrate, să se­­ revie astfel la Universități. „Să i se fortifice Universitățile exis­­­­tente — glăsuește decretul — și­­ să se creieze Universități în a- i cere republici, cari, ca Ucraina, nu le posedă“. A doua reformă este că se dă acestor stabilimente o conduce­re forte: directorul primește pu­te dictatoriale, cu drept de excludere, sporindu-se in acelaș timp autoritatea profesorului asupra asistenților săi, asupra docenților și studenților. In ce privește practica,­ studen­ții nu vor mai lucra în grupuri, sub direcția contra­ maiștrilor, ci individaal, sub aceia a profeso­rilor. In același timp, se dă o mai mare atenție învățământului te­oretic (matematici, fizică, chi­mie, biologie), care va trebui să ocupe două treimi din timpul de studiu. Condițiunile de admitere in școli sunt de asemenea mai se­vere. Pentru școlile din catego­ria Vtuz și Vuz, se prevăd exa­mene de admitere în scris, cu­prinzând teme de matematici,­­ fizică, chimie, biologie și socio­logie, pentru categoria Tehni­­cism, examenul asupra mate­riilor învățământului secundar. Alegerea personalului didactic se va face deasemenea cu mai multă severitate, prin examene în scris și oral. In sfârșit, Mos­cova creează o Academie de in­gineri (una singură­), un fel de­­ școală politehnică în sensul eu­­­­ropean al cuvântului, destinată­­ să formeze, în 2 sau 3 ani, ingi­­­­neri de înaltă calificație, capa­­­­bili, să tragă Învățăminte din­­ experiența industrială, să drese­­­­ze planuri generale și să le apli­­­­ce după cerințele științei și teh­­­­nicei moderne. Elevii acestei a­­cadem­ii vor fi recrutați printre absolvenții Vuturilor și Vimuri­lor, cari se vor fi distinse in curs de trei sau patru­ ani de nnac- j­ui că Anul școlar va fi împărțit în 50 unități d­e 6 zile; vacanțele vor fi de două ori 6 zile iarna și de opt ori, 6 zile vara. Studenții vor fi examinați de două ori pe an fiecare individual. La absolvire, studentul va primi un certificat precis, indicând nivelul exact al cunoștințelor sale. Recompense (burse de călăto­rie, cărți, etc.) vor stimula zelul celor mai buni. In ce privește însă „emulația socialistă“, de­cretul continuă să o laude, accen­tuând însă că nu trebue să îm­brace forma colectivă. Nu stabi­limentele trebue să rivalizeze în­tre ele, ci, individ­ul, studenții , emulația, socialistă, în­totdeauna verbală și declamatorie, între uzine, se transformă astfel pe față in emulație umană. Rămâne de văzut dacă, după ce a dezorganizat totul, Moscova poate să reconstruiască ceva se­rios prn decrete. Ordinea, in materie de Universități ca pre­tutindeni, de altfel, este ușor de răsturnat, foarte greu însă de creiat. Vox

Next